Diagnostic

Mircea Druc:

Determinarea precisă a maladiilor de care suferă oamenii, animalele, inclusiv statele și națiunile, este strict necesară. Diagnosticul este folosit și în cibernetică ca metodă de depistare și eventual corijare a erorilor în programe și a defectelor în circuitele unui computer. În activitatea statelor și în viața națiunilor depistarea sindroamelor este primordială. Și chiar mai importantă decât numeroasele remedii oferite a priori de politicieni și revoluționari.Sau de niște autointitulați vindecători și profeți.
Acest articol reprezintă o modestă tentativă de diagnosticare. În secolul XXI, la începutul mileniului III, națiunile nu stau bine cu ideologia. Cu alte cuvinte masele largi populare (veche ideologemă proletcultistă”)sau democrațiile capitaliste liberale sunt debusolate, suferind de haos decizional și vid ideologic. Afecțiuni ca haos opțional, decizional și vid ideologic au existat întotdeauna în toate structurile Statului și Națiunii. Individul și mulțimile, personalitățile și națiunile se află într-o interdependență și interacțiune sistemică. Iar haosul reprezintă, de fapt, o chintesență a ceea ce există în mintea egoistă a ființelor umane.
Haos ideologic
Cetățenii și națiunile nu înțeleg exact ce se întâmplă pe lumea aceasta. Și au senzația că acum ar suferi mai grav ca niciodată. Finele mileniului II a contribuit din plin la cristalizarea angoaselor. Am trecut deja cu toții printr-o așteptare alarmantă gen „fin du siècle”, „sfârșitul istoriei”, „parada planetelor și Armaghedonul”. În toate sferele de activitate, experții vorbesc de pesimism apocaliptic, de optimism edenic sau de haos generalizat. Unii oameni sunt copleșiți de un sentiment de schimbare rapidă și incontrolabilă. Pe alții îi sperie lipsa siguranței în ziua de mâine.Până și vechile națiuni europene par să-și fi pierdut reperele. Au ajuns să ignore rolul națiunilor în prezent și în viitor.Se îndoiesc de propria identitate.
Urmăresc pe internet situația din Europa de vest. Și aflu că unii politicieni francezi consideră că „oficialitățile activează într-un fel de amorțeală mentală”.Ceva mai grav decât în iunie 1940. Atunci Armata Germană ocupase Parisul. În același timp, persistă o remarcabilă sete de istorie.Explicația: o națiune, care nu mai crede în mituri și legende, moare spulberată de uraganul globalist.Unii intelectuali francezi cred că legenda Ioanei d’Arc și repatrierea din Anglia a inelului Sfintei Fecioare din Orleans ar putea declanșa o deșteptare spirituală a conaționalilor (Philippe de Villiers). Românii, în actualul haos ideologic, se află într-o situație relativ avantajoasă. Am în vedere„Etnoutopia Getodacia Phoenix” -un proiect care a demarat și prinde contur în mințile oamenilor. Astfel, utopia poate deveni realitate.
În ultimele două secole, vechile democrații au funcționat oarecum acceptabil. Deși, Georges Clemenceau spunea: „Speranță? Imposibil! Cum mai pot continua să sper când nu mai cred în ceea ce m-a stârnit şi anume: în democrație”. În prezent, democrațiile se află într-o fază de auto mulțumite. Și, anchilozate, nu lasă să se întrevadă nici o adevărată inițiativă sau inovație. (AlexanderKing, Bertrand Schneider).În anii 80, capitalismul a triumfat asupra comunismului. În anii 90, capitalismul a triumfat asupra democrației și economiei de piață. Democrația este vândută celui care plătește mai mult. Piața este planificată de către mega-corporații, mai puternice decât cele mai multe dintre state”(David C. Korten).Am perceput Războiul Rece ca un concurs între capitalism și socialism. Și credem că eșecul economiei planificate centralizat a demonstrat valabilitatea liberei inițiative. Însă, ambele modele economice – planificarea rigidă comunistă și fundamentalismul de piață sunt deficitare;neajunsurile unuia nu pot fi remediate decât preluând anumite elemente de la celălalt” (George Soros). Istoria milenară înregistrează niște aptitudini dramatice ale ființelor umane de a-și dezvolta obsesiv capacitățile de auto-decimare. Regnul uman pare a fi un fel de „eroare biologică”; numai el se nimicește pe sine și, concomitent, distruge regnul animal, regnul vegetal și mediul ambiant (Noam Chomsky).Potențialul spiritual acumulat de inventatori ai religiilor, locale sau mondiale, de profeți și sfinți, este pe cale de epuizare. (S. N. Lazarev).
