La taclale cu Securitatea

George Dimitriu –

Tronează-n beci, ca un exponat într-un muzeu, o bicicletă ruginită însă purtătoare de nenumărate amintiri. În Treapta a II-a de liceu am devenit fericitul deţinător al unei semicursiere ruseşti, Sputnik. Intrasem foarte greu în posesia ei, scoţând-o, cu roţile dezumflate, pe uşa din spate a unui magazin universal.

„Învăţasem” să merg pe bicicletă încă din gimnaziu, dând rareori „câte-o tură” cu semicursiera lui Marius, un coleg de şcoală. Îşi poziţiona bicicleta în mijlocul străzii ş-o ţinea de şa.
– Gata! anunţa-n timp ce dădea drumu‘ bicicletei, iar eu pedalam cu frenezie, ca să nu cad.
Ţineam ghidonul drept, căci mă concentram deja asupra pedalelor.

Consideram totuşi, c-un subiectivism exacerbat, că ştiu să merg pe bicicletă, aşa că după ce-am intrat în posesia Sputnik-ului l-am testat p‘aceeaşi stradă. În linie dreaptă n-aveam probleme, însă curbele erau altă mâncare de peşte. În timp ce depăşeam o maşină staţionată, m-am dezechilibrat. Am fost nevoit să repartizez, cu generozitate, vehiculului un cot, pentru a mă redresa!
– Du-te pe cartodrom şi ‘nvaţă să mergi pe bicicletă! mi-a strigat un trecător.
Evident, nu l-am ascultat – de fapt nici nu ştiam unde-i cartodromul. După câteva zile de exersat am început să mă descurc mai bine. Conform zicerii „cu cât ştii mai multe, cu atât îţi este mai frică”, mi s-a făcut teamă să pedalez pe străzi circulate, aşa c-am ales să folosesc trotuarele. Asta până când m-am contopit c‘un bărbat ce ieşise brusc dintr-o curte.
– De ce nu mergi, bă, pe stradă? m-a întrebat icnind.
Mai aveam de învăţat, era limpede! L-am ascultat pe accidentat şi, într-o altă zi, am ajuns pe-un bulevard foarte circulat. Tocmai ce ieşiseră spectatorii de la cinematograf, iar unii deciseseră să treacă strada prin loc nepermis. Pus în situaţia unui impact iminent cu unul dintre ei am fost obligat să-i ofer, cu aceeaşi generozitate însă din mers, un brânci, pentru a evita o ciocnire devastatoare.

În scurt timp şi-a procurat şi Călin (un tovarăş de joacă blond şi căpos – detalii în volumul „O nouă viaţă”) o „semicursă”. Am învăţat împreună să ne conducem bicicletele, pe aleile din Grădina Publică. Nu ‘nainte însă de-a avea parte de-o violentă împreunare frontală c‘un alt semicursierist. În zonă am descoperit şi cartodromul, pe care-am exersat curbele. În vacanţă porneam zilnic, împreună cu blondul dornic de aventuri, în descoperirea urbei natale. Am ajuns şi ‘ntr-o pădure din zonă (locul obişnuit de picnic al orăşenilor), parcurgând câţiva kilometri pe o şosea aglomerată. Învăţasem bine să merg pe bicicletă, ba chiar îmi descoperisem o viteză de reacţie neobişnuită. De vreo două ori, roata din faţă a trecut peste câteva pietricele rătăcite. De fiecare dată am sărit de pe bicicletă c-o rapiditate uimitoare, ţinând-o apoi să nu cadă! Din păcate, după doar câteva luni, căposul Călin a fost deposedat de bicicletă (prin furt).

Începusem să merg cu viteză şi puteam fi deseori văzut depăşind autobuze. Umblam aproape zilnic cu „bicla”, căci era o metodă bună de relaxare. Într-o zi circulam pe-o străduţă ce unduia printre blocuri, ş‘am ajuns la o intersecţie. Nori negri-mi inundaseră sufletul, aşa că nu m-am asigurat. Mult prea târziu am observat maşina ce se îndrepta, accelerând, către mine. Părea că timpul s-a dilatat pentru a-mi prezenta variantele: frânez, caz în care urma să fiu lovit în plin, sau măresc viteza, situaţie-n care urma să intru într-o bordură ‘naltă. Din faţa stupefiată a şoferului i-am dedus lipsa de reacţie ş‘am realizat c-avea o coasă-n portbagaj. Am mărit viteza iar în apropierea bordurii am frânat brusc, cotind pe lângă maşina ce m-a lovit în genunchi. Şoferul a reuşit s-oprească ş‘a coborât, iar eu am „accelerat”.
– Stai, mă! Unde fugi? Era să mă bagi în puşcărie, grijania mă-tii! a răcnit omul, speriat.
N-a zăbovit, ci a pornit imediat în urmărirea mea. Realizând că mă paşte o bătaie, mi-am pus mintea la contribuţie: am intrat pe-un bulevard cu benzile separate de rondouri cu flori, însă pe contrasens. Încă mai tremuram atunci când am ajuns acasă – deşi o văzusem doar preţ de-o clipă, dama cu semiluna mă-ngrozise.

Între timp mă-mprietenisem cu Marius, iar într-o zi i-am propus să mergem cu bicicletele la pădure. De pe bulevardul pe care ne întreceam se intra, printr-o bretea, pe o stradă perpendiculară. M-am angajat în curbă înclinându-mă, ca să nu frânez. În faţa mea rula o Dacie 1300, iar eu ţineam aproape de ea. Maşina a frânat brusc ş‘a oprit, căci îi apăruse un om în faţă. Timpul s-a dilatat iarăşi, atât cât să ‘nţeleg că urma să trec prin lunetă. Deşi poate părea iraţional am mărit viteza, ca să pot sări, iar bicicleta a trecut cu graţie peste maşină. Am aterizat în picioare, pe trotuar. Ba chiar am apucat s‘observ cum şoferul şi pasagerul mă căutau pe bancheta din spate. Din priviri. Au vrut să continue căutările sub maşină, însă m-am luat de ei:
– Cum e posibil să frânaţi brusc în curbă? Cine a mai pomenit una ca asta?
Pasagerul, un tip căruia şi mustaţa-i era deşirată, a rămas iniţial cu gura căscată. Mi-a răspuns apoi înfipt, cu faţa roşie de furie, în timp ce flutura o legitimaţie:
– După ce că eşti vinovat, mai faci şi gură? Securitatea Statului! Mergi cu noi.
– Bine, dar n-am făcut nimic!
M-am gândit imediat să fug ş‘am căutat din priviri bicla. Se hodinea pe trotuar, iar roata din faţă se credea mucenic. Pe jos n-aveam şanse de scăpare, aşa că m-am resemnat:
– N-ar fi mai bine dacă mi-aţi da o amendă?
Şoferul a terminat de inspectat automobilul ş‘a concluzionat:
– Maşina n-are nimic. Să mergem, Sergiule – ştii că suntem în misiune.
– Ştiu, da‘ ar trebui să-l săltăm pe impertinentul ăsta.
– N-avem timp!
– Aşa-i, n-aveţi timp! am întărit, obraznic.
Deşiratul mi-a aruncat o privire ucigătoare. Pare-se că şoferul avea grad mai mare, c-au urcat în maşină ş‘au demarat în trombă. Nu-mi venea să cred că scăpasem! M-am uitat după Marius – abia se zărea. Probabil c-avusese probleme cu organele statului şi-şi formase reflexe!

Fragment din volumul „O iubire platonică”.