NOSTALGIA DEVENIRII ÎNTRU FIINȚA DUHOVNICEASCĂ

Const. MIU:

Poemul lui Macedonski – Noaptea de decemvriese pretează şi la interpretare sub aspect teologic. Povestea emirului din Bagdad ce „…zilnic se simte furat de-o visare” și care „Spre Meka se duce cu gândul mereu” ilustrează metaforic nostalgia devenirii întru ființa duhovnicească, strădania de a trece de la omul luesc la cel duhovnicesc, despre care Sf. Ap. Pavel vorbește în epistolele sale.
Prima parte a poemului, înfățișează pe baza raportului înăuntru – în afară „moartea” omului lumesc: „Pustie si albă e camera moartă/ Și focul sub vatră se stinge scrumit…/ (…) Poetul, alături, trăsnit stă de soartă,// (…) Pustie si albă e-ntinsa câmpie…/ Sub viscolu-albastru ea geme cumplit…// (…) Nămeții de umbră în juru-i se-adună…/ Făptura de humă de mult a pierit// (…) E moartă odaia, și mort e poetul….” (s. n.). Flacăra vie care „… pe coș izbucneste, / Se urcă, palpită, trosnește, vorbește…” luând forma Arhanghelului de aur este mesagerul divin, care-i vorbeşte poetului de slava-nvierii. Aceasta poate fi căpătată prin inspirație: „Aduc inspirarea…/ Ascultă, și cântă, și tânăr refii…/ În slava-nvierei îneacă oftarea…/ Avut și puternic emir voi să fii”. Prezentarea protagonistului – emirul din Bagdad – este realizată înmanieră romantică, aidoma unei ființe singulare (remarcăm în acest sens repetarea sintagmei „Și el e emirul”), iar întreaga sa avere este reliefată prin intermediul unor enumerații cantitative și calitative:„ Și el e emirul, si are-n tezaur, / Movile înalte de-argint și de aur, / Și jaruri de pietre cu flăcări de sori; / Hangare-n tot locul, oțeluri cumplite/ În grajduri, cai repezi cu foc în copite” (s. n.). Descrierea Bagdadului – „Rai de-aripi de vise, şi rai de grădini” – şi a bogăţiilor acestuia, într-o adevărată risipă de culori şi lumini, se face conform esteticii simboliste: „Şi el e emirul, şi are-n tezaur,/ Movile înalte de-argint şi de aur,/ Și jaruri de pietre cu flăcări de sori// (…) Bagdadul! cer galben şi roz ce palpită,/ Rai de-aripi de vise, şi rai de grădini,/ Argint de izvoare, şi zare-aurită / Bagdadul, poiana de roze şi crini”. Se poate lesne observa că descrierea acestui topos, precum şi a celui ideal – „Meka, alba nalucă“ – are la bază o serie de acumulări cantitative, în care un rol important il joacă enumeraţiile: „Rămâne nălucă, dar tot o zareşte/ Cu porţi de topaze, cu turnuri de-argint”.
Periplul prin pustia imensăe calea dure-roasă a devenirii întru fiinţa duhovnicească. Emirul din Bagdad care „toate le are” şi care „zilnic se simte furat de-o visare” aminteşte de o secvenţă din Sf. Scriptură: în capitolul 18, versetele 21-30 aEvangheliei după Sf. Ap. Luca, undese relatează întâlnirea lui Iiss cu un bogat, căruia i-a spus sa vândă tot ce are şi să dea săracilor, spre a avea comoară în cer. Gândul ce-l poartă pe protagonist spre Cetatea preasfântă este atât de puternic, încât se metamorfozează în credinţă. Registrul verbal al strofei în care apare acest aspect, prin repetiţie şi sinonimie anticipează expierea acestuia: „Spre Meka-l răpeştecredinţa, – voinţa,/ Cetatea preasfânta îl cheamă în ea,/ Îi cere simţirea, îi cere fiinţa,/ Îi vrea frumuseţea – tot sufletu-i vrea/ Din tălpi până-n creştet îi cere fiinţa”. (s.n.). Să reţinem că cel care se simte atras magnetic de idealul absolut face distincţie între două toposuri: cetatea din vise şi cetatea de vise. Primul („Cetatea din vise departe e încă”) face referiri la cetatea ce aparţine oniricului, înainte ca emirul să purceadă la drum, prin pustiul fără viaţă; cel de-al doilea topos („Şi tot nu s-arată cetatea de vise”) face referiri la cetatea ideală, aflată la graniţa dintre vis (imaginar) şi realitate, năluca spre care aleargă emirul.
