TRĂIND ÎN PREZENT

Mircea Druc:

Cu certitudine, este greu să-ți imaginezi viitorul dacă nu-ți abandonezi vechile programe mintale și trăiești în trecut. Cândva, demult, doctorul William Osler se adresa către studenți: „Izolați-vă de trecut! Lăsați trecutul mort să-şi îngroape morții!”. Însă, profesorul nu-și îndemna discipolii săi de la Universitatea Yale să-şi uite istoria Patriei.El dorea să-i convingă că îndeplinirea exemplară a sarcinilor de Astăzi înseamnă o pregătire eficientă pentru Mâine . Numai printr-un efort cotidian, inteligent, plin de abnegație, te poți pregăti de Viitor.
La nivel individual și colectiv, invocarea trecutului are sens. Asta mai ales când retrospectiva evidențiază tangențe directe cu prezentul. Un exemplu: în adolescența și tinerețea mea avea loc migrația basarabenilor,nord-bucovinenilor,transnistrenilor, herțenilor, maramureșenilor în vastitatea eurasiatică a Imperiului sovietic. În prezent, înregistrăm o migrație similară în spațiul euro-atlantic. Sunt două procese dramatice din istoria românilor. Și ar merita un studiu academic comparativ în plan economic, social și psihologic. Poate și o teză de doctorat, filme documentare și artistice…
Personal, fac tot posibilul să-mi trăiesc viața Aici și Acum. Sunt întrutotul de acord cupsihoterapeutul francez AndréMoreau.El își îndeamnă pacienții să se împace cu trecutul, ca să trăiascămai bine în prezent. Constat însă că nu pot uita trecutul. Adeseori, involuntar, mă întorcîn copilărie, adolescență. Și, vorba lui Octavian Goga, poetul românilor înstrăinați: „Deschid poarta minții şi a sufletului pentru trecut – acest sinistru oaspete de amurg, din a cărui haină ciuruită curg, drept zdrenţe, aducerile-aminte”.
Îmi amintesc de finele anilor 50. La Chișinău, Cernăuți, Bălți, Tiraspol începuse redeșteptarea națională. Incipienta și firava intelighenție indigenă din Basarabia șinordul Bucovinei se confrunta cu o problemă dificilă: alegerea între conformism, colaboraționism şi rezistență. Conștientizând faptul că ne opunem deznaționalizării brutale și silențioase, încercam un sentiment de izolare, de marginalizare. Cu timpul, cunoșteam diverse persoane iluminate, care își aliniau viața la valorile românești. Aveam cu toții o senzație similară de tensiune, de căutare febrilă. Ne apropiam sufletește pentru a crea ceva. Dar de la deșteptarea conștiinței naționale până la acțiune avea să mai dureze.
Între timp, după debarcarea lui Hrușciov, PCUS dăduse indicații ca în toate republicile unionale, serviciile speciale să întocmească liste negre: naționaliști, sioniști, religioși,disidenți etc. La Chișinău, am trăit din plin recidiva neostaliniștilor, care pregăteau noi campanii de epurare şi rusificare.
Trăitor în Imperiul sovietic, de-a lungul unei jumătăți de secol,am cunoscut două categorii de personalități basarabene, nord-bucovinene și transnistrene. Unioniștii:Alexandru Şoltoianu, Mihai Andronic, Alexandru Usatiuc-Bulgăr, Gheorghe Ghimpu,Valeriu Graur, Tudor Basarabeanu, Petru Dudnic, Ilie Motrescu, Dumitru Covalciuc, Loghin Alexeev-Martin, Mihai Pașa, Dumitru Matcovschi, Vladimir Beșleagă. Și antiunioniștii: Petru Lucinschi, Vasile Stati, Mircea Snegur, Vladimir Voronin (Bujeniță), Victor Pușcaș. Listele ambelor categorii lepot completa.
