Gheorghe MOCANU – maestru al raportului aparență – esență

Const. MIU:

Gheorghe Mocanu își răsfață cititorii cu o nouă apariție editorială. Așa cum mărturisește, autorul pleacă de la un caz real, întâlnit în cariera sa de polițist criminalist: un tânăr, invidios pe prietenul său chipeș și cu trecere la fete, pune la cale uciderea acestuia, crezând că va scăpa de coplexul de inferioritate.
Noua carte a scriitorului vrâncean, Gh. Mocanu – Zuliar omul cu două umbre (Editura PIM, Iași, 2005) – ilustrează cu mijloacele romanului opinia lui Jean Jacques Rousseau din opera sa de căpătâi – Le cotrat social: „Lꞌhomme est né bon, mais cꞌest la société qui lꞌa corrompu.”
Protagonistul cărții în discuție pare a fi încarnarea acestor vorbe: „Nimeni nu știa cu adevărat cine era Zuliar. Îl vedeau zilnic muncind pe la câte o lucrare – cărând saci de ciment, spărgând pereți, punând gresie, sau zugrăvind o casă, cu o precizie tăcută, aproape ritualică. Era acel tip de om despre care se spune: <> (…) Zuliar era un muncitor de zi, dar în nopțile lui – acelea în care orașul dormea și râul curgea mai apăsat, mai adânc – el devenea altcineva: un visător cu mâinile crăpate, un constructor de lumi interioare, un om pe care nimeni nu-l vedea cu adevărat. (…) Lumea îl știa bun la toate și nu prea scump la preț, când venea vorba de valoarea lucrărilor. Firea timidă, fizicul firav te ducea spre gândul că un asemenea om nu e în stare nici să taie o găină. Sau, cum ar fi spus unii: <<Îi este teamă și de umbra lui!>> (…) Zuliar era prezent în fiecare duminică la biserică, unde asculta Sfânta Evanghelie (…) Mereu singuratic, abătut și trist, nimeni nu știa ce ascunde sufletul său. Nici chiar mama lui – cea cu care venise de peste doi ani în localitate, după despărțirea de tatăl bețiv și violent, de loc de prin partea Moldovei – nu știa ce ascunde tăcerea fiului.” (s. n.).
Nu de puține ori, Zuliar se consideră o victimă a destinului implacabil, pe care nu-l poate depăși, orice ar face, el este un vinovat fără de vină: „Credea că destinul este necruțător cu el și că, orice ar face, ar fi în zadar; că destinul este destin și nu poate fi modelat sub nicio formă. Alteori, își impunea gândul că destinul nu există și că omul are puterea deplină asupra felului în care își va construi viața. Pe această ultimă variantă apăsa pedala de accelerație și constata că, în sfârșit, a realizat ceva de care este satisfăcut. Apoi venea peste el brusc și neiertător cealaltă ipoteză: Așa a fost să fie! A fost destinul, nu voința!”
Autorul pune fsță în fță viața plină de privațiuni a lui Zuliar și cea a prietenului său, Victor, un flăcău care nu cunoaște lipsurile zilnice: „Cu băiatul părintelui se împrietenise, de când sosise în localitate. Deși era mai mic de ani, apela la el în probleme de calculator. De câte ori avea nevoie să instaleze vreun program în calculator, să rezolve o situație care îl depășea în acest domeniu, Victor era salvarea. Studia la unul dintre cele mai bune licee din oraș. Era mândria părinților. Singurul lor băiat, aflat permanent în prim-planul preocupărilor, în tot ce realizau părintele și preoteasa. Era <> cum se spune, toată strădania lor fiind îndreptată spre el, căutând să-i ofere o educație fără cusur și bani și tot ce-și dorește.” Singura posibilitate de a-și petrece timpul liber, pentru Zuliar era să meargă la discotecă, iar fiul de preot era cel care îi dădea de știre despre locația unde se ținea o asemenea modalitate de relaș: Singurele lui desfătări, singurele ieșiri din această rutină a muncii, poate și singurele lui satisfacții se iveau în zilele de sărbătoare; fie duminica, fie altă sărbătoare din calendar, în care se anunțau discoteci (…) De cele mai multe ori afla de la Victor programul acestor discoteci, el era șeful. Vedeta acestor distracții. Înfățișarea, prestanța fizică îl făceau pe Victor impunător în fața celorlalți, dar mai ales în fața fetelor…”
