Mircea Druc: Enigme

„Ascunderea unor abuzuri grave, sub forma unui patriotism fals, este cea mai mare greșeală. De aceea, oricât de neplăcut şi supărător pentru persoane, oricât de sensibil, pentru amorul nostru național, ar fi adevărul, eu am căutat să-l spun deschis şi curajos, fiind convins că fac un bine țârii mele”
Gherman Pântea

În plan profesional, nu am devenit istoric, nici scriitor, nici jurnalist. Dar, trăind o jumătate de secol în Imperiul sovietic, am considerat că avem cu toții o datorie: să scoatem în relief adevărul; să acționăm, să pătrundem în esența evenimentelor, care tind să se repete necruțător. Din totdeauna m-a indignat faptul că unele regimuri introduc cenzura în țările lor. Aș fi vrut, pur și simplu, să nu mai existe teme interzise. Nici secrete de stat, nici tabuuri care odinioară îmi măcinau psihicul. Încă din adolescență, mintea mea captase primele semnale despre trei mari legende basarabene. La Zăicani, în casa mătușii mele, până la deportarea ei în Siberia, la 1 aprilie 1951, am auzit de Gherman Pântea. Unchiul Jorj Heindrich, soțul mătușii, aducea vorba uneori despre feciorii avocatului Vasile Pântea: „Știu de la tata, Ghermanaş era premiant la școală. Se trăgea la carte, nu-i plăcea la coarnele plugului. Parcă presimțea că o să ajungă un mare politician… Dacă nu citea o carte, cânta la vioară. Când bunicu-său îl lua de ajutor la prisacă, în deal la Ciuhurez, băiatul, în coșul căruței, cânta frumos tot drumul”. În anii 1954-1956, am învățat la școala din Zăicani. Prin clasa a opta am stat într-o bancă foarte veche. Era, probabil, de la celălalt rus. De când s-a făcut școala primară cu predare în limba rusă. Pe un colț, se distingea o zgârietură înnegrită de timp: Г П – două litere rusești. Am decis că-i banca lui Gherman Pântea, fost elev între anii 1901-1904. Voiam să fie banca lui. L-am întrebat pe Victor Pântea, un coleg de școală, zăicănean, dacă e neam cu Gherman Pântea. A zis că nu este și că nu știe nimic despre el. I-am căutat discret pe cei cu numele de familie Pântea. Îi rugam să-mi spună dacă știu ceva despre pământeanul nostru. Până m-a somat secretarul organizației comsomoliste: „Măi, băieţele! Vezi-ți de treabă, măi! Dacă nu vrei s-o pățești, uită de-a lui Pântea! Şi de cei refugiați peste Prut uită!”. Speram, totuși, că voi ajunge să aflu cine și ce a fost acel misterios „mare om politic” despre care vorbea unchiul Jorj.
De la Zăicani, am plecat cu un mare semn de întrebare – Gherman Pântea. Fiind elev în clasa a zecea la Zăbriceni, aveam să constat o suspiciune şi o tăcere similară legată de o altă mare personalitate de prin părțile noastre. Țin minte o duminică însorită din primăvara lui 1957. Împreună cu Vasile Hăbăşescu, un coleg de clasă, am dat o raită prin satele din zona de frontieră cu România. Ne deplasam în doi pe o bicicletă cumpărată recent de părinții consăteanului. La Brânzeni, am făcut un popas mai lung. Ne impresionase un edificiu frumos de tip urban. Dar n-am putut afla nimic din istoria lui. Un om din localitate ne-a satisfăcut curiozitatea: „Conacul boierului Vasile Stroescu… Școală de agronomi pe timpul românilor!”. Atât!

Ulterior, fiind deja student la Universitatea din Leningrad, am cautat să mă lămuresc de ce fruntașii unioniști – Gherman Pântea din Zăicani, județul Bălți, Vasile Stroescu din Trinca, județul Hotin şi Constantin Stere din Ciripcău, județul Soroca au devenit legende? M-au fascinat acești trei oameni rari. Trei fii ai Basarabiei răpite de Imperiul țarist. Cele mai autentice personalități din universul românesc. Faptele lor ne sugerează existența unor modele comportamentale basarabene, care întregesc patrimoniul de omenie al românilor de pretutindeni.