Și unioniștii și antiunioniștii au aceeași origine etnică. Sunt născuți de-o parte și de alta a Nistrului.În aceeași epocă istorică, unii fiind colegi de generație și de studii. M-am întrebat adeseori ce factori psiho-sociali au contribuit la formarea identității lor? De ce au adoptat idealuri și obiective totalmente diferite? De ce nomenclaturiștii PCUS din Moldova Sovietică nu s-au comportat, de exemplu, precum fostul lider comunist lituanian Algirdas Brazauskas? La atare întrebări am încercat să răspund în articole precum „Evadarea”, „Nostalgie moldovenească”, „Rusofoni și moldofoni”, „Niște complexați” și altele.
Cred că ar fi binevenite amintirile din copilărie, memoriile, autobiografiile, mărturiile, oricât de subiective, ale personalităților basarabene, nord-bucovinene și transnistrene. Astfel, am putea diagnostica corect de ce românii din teritoriile ocupate de URSS au fost și sunt atât de diferiți. Merită încurajați toți acei care tratează, fără menajamente, românii din teritoriile noastre ancestrale, integrate în gloriosul an 1918. Să avem și cu ardeleni, bănățeni, basarabeni, bucovineni reprezentații umoristice de genul „Moldovenii” și „Vacanța Mare”. Să elucidăm toate pretinsele „identități regionale” și complexele lor de superioritate sau de inferioritate…
Am face bine să recitim, să asimilăm evenimentele și evaluările expuse în extrem de actuala „Cronică a Basarabiei 1990-1999”, realizată de Mircea Radu Iacoban – un mare om de cultură, care încheie cele două volume astfel: „Triunghiul suveranitate – rusofilie – românofobie rămâne emblematic pentru guvernarea agrariană și, în pofida modificărilor petrecute în zona politicului, el continuă să-și pună pecetea pe evoluția relațiilor dintre frați. La rândul lor, românii au fost crunt dezamăgiți de ceea ce s-ar putea numi „trădarea basarabeană”, întruchipată de ideologia moldovenismului primitiv și întemeiată pe două falsuri monumentale: teza potrivit căreia moldovenii ar putea fi un popor aparte și aberanta inventare a „limbii moldovenești”. S-a crezut, prin 91-92 , că sufletul basarabenilor este mai deschis către România și că unirea este doar o chestiune de timp. Într-adevăr unirea a depins și de factorul timp; aflându-se în firea lucrurilor, ea în făptui-se-va. Când? Aici e aici”.
Și Ion Petrescu, publicist, analist politic relevă: „Vom înțelege mai bine cum a evoluat societatea aflată în județele dintre Prut și Nistru, captive și azi unei mentalități pe care o mai aveau după 1989 landurile estice ale Germaniei reunificate. Am fost în RDG unde mi s-a semnalat nostalgia unor cetățeni influențați de propaganda sovietică, conform căreia landurile din est au o istorie diferită de cele din vest.Și, de aceea, dezunirea celor doua statalități germane era soluția ipocrită a viitorului. La fel se întâmplă astăzi în județele din republica de buzunar din dreapta Nistrului. Dincolo de etichetele unor partide de tinichea, de la Chișinău, se afla doar pofta de putere în statalitatea inventată de sovietici. Prejudecățile au rămas, balansul oficialilor de azi și de mâine, între București și Moscova fiind tipic celor obișnuiți de decenii să aibă picioarele în doua luntri. Înțelepciunea cultivării vectoruluiunidirecțional lipsește. Plăcerea de a servi mic dejunul cu statalitatea artificială întinsa pe o pâine neagra este mai mare, decât anularea de facto a consecințelor Pactului dintre Stalin si Hitler. Totuși, până la urmă, din pământul redeșteptării naționale vor răsări ghioceii visați – revenirea Prutului la condiția de râu intern”.