Zuliar are tulburări obsesiv-compulsive, cauzate de o fobie socială: este îngrozit de gândul ridicollului, de posibilitatea că s-ar face de râs sau că ar putea lăsa o impresie proastă celorlalți, ori de câte ori ieșea împreună cu Victor la discotecă. Pe mai multe pagini, Gh. Mocanu narează cum începe invidia să se cuibărească în sufletul lui Zuliar: „Peste toate acestea, îl frământa cumplit gândul că era urât. (…) Era mereu măcinat de convingerea că unii sunt frumoși, având succes la fete, iar el, ironie a sorții, s-a născut urât. Ar fi vrut să fie și el așa cum era Victor… Asta își dorea cel mai mult. Doar pe el îl băgau în seamă fetele. Niciuna nu-și manifesta nici măcar o boare de interes față de persoana lui. Cât despre dragoste, despre dorințe, despre aceste lucruri firești din viața unui adolescent, nici nu putea fi vorba. Pe când Victor, băiatul frumos, înalt, cu părul pieptănat pe spate, beneficia de toate acestea. Se observa de la o poștă că era construit să fie bărbat adevărat și se bucura de toate desfătările vieții. Pe deasupra, îi dăduse Dumnezeu și o familie frumoasă, înstărită și respectată. Nu ca a lui; săracă, mereu la limita de jos a supraviețuirii (…) Fetele roiau în jurul lui, asta era clar. Zuliar simțea invidia crescând în el ca un mărăcine care în curând îi va cuprinde întreg sufletul. O invidie insuportabilă, injectată în el printr-o perfuzie sufletească, provocându-i amărăciuni pe care încerca din răsputeri să le ascundă de toată lumea. Doar sufletul lui știa cât de mult este măcinat de toate aceste frustrări. De câte ori mergea cu Victor în discotecă, el parcă era invizibil pentru toate fetele de acolo. Se așeza într-un colț de canapea și privea totul ca pe un spectacol, cum Victor era asaltat de fete, din toate părțile. Chiar exista un fel de competiție între ele, fiecare încercând să-l atragă de partea ei. Multe reușeau. Victor, însă, nu se implica afectiv. Făcea totul cu degajare, cu o eleganță, enervantă pentru el. Ușor se instala în sufletul său ura față de cel mai bun prieten al său. El, starul Victor, hotăra care fată să-i stea în brațe. Deseori, săruta fetele acelea frumoase și o rușine inexplicabilă îl cuprindea și pe el. Rușine amestecată cu invidie și dorință. Se ferea, să nu cumva să fie observat că jinduiește și el la astfel de gesturi. Făcea asta dintr-o pudoare, care venea din interiorul lui. Sufletul, însă, îi era strivit de dorințe pe care și le stăpânea de fiecare dată. Accepta toate aceste trăiri, conștient de faptul că asta este situația lui: neputința de a fi și el ca Victor. Era conștient de soarta pe care viața i-o oferise, de neșansa care-i pecetluise în el sentimentul că este un om de nimic, un decor, fără importanță masculină, așa cum aveau din belșug unii ca Victor. Se considera un om trimis pe pământ, ca să întregească un decor, deși atunci când se vorbește despre decor, ar trebui să fie vorba de flori, de lucruri menite să aducă un plus de frumusețe, de bună dispoziție. Cu el însă lucrurile stăteau altfel; era pur și simplu un decor morbid, trist, un preș murdar, de care ceilalți își șterg picioarele, la intrare. Un ingredient de care ceilalți oricând s-ar putea lipsi cu ușurință și l-ar înlocui cu alt decor.” (s. n.). Am dat acest pasaj mai lung, deoarece aici găsim frustrările lui Zuliar și felul cum invidia începe să-i hrănească egoul de individ stigmatizat, încât va ajunge la halucinație, având impresia că prietenul său ia chipul unui înger protector al fetelor, încât îi încolțește gândul de a-i veni de hac acestui don juan. De la gând la faptă n-a mai fost decât un pas: după ce în miez de noapte cei doi ies de la discotecă, la întoarcerea spre casă, pe căi ocolite, Zuliar oprește mașina pentru necesități fiziologice, prilej de a-și duce gândul până la capăt. Ultimele clipe ale lui Victor, înainte de a i se lua viața sunt focalizate de către autor asupra zâmbetului celui luat prin surprindere: „Pentru o clipă timpul s-a oprit. Zâmbetul lui Victor îl izbi ca o undă de șoc. Nu era un zâmbet arogant, nu era triumfător, nu avea nimic din caricatura de dușman, pe care Zuliar o țesuse în minte. Era un zâmbet cald, frățesc, ca în vremurile când împărțeau țigări prin spatele casei, și râdeau de lume, convinși că nimeni nu le va lua vreodată locul.”