Târziu de tot, după 1989, au devenit accesibile pentru toată lumea lucrările lui Gherman Pântea. Astfel am putut elimina numeroase pete albe de pe firmamentul unionismului basarabean. Iată cărțile sale care fac lumină: Procesele Verbale ale Congresului Ostășesc Moldovenesc; Conferința ruso-română, Viena, 1924; Rolul organizațiilor militare moldovenești în actul unirii Basarabiei. Chișinău, 1931; Două decenii de la autonomia Basarabiei, 20 octombrie 1937; În slujba țării. Un an de gospodărire românească la Odessa, 16 octombrie 1941 – 16 octombrie 1942, Odessa 1942; Unirea Basarabiei. Odessa, 1943. Lucrarea „Rolul organizațiilor militare în actul unirii Basarabiei” este prefațată de Nicolae Iorga. Marele istoric apreciază contribuția autorului la realizările epocale din 1917-1918. Gherman Pântea a lăsat în manuscris: „Memoriile mele în legătură cu Basarabia, 1965” și „Triumful Dreptății. Procesul meu” care reprezintă documente istorice extrem de valoroase. Acestea au fost puse la dispoziția cercetătorului basarabean Iurie Colesnic de către Mioara Pântea, nora militantului unionist basarabean.
Drept sursă edificatoare pentru mine au fost lucrările istoricului Cristian Troncotă; „Primarul Odesei povestește” (1995); „Glorie și tragedii (2003). În colecția „Basarabia necunoscută” (Chișinău, 2007, Vol. 7, p. 46-125), Iure Colesnic a publicat studiul „Gherman Pântea – Primar al Chișinăului 1923, 1927-1928, 1932”. În 2009, doctorul în istorie Ion Constantin a finalizat o vastă investigație – „Gherman Pântea: între mit şi realitate”. Cu ocazia lansării la București a cărții sale am cunoscut-o pe doamna Mioara Pântea. De la ea am primit copia unui valoros document istoric – „Albumul Odessa 1941-1944”. O mărturie din perioada când Gherman Pântea a administrat orașul în funcția de primar general. Mai multe aspecte ale „enigmelor mele” au dispărut și datorită lucrării „Недовыжженная земля” („Un pământ aproape pârjolit”), postată în 2009 pe www.budyon.org din Odesa. Autorul Michael A. de Budyon elucidează fenomenul Gherman Pântea în baza unor surse inedite și într-un mod diferit de tradiționala abordare ruso-ucraineană. În 2010 și 2012, am descoperit pe www.baza.md două lucrări intitulate – „Досье Одесса при румынах” și „Досье Кто убил Германа Пынтю?” semnate de cunoscuta jurnalista Elena Zamura.
Printre generația luptătorilor basarabenilor pentru reîntregirea Patriei, înfăptuită la 1918, Gherman Pântea, născut la 13 mai 1894, în comuna Zăicani, județul Bălți, se evidențiază ca o personalitate însoțită de mituri. El devenise o figură enigmatică fără voia sa. Firea lui specifică a contribuit la profilarea unei imagini publice contradictorii. Lipsa unui comportament rectiliniar producea anumite sincope. Astfel CV-ul său ajunsese o suită de pătăranii captivante, dar neverosimile. Nimerind în condiții extrem de complicate, inteligența nativă sau intuiția îl ajutau să opteze pentru soluțiile optime. Temerar, el se avânta fără să ezite unde era pericol major. Puține persoane se aventurau să obțină succes în situații de risc. El, însă, adeseori se alegea cu lauri de învingător. De regulă, când rezolva o problemă dificilă, se situa pe poziția majorității şi a omului simplu. Dacă reușea să realizeze ceea ce aștepta lumea de la un lider de rangul său, considera că şi-a atins scopul.
Firește, pe parcursul zbuciumatei sale vieți, Gherman Pântea n-a fost apreciat la fel de toată lumea. Personalitatea sa, caracterul temerar, deschis spre niște gesturi informale, îi descumpănea pe contemporani. În 1917, publicistul bucovinean George Tofan consemna: „Președintele Comitetului Central Ostășesc Moldovenesc, Pântea, om tânăr, vecinic în mișcare, fire de organizator şi agitator de idei, vorbește în rusește scurt, hotărât, cu voce puternică, cu multe şi largi mișcări. Declarațiile lui sunt repetate şi viu aplaudate. Vede scăparea Basarabiei numai în Sfatul Țării şi crede că, dacă i se va da o organizare temeinică, va putea sluji de model şi celorlalte Țări”. Publicistul Vasile Harea de la Cuvântul Moldovenesc, în memoriile sale, vorbind despre cei care au vizitat redacția în 1917, consemnează: „Ceva mai târziu, prin luna mai, venise locotenentul Gherman Pântea, care adusese cu el un sac mare de literatură de propagandă, în limba română, dar tipărite cu litere chirilice în tipografia rusească înființată la Socola de către militarii ruși de pe frontul românesc. Pântea era un tânăr cam afectat, cu privirile neliniștite, ambițios şi cu fel de fel de combinații în minte”.

În perioada interbelică s-a menținut o atitudine delicată față de personalitatea lui Gherman Pântea. Cauza? Felul lui de a fi: om deschis, care nu se temea să pună problemele pe față, să-şi trăiască viața așa cum şi-o imagina. De aceea, în Chișinău, a circulat o parabolă: pentru niște impozite, primarul general a fost judecat la o zi de pușcărie. Dimineața, amicii l-au dus cu trăsura şi cu tot alaiul la penitenciar. Seara l-au luat de acolo și au făcut un chef de zile mari. Peste ani, această pătăranie era relatată de Alexandru Cononov. Tatăl acestuia, figură influentă în Chișinăul interbelic, participase la „sancționarea” primarului.

Când s-a declanșat prima conflagrație mondială, Gherman Pântea şi-a manifestat plenar temperamentul nativ și caracterul. În iunie 1915, a fost recrutat în armata țaristă şi trimis la școala militară de la Kiev. A absolvit-o la 1 decembrie 1915, cu gradul de прапорщик (sublocotenent). Ca vorbitor de română, este repartizat la Roman, ca ofițer și translator oficial, la
Comandamentul armatei IV rusă. Pe frontul român comunică direct cu numeroși conaționali, militari și civili. Cunoaște realitatea dramatică a Țării. Ferm, consecvent, obține toată simpatia camarazilor de arme. Grație faptelor de curaj în luptă i s-au decernat două ordine Sf. Gheorghe. Sublocotenentul Pântea abia împlinise 23 de ani.
În februarie 1917, în Rusia se consumă o revoluție liberală. Gherman Pântea se angrenează în lupta de eliberare națională, declanșată pe întreg cuprinsul imperiului. Inițiază mișcarea națională în rândul militarilor basarabeni. Exploatează abil atitudinea mai „flexibilă şi înțelegătoare” a unor comandanți ai armatei imperiale. La 23 iunie 1917, este ales în unanimitate președinte al Comitetului central executiv moldovenesc al Uniunii soldaților şi ofițerilor. Caută să obțină aprobarea Marelui cartier general al Armatei Imperiale pentru convocarea Congresului Ostașilor Moldoveni. În drum spre Movilău, întâmplător, participă la o întâlnire cu delegația guvernamentală română. Obține audiență la generalul Nicolai Duhonin și, ulterior la primul ministru rus Aleksandr Kerenski. Se mai spune că s-ar fi întâlnit și cu Lenin, ceea ce îmi pare neverosimil. La Chișinău, este ales vice președinte al Congresului Ostașilor moldoveni (20-28 octombrie 1917). Scopul final al vice președintelui, ca şi al celorlalți militanți basarabeni, era convocarea Congresului militar moldovenesc şi constituirea Sfatului Țârii.

