Falsificarea originii limbii rumâne
CONSTANTIN OLARIU ARIMIN:
Pentru a înțelege procesul criminal de falsificare a originii limbii rumânilor, pus la cale de mafia cazară și executat sub pălăria Cacademiei Române timp de peste 150 de ani, trebuie să facem puțină istorie ca să înțelegem pe ce gîrle mocirloase a curs veninul sataniștilor. De la vechii greci ne-au ajuns cîteva legende care spun despre Atlas fiul Soarelui, că ar fi avut mare împărăție la nordul Istrului și un fecior de toată isprava numit Auson, care ajuns la vremea maturității, ar fi migrat în negura timpului în Italia în regiunea cursului inferior al Tibrului, Altă zicere ne luminează că fiica lui Atlas, Calypso, ar fi avut doi băieţi Auson şi Latinus, care ar fi plecat din Carpaţi în peninsula italică.
Latinul Ovidiu Naso cînd era mazîlit la Tomis pe la începutul secolului l al erei noastre, scrie în poemul Pontice I,2, 83-84 despre strămoșii noștri următoarele: ,,Maxima pars hominum nec te, pul- cherinna, curant/ Roma, nec Ausonii militis arma tinent.’’ Și tălmăcită povestea zice aşa: ,În cel mai înalt grad grupul omenesc al luptătorilor ausoni îşi zăngăne armele şi nu tu frumoasă şi îngrijită Ro- mă, nu tu! Se jelește în Tristele ll.1, 199 cinstitul roman despre locurile neprietenoase unde l-a trimis în surghiun imperatorul Octavianus Augustus: ,,Am fost exilat la marginea Ausoniei, în hotar cu Sar- mația”. Adevărul din aceste versuri ale lui Ovidiu nu este amintit în nici un manual de istorie sau carte ce scrie despre timpurile noastre străvechi, iar unii dintre cei care au tradus versurile din latină în română au falsificat tălmăcirea să nu supere pe latinişti, tracişti sau jegurile jidăneşti ce se pretind de cca 150 de ani, băştinaşii plaiurilor carpatine. Însă şi neamurile din sudul peninsulei italice s-au numit ausoni, iar ținuturilor le-au zis Saturnia Ausonia încă din secolele Vlll-Vll î.e.n., dovadă ce nu poate fi contestată de nimeni că geții au fost în peninsulă mult înainte de a veni romanii la jaf în anul 101. Deci o legătură între limba getă și latină era știută de toată antichitatea, însă jidanii care s-au pus să ne fal- sifice originea limbii, au scornit alte ,,adevăruri” revelate numai lor, falsuri cu care și astăzi Academia Română se mîndrește că a reușit să îndobitocească atît de îngrozitor Neamul Românesc!
Scriitorul latin Claudius Claudianus, sosit la Roma în anul 395, scrie lucrarea intitulată Cartea l îm- potriva lui Rufinus aflat în slujba curţii de la Constantinopol, pe care îl acuză că ,,acum punea în miş- care pe geţi… între timp cobora spre noi sarmatul împreună cu dacii, masagetul îndrăzneţ. Cînd mîna ta dreaptă(a lui Stilicon) a strivit cetele dacilor…” Deci geţii sau dacii în năvălirile din anii 402-403, sînt pentru istoricii români numai niște fantome care trebuie șterse din răbojul timpului, tot așa cum ne-au falsificat cam tot ce au scris ei despre istoria spațiului carpatic și a neamului care a făcut-o aici.