Colapsul Imperiului ideocratic bolșevic (URSS) și iminenta decolonizare (deimperializare) a Federației Ruse finalizează instalarea unui haos ideologic total. Comercializarea lagărului comunist și apoteoza pieței libere ne-a transformat în prizonieri ai unui maniheism omniprezent: internaționalism economic – naționalism politic, etnocentrism – universalism, o lume unică a produselor – o piață unică a ideilor, terorism identitar – universalism canibal, răul mondial – binele universal etc. Evenimentele la care participăm au loc simultan, pretutindeni. Sunt niște modificări brutale, niște mutații dureroase, generate de aceleași cauze omniprezente. Însă foarte putini oameni își dau seama că infinitele crize prin care trecem nu sunt decât niște produse secundare ale noii ofensive imperiale.
Liberalismul și social-democrația au angrenat Europa în prima mare conflagrație mondială cu scopul de a deschide calea viitoarelor corporații transnaționale. După puciul din Rusia imperială,Troțki şi Lenin au impus dictatura clasei muncitoare. Aceasta urma să elibereze lumea de dominația burgheziei. În Germania, Hitler, un fost combatant traumatizat în tranșee, a impus dictatura rasei ariene pentru a răzbuna înfrângerea Germaniei. În Italia, Mussolini, un excelent jurnalist și corespondent militar pe front, a creat un model de organizare şi funcționare a statului. O replică a unui militant politic de orientare social-democrată la ravagiile liberalismului și plutocrației. La Davos,în 2017, Jacques Attali, legendarul consilier a lui François Mitterand, în anii când se puneau bazele monedei euro, spunea: „Mă tem că Trump ar putea fi un nou Mussolini”. Și, în interviul acordat unei publicații italiene, preciza: „Primul keynesian nu a fost Roosevelt, ci Mussolini. Al doilea nu a fost Roosevelt, ci Lenin. Al treilea keynesian a fost Hitler. Există politici corecte făcute de persoane eronate… Europa riscă un colaps dacă nu converge în jurul unui proiect comun”.
Evident, toate doctrinele politice și-au developat deja deficiențele și antagonismele lor inerente. De asemenea, și numeroasele modele socio-economice s-au epuizat în perioada postbelică… Depolitizarea Statului este una din cauzele haosului ideologic actual. Nu e vorba de abandonarea politicului. „Politica politicianistă” proliferează, mai nociv ca niciodată, negând principiilede autoritate și suveranitate. Statul modern tinde să devină un gestionar-contabil preocupat doar de probleme economice și sociale. Depolitizarea erodează progresiv substanța instituțiilor statale.Secătuiește humusul psihologic în care structurile administrative își întindeau odinioară rădăcinile. În plan ideologic și spiritual, Statul nu spune nimic.Nu propune nimic și nu generează nimic. Însă, odată satisfăcute necesitățile elementare, cetățenii săi aspiră la un Destin. La autoritatea unui Proiect Identitar, care să le dea Sens vieții. Dar Statul nu mai oferă nici un Sens.Nu mai trasează itinerariul nici unui Destin.El nu furnizează nici propria justificare pentru a fi, ci doar mijloace de a exista. Statul a renunțat la rolul său. În afara statului și contra lui, s-au constituit partide politice și trusturi mass-media, culte și secte, corporații și grupuri de presiune. Acestea substituie treptat locul Statului și distrug Națiunea.
Viața politică este contaminată de flagelul corupției, dezordinii şi al dezbinării. Inconsistența doctrinară, scindarea şi birocrația sunt vicii caracteristice tuturor partidelor tradiționale, indiferent de spațiul geografic în care își desfășoară activitatea. Posibilitățile partidelor ajunse la putere pe calea scrutinului democratic sunt precare. Iar guvernele impuse de partide nu pot controla aceste procese distructive…Rămânem în continuare victime ale unor mitologii? Repetăm aceeași eroare capitală în teoria şi practica socială? Credem că soarta națiunilor și a cetățenilor depinde de conflictul „ireductibil” dintre politica stângii şi cea a dreptei? Ce reprezintă, totuși, actuala aglomerație politologică?
Stânga sau dreapta?
Trecem printr-o perioadă când tradiționala analiză politică nu mai poate fi aplicată adecvat. După 1989, dintre epavele lagărului comunist,își făcuseră apariția diverse combinații de forțe. În Europa de est, își reclamau dreptul la viață politică multiple modele (liberale, conservatoare, anarhiste, de stânga, de centru, de dreapta), care nu s-au epuizat în perioada interbelică. Promotorii acelor opțiuni, mass-media, formațiunile politice, apărute ca ciupercile după ploaie, promiteau şi recomandau ostentativ: democrație, piață liberă, diminuarea rolului statului, bunăstare. Şi, bineînțeles, integrare euro-atlantică. Sau, în fostele colonii sovietice, după caz, refacerea URSS și a lagărului comunist. Astfel, alegătorii s-au rătăcit în jungla firmelor politice. În fosta Uniune Sovietică, Alexandr Soljenițîn, Andrei Saharov, Mihail Gorbaciov, Boris Elțîn erau înfierați ca trădători, reacționari de dreapta, adepți ai capitalismului. Astăzi, în Rusia ei sunt etichetați ca spirite de stânga, atașate valorilor social-democrației occidentale. Iar neo staliniștii și neo troțkiștii sunt trecuți în tabăra dreptei. Și în toate țările lumii confuzia terminologică s-a cronicizat. Totuși, ce reprezintă dihotomiile politice?