La Petrograd, în octombrie 1917, are loc un puci și bolșevicii preiau puterea. La Chișinău Sfatul Țârii constituie Consiliul Directorilor Generali (guvernul Republicii Moldovenești). Deputatul Gherman Pântea deține funcția de locțiitor apoi șef al Directoratului General de Război şi Marină. Contribuie activ la contracararea propagandei bolșevice antinaționale şi a pretențiilor Ucrainei asupra Basarabiei. Luptă contra anarhiștilor şi bolșevicilor. Aceștia provocaseră o stare de haos în toată Basarabia punând în pericol existența Republicii Democratice Moldovenești. Îl arestează personal pe aventurierul bolșevic Ilie Catărău. Un haiduc de teapa lui Kotovski, bulgar de origine, recrutat de serviciul de spionaj al Rusiei bolșevice. Pleacă în misiune, ca delegat al guvernului român la adunarea de la Tarutino – Cetatea Albă. Acolo comunitatea germană din Basarabia a votat „Moțiunea de aderare la Unirea cu România”.
Incontestabil, populația basarabeană a fost influențată de schimbările din Imperiul țarist. Însă, printre ofițerii armatei regale erau şi moșieri. Unii, în 1907, participaseră la „pacificarea țăranilor” care răbufniseră: „Noi vrem pământ!”. De aceea, probabil, au încurajat răzbunările „ciocoilor pribegi aduși de vânt” (vorba poetului George Coșbuc), față de basarabeni. Solidarizarea unor ofițeri români cu latifundiarii ruși a provocat revolte în rândul populației. O mare parte a deputaților Sfatului Țârii, în special reprezentanții minorităților naționale, au protestat vehement.
Gherman Pântea, ministru de război al Republicii Moldovenești, l-a contactat personal, la Iasi, pe generalul Constantin Prezan, șeful Marelui Cartier General al Armatei Române. Drept urmare, generalul Lupescu, șeful Marelui Stat Major, a emis către trupele din Basarabia un ordin. Extrag și citez esențialul: „Comandamentele noastre din Basarabia cred de datoria lor să-i puie din nou pe moșieri în stăpânirea lucrurilor de care ei au fost deposedați prin mișcarea revoluționară ce a avut loc înainte de intrarea oștilor noastre în Basarabia. Cum această purtare învrăjbește pe țărani, mai cu seamă că dușmanii noștri i-au ridicat împotriva noastră, tocmai pe cuvântul, că armata românească a fost adusă în Basarabia de foștii moșieri pentru a statornici din nou vechea stare de lucruri, şi cum avem interesul de a înlătura noi turburări, vă rog să binevoiți a lua măsuri, ca oastea noastră să nu se mai amestece în treburile dintre moșieri şi țărani. Trebuie să socotim ca bună acea starea de lucruri pe care am găsit-o în clipa intrării noastre în Basarabia, iar pentru faptele întâmplate mai înainte, moșierii trebuie să se adreseze stăpânirilor locale”.

Cunoaștem teza sovietică: „Unirea s-a realizat numai datorită intrării anticipate a forțelor militare române în Basarabia”. Adevărul promovat de Gherman Pântea, martor şi participant la evenimente, este diametral opus. „Dacă militarii români nu veneau în Basarabia, cei 33 de deputați ai Sfatului Țârii, care au votat contra, ar fi procedat ca şi majoritatea celor 87, care au votat Unirea”. Desigur, unii deputații alogeni erau rusofili. Ca și mulți deputați din actualul parlament de la Chișinău. Ei aveau vădite simpatii pentru Imperiul Sovietic în devenire. Iar deputații antiunioniști ai Republicii Moldova, ca și „agenții în sutane” ai Kremlinului, mai speră în refacerea Imperiului rus pravoslavnic. Însă, la 27 martie 1918, între Republica Moldovenească şi Rusia Sovietică luase ființă Ucraina. Un stat independent, șovin, aflat atunci sub ocupație germană. Reprezentanții minorităților ar fi votat pro Unire deoarece nu erau încântați de războiul civil din Ucraina, de execuția în masă a clerului şi rabinilor. Şi, cu atât mai puțin, de prezența trupelor germane. Aveau așadar de ales: Unirea cu Ucraina sau cu România, deoarece unirea cu Rusia Sovietică, fără o frontieră comună, era practic irealizabilă.

Dispute interminabile a provocat și o telegramă trimisă de la Cartierul general al armatei ruse şi adresată tuturor comandaților de unități militare în care își satisfăceau serviciul etnici identificați drept moldoveni. Comandanții armatei țariste erau solicitați să permită participarea ostașilor la ședințele de selectare a delegațiilor pentru Congresul militarilor moldoveni. Dilema criticilor: autorul telegramei este Gherman Pântea sau alt fruntaș basarabean? Pe mine, personal, nu mă pasionează asemenea polemică. Important este rezultatul final – convocarea Congresului militarilor moldoveni, care a pus bazele Sfatului Țării, primul for independent al Basarabiei, după o captivitate de un secol şi ceva.