Dau un alt exemplu de scriere venită din imperiul roman de răsărit unde urdiile geților și goților au poposit în perioada 382-410 primind sălaș în sudul Istrului și statutul de prieteni sau confederați chiar de la împăratul Teodosius, povestea fiind lăsată nouă de către Synesios(370-413 e.n.) filozof grec din Cyrene. În scrierea De regno biciuiește moravurile curții imperiale de la Constantinopol și rolul tot mai mare pe care îl ocupă geții și goții în structurile de putere imperiale. De providentia sive Aegyp- tius este scrisă în mare parte alegoric și arată starea imperiului roman de răsărit în timpul împăratului Arcadius(395-408). Citatele de mai jos sînt din Hymni et Opuscula, care ne vorbesc despre isprăvile geților și goților din anii 400-410 ce formau grosul trupelor armatei imperiale. La capitolul XV,17 îi găsim menționați pe falnicii geți care făceau din cînd în cînd incursiuni de jaf peste granițele imperiu- lui fiindcă nu primeau în mod corect stipendiile promise! ,,Dar aceia n-aveau nevoie a-și întări casa pentru a-i respinge pe barbarii sosiți din Asia sau din Europa. Doar prin isprăvile lor atrăgeau atenția vrăjmașului și o întăreau pe a lor. Treceau deseori Eufratul ca să lupte împotriva parților, sau Istrul ca să atace pe geți și massageți. Dar iată că aceștia din urmă, care obișnuiesc să-și pună alt nume, ba chiar unii dintre ei își schimbă trăsăturile feței într-o anumită dibăcie, ca să pară că s-a născut din pămînt un neam nou și îngrozitor, aceștia vă înspăimîntă astăzi. Ei trec Istru și cer plată pentru pacea pe care ne-o îngăduie.” Textul arată explicit că chiar după anul 400, la nord de Istru era neamul get și nu fantomele lui barbă-albastră care le îngăduiau romeilor zile cu pace dacă le plăteau cinstit și cu înțelegere stipendia pentru că păzeau granița de la nordul fluviului de crivăț și alte vijeliiși mișelii ce puteau să se arate!
În anul 448 împăratul Teodosiu II al Bizanţului trimite la Atila o solie ca să trateze despre birul pre- tins de huni ca să nu le calce graniţele romeilor. Din delegaţie a făcut parte şi istoricul Priscus care ne- a lăsat informaţia povestind în lucrarea Istoria Bizanțului, că apropiindu-se de reşedinţa hunilor ce era undeva în Banat, a stat de vorbă cu o persoană ce a spus că este de neam auson şi băştinaş. La masa dată în cinstea soliei bizantine de către căpetenia hunilor, grecul a stat tot lîngă un auson care vorbea cu ceilalţi în limba ausonă dar mesenii mai vorbeau în hună şi gotă. ,,..apropiindu-se cineva pe care
după haina lui scitică eu îl luasem drept barbar, m-a salutat în limba elină zicîndu-mi: Gaire! Aşa că eu fireşte m-am mirat că unul dintre sciţi vorbeşte elineşte, căci, amestecătură de neamuri ei se mul- ţumesc cu propria limbă barbară a fiecăruia, fie cea a hunilor, fie cea a goţilor, ba fie cea a ausonilor, aceia care sînt mai amestecaţi cu romanii şi nu uşor le vine lor a vorbi elineşte, afară numai doară a celor robiţi din Tracia sau de pe coastele Iliriei”. Aici găsim lămurirea explicită că acești ausoni erau urmașii geților sau valahii cum vor apărea ei peste cca 100 de ani în scrierile bizantine, precizînd că
,,sînt mai amestecați cu romanii”, adică apropiați ca limbă cu aceștia, iar pasajul nimicește golănia numită ,,latinizarea dacilor” atît de scumpă jidanilor și Cacademiei Române. În pasajul al doilea Pris- cus aminteşte că la masa lui Attila apare un măscărici numit Zercon, care făcea pe toţi să rîdă împleti- cind talmeş-balmeş la un loc vorbe luate din cele trei limbi ale ţării, anume limba ausonilor, hunilor şi goţilor. În al treilea pasaj, Priscus ne spune că la acelaşi prînz, un barbar care şedea la masă lîngă dîn- sul şi care cunoştea limba ausonilor, i-a vorbit în această limbă şi Priscus l-a şi înţeles – ceea ce nu se putea întîmpla dacă ausonii nu ar fi avut un grai apropiat de latina cea vorbită atunci pe care o cunoştea și solul grec. Cuvîntul ,,auson” după rînduiala limbii noastre cea rumună se descompune astfel: auş: neam străbun, strămoş + on: neam, clan, adică neamul cel mai vechi sau neamul străbun, cel venit din titani, giganţi, atlanţi, runcus şi purpureus cum au scris latinii, fi-le-ar peana de pomină! Iar Ausonia amintită și de Ovidiu este ţinutul unde îşi duceau viaţa aceşti ausoni fiindcă ia după vechea limbă carpatină înseamnă piatră, pămînt, palmă şi cinci.