În plan istoric, clivajul „stânga – dreapta” ar ține de Revoluția franceză. În realitate însă, termenii aceștia erau folosiți în discursul politic abia la finele secolului XIX. Suntem departe de epuizarea subiectului. Nu știm să-i fi trecut prin minte lui Karl Marx să se autodefinească ca „om de stânga”. În Franța, mișcarea muncitorească s-a aliat cu stânga progresistă abia după cazul Dreyfus. În fiecare epocă și în fiecare țară există mai multe „drepte” și tot atâtea „stângi”. Unele dintre „drepte” au o mai mare afinitate cu unele dintre „stângi” și viceversa. Disoluția fracturii „dreapta – stânga” continuă. Astăzi, traseismul politicienilor seamănă cu un hobby al persoanelor căpătuite. Acestea trec frecvent de la un supermarket la altul pentru a proba cât mai multe produse.Dreapta abandonează Națiunea, pentru a nu deranja corporațiile transnaționale. Stânga uită de Popor pentru a se concentra asupra societății de piață. Toate formațiunile politice se pronunță pentru drepturile omului și liberalizarea capitalului. Iar când ajung la putere adoptă politici convergente.
Partidele politice au apărut în Anglia în secolul XVII. Reformatorii (revoluționarii) protestanți, instruiți în Europa de către cabaliști, au declanșat un război civil. Și astfel, au câștigat Regatul. Atunci englezii s-au divizat în două coaliții. Un secol mai târziu, în Franța, reformatorii impulsionați de franc-masonerie, au pus de-o Revoluție: regele decapitat și statul, bazat pe tradiții, dezrădăcinat. În secolul XIX, țara dominată de jacobinism a asistat la nașterea partidelor politice. Treptat, și francezii s-au regrupat în jurul unei ideologii. Și, precum în Anglia, partidele politice au divizat și mai mult masele. Și au subminat periculos Națiunea și Statul. Ideologia căpăta o structură la scară națională. Grupările de persoane aspirau să preia și să exercite puterea. Atât la nivel național, în Parlament, în guvern, în funcțiile înalte ale Statului, cât și pe orizontală, la nivel local, în toate provinciile franceze.
Tot în Anglia, în secolul XIII, a luat naștere și Parlamentul. Înainte de apariția formațiunilor politice, candidații la alegeri, erau niște oameni de vază, nobili. Emergența partidelor a dus la dispariția modului tradițional de reprezentativitate. Partidele s-au erijat în instituții. Membrii de partid (aderenții, cadrele) au asigurat prevalarea interesului propriului partid asupra interesului național. De atunci și până la ora actuală partidele domină scena politică, atât în sisteme bipartite, cât și pluripartite. În cadrul actualului sistem, botezat „democrație modernă”, mass-media, cu ajutorul informaticii, devine o veritabilă putere.Tandemul „partide – media” acaparează viața politică, exercitând o influență primordială asupra opiniei publice.
Vechile dihotomii devin tot mai irelevante odată cu apariția unor noi factori politici, economici și culturali. Societatea-rețea în devenire configurează un profil totalmente diferit față de lumea în care s-au născut „dreaptă” și „stângă”. Polaritățile politice respective şi-au pierdut sensurile familiare.Dacă mă declar de stânga sau de dreapta înseamnă că am ales unul dintre nenumăratele moduri care se oferă omului pentru a deveni imbecil; amândouă sunt forme de hemiplegie morală (Jose Ortega y Gasset).Persistența acestor calificative contribuie în bună măsură la falsificarea şi mai pronunțată a „realității”, deja falsă prin sine însăși. Cercul experiențelor politice s-a închis. Astăzi dreapta promite revoluții, iar stânga promite tiranii.
Partidele care au reclamat principiile și valorile stângii pun în practică politici de centru sau chiar de dreapta. Astăzi, ne-am putea lesne autodefini ca fiind de „dreapta stângii” sau de „stânga dreptei”, fiindcă, în politică cuvintele „dreapta” și „stânga” nu au nici un rost. O cunoscuta butadă a lui Alain de Benoist? Da, filozoful ne îndeamnă să nu fim indulgenți cu stupiditatea dreptei, nici cu sectarismul stângii; să nu judecăm ideile după proveniență sau etichetă. Au valoare doar exactitatea și justețea lor. În general, cei „de dreapta” nu cunosc cultura „stângii”, iar cei „de stânga” habar n-au de cultura „dreptei”. Din această cauză unii și alții, de regulă, își descriu adversarii într-un mod fantezist. Mai mult, în sânul fiecărei „drepte” există tendința de a denunța „falsa dreaptă”. Iar în lumea celor „de stânga” sunt criticați cu mânie proletară „trădătorii din aripa falsă a stângii”.
