Vernisaj

Const. MIU

N-a dormit toată noaptea! A doua zi avea vernisajul celor mai noi picturi, intitulat Lumea cucerită cu pensula și șevaletul. Se gândise cum să facă, să iasă totul ca la carte. Pentru trebușoara asta, invitase cei mai buni reporteri de la două televiziuni, precum și ziariști comentatori de artă, de la cele mai titrate cotidiene, săptămânale, lunare și semestriale din județ și din țară. Trimesese invitații personalizate la cei mai renumiți plasticieni. Comandase pentru fiecare meniul și băutura preferate. Nu se uitase la bani, ei să fie mulțumiți cu cei îi va trata, ca să aibă dispoziția necesară spre a face aprecieri perinente despre lucrările ei. Doamna Elvira Ciocănel vorbise de mai multe ori cu directorul casei de cultură Titel Spornicu și îl rugasese insistent să pregătească foaierul pentru vernisajul ei.
Spre surprinderea imvitaților, aceștia au fost invitați mai întâi la o agapă, ca să se revigoreze după atâta drum, le explicase pictorița. Chiar și reporterii și jurnaliștii au avut parte de același tratament – fără discriminări socio-profesionale – a precizat doamna Elvira.
– Să știți că spre deosebire de expozițiile de la Paris, Londra, New York, Nagoya, Tokyo și Manila, s-a lăudat pictorița, desfăcând încă o sticlă de șampanie, toate tablourile au fost executate stând culcată, mereu cu capul spre Ierusalim.
– Da de ce, dragă, „stând culcată, mereu cu capul spre Ierusalim”? vru să știe Gigi Moxu, repetând informațiile gazdei.
Cititorii trebuie să știe că Gigi Moxu se considera patriarhul literaturii din zonă, socotind că pentru faptul că pe toți novicii i-a inițiat în taina scisului, la ședințele de cenaclu, ținute cu religiozitate, săptămânal, ca apoi aceștia să se laude unul pe celălalt cu premiile și diplomele de participare la diferite concursuri de creație, mai marii diriguitori de la județ ar trebui să-i aloce pe viață un conac și să-i ridice un bust, la intrarea în grădina casei-muzeu, special amenajată cu scrierile sale – niște broșuri numai bune pentru lectura suplimentară a elevilor de gimnaziu.
– De-acolo, dragă Jiji, vine inspirația divină!
– Bine-bine, de la Ierusalim vine inspirația – cum spui tu –, da’ ce vină are că tu stai culcată? Asta nu prea înțeleg!… Ia, lămurește-ne, pe noi, ăștia care nu am pus mâna pe o pensulă! râse patriarhul literar cu subînțeles.
– Poziția asta este o inovație în pictură! începu doamna Elvira perorația. S-au scris deja câteva studii de specialitate, după ce am dat un interviu pentru revista Art Nouveau, unde, după ce fac o scurtă istorie a picturii, de la cea rupestră, la cea contemporană, vorbesc pe îndelete despre compoziție și inspirație în pictură.
– Treceți direct la subiect, domniță dragă! rugă Octav Videl, redactorul șef al revistei ABSTRACT, plescăind de plăcerea celor îngurgitate.
– Chiar așa, Elvira, spune-ne cum pictezi tu culcată! îndemnă Doina Jalbă, o prozatoare cunoscută cu o serie de scenarii pentru benzi desenate.
– Metoda am împrumutat-o de la Eugen Ionesco! El spunea că dicta unei secretare, stând întins în pat, iar ea dactilografia ce spunea el.
– Păi așa fac și io! se lăudă Gigi Moxu. Dar credeam că Eugen s-a luat după mine…
– Bună gluma asta! aplaudară câțiva invitați din apropierea morocănosului Moxu.
– Să ne spună și nouă gazda dacă e de dreapta sau de stânga? Întrebă Victoria Mierlescu, poetă cu mai multe premii internaționale, mai cu seamă cel de la Euro-poésie.