Acelaşi bizantin ne-a mai lăsat informații despre felul cum era întîmpinat Attila de către supuși:
„Cînd Attila a ajuns aproape de casa lui Onegesius, deoarece drumul spre palatul regelui trecea pe la el, i-a ieşit înainte soţia lui Onegesius împreună cu o mulţime de sclave. Unele aduceau bucate, altele vin, căci aceasta este cea mai mare cinste la sciţi”. Este al doilea nume folosit de Priscus pentru stră- moșii noștri, povestea fiind foarte veche în cultura grecilor, iar obiceiul ,,sciților” de a-și întîmpina oaspeții cu bucate și vin este și astăzi păstrat de unii români care încă nu s-au ,,globalizat” așa cum vor liftele care urmăresc să ne șteargă din spațiul carpatic.
Într-o ”ocolnică” sau hotărnicie cum s-ar spune azi, pentru a statornici hotarele rășinărenilor, scrisă în vechea limbă română cu litere strămoșești pe care unii le-au numit chirilice, dată de regele Matei Corvin românilor din Rășinari la anul 1488, se amintește de un alt document mult mai vechi, ce ar fi fost primit ,,de la vechiu Craiu Attila, la anul 420”, iar căpetenia hunilor a murit în anul 453 și după un an dispare marele lui imperiu clădit cu sabie și pîrjol. O cronică germană scrie în latină despre că- petenia hunilor că stăpînea: ,,Athila rex Hunnorum me dorum, Dacorum, Metus Orbis, Flagellum Dei” și pe înțelesul nostru este: Atila rege al hunilor, al dacilor, spaima lumii și biciul lui Dumnezeu. Asta știa feudalitatea timpurie a Europei, că dacii de la Nistru pînă în Panonia erau supușii fioroasei căpe- tenii asiatice, dar trăind pe vechile teritorii ale Dio Getia! În aceste scrieri, iese în evidență importanța populației băștinașe carpatine numită geți, ausoni, sciți și acațîri în scrierile bizantine, valahi și ru- muny în cele germane și daci în textele latine, în structura imperiului întemeiat de Atila, deci eram aici din străvechime și nu cum mint astăzi leprele că am fi venit din sudul Dunării în secolele Vlll-Xl, dar românii de astăzi nu au nici o legătură cu ausonii, geții sau dacii vechilor cronici!
În Lexiconul lui Suidas scris în secolul X în care este reprodusă și lucrarea lui Priscus, se face precizarea pe care ar trebui să o știe și istoricii români: ,,iar ausoni însemnează regi”.
Chiar în plin proces de falsificare a culturii și istoriei noastre de către sataniștii iudeo-cretini, arhiepiscopul Eusthatiu al Thesalonicului, scria în secolul Xll, avînd la îndemînă izvoare vechi care mai erau în vremea sa: ,,După cum spun unii, Auson, de la care îşi trag numele lor ausonii, a fost cel dintîi care a domnit la Roma şi acest Auson a fost fiul lui Atlas şi al Calypsei, după cum ne spune autorul scrierii despre numele ginţilor, Stephan din Bizanţ.” Deci străbunii noștri au fost în peninsula italică și nu invers cum încearcă ticăloșii să ne falsifice istoria și originea limbii strămoșești, pretinzînd că legiunile romane ne-au ,,civilizat” cu sabia pînă la ultimul dac, după care au adus aici la puit, tot mîlul imperiului roman din care se trag românii de astăzi!