Periplul la Meka are două căi: unaanevoioasă, prin pustia imensă – „…o mare aprinsă de soare”, pe care pornește emirul și altafacilă, „…pe-un drum ce cotește”, o mică potecă ce „…sub pomi șerpuiește”, pe care apucă cel „Mai slut ca iadul, zdrențăros, si pocit, / Hoit jalnic de bube de drum prăfuit, / Viclean la privire, și searbad la față”. Omul „zdrenţos şi pocit” care la fântâna umbrită de curmali declară că merge şi el la Cetatea preasfântă şi care, pe drum ocolit, căutând umbra şi răcoarea, ajunge la Meka simbolizează falsul închinător. Facem această afirmaţie, având în vedere că el „străbate” Meka pământească, în timp ce Meka cerească rămâne o nălucă pentru emir. Partea mediană a poemului se axează pe dificultățile periplului emirului. În această parte sunt zece strofe care descriu amănunțit drumul anevoios al emirului. Aspectul acesta este reliefat mai întâi prin repetarea aproape obsesivă a cuvântului dreaptă: „Și el naintează și calea e dreaptă/ E dreaptă, tot dreaptă…” (s. n.). Greutatea înaintării este augmentată prin referire la registrul climateric: „Și foc e în aer, în zori și-n amurg/ Și el naintează…” (s. n.). Ca urmare a acestei manifestări climaterice, peisajul este unul devitalizat, iar înaintarea devine chinuitoare: „Nici urmă de ierburi, nici pomi, nici izvoare…/ Și el naintează sub flăcări de soare/ În ochi o nălucă de sânge – în gât/ Un chin fără margini de sete-arzătoare/ (…)// Și tot fără margini pustia se-ntinde/ Și tot nu s-arată orașul preasfânt/ (…) // Dar chinul reîncepe… și zilele curg.” (s. n.). Toate acestea reprezintă etape ale curățării de tot ce e rău, tot ceea ce atacă sinele, care ar vrea să se detașeze de omul lumesc. Această idee este surprinsă, mai întâi, de către autor cu ajutorul unei construcții cu valoare de superlativ stilistic: „Iar mersul se face din greu și mai greu” (s. n.). Apoi, în ciuda înaintării anevoioase și a faptului că „cetatea de vise” tot nu se arată la orizont, animale și însoțitori se împuținează, culminând cu imaginea peregrinului rămas singur: „Cu trei și cu patru, mor toți plini de zile, / Dragi tineri, cai negri și mândre cămile// Și tot nu s-arată cetatea de vise…/ Merindele, zilnic, în trăiști se sfârșec/ (…) Cămile, cai, oameni cad, pier, se răresc/ Doar negrele paseri mereu se-nmulțesc/ Și tot nu s-arată cetatea din vise.// Cetatea din vise departe e încă…/ Și vine și ziua cumplită, când el, / Rămas din toți singur, sub cer de oțel/ Pe minte își simte o noapte adâncă…/ Când setea, când foamea, grozave la fel/ Pe piept, ori pe pântec, îi pun câte-o stâncă…” În strofele care urmează, paleta cromatică este redusă obsesiv la roșu: culoarea focului și a sângelui, anticipând expierea pelerinului ce aleargă după o himeră: „Sub aeru-n flăcări, zac roșii movile/ Nainte, în lături, napoi, peste tot, / Oribil palpită aceeași culoare…/ E-aprins chiar pământul hrănit cu dogoare/ Iar ochii se uită zadarnic cât pot/ Tot roșu de sânge zăresc peste tot…” (s. n.).
Meka cerească, Meka cea mare spre care se îndreaptă emirul din Bagdad este transcendentul care-l atrage magnetic şi pe care nu-l poate cunoaşte direct, ci numai i se pare a-l zări în plan oniric: „Spre albele ziduri, aleargă – aleargă/ Și albele ziduri lucesc – strălucesc/ Dar Meka începe și dânsa să meargă/ (…)// Ca gândul aleargă spre alba nălucă/ (…) Dar visu-i nu este un vis omenesc.” Aceasta neputinţă, care va culmina cu moartea emirului, se datorează faptului că temerarului pelerin îi lipseşte dragostea pentru sacru. El a ignorat adevărul din versetul 3, cap. 13 al Epistolei întâi a Sf. Ap. Pavel către Corinteni: „…chiar dacă mi-aş împărţi toată averea pentru hrana săracilor (…) şi n-aş avea dragoste, nu-mi foloseşte la nimic.” Ca atare, omul lumesc piere, emirul rămânând cu nostalgia devenirii întru ființa duhovinicească: „Rămâne nălucă în zarea pustiei/ Regina trufașă, regina magiei, / Frumoasa lui Meka…/ (…) // Și moare emirul sub jarul pustiei/ Și focu-n odaie se stinge și el…”