O altă temă de discuție: cine dintre fruntașii politici basarabeni s-a văzut cu Lenin? Din câte cunosc, Lenin se afla, din aprilie 1917, în ilegalitate şi se ascundea în coliba din Razliv. În toamnă a venit clandestin la Petrograd şi a stat scurt timp în vila unei balerine. Există concordanțe sau inadvertențe în cele relatate de Gherman Pântea? Confruntând sursele bolșevice, cronologia evenimentelor, înainte de puciul din octombrie, putem verifica dacă Gherman Pântea şi alți lideri basarabeni s-au văzut într-adevăr cu Lenin. Ambele versiuni sunt plauzibile, acceptabile. Cred, însă, că polemica pe această temă nu are nici o relevanță.
Pentru a justifica actul de autodeterminare a Basarabiei, unii istorici au apelat adeseori la autoritatea lui Lenin. La fel au procedat şi „comuniștii reformiști” de pretutindeni în diverse circumstanțe şi perioade istorice. Aceștia riscau uneori să schimbe câte ceva în politica națională şi ideologia imperialistă a URSS. Însă, dreptul popoarelor la autodeterminare nu este o invenție a lui Lenin. Acest principiu unanim acceptat de toate democrațiile nu a fost introdus în mișcarea socialistă rusă de bolșevici sau de Lenin. A făcut-o Plehanov, fondatorul marxismului în Rusia, şi Martov, ambii conducători ai menșevicilor. L-a preluat şi Partidul socialiștilor revoluționari, promovându-l mult mai radical. „Meritul” lui Lenin, însă, tine de folosirea problemei naționale ca factor strategic în lupta bolșevicilor pentru putere. Scopul principal al social-democraților ruși nu era autodeterminarea popoarelor şi a națiunilor, ci a proletariatului în cadrul fiecărei națiuni. Lenin recunoștea formal dreptul națiunilor la autodeterminare în capitalism, dar nega categoric acest drept în socialism. El lupta contra imperiului rus doar pentru faptul că era țarist şi milita consecvent pentru un imperiu mondial sovietic. În politica națională, Lenin inventase un procedeu tactic subtil de repartizare a funcțiilor în partid. Bolșevicii ruși aveau sarcina să propage „dreptul popoarelor ne-ruse la autodeterminare”. Bolșevicii de altă naționalitate, din contra, vehiculau, scriau şi insistau asupra dreptului popoarelor ne-ruse „să se alipească” la Rusia. Aceasta era calea leninistă către internaționalism, globalism, mondialism şi contopirea tuturor națiunilor.

La 22 iunie 1941, Gherman Pântea este mobilizat. Devine încurând consilier juridic al armatei a IV-a, comandamentul căreia se afla la Huși. Cu două zile înainte de eliberarea Chișinăului, la 14 iulie 1941, primește prima misiune: o listă cu vreo sută de persoane, considerate ostile României. La intrarea în Chișinău urmau a fi executate, fără anchetă şi judecată. Generalul Nicolae Ciupercă, comandantul Armatei a IV-a, conștientiza gravitatea faptului. Ordonă consilierului juridic să verifice dacă nu nimerise în listă şi oameni onești. Gherman Pântea rămase uluit. Erau condamnații la moarte niște „elemente revoluționare”. Funcționari la primărie, la administrația financiară, direcția silvică, uzinele electrice. Poate că unii împărtășeau convingeri politice de stânga. Dar de aici şi până la punerea la zid… Inadmisibil, pentru o țară civilizată! Înainte de 40, în România nimeni nu le intentase acestora măcar un proces. Nici autoritățile Statului Român nu intenționau să-şi împuște cetățenii pentru opiniile lor politice.

Cugetând astfel, la 17 iulie, dimineața, intră în Chișinău. Casa şi-a găsit-o intactă. În lipsa proprietarului, se instalaseră birourile Radiodifuziunii sovietice. Stătea acolo şi femeia de serviciu. Proprietarul, refugiat peste Prut, revenise acum împreună cu generalul Ciupercă şi generalul Pălăngeanu, șeful statului major. Consilierul juridic i-a rugat să poposească prima noapte la el. Menajera a improvizat o masă modestă. Pe la orele zece seara vine colonelul Eugen Dumitrescu, ofițerul de legătură cu Comandamentul german. Agitat, colonelul îi cere generalului Ciupercă lista cu proscrișii. Românii făcuseră lista, iar germanii urmau să-i lichideze pe indezirabili. Lista fusese alcătuită de directorul de siguranță. Informațiile le primise de la diferiți indivizi suspecți din Chișinău, refugiați la București. Luând poziție de drepți în fața superiorilor, consilierul juridic se încumetă, cu toate riscurile inerente, să salveze niște oameni inocenți:

„Domnilor generali! De dimineață şi până acum am adunat informații despre persoanele care urmează a fi împușcate. Am ajuns la convingerea fermă că majoritatea nu au absolut nici o vină. Ca basarabean, vă rog, vă implor, nu repetați greșelile generalului Ernest Broşteanu! Intrând în Chișinău, la 13 ianuarie 1918, militarii români, au executat, după denunțurile unor ticăloși, niște oameni nevinovați. Fapt care, mai târziu, a dăunat enorm cauzei României în relațiile internaționale: rușii susțineau că Unirea s-a făcut sub teroarea armatei şi a jandarmilor. Aceasta v-o spun ca fruntaș basarabean. Iar în calitate de consilier juridic al armatei, vă fac un referat scris, pe răspunderea mea, în care vă arăt, în mod precis şi categoric, că lista este făcută de oameni de rea credință, care nu urmăresc decât răzbunări meschine. Dar ca să nu rămână nici un dubiu asupra culpabilității persoanelor vizate, propun prin referat ca lista să fie imediat trimisă la Curtea Marțială spre urgentă cercetare”.