Bizantinul Ioan Cinnamus scrie o Historiae unde la Vl, 3 îi aminteşte pe vitejii ausoni: ,,Iar lui Leon, i-a dat ordin să năvălească cu o armată din altă parte, mai ales cu o nenumărată mulţime de valahi despre care se spune că au fost colonii de odinioară ai italicilor, să atace Ungaria din locurile vecine cu Pontul Euxin, pe unde nimeni pînă acum, din primele veacuri nu i-a atacat…. şi invadînd Ungaria au ajuns în mai multe sate populate şi fac o mare pradă. Ucid mulţi oameni şi pe foarte mulţi îi iau prizonieri şi cînd s-au gîndit să plece de acolo, fac o troiţă de metal pe care o aşază acolo cu următoarea inscripţie: «Numeroşii urmaşi ai neamului Panonic i-a nimicit aici Marte, şi puternicele
cete ale ausonilor, în vreme cînd la Roma stăpînirea o avea divul Manuel(1143-1175), cea mai de sea- mă glorie a augustei dinastii a Comnenilor»”. Deci la mijlocul secolului Xll, dar sigur şi mult mai îna- inte, chiar înainte de secolul l al erei noastre, poporul ales de Sîntu, adică Neamul Scoborîtor din Zei al geților, care era la vatra străbună de mii de ani l-au trecut în cronică sub numele de ausoni și valahi!
Spațiul nostru de zidire a Neamului Scoborîtor din Zei a mai fost numit și Sciția cum găsim la Herodot care descrie în Istorii lV, 48 unde era țara Sciția în vremea lui, fiind chiar teritoriul locuit de neamul get în vechime și de români în perioada interbelică. Şi Strabon face această precizare în Geo- grafia, la l, 2, 27, sciind despre popoarele din nordul Eladei care erau ,,cunoscute la miazănoapte cu un singur nume: sciți sau nomazi cum le zice Homer…” La Vll, 3, 2 mai găsim precizarea despre geţi care locuiau pe un mal și pe celălalt al Istrului, adică așa cum au locuit românii pînă să-i slavizeze pe cei din sudul fluviului bulgarii și sîrbii. Iar rabinul iudeul J. Flavius, scrie în Antichităţi iudaice, cartea 1.6, că grecii din vremea sa numeau spaţiul de la nordul Istrului Scythia Magogia, adică Sciția de sub împărăția cerească a lui Gog, cum mai ziceau geții Ziditorului Neamului Omenesc!
Satiricul Lucian din Samosata(125-180) în lucrarea satirică Deorum Concilium, la capitolul 9 ne lasă un dialog între Zeus și supăratul Momus, care îi spune căpeteniei zeilor grecilor că la cinstita adunare s-au strecurat și divinități ale geților. Și trage ofuscatul grec concluzia acestei stări de fapt ast- fel: ,,Consecința este că sciții și goții, observîndu-și reușita, plesnesc din degete la noi și împart cuvîn- tul lui Dumnezeu și nemurirea în stînga și în dreapta; astfel se face că numele sclavului Zamolxis s-a strecurat în registrul nostru”. Îi mai încondeiază el pe goți și sciți, adică geți fiindcă acesta este sensul corect, pentru că îi necăjesc rău pe eleniștii elitiști, răspîndind în imperiu , ,Cuvîntul lui Dumnezeu și nemurirea”, dar despre acestă realitate religioasă a scris și Meliton din Sardes care precizează că filo- zofia creștină a venit de la barbari în imperiul roman înainte de anul 14 e.n. Ca să limpezim pe deplin zicerea privind obîrșia nemuririi la zburdalnicii ,,sciți”, îl aduc pe Herodot(485-425 î.e.n.) care scrie în Historiae lV, 93: ,,Înainte de a sosi la Istru, primul pe care îi supuse Darius(514 î.e.n.), au fost geţii, care cred că sînt nemuritori”, ei fiind singurii în antichitatea timpurie ce aveau acest concept religios. Peste nouă sute de ani, filozoful Iamblichos, care a trăit în timpul împăratului Constantin cel Mare și a murit în anul 333, în lucrarea Viaţa lui Pitagora scrie: ,,Zamolxe fiind trac şi sclavul lui Pitagora şi eliberîndu-se, s-a întors între geţi şi le-a dat legi, după cum am arătat mai înainte, chemîndu-i către bărbăţie şi convingîndu-i că sufletul este nemuritor.” Dacă acest concept religios a dăinuit atîta timp în mentalul colectiv al neamului get, înseamnă că aici în Dio Getia era o societate așezată la vatra ei de peste o mie de ani, iar falnicii geți își duceau existența la sud și nord de Istru chiar și în timpul cînd Iamblicos a scris aceste rînduri, deci nebunia latrinistă este încă odată demascată ca o făcătură a Vaticanului și ulterior a mafiei cazare împotriva Neamului Românesc!
