PORECLA (fragment de roman)

Const. MIU:

Nici nu intră bine pe poartă și le reproșă celor aflați la masă:
– Beci și mâncaci, iar la mine nu vă gândici!… Neam prost ce sunteci voi!
Era în ziua de Arminden. În această zi de sărbătoare, oamenii nu lucrau; nu mergeau la muncile câmpului și lăsau animalele să se odihnească în grajd sau în staul, iar femeile nu spălau și nu dereticau prin casă. De cu seara, Takis și Daria pregătiseră gospodăria pentru sărbătoarea de a doua zi: bunicul tocmise niște flăcăi, care aduseseră de la munte un brad tânăr, pe care aceștia îl plantaseră în grădina dinspre drum, iar nepoata se cățărase și atârnase pe crengile din vârf coronițe pe care numai în luna lui florar le putea împleti. Când a văzut că fata pune coronițe la uși și la ferestre, i-a cerut să pună și la intrarea în grajd și la cea din staul, ca să fie și animalele protejate de duhurile rele.
Takis avea oaspeți, invitați la masă. Pentru buna dispoziție a acestora, adusese și lăutari, care cântau de mama focului:
„Frunză verde de pelin,
Iată-ne la Armindin,
Beau mesenii şi mănâncă,
Şi de boală nu li-i frică!”
– Poftim la masă, dacă ți-ai adus de-acasă! se adresă mama Mera noului sosit. Vorbele acestea arătau că nu-i făcea plăcere să vadă pe cineva, care dă buzna, nepoftit.
– Am fost să mă rog… Și dacă tot e sărbătoare, am zis să trec și pe la văru’ Takis, să mai stăm la un pahar de vorbă! adăugă omul, așezându-se la masă, fără a lua în seamă ironia femeii.
Cotis își făcuse obiceiul ca măcar o dată pe lună, mai cu seamă la zile de sărbătoare, să treacă, la vremea prânzului, pe la casa vărului său, sub pretextul că a venit să-l întrebe de sănătate. Om bun, Takis îl omenea, de fiecare dată, cu mâncare și udătură. Acesta nu se da dus, cu una, cu două și zăbovea până seara târziu. Exasperată de mojicia bărbatului, mama Mera i-a strigat într-o bună zi: „Iar ai venit, să-ți faci mațu’ gros?… Bagi în tine și uiți să mai pleci!… Pomanagiule!” Așa i-a rămas numele. Iar lumea îl știa de Cotis Pomană, fără să aibă habar că nașa îi era mama Mera.
– Bine-ai venit, vere! grăi Takis. Ia, zi, ce vânt te-aduce pe la noi?… Cred că ți se făcuse dor de mama Mera! râse el cu subînțeles. Ai, de te veselește cu noi! adăugă gazda, după ce-i umplu o cană cu vin. Daria o să-ți aducâ numaidecât un blid cu ce-a gătit mama Mera. A făcut niște tocană, că știa că-ți place și-o să treci p-acilea… Io am tăiat un miel și l-am făcut la proțap… E așa de bun, de-ți curg balele, ca de obicei!
Cotis se ridică și vru să plece. Însă Takis îl opri energic:
– Renunți tu la așa bunătăți și la vinul după care te dai în vânt?… Nu pot crede-așa ceva, vere!
– Nu plec, omule, cum o să plec?… Merg la drum, să bag docaru’ în curte, lămuri Cotis.
După ce omul închise porțile, o rugă pe Daria să dea calului niște iarbă.
– Mă, da’ de ce-ai venit cu măgaru’? se interesă Takis.
– Tu ai orbu’ găinii?…. Nu vezi că e cal?
– Nu cu tine vorbeam, vere, ci cu bietul animal.
Toți de la masă explodară într-un râs zgomotos.
– N-am venit la distracție! strigă Cotis supărat.
– Că n-oi fi venit la mormântare! interveni mama Mera, după ce-i puse dinainte strachina cu tocană.
– Cu tine nu vorbesc! se rățoi musafirul nepoftit.
– De-aia nu mai poa’ să plouă! strigă mama Mera, în timp ce se îndrepta spre bucătărie.
– Dă-i pace, vere!… Doar știi că-i mai clonțoasă!… Nu mai pune și tu la suflet toate prostiile care-i ies pe gură! interveni Takis, împăciuitor.
Cotis se puse pe înfulecat. Făcu semn să i se mai toarne vin. Sorbi cu zgomot de mai multe ori și repetă gestul că mai vrea.
– Ia, zi, vere, ce vrei de la sufletul meu? întrebă Takis, după ce Cotis râgâi de câteva ori, ca dovadă că se ghiftuise.
– Să faci bine, să-mi dai iazu’ de la Runcu! comandă gurmandul.
– Da’ ce vrei să faci cu el?
– Vreau să fac o crescătorie de păstrăvi.
– Ei, nu mai spune!
– În zonă, nu avem așa ceva!… Tre’ să fac și io ceva, să nu mai stau ca un trântor! … Așa mă vorbește mama Mera pe la spate. Ce, crezi că n-am auzit?
– Adică vrei să faci negoț?… Cu așa ceva te lauzi că scapi de trândăvie?
– Ce, numa’ tu să faci? vorbi omul, părând că n-a luat seama la ironie.
– Io fac doar cu ce-i al meu!
– Arată și tu că ești neam cu dar de mână!… Dă-mi iazu’ și nu-ți mai cer nimic!
– Vere, nu te mai agita atât, că iazu’ nu-i al meu!
– Dar, al cui? A lu’ tata-mare?
– Nici măcar al lui!
– Ei, cum așa!… Cum să nu fie al lui?!
– Neamu’ nostru n-a avut în stăpânire iazu’ de la Runcu și nici în altă parte!… Noi n-am moștenit luciu de apă!
– Cine are în stăpânire iazu’?… Zi o dată, nu mă mai fierbe!
– Iazu’ de la Runcu e al obștii… Așa s-a pomenit, din moși-strămoși!
– Ca reprezentant al obțtii, te chem la judecata bătrânilor înțelepți!
– Da’, de ce?
– Pentru tăinuire!… Și pentru că te-ai dat cu sărăntocii, ca să te-aleagă staroste!
– Nu ei m-au ales, ci bătrânii înțelepți!
– Niște neisprăviți, care nu mai judecă!… O să le cer socoteală!
– Încalci legea străbună și vei fi izgonit!