De la colapsul URSS au trecut mai mult de trei decenii. Însă,regimul președintelui Vladimir Putin, precum și majoritatea populației din Federația Rusă, moștenitoareaimperiului sovietic, consideră evenimentul o „mare catastrofă a secolului”. Lumea rusă respinge irascibil terminologia cu ajutorul căreia Mihail Gorbaciov încerca să restructureze un regim comunist osificat. Nostalgicii după URSS denigrează totul: Perestroika, glasnost, libertatea mass-mediei, pluripartitismul, privatizarea, investițiile străine. Ei înfierează, cu mânie proletară, fronturile populare din coloniile sovietice.Acestea sperau să iasă din impas.Atacau birocrația de partid si de stat, corupția, degenerarea, mafia, cenzura şi multe alte puncte vulnerabile ale realității sovietice.
Inopinat, după 1991, în spațiul ex-sovietic se constituise o nouă castă de „politologi”. Unii proveneau direct din rândurile foștilor exegeți în catehismul sovietic, specialiști în istoria PCUS, comunismul științific, bazele marxism-leninismuluiși ateismul științific.În prezent, reciclații și noii formatori de opinie continuă războiul informațional-psihologic folosind noile tehnologii. Au portaluri, site-uri, bloguri și propagă un nou tip de colonialism.Politica de rusificare a Kremlinului e prezentată drept rezolvare ideală a problemei naționale. Unii „experți” cer reabilitarea abordării marxist-leniniste a națiunii. Alții vor o revenire la metodele staliniste, precum şi la renașterea Imperiului. Fie țarist, fie comunist, fie ortodox-pravoslavnic sau neoliberal-oligarhic, nu importă, imperiu rus să fie.
Aroganța fabuloasă a imperialilor se manifestă pretutindeni. În Republica Moldova, își prind la piept „panglica Colorado” și se declară unicii apărători ai dreptății. Contaminați de pobedobesie, rușii de profesie nu admit condamnarea actualei invazii a Rusiei în Ucraina. Ei neagă vehementsesizarea şi interpretarea procesului de edificare a lagărului socialist: crimele NKVD, deportările, deznaționalizarea, comportamentul fariseic al nomenclaturii PCUS.Mentalitatea sovietică e mai tare ca piatra. Diaspora rusă apelează la „trecutul glorios sovietic” şi la legislația Uniunii Europene, vizând minoritățile naționale. Rușii pretind ca limbă lor să rămână sau să redevină limbă oficială în fostele colonii sovietice. Însă, rusa nu poate avea prerogative şi libertăți la fel ca limbile naționale deoarece le pune în pericol statalitatea şi suveranitatea.

Pe site-ul oficial al Ministerului Afacerilor Externe al Federației Ruse am descoperim un nonsens: „În Republica Moldova locuiesc 120 de naționalități”. „Popoarele Moldovei!?” Câte or fi la număr în cele șase județe românești cu o populație de circa trei milioane? Sunt astea „popoare”, „națiuni”, într-adevăr? Precum în Federația Rusă, în Siberia sau Caucazul de Nord? Un comentator anonim, pe site-ul de limbă rusă www.ava.md,ne atenționa: „Intensificarea tentativei de a împărți popoarele Moldovei în stăpâni şi oaspeți, dăunează nu numai așa ziselor „minorități naționale”. Politica etnocrată lovește puternic, în primul rând, majoritatea moldovenească”. În Republica Moldova, majoritatea românilor încă mai cunosc și mai vorbesc rusa. Există însă o categorie specifică de alogeni „rusolingvi” care vehiculează revendicări exagerate, inconștiente, periculoase.
Astăzi, în Italia, Spania, Portugalia se află câteva „popoare moldovenești”. Au migrat căutând o remunerare mai bună. Acolo moldovenii sunt mai numeroși decât minoritățile din Republica Moldova, în ansamblu. Ce urmează? Peste două decenii „popoarele” vor cere vehement: decretați „moldoveneasca” a doua limbă de stat? Ce pretenții putem avea? Țările vest-europene își împart „fericirea provizorie” cu moldovenii mei „temporar nefericiți”. Mulțumim din suflet! Nici o pretenție, absolut! „Moldoveneasca” poate fi limbă oficială doar la Tiraspol și Comrat.