La începutul secolului lll, urdiile de geți și goți din imperiul amal de la est de Carpați, a încercat de mai multe ori cu sabia hotarele teritoriilor geților care erau sub stăpînire romană. În anul 214 împăratul Caracalla poartă război cu geţii şi goţii la Istru, iar după încheierea păcii îşi face o gardă personală din geţi şi goţi numiţi ,,leii scitici”. Pentru că a reuşit să încheie pace cu aceşti neostoiţi prădători, împăra- tul îşi mai adaugă cognomenele de Geticus Maximus şi Quasi Gothicus adică popoarele care formau noua forţă de temut pentru Roma, iar cu aceste informații dovedesc cît de mult minte Academia Română și cioporul de jidani monstruoși care susțin că romanii i-au măcelărit pînă la ultimul pe geți după care ,,au colonizat” teritoriul cu mîlul imperiului, cloceală din care s-a format poporul român, dar în sudul Istrului, pe undeva pe unde este astăzi Kosovo, iar în secolele Vlll-X s-au tot furișat în nord alungîndu-i pe blînzii cazari sau jidani!
Iustinian(527-565), după ce ia sub sabia sa mari teritorii din nordul Dunării, le organizează în the- ma Sciţia în anul 528 cum găsim în scrierea lui Ioannes Lydus, De magistratibus, III, 2.28 – 2.29, care a fost contemporanul evenimentelor. Deci timp de peste o mie de ani, grecii au folosit acest nume pen- tru teritoriul de la nordul şi sudul Dunării locuit de geţi în antichitate, popor cunoscut în evul mediu ca valah sau rumun cum îşi spunea el, etnonim ce nu are însă nici o legătură cu romanii sau Roma.
Un alt izvor care ne unge inima de mulțumire și mintea de lumină, este răvașul în latină al papei Nicolae, trimis împăratului bizantin Mihail(842-867) Bețivul în anul 858, unde îl batjocorește crunt fiindcă latina din imperiul romeilor se vorbește numai arareori, dar ,,limba scitică” adică cea vorbită în nordul Dunării în ținutul Sciția este peste tot, la fel întîmplîndu-se și cu fălosul iudeo-creşti- nism: ,,În vreme ce toţi barbarii şi sciţii din Sciţia(ţinutul din nordul Istrului care la acea vreme era locuit de geţi sau valahi cum am arătat mai înainte), îndată ce se strecoară aceste vieţuitoare, strigă zeului lor dar pe de altă parte nu cunosc limba(latină) şi se roagă acolo şi pietrelor de atîta timp
singuri, însă undeva Dumnezeu îi strînge laolaltă în limba latină, sau numărul mare al barbarilor şi limba scitică se aude că au depăşit-o.” Supărarea Papei vine din faptul că în imperiul bizantin limba scitică – sau rumuna ori geta după tăbliţele de plumb – era o limbă vorbită de mare parte a populației.