Capitolul al treilea este unul exclusiv al frământărilor sufletești. În mintea lui Zuliar, Victor îi vorbește de dincolo de groapa săpată la margine râului unde și-a înjunghiat mortal prietenul: „Acțiunea ta, însă, înverșunarea și determinarea de care ai dat dovadă au ceva aparte, o nebuloasă, pe care nimeni nu o poate desluși încă. (…) Îmi cunoști bine familia – oameni respectabili. Singurul lor copil… Aveam bani, aveam de toate. O tâmpenie să mă suspecteze că aș fi încercat să vând droguri pentru a face rost de bani. Nu crezi? Lumea zice că de la banii proveniți din vânzarea drogurilor ar fi pornit nenorocirea. (…) Oprobiul public se așează peste ei ca o ceață densă, învinuindu-i de superficialitate în educarea mea, de faptul că m-ar fi scăpat de sub control, așa cum se întâmplă cu mulți tineri în zilele de azi. Nici vorbă de adevăr în toată povestea. Uneori îmi văd părinții ieșind pe stradă cu capetele plecate, suportând cu stoicism acest oprobiu, această pată nedreaptă așezată peste ei. (…) Crezi că ai făcut bine ascunzând hainele în podul grajdului, la tine acasă? Cred că riști prea mult. Mai ales că-s pline de sânge. Pe deasupra, mi-ai luat și telefonul și tot în haine l-ai lăsat. Chiar dacă i-ai scos cartela, riști să fii prins! Doar știi cât de mult a avansat tehnologia.” În mintea lui Zuliar, Victor devine umbra sa, care știe adevărul și de care nu se va putea despărți: „Vezi, am rămas același grijuliu cu tine și după ce m-ai ucis. Te numesc în continuare prieten, deși ar trebui să-ți găsesc alt apelativ. Mă tot gândesc la asta. Cum ar trebui să se numească insul care își ucide prietenul cel mai bun, fără să-i spună de ce o face? Ce anume l-a împins spre un asemenea gest. De unde atâta înverșunare și ură ca să poată înfige cuțitul atât de adânc în trupul prietenului său… (…) Voi fi acolo, lângă tine, în acele clipe, când îți vor arăta probele incriminatorii și voi vedea eu dacă vei spune adevărul sau vei minți. Voi fi umbra ta, de care nu te vei putea descotorosi, nici atunci când vei fi singur în celula rece a închisorii. Nu te voi lăsa, prietene… Nici atunci nu te voi părăsi, când vei fi declarat, în rechizitoriul procuraturii, ca fiind criminalul de la marginea râului. Îți va fi greu să nu ai pe nimeni cu care să schimbi o vorbă, să nu-ți poți vedea prietenii, mama, pe nimeni. Să nu poți vedea cerul și iarba verde, când vine primăvara. Îți promit că voi fi lângă tine în tot acest timp. Vom vorbi amândoi despre orice vrei tu. Nu contează altceva decât că voi fi lângă tine și-mi vei simți aburul ieșind pe gură, în ceafa ta.”