Un statut mai ridicat al limbii ruse şi o populație rusofonă nu mai însemnă câștig politic pentru partidul aflat la putere în Federația Rusă. Kremlinul a procedat întotdeauna atât de agresiv, încât nu mai inspira optimism rușilor din fostele republici sovietice. Acum câțiva ani, problema lingvistică avea rezonanță electorală. În Republica Moldova sloganul electoral „rusa a doua limbă oficială” nu mai este de actualitate. Dar Moscova dispune de alte mijloace, inclusiv atacul mediatic, acțiunile în forță și invazia. Ca să destabilizeze situația politică în statele suverane, coloana a cincea organizează formațiuni politice sponsorizate de Kremlin și declarate pro europeniste.
Imperiile, prin definiție, se destramă. Elitele imperiale consideră disoluția o îngrădire a drepturilor ereditare. Colonizatorii își pierd privilegiile de care au dispus nestingherite sute de ani. Exemple: Administrația britanică se retrage din Africa de Sud. Minoritatea albă proclamă apartheidul. Generalul Charles De Gaulle recunoaște independența Algeriei. Militarii francezi, mari latifundiari,sunt gata să-l arunce în aer numai ca să-şi păstreze domeniile pe coasta mediteraneeană a fostei colonii. Am citit undeva că un bătrân general britanic își mustră nepotul pentru nereușite școlare. „N-o să ajungi niciodată ofițer în India, dacă nu te pui pe carte!”. La care nepotul: „Bunicu, India nu mai este a noastră!” „Nu vorbi prostii, copile!”. Umor plat britanic? Nu, e sindromul tipic post-imperial. Este înregistrat mereu şi pretutindeni. Maghiarii au suferit cumplit după dezagregarea Imperiului Austro-ungar. Unii, ca și velicorușii, încă mai au crampe imperiale şi în prezent.
Pe neo-comuniștii din RepublicaMoldova nu-i interesează victimele ocupației sovietice. Nici urmele sângerânde, impregnate de „Roata Roșie” în ființa noastră. Aversiunea lor față de tot ce aminteștede calvarul basarabenilor și nord-bucovinenilor înseamnă, de fapt, dorința descendenților „eliberatorilor” de a-și recăpăta integral privilegiile. Tot ce le-a acordat lor regimul colonial sovietic, în iunie 1940, în detrimentul autohtonilor. Aceștia intenționează să demoleze un simbol al trecutului: Monumentul Depontărilor (1940-1953) situat în scuarul gării feroviare și „piatra lui Ghimpu și Chirtoacă”, amplasată în Piața Marii Adunări Naționale din Chișinău.
Îmi aduc aminte că înainte de Perestroika, homo sovieticus era deja contaminat de „morala burgheză”. Unii nomenclaturiști și ofițerii KGB, savurau diverse scrieri traduse în rusă cu ștampila restrictivă a cenzurii – „distribuție limitată”. De exemplu, cărțile autorilor americani Dale Carnegie și Louise L. Hay. Iar în prezent, o pleiadă numeroasă de autori prolifici inundă internetul și piața mondială a cărții cu video clipuri și manuale promovând „arta de a trăi și a învinge în lupta vieții”. Aceștia se consideră, într-un fel, lideri spirituali pentru cei dispuși să trăiască în prezent, în compartimente etanșe de timp, închizând ușile către trecut și viitor. Majoritatea susține că nu există decât o singură cale spre lumină și împlinire: iubirea aproapelui, împăcarea cu adversarii și auto iertarea.
Prin fostele colonii sovietice poți auzi frecvent îndemnul: „Să nu răscolim trecutul!” În 2013, un marcant exponent al vechii nomenclaturi comuniste, relansa la Chișinău sloganul „Să îngropăm trecutul!”. Imediat, publicistul Vasile Grozavu l-a taxat: „Că fostul președinte Petru Lucinschi are un viitor strategic, e clar ca bună ziua. E regretabil că acest viitor nu coincide cu interesul nostru național. Cu alte cuvinte, Lucinschi vrea să ne îngroape de vii, fără ca noi să știm care a fost rolul lui strategic la căderea noastră în hăul negru al uitării de sine”.