Generalii acceptă propunerea. Consilierului juridic scrie referatul. Generalul Ciupercă pune rezoluția: „Se aprobă”. A doua zi, lista e predată colonelului Pohoață, președintele Curții Marțiale. Acesta, prin structurile sale, cercetează discret activitatea sub ocupația sovietică a celor vizați. În consecință: Drugan Alexei, fost secretar general al primăriei Chișinău, şi un muncitor de la uzina electrică din Chișinău condamnați, la un an şi, respectiv, 6 luni închisoare. Restul de 98, găsiți nevinovați. O profundă satisfacție morală pentru Gherman Pântea. Împiedicase o posibilă crimă cu consecințe extrem de grave după evenimentele care aveau să urmeze. Majoritatea dintre acei condamnați la moarte fără judecată, s-au refugiat în 44 peste Prut: Gheorghe Stere, Mâță Alexandru, Viaceslav Podoabă, Nicolae Vasiliu, Drugan Alexei şi mulți alții. După război, unui dintre ei i-au făcut mult rău salvatorului de odinioară. Cu toate acestea, cunoscând psihologia oamenilor, Gherman Pântea se pare că nu le purta pică ingraților. Era conștient de fapta lui de omenie.
Atât în viața lui Gherman Pântea, cât şi în istoria modernă a românilor un capitol aparte îl reprezintă Odesa. Despre acest fenomen complex, dramatic și fascinant voi relata în alte articole. La 20 martie 1944, fostul primar general pleacă din Odesa la București. După lovitura de stat din 23 august 1944 generalul Potopeanu intră în componența noului guvern, titular la două ministere, economia națională şi finanțele. Înainte de venirea generalului la Odesa, ca guvernator militar, primarul avusese cu acesta un conflict personal. Iată motivul, succint: la 20 iulie 1943, s-a sfințit o troiță la Vacarjani, în amintirea ostașilor căzuți acolo. Generalul Potopeanu a fost invitat şi el la festivitate. La Odesa, îi face primarului o ofertă: să-i cumpere o mașină personală pentru primărie, cu prețul a două milioane lei. Gherman Pântea numește o comisie de ingineri, care constată că vehiculul este vechi, uzat şi nu costă decât maximum 500 000 lei. Potopeanu se înfurie şi cere oferta înapoi. Fiind însă înregistrată, oferta rămâne în dosarele primăriei. Prudent, la plecare, Gherman Pântea a luat originalul ofertei. Mai târziu avea să-l depună la dosarul său pentru a explica adversitatea generalului față de propria persoană. Un incident penibil şi regretabil, pe care nu putea să-l ascundă, deoarece generalul, ajuns guvernator militar al Odesei, apoi ministru, a căutat mereu să se răzbune în mod perfid, deși poza totdeauna în mare personalitate.
În noul Consiliu de Miniștri, la 24 august 1944, Potopeanu cere arestarea lui Gherman Pântea, motivând: „Sunt informat precis că Pântea intenționează să părăsească tara, în mod clandestin, ca să scape de răspunderea administrării Odesei”. Propunerea a fost aprobată şi s-a ordonat arestarea. Informat imediat de un binevoitor din guvern, fostul primar al Odesei, intră în ilegalitate, se ascunde prin țară, ca să nu cadă victimă unei răzbunări meschine. Trupele sovietice intră în București la începutul lui septembrie 1944 şi imediat prezintă guvernului român o listă cu persoanele care urmau a fi trase la răspundere pentru administrarea Transnistriei. Cap de listă era generalul Potopeanu, fost guvernator militar. Gherman Pântea nu figura pe acea listă. În luna ianuarie 1945, se publică o listă a criminalilor de război, în care guvernul de la București îl trece şi pe Gherman Pântea, deoarece arestarea acestuia se ordonase încă de la 24 august 1944, la cererea generalului Potopeanu

„Tribunalul Poporului” ia în cercetare cazul fostului primar al Odesei. Însă toți martorii chemați de acuzare dau referințe favorabile inculpatului. Bine faci, bine ajungi! În vara anului 1945, mareșalul Tolbuhin, președintele Comisiei Aliate de Control din România, vine la București pentru decorarea regelui Mihai cu ordinul „Pobeda”. Tot atunci mareșalul sovietic i-a cerut generalului Susaikov, locțiitor de președinte al Comisiei Aliate de Control, să intervină pe lângă guvernul român să claseze imediat dosarul Gherman Pântea. Acuzatorul public-șef a chemat-o pe soția lui Gherman Pântea şi i-a comunicat: „În urma intervenției Comisiei Aliate de Control, dosarul a fost clasat”. Având aceste informații şi ordonanța de clasare, urmăritul iese din ilegalitate şi încearcă să-şi reia viața normală. Se prezintă în audiență la ministrul de justiție Lucrețiu Pătrășcanu, împreună cu avocatul, spre a-i mulțumi pentru clasarea dosarului. Pătrășcanu însă i-a răspuns categoric: „Nu am nici un merit în clasarea dosarului dumitale, el s-a clasat în urma intervenției Comisiei Aliate de Control!”.

La începutul anului 1949, procuror general al Curții de Apel ajunsese un domn Bâlcu. În timpul războiului fusese grefier la Curtea Marțială din Odesa şi mereu îi cerea primarului general tot felul de favoruri. Acum, la București, distruge actele principale din dosarul lui Gherman Pântea: ordonanța de clasare, intervenția Comisiei Aliate de Control pentru clasarea dosarului şi raportul primarului general către mareșalul Antonescu în legătură cu represaliile de la Odesa. Procurorul Bâlcu se credea stăpân pe situație şi a lansat mandate de arestare. N-avea de unde să știe că Gherman Pântea, prudent şi prevăzător, imediat după clasarea dosarului, obținuse de la Gheorghe Stere, primul președinte al Curții de Apel de atunci – copii legalizate de pe actele respective. Le-a prezentat, demonstrând că i-au fost sustrase de la dosar actele originale şi a împiedicat astfel de a i se face un nou proces cu probe vechi. Atunci i s-a deschis un nou rechizitoriu, pe motiv că a făcut parte din Comisia de evacuare a evreilor din Odesa.

