Limba Română – un Patrafir al sufletului nostru

Pentru mine Ziua Limbii Române este în fiecare zi.
Ascult cum cântă Limba Română, o cant și eu zilnic în versuri. Mă și doare Limba Română, mă și bucură. Mă doare când n-o aud vorbită, sau când o aud stâlcită, sau luată în zeflemea. Limba Română, ca și Maica Domnului, nu merită să fie luată în zeflemea, pentru că ea e ca un Patrafir al sufletului nostru.
Al doilea Patrafir!
Primul e al preotului, adică al lui Dumnezeu, iar cel de-al doilea veșmânt al sufletului nostru  este cel al Limbii Române, adică al Cuvântului divin! Un veșmînt al ființei noastre, așa precum s-a numit eseul regretatului lingvist și publicist Valentin Mândâcanu, de la care a și pornit lupta pentru Limba Română și Alfabetul Latin în semi Moldova!
Noi ne-am născut în Limba Română. Puteam să ne naștem în altă limbă, dar dacă Dumnzeu a hărăzit să ne naștem în Limba Română trebuie să-i mulțumim Lui și Limbii noastre Române oricând! A scrie în Limba Română nu este un jug ușor. Este unul foarte greu, o povară, mai ales pentru cei cu chemare de Sus la acest jug, pentru că sunt și nespus de mulți veleitari în domeniu.
„Nici o zi fără o Poezie, Traiane”, mi-a urat regretatul Poet și traducător Paul Mihnea în anul 1989, când i-am solicitat primul și unicul interviu din viața sa. Mi-a spus-o atunci când sufeream mai mult, dar scriam mai puțin și nu-mi închipuiam că un om poate să scrie în permanență. Iată că și în Limba Română se poate de scris zi de zi.
Dacă eram născut după anul 1989 poate că aș fi gândit altfel despre Limba Română. Dar eu am trăit acei ani! În anii 1988-1989 viața m-a aruncat în valurile Mișcării Naționale, fără să mă întrebe dacă doresc sau nu acest lucru. În anul 1989 aveam 20 de ani. Eram un copil pe baricade. Un copil, fără tată, cu mamă bolnavă, mângâiat doar de bâtele miliționerilor Partidului Comunist și somat de securiștii sovietici să nu părăsesc Mișcarea, dar să accept să le fiu unul dintre purtătorii de informații din interiorul Mișcării. Contra… de toate! Pentru că Inima mi-a spus: „Zi-le că nu”, am avut numai de suferit, dar nu-mi pare rău, fiindcă azi comparând situația Limbii Moldovenești de atunci cu cea a Limbii Române de acum constat că este o îmbunătățire. O Înviere.
În acei ani se studia mai mult în limba rusă, iar omul venind dintr-un mediu în care vorbise doar limba mamei lui, ajuns la Chișinău și în alte orașe ale semi Moldovei, trebuia brusc să treacă la altă limbă. Limba Română avea statut de limbă de bucătărie, de limbă minoră, de limbă-cenușăreasă! Era un Dezastru! Era o Rușine să îndrăznești să vorbești în Limba Ta la Chișinău! Nu asta era Limba Palatului, nu asta era limba instanțelor de Stat! O altă limbă te obliga să-ți vorbești limba ta doar în Sine, iar ieșind din casa Sinelui imediat trebuia să vorbeși o altă limbă! Trăind în țara ta! Pe pămîntul tău strămoșesc! Din buni-străbuni!
Acesta a fost un mare paradox și motivul principal, de fapt, care a și dus la destrămarea Uniunii Sovietice. Pentru că nu poți să ții într-un cârd 15 păsări diferite, dar să le impui o altă limbă, una comună, alta decît limba lor. Fiecare pasăre are limba ei. Fiecare republică venea cu limba ei. Dacă aveai dorința să le menții împreună atunci urma să le dai voie, cel puțin, să ciripească în limba lor orișiunde! Nouă nu ni s-a dat voie, și atunci noi, românii din semi Moldova, am obținut această Limbă Română cu chiar sângele nostru! Cu victime, cu zile și nopți de proteste am obținut ceea ce era al nostru încă înainte de nașterea noastră, dar nu era al nostru nicidecum! Poporul trebuia să-și spună, răspicat, Cuvântul contra păpușilor Moskovei instalate ca într-o gubernie, la Chișinău. Și atunci scriitorii cei mai curajoși și-au făcut semnul Crucii, lepădându-se de Cel Rău, și au evadat de la masa de scris în stradă, printre cei mulți. Compozitorii—de la pian. Actorii–din cabinele de teatru. Învățătorii–din clase. Țăranii–din grădini.