De fapt, Petru Lucinschi s-a pronunțat în baza unui principiu cheie al celor mai moderne doctrine vizând dezvoltarea umană: „Nu proiecta trecutul asupra prezentului!”; „Nu fă referire la trecut sau viitor decât atunci, când ar fi absolut relevant pentru prezent”. Astfel, suntem îndemnați subtil să abandonăm în cărțile de istorie, în arhivele statului memoria individuală și colectivă; să lăsam răutățile personale în seama cabinetelor de psihoterapie. Promotorii acestor doctrine neo-umaniste, îmi sugerează persuasiv: „Druc, ce-a fost a fost! Ura pe care o simți, o manifești, se explică prin cauze personale: frustrări, umilințe, ofense, adversități, întâmplări nefaste… Dacă afirmi că urăști, înseamnă că treci sub tăcere adevăratele tale probleme. Dacă simți într-adevăr că urăști, înseamnă că ești prizonierul unui simplu miraj!”.
Temporar, după atâta lectură, autocunoaștere și autoterapie constat că nu pot renunța la trecut. În pofida generalizării globale a unor „doctrine”, axate pe „iubirea aproapelui” și „pacea între popoare”îmi impun un „traseism politic”: ader la „partidul” lui Andre Glucksmann, ca să învăț a diseca Discursul urii. . Filozoful francez constată că „miopia mondială persistă,iar cei care cu siguranță vor să moară idioți o iau mereu de la capăt, cu același refren: „Dați pagina mai departe, uitați trecutul! Amnistie generală! Îmbrățișări unanime! Pupici! Căci ura nu este decât fructul alterat al lipsei voastre de educație. Totul se explică, se înțelege şi este scuzat. Violatorii sunt odraslele ratei ridicate a șomajului. Asasinii unor bătrâne pensionare duceau o lipsă acută de bani. Pedofilii sunt victimele unei copilării nefericite. Şi multe alte divagații în acest sens”.
Astăzi, o pleiadă numeroasă de autori prolifici inundă piața mondială a cărții cu lucrări consacrate „artei de a trăi și a învinge în lupta vieții”. Aceștia se consideră, într-un fel, lideri spirituali pentru cei dispuși „să închidă ușile de fier către trecut şi viitor, ca să trăiască în compartimente etanșe de timp”. Totuși, în pofida generalizării unor asemenea „doctrine pacifiste”, constat că nu pot renunța la trecut. Nu mai vreau s-o duc bine în prezent.Trecutul îmi copleșește cugetul cu întâmplări, viraje și probleme fără soluții. Evoc adeseori întâmplări trăite deoarece nu pot evita conflictul psihic, care însoțește perpetua dilemă: libertate sau captivitate? Precizez principale motivele care explică reîntoarcerea mea provizorie în trecut:
– mă oripilează ofensiva socialistă-comunistă și pobedobesia neo-imperialiștilor ruși în spațiul nostru ancestral; aceștia prezintă încleștarea ocupanților cu cei ocupați drept eliberare; un fel de matrimoniu din dragoste, consfințit cu pâine şi sare; Noi, generația martor, protestăm vehement: vai de cei învinși! vai de cei eliberați!;
– mă deranjează nostalgicii Imperiului; aceștia consideră orice inițiativă de promovare a adevărului „o tentativă de rescriere a istoriei”; ei nu țin cont că Parlamentul European confirmă adevărul nostru: „Țările europene au suportat în secolul douăzeci două regimuri totalitare puternice, nazist şi stalinist, care au promovat genocidul, încălcarea drepturilor şi libertăților omului, delicte militare şi crime contra umanității”;
– mă preocupă faptul că admiratorii noului țar de la Kremlin cer încrâncenat anularea Rezoluției de la Vilnius, din 2009, care declară 23 august, (data când a fost semnat, în 1939, pactul „Molotov-Ribbentrop” drept „ziua general europeană a memoriei victimelor stalinismului şi nazismului în numele păstrării memoriei victimelor deportărilor şi execuțiilor în masă”. Însă nostalgicii Imperiului Ideocratic Sovietic consideră această inițiativă de promovare a adevărului „o tentativă de rescriere a istoriei”.