Confruntările ideologice de acest gen ascund o problemă politică greu de identificat. Politologii niciodată nu au ajuns la o înțelegere în privința noțiunilor, care ar caracteriza integral și corect „dreapta” și „stânga”. Exisă multiple propuneri: ordine sau schimbare, omul nou sau omul tradițional, etc. Însă, oricare ar fi criteriul de apreciere, întotdeauna vor exista și excepții. Ideile nu au viză de reședință permanentă.Ideile migrează frecvent între diverse câmpuri politice. Liberalismul s-a deplasat de la stânga la dreapta. Colonialismul, considerat de dreapta, a fost inițial apărat de stânga politică. Ecologismul a trecut de la dreapta la stânga și tot așa, în mod succesiv. Mai are rost să polemizăm în privința dihotomiilor politice moștenite?
În realitate, opoziția dintre „aripa stângă” şi „aripa dreaptă” a fost adesea și continuă a fi inofensivă sau fictivă. Totuși, unii politologi insistă ca noțiunile „dreapta” și „stânga” să fie păstrate în vocabularul politic. Confirmarea valabilității lor este posibilă dacă reevaluăm criteriile aflate la baza acestei vechi dihotomii. De exemplu, atitudinea clasică a „stângii” și a „dreptei” față de religie sau tradiție. Atitudine care nu reprezintă un criteriu suficient pentru a le menține în actualitatea politică. Însă, principiul egalitarismului, modul în care oamenii se raportează la ceea ce îi face egali sau inegali, ar putea servi drept criteriu decisiv (Norberto Bobbio). Ideologia egalitaristă, pe parcursul a două milenii, și-a dezvoltat propriile enunțuri, religioase sau laice, metafizice sau științifice. Sloganul revoluțiilor burgheze n-a fost decât o etapă. Iar comunismul și actuala subversiune a populiștilor reprezintă o firească susținere a idealurilor de libertate, egalitate, fraternitate.
Totuși, o bună parte a politicienilor, considerați de stânga, nu impun o nivelare absolută. Ei urmăresc cu prioritate reducerea inegalităților cu ajutorul legislației.Așa numita stângă insistă: ceea ce au oamenii în comun este mai important decât ceea ce îi diferențiază. Iar politicienii, pretinși de dreapta, susțin principiul inegalității. Dar nu o fac dintr-o rea intenție. Viziunea lor se axează pe principiile meritocrației.Aceștia promovează o versiune modernizată a darwinismului social, fiind înclinați să accepte inegalitățile naturii, istoriei și tradiției. Personal, ca proiectant etnosistemic, consider drept un rău absolut tendința de omogenizare progresivă a lumii, propagată și realizată printr-un discurs ideologic bimilenar.Cred că inegalitățile relative ce decurg din diversitatea lumii și a națiunilor constituie un dat și un bine dezirabil.
Cu certitudine, nu „stânga” a fost sursa bolșevismului în Rusia. Nici „dreapta” nu a dat naștere nazismului în Germania. Geneza, atât a dictaturii unei clase, cât și a dictaturii unei rase, a fostradicalismul politic.Adevărata încleștare ideologică pornește de la contradicția dintre mentalitățile moderate şi cele radicale. Astăzi, însă, vorbim despre comuniști ca fiind conservatori. Pe reformatori îi considerăm extremiști. La Chișinău, de exemplu, niște lideri stângiști, se asociază cu unii de centru-dreapta.Iar puzderia de liberali declarați sunt, în esență, social-democrați, socialiști sau comuniști. Conducerea de la Kiev este susținută de occidentali ca fiind una proeuropeană și liberal-democrată. Iar în Rusia ea trece drept „dictatură fascistă”. În realitate, însă, doctrina liderilor de la Kremlin, seamănă tot mai mult cu fascismul clasic italian, alias „a treia cale”. Ideologia lor dughinistă este axată pe pravoslavnicie, exaltarea trecutului tragic-eroic («победобесие») și a „războiul sfânt”. Combatanții războiului informațional-psihologic au ce învăța de la ruși.Agresiunea mijloacelor de comunicare în masă și a rețelelor de socializare poate servi ca material didactic la tema: „Evoluția fascismului și nazismului în secolul XXI”.
