De gardă

George Dimitriu:

Să fii planton însemna de obicei să păzeşti noaptea, pentru trei ore, intrarea-n dormitor; însă n-aveai nicio armă. Fiecăruia-i venea rândul, prin rotaţie, să stea de pază. Puteai fi Planton 1, 2 sau 3, în funcţie de ora la care-ţi începeai serviciul. Cel mai neplăcut era să fii Planton 2 – caz în care nu prea apucai să dormi. De aceea, o pedeapsă uzuală dată de locotenent era să te numească, peste rând, Planton 2. Chiar dacă fuseseși de pază, te trezeai laolaltă cu ceilalţi – de fapt Plantonul 3 dădea deşteptarea. De obicei plantonul se plictisea, aşa că uneori făcea glume proaste: turna apă-n bocancii camarazilor pe care nu-i avea la inimă sau îi înfrumuseţa folosind pastă de dinţi. Ori punea fâşii de hârtie între degetele de la picioarele celor ce făcuseră imprudenţa să se culce desculţi, iar apoi le dădea foc („poşte”). Atunci când începea să ardă, soldatul desculţ se trezea brusc, zbiera „Fooooc!” şi alerga la baie ca să-şi stingă picioarele. Eram foarte des numit planton, căci locotenentul Novac nu mă prea avea la inimă.

Într-o astfel de noapte mă plictiseam teribil, aşa că m-am uitat pe fereastra din casa scării. Luna-şi arunca cu blândeţe razele, în timp ce-n boscheţi s‘ascundeau soldaţi, la ordinul O.S.U. (Ofiţerul de Serviciu pe Unitate). Trăgând cu urechea, am aflat c-acesta voia să-i prindă pe cei ce fugiseră-n oraş pentru a vedea meciul – Campionatul Mondial de Fotbal era-n plină desfăşurare. La un moment dat se-ntorc fugarii discutând faze din timpul meciului, iar O.S.U. scoate soldaţii din tufişuri şi strigă:
– Stai că trag!
– Nu stăm, ‘trăiţi! răspund microbiştii fugind care ‘ncotro.
A.P.V.-istul a ordonat foc de avertisment, în aer. Fugarii au mărit viteza şi, alergând ca iepurii (fiecare-n altă direcţie), au intrat în cea mai apropiată clădire, s-au aşezat pe paturile găsite libere prin dormitoare, şi-au tras pături peste ei şi s-au prefăcut că dorm. Ofiţerul nu se putuse hotărî după care să fugă – tot ordonase soldaţilor din subordine, arătând cu degetul:
– Prindeţi-l p‘ăla! Ba nu, pe celălalt!
Pân‘ la urmă i-a scăpat pe toţi, aşa c-a luat-o metodic: trecea prin fiecare dormitor şi ridica câte-o pătură, la ‘ntâmplare. Dacă ostaşul nu era-n pijamale însemna că fusese-n oraş, aşa c-ajungea la arest.

Să stai de gardă era cel mai important lucru pe care-l puteai face-n armată. Diferenţe importante separau acea însărcinare de cea de planton: păzeai Unitatea Militară, aveai armă şi cartuşe adevărate. Existau mai multe Posturi de Gardă (dotate cu telefoane antice), mereu ocupate, astfel încât să fie păzit tot perimetrul. Atunci când erai într-un astfel de post, stăteai cu simţurile ascuţite timp de trei ore. Puteai trage oricând, în oricine considerai că reprezintă un pericol pentru cazarmă şi, cel mai important, te simţeai propriul tău stăpân.
Deși aveai responsabilitate mare, în Postul de Gardă erai ca un rege – toţi cei cu care intrai în contact (în afară de Şeful Gărzii) trebuiau să te-asculte. Din când în când se făceau controale, iar dacă nu erai găsit în post te-aştepta Batalionul Disciplinar (un fel de Puşcărie, însă mult mai dură). După trei ore, soldaţii aflaţi în gardă erau schimbaţi – urmau să intre-n rezervă pentru aceeaşi perioadă de timp, iar apoi să doarmă tot atât. Ciclul se relua până când treceau 24 de ore, deci era imposibil să nu faci de gardă şi noaptea.