Un milion de oameni și-a părăsit vetrele pentru o zi, și cu icoanele la piept au inundat Chișinăul, cerându-și dreptul de a vorbi peste tot Limba Română! Glasul poporului nu putea să nu fie auzit de Dumnezeu și de cei de la Kremlin. Nu știu dacă acele zile au fost pentru mine esențiale. Eu cred că au fost providențiale.
Unii spun că pe ei i-a călit Armata. Că dacă nu se duceau în Armata Sovietică nu mai ajungeau oameni. Pe mine nici Armata de pe insula Sahalin nu m-a călit pe cât m-au călit acele zile. N-a fost un film, nu este literatură fantastică ceea cevă spun. Așa ceva s-a întâmplat cu adevărat la noi.
În acea perioadă, când ucraineanul Ion Dumeniuk lupta pentru Limba Română, într-un sat de ucraineni, Sadovaia, din raionul Glodeni, Nina Spijavka, paznic la sovietul sătesc din localitate, a arborat tricolorul pe clădirea viitoarei Primării. Pentru această bucurie, a doua zi a fost împușcată de conaționalii ei, drept în inimă! Puțin mai târziu, învățătoarea Maria Isaicu din Cocierii Dubăsarilor a fost aruncată într-o fântână de cazaci pentru că avea prinsă la piept flamura tricoloră. Au fost momente, când puteai să plătești cu viața pentru un Ideal, părut acum, pentru unii, Poveste.
Nu! Nu e o Poveste! Idealul Limbii Române a fost obținut cu sânge!
Iată că de atunci și până acum eu nu fac altceva decât să-mi jertfesc viața tot pentru Limba Română. Nu am viață personală, așa precum scria Nichita Stănescu: „Poetul, ca  și soldatul, nu are drept la viață personală. Viața lui e praf și pulbere”. Viața mea însă nu este praf și pulbere, pentru că eu nu împușc, am ieșit din hainele soldatului, dar toga poetului n-am cum să n-o port în permanență.
Am mai spus-o și cu alte ocazii că poetul e un preot fără patrafir. Cel puțin așa trebuie să fie. Un călugăr fără schit. Încă Sfântul Teofan Zăvorâtul și Sfântul Tihon de Zadonsk spuneau că va veni o vreme când adevărații călugări vor fi cei „în alb”, adică acei care vor viețui în lume, vor fi căsătoriți și vor fi mai rugători decât cei din mănăstiri. Noi trebuie să năzuim spre asta, pentru că Primul Poet al lumilor toate a fost Iisus Christos. Toată Biblia este plină de parabole geniale, de metafore uluitoare, pe care nu le poate înțelege fiecare cu de la sine putere, Cartea Cărților fiind o Lucrare Poetică Divină fără egal!
Acum, după ce am citit-o a treia oară, îmi pare așa de rău că nu am citit-o mai demult și de mai multe ori, pierzându-mi timpul cu cărți ce nu erau deloc necesare pentru formarea unui scriitor.
De ani și ani citesc și cânt în Limba Română, la masa de scris. Sufletul meu cântă și se bucură că Limba Română este la ea Acasă. Nu este întru totul la ea Acasă. Trebuie să recunoaștem și acest lucru, dar când auzi copiii ciripind în Limba Română pe uliți, când vezi bibliotecile abundând de Literatură în Limba Română, încât nu se citește atâta, câtă literatură este în biblioteci, îți spui că lupta noastră pentru Limba Română și Alfabetul Latin din anii 1988-1989 nu a fost fără rost!
Ar fi bine dacă Limba Română ar mai avea și popor, să nu-i dispară poporul într-o zi. Noi fără Limba Română nu mai suntem popor, ca să ne amintim și de Dumitru Matcovschi.
Vă rog, să nu uităm nici pentru o clipă că și Limba Română ar putea să dispară-ntr-o zi. Sunt limbi care dispar în fiecare zi. Limbi ale popoarelor mici, ale neamurilor cotropite de alte neamuri. Ar fi tragic de tot ca această Limbă a noastră, peste 100 de ani, când nu vom mai fi noi, să nu mai trăiască nici ea.
Aș plânge și n-aș vrea nici să înviu!

Traian VASILCĂU,
Scriitor, Cercetător științific,
Centrul Academic Internațional „Mihai Eminescu”