Între anii 1945-1964, România era tratată de către „eliberatori” ca o țară ocupată. Regimul instalat de Kremlin nu dorea și nici nu putea să-i ajute pe românii din teritoriile răpite. La finele anilor 50, se declanșase persecutarea masivă a foștilor politicieni basarabeni, nord-bucovineni, herțeni și transnistreni. Arestările nu conteneau. Instanțele de factură sovietică, conduse preponderent de alogeni, aplicau pedepse grele pentru „o nimica toată”. Oamenii erau arestați doar pentru faptul că îndepliniseră funcții de parlamentari în perioada interbelică. Un exemplu: Alexandru Iacoban, cavaler al ordinului Mihai Viteazu. Erau concediați, la indicația Securității, și cetățeni cu funcții minore, precum Petre Cuciujna, paracliserul unei biserici din București. Motivația: „Am aflat de la acesta că Gherman Pântea este singurul basarabean capabil de activitate subversivă, pe linia fugiților de regimul sovietic”. În pofida persecuțiilor, basarabenii făceau tot posibilul ca să-și mențină „moralul ridicat”. Trăiau cu speranța că va veni timpul când se vor întoarce cu toții la locurile de unde s-au refugiat.

Securitatea română activa într-o relație de subordonare față de KGB. Distanțarea de structurile informative ale Uniunii Sovietice avea să se producă ceva mai târziu. Ultimii consilieri sovietici au plecat din România abia în anul 1964. Totuși, mă oripilează excesul de zel al serviciilor autohtone. Un exemplu: „eliberatorii” au redactat un decret vizând pedepsirea criminalilor de război. Consiliul de Miniștri a aprobat lista acestora care a fost dată publicității. Important: pe lista sovieticilor nu figura Gherman Pântea. Însă, Consiliul de Miniștri l-a trecut și pe el în lista criminalilor de război. La cererea generalului Potopeanu arestarea lui fusese ordonată încă de la 24 august 1944. O situație paradoxală și dramatică: sovieticii voiau să-l salveze, compatrioții însă făceau tot posibilul să-l înfunde în pușcărie. Cu certitudine, o investigație serioasă ar demonstra că nu este unicul caz de acest gen. Și după 1989, mă amăra adeseori comportamentul unor birocrați, când abordau probleme ale românilor din terorile naționale răpite de defunctul Imperiu sovietic.
Deși Gherman Pântea nu a făcut parte din Comisia de evacuare a evreilor din Odesa, procesul a durat aproape trei ani. Acuzatorii cereau insistent să fie condamnat. Dar decizia se tergiversa la cererea procurorului sau a președintelui completului de judecată. În fine, în toamna anului 1952, a avut loc procesul unde fostul primar general al Odesei a prezentat copia legalizată a ordonanței nr. 35. Din art. 8 al ordonanței se vede că Gherman Pântea nu a făcut parte din Comisia de evacuare. Inculpatul a mai anexat şi volumul „Buletinul Transnistriei” în care, la pagina 210, a fost tipărită ordonanța respectivă. Pronunțarea se amână de câteva ori. De la dosar se sustrag ordonanța nr. 35 şi „Buletinul Transnistriei” şi Gherman Pântea este condamnat la 10 ani de închisoare. „Judecătorii” precipitați au uitat să sustragă şi petiția avocatului, în care preciza că, depunând ordonanța nr. 35 şi „Buletinul Transnistriei”, demonstrează că acuzatul nu a făcut parte din Comisia de evacuare. Din penitenciar, Gherman Pântea a cerut sentința de condamnare de mai multe ori. Voia să înțeleagă cum, cu actele depuse la dosar, a fost totuși condamnat. Dar nu a primit niciodată această sentință.

La 7 octombrie 1955, a fost eliberat din închisoare în baza decretului de grațiere. La 30 ianuarie 1956, președintele Tribunalului Suprem face o cerere de îndreptare. Sentința de condamnare este declarată ilegală deoarece Gherman Pântea „nu a comis crimă de război, ci crimă contra clasei muncitoare”. Drept urmare, este trimis la Tribunalul militar pentru a fi rejudecat, cu aceleași probe şi același dosar. Însă actele principale – ordonanța nr. 35 şi „Buletinul Transnistriei” – erau dispărute. Deci sustragere, sau mai bine zis, furt curat de acte. Se păstrase însă petiția avocatului, cu care depusese actele la dosar. Inculpatul şi avocatul protestează în scris. Au găsit un alt „Buletin al Transnistriei” şi ordonanța nr. 35 legalizată. Judecata a avut loc la 6 august 1956. Tribunalul militar, cu unanimitate de voturi, l-a achitat pe Gherman Pântea de orice penalitate. Deși târziu, Tribunalul militar a reabilitat justiția civilă, care îl condamnase pe nedrept.