Pentru a şti cum să reacţionezi în diverse situaţii se făcea, cu o zi ‘nainte de-a intra-n gardă, un soi de pregătire. Aceeaşi, de fiecare dat‘ – de fapt era un fel de simulare tâmpă. Stăteai pe-un câmp ca şi cum ai fi fost în Postul de Gardă, iar ofiţerul care te instruia venea spre tine. Trebuia să-l întrebi cine-i, deşi-l cunoşteai prea bine. El se prezenta însă nu trebuia să-l crezi ci să-i ceri să-şi lumineze faţa, deşi era zi.

Prin rotaţie, plutonului meu îi venea rândul cam o dată pe lună să facă de gardă. De obicei fiecare-şi putea alege Postul de Gardă, însă cel de care fugeau toţi era situat lângă cimitirul vecin cu unitatea. Le era frică mai ales noaptea, căci majoritatea credeau încă-n fantome. De fapt nici controale nu se prea făceau în acea zonă – ofiţerii se temeau să nu fie împuşcaţi din greşeală. Se aciuase ş‘o clădire lâng‘ acel post, iar ostaşul de gardă trebuia să patruleze-n jurul ei. În pridvorul acesteia, la 7 m de gardul cimitirului, se hodinea telefonul, lângă care staţiona un scaun pe care te puteai aşeza dacă ţi se „tăiau picioarele”. Eu nu mă temeam, aşa c-alegeam mereu acel Post de Gardă. Obişnuiam să m-aşez pe scaun şi să privesc în cimitir, căci gardul nu era prea ‘nalt. Noaptea Luna-şi trecea-n revistă decedaţii trimiţând raze de lumină spre cruci, cruci ale căror geamuri fotografice prindeau viaţă, lucind ca nişte ochi, iar ciclopii presăraţi prin cimitir (mormintele monoparentale) îţi îngheţau sângele-n vene. Avea de ce să-ţi fie frică noaptea în Postul de Gardă de la cimitir!

Aţipisem într-o noapte-n acel post şi m-au trezit, pe la patru dimineaţa, nişte voci ce veneau dinspre morminte:
– Soldatuleee!
Acum au şi glas! îmi spun temător. Îmi repet însă că nu cred în fantome şi prind curaj să întreb:
– Cine-i acolo?
Ridic în acelaşi timp arma şi bag cartuş pe ţeavă. Oare stafiile pot fi ‘mpuşcate? mă fulgeră fără să vreau.
– Noi sunteeem! răspund vocile.
– Ieşiţi la vedere, strig.
Imediat apar de după gardul cimitirului două capete de soldaţi:
– Ne-am întors din permisie şi vrem să ne laşi să sărim gardul.
– De ce nu intraţi pe poartă?
– Am adus nişte „combustibil”. Ştii că la poartă ne controlează bagajele. Intrăm pe-aici, zic ei hotărâţi şi dau să sară gardul.
– Stai că trag! răcnesc în timp iau piedica de la armă şi-i iau la ţintă, furios că mă speriaseră.
Soldaţii s‘opresc descumpăniţi şi dau înapoi – pricepuseră că eram hotărât să-i împuşc. Ascund ceva-n cimitir şi pleacă. Sun imediat la Corpul de Gardă (locul de monitorizare al gărzilor), aşa cum era protocolul, ş-anunţ incidentul. Vine rapid o echipă de colegi de pluton condusă de Şeful Gărzii, un oltean blond, musculos, cu faţă tâmpă şi ochi calini, pe nume Stridie.
– Foarte bine făcuşi că nu-i lăsaşi – vorovi el scobindu-se ‘ntre dinţi.
Îl anunţai c-au ascuns ceva, iar Stridie sări gardul şi cotrobăi printre morminte. În scurt timp, se-ntoarse c-o sticlă de pălincă.
– Să bem! ne invită el şi ia o duşcă, după care se strâmbă de parcă-l strângeau muşchii. Fu tare, nu-i ca ţuica noastră.
Au băut şi ceilalţi, însă eu am refuzat:
– Sunt în gardă!
Stridie nici n-a vrut s-audă. Fiind Şeful Gărzii, mi-a dat ordin să beau – voia să fie sigur că nu-l pârăsc. După câteva minute mai rămăsese-un fund de sticlă, iar olteanul sări-n cimitir şi puse pălinca la loc.