Reactualizarea continuă a sintagmelor „a treia cale”, „a treia forță”, „dreapta – stânga” atestă un adevăr: marea politica nu se naște dintr-un iluzoriu consens, ci tocmai din eterna luptă a contrariilor. Moderații încearcă să obțină rezultatele scontate cu mijloace tradiționale. Revoluționarii de profesie vor să atingă obiective maximale cu mijloace extreme. Radicalismul lor se inoculează în mediul social și îmbracă o haină: „roșie” sau „brună”, „verde” sau „albastră”, „albă” sau „neagră”, nu contează. După care radicalii conduc cu „furie şi avânt” mișcările fanatice. Rezultatul final – o variantă de dictatură. Regimurile dictatoriale sunt revoluționare. Democrațiile sunt, în esență, evoluționiste.Iar haosul ideologic, generalizat la scară planetară, se datorează contradicției dintre „evoluție” şi „revoluție”. Însă, la ora actuală, crescândul transfer de puterepare a fi cu mult mai incitant și periculos decât incoerența doctrinară sau discrepanța dintre radicali și moderați. Oligarhii și plutocrații, grupurile de capital, mafia economică transnațională şi proprietarii mass-media își extind controlul asupra partidelor politice, preluând treptat prerogativele Guvernului, Statului şi Națiunii.
Partidele falsifică reprezentativitatea. Și scindarea Națiunii se agravează. Șanțul despărțitor între „țara reală și țara legală” se adâncește. Existența partidelor politice, preocupate numai de câștigarea puterii, nu este nicidecum o binefacere, ci o calamitate (Alexandr Soljenițîn). În joc se află democrația neoliberală. Fragilitatea instituțiilor statale duce la proliferarea crimei organizate. Mafia transnațională înregistrează o proliferare exponențială, favorizată de faptul că Statul se retrage câte un pic, peste tot. Și organizațiile teroriste, constituite în diverse regiuni ale globului, amenință echilibrul statelor suverane. Banii murdari împovărează economia mondială și corup elitele naționale. Pretutindeni, formațiunile politice se transformă în „cluburi”. Cadrele de partid pun stăpânire pe funcțiile Statului. Manipularea opiniei publice și luptele intestine șubrezesc temelia Națiunii.
Practic, deocamdată, nu avem nici o soluție constructivă pentru problemele majore ale omenirii. În situația de haos și confuzie, capacitatea rezolutivă a liderilor naționali devine tot mai deficitară. Nu importă prea mult nici culoarea lor politică și a partidelor ce dețin majoritatea în legislativul unei țări. Determinismul economic și dependența de factori externi incontrolabili duc inevitabil la devalorizarea sistemului de guvernare. Ținând cont de aceste fenomene, nu are rost să blamăm într-una elitele naționale.
Cine și cum votează?
În perioada 2004-2014 eram decepționat de rata participării la vot pentru parlamentul european. Acest proces electoral înglobează zeci de națiuni și sute de milioane de alegători. Dar cu o rată de absenteism mediu de 45,3%. Constatam lipsa de interes pentru problemele europene şi mecanismele democrației. Credeam că voința politică şi profilul electoratului european denotă lipsă de maturitate. Iar cei care se prezintă, totuși, la urne nu sunt preocupați de soarta Europei, ci se mulțumesc doar să-şi sancționeze guvernele. Acest fapt confirmă o creștere semnificativă a ponderii euroscepticilor. Și, eventual, ridică semne de întrebare asupra viitorului Uniunii Europene.
Astăzi, majoritatea politicienilor trăiesc într-o stare de cvasi religiozitate. Ei se descriu unii pe alții drept demoni sau trădători de țară și de neam. Şi, oricare ar fi angajamentul lor partizan, electoratul îi percepe ca pe niște demagogi, care vorbesc și promit în aceeași limba de lemn. Iar politica este considerată tot mai mult o rivalitate sectară. Sau o simplă concurență între entități birocratice. Mass-media insistă să demonstreze că parlamentele şi guvernele sunt inadecvate cerințelor formulate de viața reală. Din transmisiunile în direct ale dezbaterilor parlamentare, mulțimile rețin adeseori doar niște aspecte triviale. Sau încăierările, la propriu, dintre aleșii poporului. Reporterii vânează şi scot în evidentă mediocritatea unor lideri politici.Și savurează infinitele dueluri dintre partide şi politicieni, ahtiați după voturi şi privilegii. În culise, grupurile oligarhice, plutocrate, adesea mafiote, dezbat cu vehemență și decid cine ar fi mai adecvat pentru rolul de executor al programelor de guvernare aproape identice.
