OBSESIA ELIBERĂRII DE TRECUT
Const. MIU:
Cartea lui Varujan Vosganian – Dublu autoportret, Editura Polirom, 2024 – face ample referiri, așa cum precizeză autorul la memoria unei zile, retrăite după treizeci și doi de ani, când rememorată și așternută pe hârtie, marchează „Trecerea pragului dispre trecut spre memorie”, fiind „ trecerea de la istorie la literatură” (p. 6).
Cele 305 pagini ale cărții în discuție se constituie într-o amplă confesiune referitoare la trăirile autorului, din după-amiaza și noaptea de 21 decembrie 1989, până a doua zi, la câteva minute după ora 12, când are loc fuga cuplului dictatorial. În carte, autorul simte nevoia să aducă argumente de ce aceasta nu este ficțiune: „Când ai văzut, nu povestești, ci mărturisești (…) Să transformi mărturisirea într-o ficțiune e un sacrilegiu, o improvizație…” (p. 51). Nici pentru faptul că a fost martorul evenimentelor sângeroase din Piața Universității, nu dorește să facă reportaj (cf. p. 81). Mai curând, crede că ar fi jucat într-o tragedie, fără a fi eroul ei: „Apoi, regula celor trei unități ale tragediei pe care povestea mea le îndeplinește: acțiunea durează exact douăzeci și patru de ore și ea se petrece, cu oarecare aproximație, în același loc. S-ar putea obiecta că lipsește corul, dar el a fost mereu acolo, chiar dacă în mare parte tăcut, năvălind pe scenă la început și la sfârșit, când ziua era pe încheiate.” (p. 146).De fapt, Varujan Vosganian reconstituie peste ani, prin confesiune și retrăiri, principalele momente din Piața Universității, din subsolul secției de miliție, din strada Eforie și de la Jilava, din acea noapte. În alt loc – la paginile 149-150 – se precizează de ce nu poate opta pentru autobiografie: „Chiar dacă în paginile astea eu sunt protagonistul și tot eu povestitorul, cartea de față nu este, totuși, o autobiografie. Nu e vorba, de fapt, de mine, ci de atâția alții ca mine. Și dacă există cea mai mică bănuială că e o istorie autobiografică, ea urmaeză să se spulbere în paginile ce vor urma.” (s. n.).
Din momentul spargerii mitingului din Piața Palatului (cauzele acestui fiasco nici pânâ în ziua de azi n-au fost elucidate – cf. p. 21), timpul s-a dat peste cap, iar ceea ce a urmat a luat oamenii pe nepregătite, dezorientarea și deruta punând stăpânire: „La întretăierea Căii Victoriei cu Bulevardul Gheorghe Gheorghiu-Dej, fostul și viitorul Bulevard Elisabeta, am văzut primele pâlcuri, încă răzlețe, de patru-cinci persoane oarecum dezorientate; unii vociferau, agitându-și brațele, alții clătinau din capete, neconvingător. Păreau a fi dintre cei care participaseră la miting. (…). Erau nehotărâți, cu sentimente amestecate, plecaseră dintr-un imbold(…) de scârbă față de manifestația la care fuseseră duși cu sila, dar, în același timp, prinseseră gustul celeilalte manifestații izbucnite pe negândite, a rumorilor, a vociferărilor și a pancartelor călcate în picioare.” (p. 44).
Referindu-se la cei care au participat la evenimentele din Piața Universității ori la cei încarcerați la Jilava, printre care s-a numărat și autorul, acesta notează curioasa asemănare atât a călăilor, cât și a victimelor: „…așa cum scutierii din fața noastră semănau unii cu alții, și noi suferiserăm aceeași transformare, așa cum victimele aceluiași călău seamănă unele cu altele.” (p. 110). Încarcerații de la Jilava seamănă între ei, tocmai pentru că trecuseră prin aceleași torturi coercitive la secția de miliție de pe strada Eforie: „…deosebirile dintre noi se estompaseră, n-avuseserăm nume, n-avuseserăm chip, aceeași vină apăsătoare pe umerii noștri…” (p. 281). Așa se justifică faptul că rememorând acele clipe, autorul menționează: „Ceea ce revăd din ziua aceea nu sunt chipuri, cigesturile.” (s. n. , p. 67; 72, 73); „…am reținut gesturi, atitudini, siluete, dar nu și chipuri. (…)Eram niște năluci pentru ei (pentru călăi, n. n.), aveam doar contururicare trebuiau stăpânite, neavând chip, nu stârneam nicio compasiune, ne puteau lovi cu aceași osârdie cu care băteau covoarele…” (s. n., p. 162).