Odată ieşit din post, am fost numit planton la Corpul de Gardă. În scurt timp au apărut cele două „fantome”:
– Tu ai fost de gardă la cimitir astă noapte?
– Da.
– Ai băut pălinca, dar să ştii că era un cadou (a se citi mită) pentru locotenentul Popescu. O să ai necazuri mari – ştie ce tre‘ să primească!
Toţi soldaţii din cazarmă-i ştiau de frică locotenentului Popescu, o slăbătură cu faţă de zbir ce ilustra perfect expresia „a dracului carnea pe el”. Vine ăsta dup‘ un timp spre mine, arătându-mi sticla aproape goală:
– Am să te distrug! Unde-i pălinca mea?
– Dacă-i ordin, mă interesez cu plăcere, ‘trăiţi! răspund clătinându-mă, în timp ce răspândeam un damf ce-l făcea pe ofiţer să regrete pălinca pierdută.
Ştiam că n-are cum să reclame – nu putea zice că n-a primit mita promisă. Pân‘ la urmă Popescu a aflat adevărul şi ne-a scos pălinca pe nas. Odată, pe când era O.S.U., ne-a aşteptat să ieşim de la masa de prânz şi ne-a pus să ştergem cu burta praful din curtea cazărmii.

Într-o zi săriseră gardul mai mulţi soldaţi, pentru a urmări meciurile, aşa că O.S.U. a decis dublarea gărzilor, fără însă a le anunţa. De gardă era chiar plutonul meu. Fiind în rezervă, am fost desemnat dublura unui camarad aflat în post ş‘am cerut, evident, să merg la cimitir. Amurgise, iar norii, vineţii, abia se zăreau. M-am apropiat tiptil de Postul de Gardă, ca să văd ce face Ostafie – colegul desemnat cu paza. Masivul ardelean, dotat c-o faţă lată, încovoiată, garnisită c-un nas mic şi cu o pereche de buze subţiri, se ascunsese pe partea cealaltă a clădirii. Credea deci, în fantome (nici nu se putea altfel) – n-avea curaj să stea-n post, pe partea cu cimitirul. Mă duc eu în locu-n care ar fi trebuit să stea şi m-aşez pe scaun. Zeci de gânduri mă fulgerau atunci când a sunat telefonul.

Cel aflat în gardă era obligat să răspundă, aşa că-l zăresc pe Ostafie venind în fugă. Când mai avea vreo 5 m mă vede şi s-opreşte, ca lovit de trăznet. Credea în fantome şi tocmai ce vedea una stând pe scaunul lui. A rămas o vreme nemişcat, în timp ce eu nu ‘nţelegeam cum a reuşit să s‘oprească brusc din alergare. Nu mai e nici inerţia ce-a fost odată! îmi zic, dezamăgit. După ce-şi revine din şoc, Ostafie strigă disperat:
– Fantoma! şi ridică arma să mă ‘mpuşte.
Ca un arc ţâşnesc spre el, zbierând:
– Nu trage idiotule! Sunt camaradul tău, Dimitriu!
Am reuşit să-l opresc la timp şi imediat a sosit echipa de intervenţie, în frunte cu Stridie: se dăduse alarma, căci garda nu răspunsese la telefon. În scurt timp, lui Ostafie i s-a făcut rău – ulterior am aflat c-avea probleme cu inima. Să faci de gardă noaptea la cimitir, să suferi cu inima şi să crezi în fantome, iată o combinaţie „mortală”! mi-am spus.

Fragment din volumul O iubire platonică.