– Cum să fiu de dreapta sau de stânga? se înfurie Elvira Ciocănel Eu nu fac politică, dragă, ca tine! o înțepă doamna pictoriță pe poetesă.
– Adică, dacă stai culcată pe dreapta sau pe stânga, atunci când pictezi, lămuri Victoria.
– Aaa, asta vrei să știi, curioasă mică?… Eu pictez în oglindă!… Spun asta pentru toată lumea.
– Ori culcată, ori în oglindă! se supără Artur Porumbescu, grafician de anvergură. Nu se poate și una și alta! atenționă el.
– Ba, uite că se poate! ridică tonul pictorița. În atelierul meu, continuă ea, după ce se mai calmă, am un pat, orientat – cum am mai spus – spre Ierusalim… Iar pe tavan am pus douăsprezece oglinzi…
– Gata!… M-am prins de șustă! spuse entuziasmat Angel Grigoroiu, cel mai în vârstă dintre pictori. Doișpe oglinzi, adică doișpe ucenici, câți avea Iisus. E simplu!
– Stau cu ochii în tavan, privesc în apele oglinzilor și apoi mă pun pe burtă, la treabă! se destăinui pictorița, întinzând o porție de tort bătrânului grafician.
– A, nu, mersi, dragă, dar nu mă omor cu dulciurile!… În schimb, tu ești o dulceață!
– Am și dulceață, pentru cine dorește!
– Mai bine câte un rând de cafele! comandă Gigi Moxu.
– Dragii mei, se adresă gazda oaspeților, eu vă mulțumesc din suflet că ați răspuns invitației mele!
– Păi, cum adică, nu mai vernisăm nimic?… Ne-ai pus la masă și gata! făcu nedumerită Doina Jalbă. E o glumă?
– Cea mai bună! aprobă Octav Videl. Vrem să vedem picturile!
– O să le vedeți peste o lună!… Până atunci, termin capodopera la care lucrez…. Mai mult nu pot spune! încercă doamna Elvira Ciocănel să fie misterioasă.
*
Când s-a împlinit sorocul, lumea a venit la vernisaj. Numai lume bună: oficialitățile municipale, cărora lise rezervase în exclusivitate plăcerea de a tăia tradiționala panglică, la astfel de evenimente culturale, pictori, graficieni, directori „de la privat”, doctori, profesori și reprezentanți ai presei scrise și udio-video.
Spre surprinderea asistenței, care freamătă de nerăbdare, în marea sală de la etajul casei de cultură, anume amenajată, se afla un singur tablou. E drept că acesta impresionează prin dimensiunile sale: pânza – cât un perete de mare, fixată într-o ramă turnată în bronz – dă impresia că te afli în fața unui colț de natură. Peisajul înfățișat – la liziera unei păduri, o cărăruie se pierde către orizont – este unul banal și chiar și un novice își poate da seama că n-are de-a face cu stilul Art Nouveau, cum afirmase autoarea în alocuțiunea sa.
După ce a contemplat minute în șir pretinsa capodoperă, Gigi Moxu se apropie de pictorița Elvira Ciocănel și întreabă:
– Maestra, tabloul e fascinant, e mirobolant, aș putea spune, dar aș vrea să fiu lămurit ce are el în comun cu suprarealismul și cu Art Nouveau?
– Ooo, dragul meu, nimic mai simplu!
Și, sub privirile stupefiate ale celor prezenți în sală, veniți la vernisaj, pictorița pune un picior pe rama tabloului, își ridică poalele rochiei și, dintr-un salt, iat-o pe cărăruie, teafără și nevătămată!… Și merge și merge ea și merge…, până ce dispare, afundându-se în pădurea care începuse parcă să freamăte.
„Așteaptă-mă, că vin și eu!” a strigat Moxu.
Dar n-a mai apucat să sară peste rama tabloului, că s-a trezit buimac din somn.