În zilele noastre, lumea nu mai votează tradițional. Nu mai există continuitatea „de la părinți la copii”. Pe scena politică revin spectaculos așa numiții populari și naționaliști, liberal-democrați, liberal-creștini și democrați-creștini, ecologiști și centriști. Diverse partide își re-focalizează programele alimentându-și visul unui „consens al centrului”. Unele partide acordă atenție, adeseori nejustificată, revendicărilor politice ale minorităților de tot felul. Fapt care umbrește de asemenea conflictul „dreapta – stânga”. Conflict substituit adesea cu o nouă polaritate: „a fi exclus – a fi inclus”. Mișcările populiste articulează revindicările sociale exprimate de „de jos”; ele doresc crearea unei contra-hegemonii la dominația celor „de sus”. Ar vrea să proclame un „al treilea Stat”, în baza „caietelor de sarcini” și a „revindicărilor Poporului”, ca un veritabil mandat de legitimitate. Pe de altă parte, ideea de „uniune națională” a partidelor ajunse la guvernare se reduce întotdeauna la neutralizarea „recalcitranților”.
Politicienii se lamentează: nu te mai poți baza pe electori, căci se schimbă de la un scrutin la altul și niciodată nu se știe exact din ce direcție „vine trădarea”. Partidele și mass-media sacrifică ideologia și doctrinele în favoarea campaniilor electorale. Astfel, alegătorii votează mai curând partidele, decât candidații. Aceștia, ajutați de mașinăria partidelor, promovează diverse slogane, ca să îmbuneze alegătorii. În spațiul românesc, electoratul vegetează într-o stare de apatie sau derută totală. Cei care nu se prezintă la urne sunt etichetați drept dezamăgiți, indiferenți, nesimțiți. Însă, din România reală și profundă, se vede altceva.
De regulă, mulți cetățeni boicotează alegerile și referendumurile deoarece s-au săturat să fie tratați ca o masă amorfă. Sunt siguri că votul lor va fi fraudat. Ei nu mai cred nici în realitatea televizată, nici în instituții, nici în funcționarii publici. „Poporul suveran” are aceiași putere decizională ca și sindicatele în fostul Imperiu sovietic. După decenii de incertitudine, asistăm la situații în care oamenii renunță la liderii politici indiferent de durata perioadei cât s-au aflat la putere. Mulți nu mai cred în democrație, nici în mecanismele ei. Și vegetează astfel într-o stare de apatie sau derută. Iar în Republica Moldova, o fostă colonie a Imperiului sovietic, corupția electorală (cumpărarea voturilor) s-a generalizat. Dicotomiile de tipul est-vest, stânga-dreapta nu rezolvă problemele. Actorii politici beneficiază de conjunctură, se fortifică reciproc, indiferent de marca afișată, iar perdanții fenomenelor menționate suntem noi, votanții partidelor.
Criză de sistem?
Trăiască Internaționala… În lupta sa contra Națiunii, Imperiul creează Internaționale. Ideologia și practica globalistă a Imperiului include, într-un sistem sui generis, opțiunile internaționaliste din toate timpurile. Am în vedere celepatru componente principale (patru sfere de activitate umană) relativ autonome: Internaționala egalitaristă-comunistă (Komintern); Internaționala consumistă-democrată (Demintern); Internaționala financiară (Fininteren);InternaționalaHomosexuală (Homintern).Principalele produse ale Intonaționalei egalitariste-comuniste au fost Kominternul, URSS, CAER, Pactul de la Varșovia. În paralel, Internaționala liberală-consumistă a lansat creațiile sale de bază – Deminternul, ONU, OMC, NATO și UE. Având la bază activitatea FMI și BM, Internaționala Financiară rămâne în continuare componenta strategică principală adeznaționalizării silențioase promovate de Imperiu.Mentalitatea Internaționalei consumiste promovată la ONU pare să-şi fi pierdut capacitatea de a genera idei noi care să fie transformate în realitate. Rămâne de concretizat din ce considerente Imperiul promovează și Internaționala homosexuală.AdversariiInternaționalelor imperiale (anti globaliștii) se manifestă, în teorie și praxis, ca etnocentriști sau xenofobi.
Istoria marcase deja un „secol al marilor revoluții”. După trecerea prin două conflagrații mondiale, unele națiuni au experimentat diverse modele inedite de orânduire statală: național-comunismul, fascismul, național-socialismul. Într-un proces continuu de căutare a unor paradigme salvatoare, națiunile au fost testate brutal, cu rezultate adeseori dramatice. Astfel, prin multiple tentative și erori, omenirea a făcut un gigantic pas înainte. Iar după căderea zidului de la Berlin, după prăbușirea imperiului sovietic și ridicarea cortinei de fier, națiunile est-europene au făcut doi pași înapoi. În loc să meargă înainte spre „momentul adevărului”,ele au revenit la starea de spirit și la practici nocive din perioada interbelică.