Unii îl mai critică şi astăzi pe Gherman Pântea tocmai pentru acele calități, care fac din acest fiu al Basarabiei o personalitate ieșită din comun. El nu a ezitat să vină în apărarea lui Constantin Stere. La Odesa el a știut să jongleze foarte abil între militarii români, militarii germani şi partizanii sovietici. A încercat să apere populația evreiască, utilizând toate mijloacele posibile şi disponibile. Fiind o autoritate civilă, a ridicat orașul şi portul din ruine. După 24 de ani de dictatură bolșevică, pe timp de război, viața în Odesa era mai bună, decât şi-ar fi putut imagina locuitorii săi. A salvat-o de la moarte pe sora mareșalului Tolbuhin. Recunoscătoare, femeia a intervenit mai târziu în favoarea lui Gherman Pântea. Un detaliu ce crea aceeași umbră de suspiciune invidioasă.
Folclorul mediatic explică în fel şi chip legenda. Pentru primarul general al Odesei, evident, acesta nu era primul caz când intervenea în favoarea localnicilor, ajutându-i în diverse situații. Gherman Pântea avea în sânge facerea de bine şi iubirea aproapelui. Cât despre medicul P. G. Ceasovnikov, personal, nu cred că a încălcat jurământul lui Hipocrit. După ce Universitatea din Odesa a fost restabilită în totalitate de către români, chirurgul Ceasovnikov, celebru în tot sudul Rusiei, a fost ales în unanimitate rector. Un medic de talia lui nu putea să refuze un pacient din simplu motiv că acesta ar fi rudă cu cineva. Era vorba de soția profesorului Rudenko, sora mareșalului Tolbuhin (în unele surse rusești e menționată ca fiind „sora mareșalului Timoșenko, născut în sudul Basarabiei”). Spre fericirea tuturor, a dat Dumnezeu şi operația a trecut cu bine. După cum i-a mărturisit chiar lui Gherman Pântea, profesorul a ezitat deoarece era un caz extrem de complicat, însoțit de mare risc. Profesorul cunoștea prea bine mentalitatea bolșevicilor: dacă operația nu reușea, avea să fie acuzat că şi-a omorât pacienta.
Regretabil, dar avem numai date fragmentare despre această tragică personalitate. În 1906 a absolvit facultatea de medicină a universității din Novorosiisk. În 1926, era docent la Institutul de medicină din Odesa. După plecarea administrației române, profesorul Ceasovnikov s-a transferat la București, unde a primit dreptul de practică particulară. Însă, la venirea la putere a eliberatorilor răzbunători, românii au fost impuși să-l extrădeze autorităților sovietice. A fost adus înapoi la Odesa. Există mărturii ale foștilor deținuți politici că la NKVD l-au torturat îndelung, cu ferocitate, după care l-au spânzurat. Aceeași soartă au avut-o şi alți intelectuali de seamă. În mai 1942, pe lângă Universitatea din Odesa a fost creat Institutul de cercetări sociologice, având ca tematică studii anticomuniste şi de propagandă. Institutul avea parte de colaborarea elitei intelectuale şi a profesorilor universitari. Revenită la Odesa, sovieticii au deschis dosar penal şi i-au arestat pe mulți dintre savanții renumiți: directorul Observatorului, doctorul în științe astronomice K. D. Pokrovski, profesorii B. V. Varneke, N. A. Sokolov, S. F. Beloded şi alții. Arestat la 10 mai 1944, K. D. Pokrovski a decedat în spitalul penitenciarului NKVD la 5 noiembrie din cauza torturii. Alții au fost condamnați la câte zece ani de lagăr. N. A. Sokolov a murit în detenție la 26 octombrie 1953, destinul celorlalți rămâne necunoscut. Urmare a demersurilor istoricului V. A. Smirnov, savanții au fost reabilitați, dar abia în 1993.
În România, controlată de agenți şi consilieri sovietici, fostul primar al Odesei este arestat de mai multe ori. Ajungând însă în fața corpului de judecată, este de fiecare dată achitat. Nimeni n-a putut demonstra că Gherman Pântea a fost un criminal de război. Este un caz aproape unic, când un fost conducător administrativ în timp de război n-a fost judecat la ani grei de pușcărie sau împușcat. Reproduc mai jos două din sutele de mărturii şi documente autentice, care îmi confirmă teza – „Gherman Pântea, un român basarabean enigmă”. Declarația lui Ion Badaşcu: „Subsemnatul, inginer Ion Badaşcu, îndeplinind funcția de inspector-șef al inspectoratului piscicol din Iași şi docent la Institutul agronomic din Iași, declar următoarele. În timpul ocupației orașului Odesa de trupele române, mi-am continuat studiile în orașul Odesa, fiind student la Facultatea de agronomie din acel oraș. Gherman Pântea era primarul orașului Odesa. Iar socrul meu, Todorovski Constantin, era director al direcției imobilelor din Odesa. La ceastă direcție a era o funcționară – doamna Rudenco Elena, sora mareșalului Tolbuhin. În vara anului 1942, ea s-a îmbolnăvit grav. Cum soacra mea era colegă de școală cu doamna Rudenco, l-a rugat pe Ceasovnicov, marele chirurg şi rector al Universității, să o opereze. Ceasovnicov a refuzat, pe motiv că este sora marelui comunist mareșalul Tolbuhin. Revoltat de această atitudine, primarul împreună cu socrul meu, au plecat la bolnavă acasă, au luat-o în mașină şi au adus-o la spitalul Universității, unde Ceasovnicov a operat-o, salvând-o de la moarte. După s-a însănătoșit, primarul orașului, Gherman Pântea, i-a aprobat un concediu pe un an, cu plata integrală a salariului.