În cartea lui Varujan Vosganian, există trei bolgii dantești: Piața Universității, sediul miliției de pe strada Eforie și închisdoarea Jilava. În primele două spații găsim câte o imagine simbolică a răstignirii, una pe asfalt, cealaltă de un perete. „…cineva a avut ideea să se întindă pe pavaj, cu brațele în lături, în fața mașinii blindate, care se apropia (…)Desigur, era vorba de o răstignire simbolică.” (p. 88); „Pereții rămași disponibili erau destinați crucificaților de stil nou. E drept că nu exista nicio cruce pentru vreunul dintre noi, dar ne așezau de parcă ar fi existat. Zidul folosea la sprijinirea mâinilor.” (p. 158). Autorul mărturisește că abia după ce li s-a cerut celor aduși la sediul miliției să stea nemișcați, cu fața la perete și brațele întinse, sprijinind palmele de perete, atunci a înțeles de ce Dante alesese nemișcarea ca formă supremă a supliciului (cf. p. 160). Rememorând acele clipe infernale, el notează la persoana a doua ce simte cel care trece prin asemenea chinuri, această modalitate fiind o formă de a sugera depersonalizarea individului: „De la un moment dat, când știi că n-ai voie să te miști, corpul intră într-o stare de revoltă tacită și sâcâitoare. (…) După o vreme, brațele încep să se golească de sânge. Amorțesc, până nu le mai simți. (…) Cât timp brațele tremură e încă bine, când nu le mai simți, ai senzația stranie că te sprijini de ceva, însă nu știi cum se întâmplă asta.” (p. 159).Înghesuiți într-o dubă a cărei destinație era incertă și sporea teama arestaților că va opri în câmp, spre a fi lichidați (cf. p. 199), supoziția unuia dintre aceștia că sunt duși la Jilava, determină autorul să facă o notație paradoxală, sub forma unei ironii amare: „Ce minunat, pușcăria tărâm al izbăvirii!Nu era greu să ne dăm seama din strigătul ăla în ce stare de spirit eram, dacă temnița echivala pentru noi cu eliberarea.” (s. n., p. 214).Închisoarea devine, în mod paradoxal, în acele împrejurări cruciale pentru arestați nu un tărâm al perdiției, ci unul al salvării, în speranța că acolo nu e capăt de drum: „Jilava reprezenta o destinație și orice destinație spre care mergeam sugera că nu am ajuns încă la capătul drumului.” (p. 215).
În cartea pe care o discutăm acum, există o imagine-simbol, care explică titlul și justifică alegerea ei pentru copertă. Tabloul lui Caravaggio – „David cu capul lui Goliat” – este o parabolă: „Imaginea mea în fața morții, în noaptea de douăzeci și unu decembrie, și imaginea mea de acum, un dublu autoportret.” (p. 211). Mărturia sinceră făcută de Varujan Vosganian relevă faptul că obsesia eliberării de trecut, prin rememorarea de tip confesiv, rămâne o încercare temerară, dar de natură sisifică: „Oricum, contemplând fundalul întunecat al picturii lui Caravaggio, fără nicio identificare temporală, rezultă că dublul meu autoportret poate fi văzut oriunde și că de judecata celui care am fost față în față cu moartea nu pot fugi…” (p. 213). Formulare cu valoare de sentință și care vizează și încercarea, de aceași natură a oricărui participant la evenimentele din noaptea de 21 decembrie 1989.