– mă îndeamnă să răscolesc Trecutul şi un politolog rus – regretata Valeria Novodvorskaia; ea a militat intransigent pentru restabilirea adevărului istoric: „Nu înțeleg cum poate Curtea constituțională să anuleze faptul ocupării Basarabiei?… Decretul președintelui Mihai Ghimpu, care proclamă data de 28 iunie Ziua ocupației sovietice, nicidecum nu este scandalos… Şi în general, dacă Lituania, Estonia, Letonia, Polonia, vor indica zilele când au fost şi eleocupate, vom avea un an întreg repartizat. Şi totul este corect, noi am ocupat. Trebuie să răspundem”. ( «Эхо Москвы», 09.07. 2010).
„Eliberatorii” şi descendenții acestora, în inerția gândirii lor, continuă să încadreze o pagină dramatică din viața basarabenilor şi nord-bucovinenilor în niște tipare proletcultiste. Ca de altfel, toate crimele bolșevismului: teroarea roșie, colectivizarea, foametea, represiunile, deportarea popoarelor şi asasinatele politice. Am criticat mereu imperiile clasice şi am ignorat specificul Imperiului sovietic. Am subestimat potențialul şi consecințele unei realizări cu succes a programului ideocratic sovietic. Colonialismul de tip sovietic nu urmărea o simplă cucerire a popoarelor străine şi acapararea avuției acestora. El avea drept scop final convertirea națiunilor subjugate la noua religie, pentru a impune modul de viață comunist. Bolșevicii puteau să-şi atingă obiectivul doar sacrificând propria populație şi prin genocidul popoarelor străine.
Nu putem ierta… Și nu doar traumele cauzate de Imperiului ideocratic bolșevic. NOI n-avem dreptul să uităm primul, şi cel mai mare genocid din istoria Europei. Am în vedere consecințele invaziei Imperiului Roman în Dacia Felix: decimarea unei civilizații autentice de către niște barbari romani de strânsură. Viitorul nu ne permite nici uitarea, nici iertarea. Crimele Imperiului, comise pe întreg cuprinsul planetei, nu se prescriu. Consider necesară o anchetă judiciară sui generis: depistarea nominală şi condamnarea simbolică a celor care au brevetat traficul uman. Cine a profesionalizat și instituționalizat vânătoarea şi comerțul cu sclavi? De unde şi cum erau recrutați vânătorii? Din ce țară, de ce naționalitate erau primii escroci mondiali, acei sponsori ai vânătorii de forță motrice pentru dezvoltarea capitalismului timpuriu?
Nu putem ignora simptomele, avertismentele din lumea actuală. Instituțiile statului, poliția, primăriile, școlile, nu reușesc să rezolve conflictele generate la nivel de scară de bloc, iar pe alocuri nici problema câinilor vagabonzi. Totodată, ONU, înarmată cu sacrosanta lege internațională, se ostenește lamentabil să instaureze o pace planetară. Cea dorită, visată, însă dinamitată în permanență.Numeroase evenimente cotidiene și diversele crize generalizate ne sugerează faptul că abia acum începe conflagrația totală. Iar ura, însoțită de frică, este trăsătura principală a acestui început. Şi viceversa, frica însoțită de ură este o dramă inevitabilă a zilelor noaste… Indiscutabil, realitatea se schimbă alarmant.
Deși viața nu poate fi trăită decât Aici şi Acum, nu e cazul ca noi, românii, să ne îngropăm trecutul față de care avem o sfântă datorie. Nimeni şi nimic nu ne scutește de răspundere. Nici conformismul nativ, nici ordonanța superiorilor, nici propriile rătăciri. Simțul înnăscut al dreptății – iată cine aduce la suprafață aducerile-aminte! Atunci, în iunie 1940, în Basarabia şi nordul Bucovinei a început o eclipsă, care durează la infinit. Și este dreptul nostru firesc să ne aducem aminte de ceea ce nu putem uita.