Noua carte semnată de Gh. Mocanu are toate ingredientele unui policier, însă nu aceasta este intenția autorului, ci doar pretextul, acesa arătându-se interesat de psihologia protagonistului, a cărui minte stârnește scenarii, care mai de care mai complicate, în dorința sa tot mai acută de a se eliberara de obsesia păcatului.Comportamentul compulsiv, gândurile sale contradictorii ale lui Zuliar amintesc de cele ale lui Raskolnikov, protagonistul romanului Crimă și pedeapsă. Spre pildă, trecerea unui polițist pe stradă și care ajuns în dreptul porții, ridicând privirea peste gardul casei lui și ducând mâna la șapcă, un gest care însemna că ar găsit locul pe care îl căuta îl determină pe Zuliar să pună capăt coșmarului: „Nu are rost să mă mai ascund! Voi declara totul, așa cum a fost! (…) Este clar! Nu pot trăi așa! Trebuie să pun capăt acestei frici, altfel voi sfârși într-un atac de inimă. Trebuie să recunosc totul! Voi scuti întreaga armată de oameni ai legii, de tot acest circ al căutărilor, al suspiciunilor și eu mă voi elibera de coșmar. Merse spre sertarul mesei, luă o foaie de hârtie din-tr-un caiet rămas de multă vreme acolo și începu să scrie: „Totul a fost fără intenție! N-am vrut să-l omor! Am vrut să-l sperii! Să-i dau o lecție! Scris compulsiv, cu gândul că tot ce așterne pe hârtie va avea darul de a-l salva în fața judecătorului. Recunosc, a fost o greșeală, un impuls nenorocit!” Însă, într-un moment de luciditate, își dă seama că tot ce scria, fiecare expresie așternută pe hârtie părea să strige și mai tare, să-i dezvăluie public tot ce încerca să ascundă.” Gheorghe Mocanu urmărește îndeaproape debusolarea protagonistului, frământările sale sufletești: „Mergea pe marginea drumului, neștiind încotro se va duce. Mergea, pur și simplu, mânat de gânduri, măcinat până în străfundul inimii, de teama că într-o zi va fi descoperit și va lua drumul închisorii. Nu va suporta închisoarea. Ar fi cumplit, iar Victor care îi șoptește permanent în ceafă va fi și acolo, în spatele lui, se dovedea a fi un coșmar insistent, hotărât să-l mistuie până la capăt. Îl macină gândul să se predea, poate nu va fi încarcerat singur în celulă, dacă va coopera cu anchetatorii. Iar judecătorii vor fi îngăduitori, constatând recunoașterea crimei. Se vor îndupleca, mai ales când vor afla cum s-a întâmplat totul; acel moment de rătăcire, acea nebunie a momentului care i-a dat impulsul criminal.”
Culmea cinismului criminalului este momentul când acesta partivcipă la înmormântarea victimei, alăturându-se celor care duc sicriul, nescăpând nici aici de vocea fostului său prieten: „Mâinile fixate pe sicriu nu-i tremurau. Încerca să se ferească de ochii celor din jur. Era o liniște mormântală. de parcă nimic nu putea perturba solemnitatea înmormântării. <> Își încordă mușchii la auzul vocii lui Victor din sicriu. <>Tonul vocii lui era diferit acum, ca venind dintr-un loc îndepărtat, aproape șoptit. <>Înghiți nodul care i se pusese în gât. <>”
Las cititorul să înainteze în țesătura romanescă, spre a vedea evoluția lui Zuliar, zbaterile sale, frământările dublate de frici și renunțări, nu înainte de a reproduce un fragment din ultimul capitol, elocvent pentru înțelegerea destinului protagonistului, fapt ce face ca scriitorul Gh. Mocanu să fie un maestru al raportului aparență – esență, înțelegându-se astfel locul crimei: „Ușa salonului s-a deschis încet, cu acel scârțâit enervant pe care îl au toate ușile din locuri unde timpul nu contează (…)
<> a spus asistenta, sec.
Nu s-a întors. Niciodată nu se întâmplă nimic. Erau doar fețe străine, priviri miloase, voci care nu știau nimic despre el.
Dar pașii care se apropiau de patul lui… îi știa.
A ridicat privirea.
El.
Trăia. Zâmbea. Purta aceeași cămașă pe care o avea atunci când…
Nu! Nu e posibil!
S-a ridicat brusc, lovind marginea patului cu genunchii.
Nu poți fi aici! Te-am…
El s-a apropiat. Calm. Privirea lui nu conținea nici ură, nici teamă.
Ai fost plecat mult! Dar te-ai întors! Și asta contează.
A căzut înapoi pe saltea. Pereții s-au clătinat. Ceasul de pe perete mergea invers.
Ești real?
Asta e întrebarea greșită, prietene! Întrebarea e: <>
Tăcerea care a urmat era mai grea decât orice răspuns. Simțea cum gândurile îi picură ca o scurgere lentă de nisip.
Tu ești real, sau doar o piesă nouă din delirul meu?
Prietenul s-a așezat pe scaunul din fața patului. Părea obosit, dar liniștit.
Ți-ai construit o închisoare perfectă! Cu celule, crime, înmormântări. Ai ales să te pedepsești singur!”