Prin 1990, speram că națiunile recent eliberate din țarcul kominternist se vor impune creativ. Că nu vor copia servil modelul de guvernare neoliberal. N-a fost să fie. Inocenți, în avântul nostru pentru democrație, credeam că vechiul regim încarnează răul absolut. Pe atunci, în țările est-europene multă lume afirma: cu cât capitalismul va fi mai pur şi mai dur, cu atât mai aproape vom fi de binele absolut. Condamnarea comunismului era însoțită de o dezintegrare a instituțiilor statale. Pe parcurs, „spiritul epocii” devenea ultra liberal. Și am asistat la o bruscă euforie – colocvii pe toate continentele, imnuri de glorie noii zeițe – Piața Liberă. Iar scepticii, cei care puneau cumva în discuție limitele democrației și ale pieței, comiteau un sacrilegiu și erau marginalizați.Cu certitudine, democrația, așa cum este practicată ea în prezent, nu mai face față necesităților. Statele lumii sunt afectate de crize: o situație economico-socială extrem de fluidă; o stare generalizată de incertitudine și conflict. Corupția, dezordinea și dezbinarea contaminează activitatea politică. Și, indiferent de spațiul geografic în care activează, viciile specifice partidelor sunt similare: inconsistență doctrinară, scindare, birocrație şi corupție.
Forumul Economic Mondial de la Davos (Elveția) reunește periodic liderii politici și economici ai lumii. În 2009 și în 2017, aceștia erau foarte alarmați. În 2009, se declanșase criza financiară globală. Atunci, toată lumea se întreba dacă e o „criză în sistem” sau o „criză generală de sistem”. Experții au diminuat panica declarând: nu e decât o criză temporară în sistem; ne vom descurca într-un final. În ianuarie 2017, la Davos, a dominat din nou o teamă profundă: lumea construită în perioada postbelică se prăbușește. De fapt, ea nu mai există. Deși, în domeniul economic parcă nu erau semne de catastrofă. Economia globală aștepta o creștere de 3-4%. Prin urmare, nu trăim un fenomen economic, ci un proces istoric politic fără precedent. În locul unor valori de bază ale liberalismului, precum globalizarea și multiculturalismul, în prim plan se poziționează diversitatea antropologică, culturală și identitatea națională.
Astăzi, pe tot cuprinsul planetei se află în plină desfășurare o inedită conflagrație mondială. Procesele dramatice din viața națiunilor sunt atât de obscure încât fenomenul depășește perceperea publicului larg. Politologii de serviciu le ignoră. Iar pretinsele guverne naționale nu au nici voință şi nici mijloace pentru a controla asemenea procese. Principalii culpabili de eșecul mereu invocatelor„reforme” sunt: inflația birocratică, corupția endemică și degenerarea galopantă.Politicianismul, elitele, preponderent ereditare, și guvernarea neoliberală pompieristică bagă instituțiile statului în criză. Etnoresurecția depășește toate previziunile și un vânt de panică îi cuprinde pe occidentali – frica de destabilizare.
În 2024, mă simt ca în 90-91, ultimii ani de agonie ai Imperiului Sovietic. În fond, ne-a ajuns blestemul chinezesc: „Să trăiți timpuri interesante!” Adică să suportăm pe viu confruntarea tot mai acerbă dintreGlobalism si Anti globalism. Antagonismul acesta perpetuează, în fond, contradicția clasică dintre doua forte uriașe, diametral opuse: Naționalismul Natural şi Internaționalismul Artificial. Esența crizelor economice, politice, militare şi problema cheie în strategia de supraviețuire la scară mondială tine de evoluția acestui conflict generalizat. Obsesia globaliștilor de a desființa frontierele statale are la bază o falsă dilemă – alegerea între drepturile națiunilor și cele ale individului. Dar și dorința tuturor guvernelor naționale de a păstra status quo-ul este la fel de irealizabilă.
Încă prin 2016, noi, naufragiații pe oceanul Pieței Globaliste, eram avertizați de la Turnul de Veghe a Internaționalei consumiste: Vântul își schimbă direcția! Într-adevăr, în diverse țări, demarau niște evenimente alarmante, toate având o sorginte specifică. Englezii au votat pentru ieșirea din Uniunea Europeană. Unii vest-europeni susțin revolta britanicilor contra euro-birocrației. Multă lume consideră că torpilarea proiectului european reprezintă un recul. O retragere în perioada antebelică, la premisele unor catastrofe, inclusiv mondiale. Victoria dughiniștilor în unele țări însemna o victorie a vechiului asupra noului. A orientării spre Moscova contra orientării către Europa. A victoriei valorilor egalitarismului și paternalismului asupra valorilor liberale sau conservatoare.În Franța, lupta pentru putere Marine Le Pen. Bulgarii l-au votat pe Rumen Radev iar în Republica Moldova pe Igor Dodon. În Rusia, Igor Secin îl devora, într-un final, pe Alexei Uliukaev. În SUA, unele state convenționale pierd în fața altor state convenționale. Americanii mai înstăriți sunt învinși la vot de către compatrioții lor mai puțin instruiți. La primul mandat a lui Tramp, dar și la al doilea, fiecare poate aborda victoria lui după cum îi convine.