Doamna Elena Rudenco, o femeie excepțional de cultă, era soția unui profesor care murise. Ea venea foarte des în casa noastră. În vara anului 1945, mareșalul Tolbuhin, președintele Comisiei aliate de control, a venit la București. Prefectul de politie de atunci a venit într-o dimineață la socrul meu şi i-a spus că la ora 5 este invitat la Comisia aliată de control de mareșalul Tolbuhin. După audiență, socrul meu mi-a povestit acasă că mareșalul Tolbuhin a fost extrem de amabil cu el şi i-a mulțumit că i-a salvat sora de la moarte. La obiecțiunea socrului meu că nu el a salvat-o, ci primarul Odesei Pântea, mareșalul Tolbuhin i-a răspuns că știe bine lucrul acesta de la sora lui, pe care a vizitat-o de curând la Odesa şi că el l-a invitat şi pe Pântea ca să-i mulțumească, dar perfectul de politie i-a raportat că Pântea nu este în București. Cum de față la această convorbire era şi generalul Susaikov, locțiitorul președintelui Comisiei Aliate de Control, acesta i-a raportat mareșalului Tolbuhin că Gherman Pântea este cercetat pentru activitatea sa ca primar al orașului Odesa. Atunci, în fața socrului meu, mareșalul Tolbuhin a dat ordin generalului Susaikov să comunice Guvernului Român să înceteze imediat urmărirea împotriva lui Gherman Pântea, fost primar al orașului Odesa, căci, cercetându-se de organele sovietice activitatea lui Pântea la Odesa, s-a stabilit că Pântea s-a purtat uman şi civilizat cu populația Odesei. Știu că, în urma acestei intervenții, dosarul lui Pântea a fost clasat de Tribunalul Poporului.
Studențimea din Odesa îl prețuia mult pe primarul Gherman Pântea pentru atenția şi dragostea părintească pe care acesta o arăta studențimii în toate împrejurările. Venirea lui Pântea la Universitate era o adevărată sărbătoare, căci stătea de vorbă cu studenții ore întregi, le asculta nevoile şi necazurile şi totdeauna, după asemenea vizite lua măsuri urgente pentru împlinirea în fapt a dorințelor exprimate. La 20 martie 1944, când Pântea a părăsit Odesa, luând-şi rămas-bun de la muncitorimea din oraș, el a fost invitat de studențime şi profesori să-şi ia rămas-bun şi de la Universitate. Am asistat şi eu ca student la această caldă manifestație de simpatie, când după mulțumirile ce i s-au adus de studenți şi profesori, primarul Pântea a fost ridicat pe brațe de studenți şi, în uralele mulțimii, a fost condus până în stradă la mașina sa. Știu, de asemenea, că şi muncitorii de toate categoriile de la Odesa țineau foarte mult la primarul Gherman Pântea, căci i-a ajutat în orice împrejurare, ca un adevărat părinte. Această declarație o dă subsemnatul, un fiu de muncitori ceferiști, al cărui părinte a fost mutilat de tren în anul 1932, în timpul serviciului, în gara Basarabeasca, şi care a ajuns în câmpul muncii la un post de răspundere, numai prin munca pusă în slujba poporului zi de zi, cu cea mai mare tragere de inimă şi însuflețire. Țin încă o dată să afirm, cu toată răspunderea, că fostul primar general al orașului Odesa, Gherman Pântea, a făcut cinste țării cât a administrat orașul Odesa, căci colegii mei de la Universitatea de la Odesa, ajunși şi ei oameni maturi în posturi de răspundere, veniți cu diferite misiuni în țară, nu uită să-mi spună că populația Odesei își amintește cu mare simpatie despre fostul primar general al orașului Odesa, Gherman Pântea”.

Declarația artistei Taisia Arnăutu-Jerebenco, depusă la 6 august 1956, în fața Tribunalului militar: „Subsemnata, Taisia Arnăutu-Jerebenco, artistă la Opera de la Odesa, cetățeancă sovietică, actualmente fiind în București cu pașaport sovietic, declar următoarele: În timpul ocupației românești, în anii 1941-1944, am locuit în Odesa, de unde sunt originară. În timpul acestei ocupații, primar al orașului Odesa a fost Gherman Pântea. La venirea lui Pântea la Odesa, orașul era distrus şi populația murea de foame. Pântea a refăcut orașul. Iar populației i-a asigurat o viață şi un trai, nu ca în timp de război, ci ca în timp de pace. Piețele alimentare ale Odesei erau foarte bogate şi pline cu de toate. Viața culturală a Odesei funcționa ca în timpul normal, în limba maternă, începând cu școala primară şi terminând cu Opera. Muncitorii de la Odesa de toate categoriile, duceau o viață frumoasă, din belșug. De aceea, muncitorii şi intelectualii îl prețuiau şi îl iubeau pe Pântea. Am asistat personal la plecarea lui Pântea din Odesa, în martie 1944, când muncitorimea şi intelectualitatea i-au făcut mari manifestațiuni de simpatie. Pântea era un om popular la Odesa, de aceea populația orașului Odesa îi păstrează şi astăzi o frumoasă amintire, căci el a fost un adevărat părinte al orașului”.

Mulțumesc respectuos istoricilor care au eliminat numeroase semne de întrebare codificate în creierul unui adolescent basarabean însetat de cunoștințe. Și, în mod special, sunt recunoscător exegeților Ion Constantin, Iurie Colesnic, Cristian Troncotă, Alexandr Cerkasov, Alexandr Budionnîi. Totodată, încerc şi un sentiment de amărăciune că nu am avut posibilitatea să-l cunosc personal pe Gherman Pântea. În octombrie 1958, am aderat la Mișcarea de eliberare națională în clandestinitate. Am trăit deceniile când mulți basarabeni, nord-bucovineni, herțeni, transnistreni făceai tot posibilul pentru a supraviețui ca români. Având statut de „disident supravegheat”, mi s-a permis să trec Prutul abia după 1990. Odată cu Perestroika m-a copleșit activitatea politică. Agitația febrilă și coșmarul tranziției ar putea fi o justificare că nu m-am ocupat un timp de descifrarea „enigmelor copilăriei mele”? Oricum, imediat după dezagregarea imperiului aș fi putut depista măcar amprentele lui Gherman Pântea la Chișinău, Odesa, București…