ZEUL PĂMÂNTULUI (fragment de roman)

Const. MIU:

Anatemis venise să dea de mâncare prinșilor săi. De când moș Tarbos, Durgas și Cotis Pomană îndrăzniseră să-i calce împărăția și se băgaseră în borta aceea ce avea un tunel parcă fără de capăt, atrași fiind de dorința de a afla peste ce dăduse Anatemis, de săpase fără osteneală și umpluse curtea de mormne de pământ, iar ei se treziseră căzând într-un hău, afurisitul nu le-a mai dat drumu. Le ceruse să-i jure că numai lui îi vor sluji, ca zeu al beznei pământului, căci altfel acolo le vor putrezi oasele. Le zvârlea câte o halcă de oaie ce-o găsea zăcând pe unde-și duceau takilanii turmele la păscut și după ce o despica, venea să-i hrănească pe cei trei. Își făcuse obiceiul să stea și să se uite cum cei trei prinși se luptă pe viață și pe moarte să apuce halca și să înfulece. Se simțea fermecat de această întrecere înverșunată, cum o socotea el. De când erau acolo, moș Tarbos slăbise așa de rău, că ajunsese ca un țâr. Singurul care i se părea a fi mai dolofan de cum îl știa era Durgas, care fiind în putere înșfăca primul ciozvârta și se punea pe înfulecat, așa crudă, cum se nimerea. După ce-și punea burta la cale, se-ndura să lase și celorlați doi câte ceva, ca să-și amăgească foamea.
– Mai vreți, bă, odârliților?! strigă Anatemis, bă-gând de seamă că halca aruncată dispăruse văzând cu ochii.
– Măria ta, ne e foameee! urlă Durgas din răsputeri.
– Mai tare, că nu se-aude pân’ aci, sus!
– Mărite zeu al genunii, ăștia doi sunt sătui! Eu, nu! mai zise Durgas.
– Io nu-s zeu al genunii! mugi de mânie afurisitul. Io-s marele zeual pământului!
– Al cui vrei, mărite zeu, numa’ dă-mi să mă-nânc!… Mi-e foame rău, mărite zeu!
Durgas nădăjduia că doar așa, făcându-i pe plac smintitului, îl va hrăni pe el mai mult.
– Băă, o să v-o aduc pe soru-mea, să vă ție de urât!
*
La vederea curții pline cu mormane de pământ, Dida își făcea tot felul de gânduri despre apucăturile fratelui. „Ce-o mai pune la cale afurisitu’ ăsta de Anatemis? Nu se mai satură de-atâta săpat! Și parcă nici nu ostenește!… Cât e curtea de mare, taman în mijloc s-a găsit să sape!… La ce i-o fi făcând trebuință pământu’ scos din borta aia? Dar, dacă nu îi e de folos, de ce nu cheamă pe cineva, să îl care?… Dacă ar fi avut de gând să înalțe o casă, avea nevoie și de piatră!… După atâția ani, nici măcar un prăpădit de zid n-a ridicat!” Astfel se tot frământa sora lui Anatemis, nepricepând rostul puzderiei de mormane de pământ din curte.
Când o întreba cineva ce are de gând fratele ei să facă, de-a săpat atâta și a umplut curtea cu pământ, răspundea că ea nu se bagă și nici nu poate să-i ceară socoteală lui Anatemis, pentru că e curtea lui, așa s-a statornicit în sfatul bătrânilor înțelepți, când ea s-a dus să-și caute dreptate, după sfada cu fratele câinos, care voia să știe cui o să rămână casa, după ce părinții lor și-au găsit sfârșitul. Într-o bună zi, se dusese la bătrânul staroste și i se plânsese de apucăturile ciudate ale fra-telui ei, cerându-i să-l cheme în sfatul bătrânilor înțelepți, că poate s-o rușina și va spune ce-a pus la cale. Zis și făcut!… I-au trimis vorbă lui Anatemis, să vină să dea socoteală. Afurisitul nu s-a-nvoit în ruptul capului să le deslușească bătrânilor ce are de gând să facă, pentru că – ținea una și tare – e curtea lui și nu dă seama nimănui.
*
Intrând în casa bătrânească, lui Anatemis totul i se păru schimbat, după atâția și atâția ani, de când nu mai călcase pe-acolo. I se năzări că se afla într-o grotă și simți fiori pe șira spinării. „Asta mi-a luat-o-nainte! N-a stat cu mâinile-n sân! Casa nu mai e cum o știam! Așa, goală, cum e, parcă e fără margini! Ce-o fi făcând Dida aci?” Cufundat în gânduri, nu luă seama când se împiedică de ceva și căzu într-un hău.
– Te crezi zeu al pământului? hăui o voce tunătoare.
Anatemis fu cuprins de spaimă. Nu-și putea închipui că a ajuns în măruntaiele pământului, ca moș Tarbos, Durgas și Cotis Pomană.
– Vorbește, neisprăvitule!… Te crezi zeu al pămân-tului?
– Daaa, io sunt marele zeual pământului!… Am oameni care mi se închină doar mie! cuteză Anatemis să se fălească.
– Ești un mincinos!… Nu e loc pentru doi zei!… Sunt Gaia, Zeiță a Pământului! desluși smintitul.
– Nu-i adevărat!… Io sunt adevăratu’ zeu al pământului!
– Cutezi să mă înfrunți? Pentru asta vei da socoteală!
Și pământul se cutremură, prăvălindu-l pe Anatemis mai adânc în măruntuiele sale.
– Până nu făgăduiești că-i vei libera pe cei trei netrebnici și nu vei cădea la pace cu soru-ta, aici îți vei găsi sfârșitul, în măruntaiele împărăției mele!