Desigur, evenimentelede acest gen erau și sunt mult prea diferite. Mai ales prin dimensiunile consecințelor la nivel local sau mondial. Cu toate acestea, ele reprezintă un sindrom. Un semnal al unei mutații entropice în tot Occidentul perceput drept civilizația iudeo-creștină. O metamorfoză care amplifică impredictibilitatea și haosul planetar. O direcție de mișcare contrară tendințelor integraționiste. În ultimele decenii aceste tendințe păreau că determină agenda globală. Problema duratei acestei mutații entropice, a profunzimii sale și a unor posibile noi forme de manifestare rămâne deschisă… Geniul elitelor politice se reduce treptat la expectativă. Înțelepciunea acestora constă în a ști să aștepte. Și doresc evlavios ca problemele să se rezolve de la sine, sperând că timpul va lucra pentru ei. Însă timpul nu lucrează mai mult ca spațiul. În politică, precum în sfera științelor, literaturii şi artei, numai personalitatea creează. Iar istoria – dacă nu o divinizăm – rămâne doar lista creațiilor, niciodată motorul acestea.
Cert e că în Europa zilelor noastre, ca de altfel în întreaga lume, schimbarea este necesară și inevitabilă. Dinamica socială și revoluțiile (colorate, salvatoare, inutile, uitate sau furate) au la bază anumite cauze obiective. Nu le putem reduce la o teorie a conspirației. Nici la „demonii populiști, care deja aproape că ne-au adus distrugerea”. Distrugerea cui? Recepționăm o vibrație planetară: Globalizarea devine inexorabilă! Etnoresurecția acumulează masa critică! Națiunile necesită o nouă viziune a realității! În mileniul al treilea va învinge Paradigma Etnosistemică. O reevaluare de la zero a valorilor etnoculturale și o proiectare a Viitorului. Când globaliștii declară că nu există alternativă la actualul model de dezvoltare, atunci se declanșează riposta: o mișcare națională şi internațională de repudiere a fatalismului unui singur drum, de mobilizare a forțelor pentru elaborarea unei agende a secolului XXI, capabile să încorporeze progresele științei şi tehnicii şi, principalul, să răspundă la chestiunile nerezolvate sau încă neformulate.
La ora actuală, pe agenda tuturor națiunilor vechi sau noi, din est sau din vest, din nord sau din sud figurează imperative identitare, de suveranitate şi supraviețuire. Societatea de piață seamănă cu o navă în derivă. Nu are căpitan. Motorul s-a defectat, cala e plina de breșe, echipajul în panică şi discordie, căpitanul parcă-i drogat. Unii dintre marinari își dau seama de situația tragică în care se află. Au început deja să fie lansate apeluri (la Forumul Social Mondial şi la Forumul Economic Mondial) pentru reconciliere şi repararea navei. Marele ghinion, însă, e că Nava Civilizației Consumiste se îndreaptă spre recife. Dar despre acest pericol nu știu sau nu vor să știe cei de la Amiralitate… La ce bun atunci să mai repari motoarele şi cala? Nimeni nu se va salva de la catastrofă, nici vasul, nici echipajul, dacă nu va fi schimbată harta, direcția de plutire și portul de destinație. De aici și necesitatea unui efort conjugat al elitelor intelectuale și politice pentru crearea unor structuri organizatorice inedite, a unui sistem de guvernare adecvat. Acum două decenii experții identificau un grav impediment politic în acest plan — desuetudinea avansată și periculoasă în viața tuturor națiunilor. Prea puțină imaginație, prea puțină experimentare și prea puțină bunăvoință de a face fată schimbărilor fundamentale.
Este imposibil, în principiu, să prezici Viitorul, însă îl poți planifica. La urma urmei, într-o oarecare măsură şi într-o formă oarecare, istoria este tentativa de a corespunde unui Plan. Dar rezultatul final nu depinde de proiectare. Sau profeție: ce se va întâmpla peste un deceniu, un secol, etc.? Poți elabora planuri, programe și proiecte impecabile, academice. Puține însă vor fi realizate,adeseori și din cauza unei Lebede Negre. Actuală şi stringentă rămâne diagnosticarea exactă: ce am putea noi înșine întreprinde Aici și Acum, pentru ca istoria să urmeze calea pe care o dorim? Și, oricum se vor desfășura evenimentele, interne sau externe, piesa va fi jucată. O vor juca-o fie actorii profesioniști, fie spectatorii, care se vor urca pe scenă.

Mircea Druc,
București, decembrie 2024