,,Iată zilnic, ba chiar de fapt mai cu seamă veselia dintre limba greacă ca cineva bogat, şi limba barbară şi scitică vorbită, cu care se amestecă, ca şi cum puţinul vostru farmec îl pierdeţi, şi de acea latinei nu-i este bine în acest caz, ca aici, şi cu toată înţelegerea pentru ascultarea voastră, să nu dăunaţi vieţii. Desigur, limba romanilor pe aici, pe cît este barbara şi scitica pe la voi, este prima vorbire. Acum, într-adevăr dacă limba barbară a fost consacrată – recunoscută oficial – nu din judecata voastră inteligentă, fiindcă gluma este a voastră care vă chemaţi împăraţi romani, şi totuşi limba nu este a noastră a romanilor.” Și acest document venit de peste vremi este ascuns cu mare furie de către scornitorii de istorii și origini latine a Neamului Scoborîtor din Zei, fiindcă le strică toată drăceasca făcătură, iar DEX-ul este cel mai bun exemplu cum au falsificat originea limbii rumânilor această instituție.
Tăblițele de plumb descoperite la Sinaia în anul 1875 și făcute dispărute, iar astăzi mai știm numai de existența a 31 exemplare la Muzeul de Arheologie din București, sînt dovezile dăinuirii limbii car- patine din milenul lV î.e.n. în limba rumână veche, iar cei ce spun că sînt false își arată deschis ura lor față de acest neam și față de istoria acestor locuri. Cea mai veche este turnată pe la anii 1600-1550 î.e.n. și cred că se datorează întoarcerii geților acasă în sudul și nordul Istrului după explozia de la Santorini din anul 1645 î.e.n. care a scufundat pentru mai mult de 10 ani Europa într-o perioadă de fri- guri groaznice. Pentru ei singura salvare a fost migrarea către sud, iar acest popas a durat cam 50 de ani. O parte dintre ei au rămas în continuare formînd regatul Mesia sau Masa amintit în documentele hitite din secolele XVl-Xlll. Vedem aici principalele totemuri ale geților: balaurul, lupul, șarpele, ca- lul, măiastra, taurul, poate și țapul. Și simbolurile: pomul vieții, barca solară, crucea în cerc, svastica, crucea mare și jos acel ciudat cerc cu coadă(roata vieții și coloana de lumină) cum a fost desenat în mileniul XXXVlll î.e.n. în peștera Coliboaia dar și pe tăblița de mai sus, apărînd și în complexul reli- gios de la Sarmisetuza. Aceste simboluri dovedesc continuitatea geților din populațiile care au făcut picturile de la Coliboaia și deci o confirmare istorică ce aruncă la lada de gunoi a istoriei toate dogmele istoriografiei și lingvisticii europene. Lîngă el este Pomul Vieții cu cei șapte veghetori cerești (vîrfurile în sus; dio cum apar pe tăblițe sau zmei cum îi știm din ,,poveștile” noastre venite din bătrîni) și cele șapte zîne ale Maicii Pămîntești(cu vîrful în jos) fiind unite prin acea linie dreaptă de la mijloc care reprezintă legătura dintre cer și pămînt. Din spațiul carpatic aceste simboluri și concepte au fost duse în Ki-en-gi, Egipt, India și Canaan. Și tot pe această tăbliță apar unele semne care se regăsesc în alfabetele folosite de geți pe unele dintre ele dar turnate cu peste o mie de ani mai tîrziu. Iar tăblița 3 este prima care ne dă limba ce o foloseau atunci geții, eu reușind să o citesc folosindu-mă atît de limba română veche cît și de emegi. Ele sînt turnate pînă în vara anului 106 al erei noastre constituind cea mai puternică dovadă a dăinuirii geților pe aceste meleaguri de la Zidirea Neamului Omenesc, iar românii vin din acest popor fabulos numit în antichitate Neam Scoborîtor din Zei. Alte surse de scriere în limba rumână veche sînt gemele mitraice, monezile unor împărați romani care au mici legende și așa- numitele ,,scrieri elenistice” care sînt cam toate în rumâna veche sau armână, dar citite de plăsmui- torii germani prin limba elenistă, o găselniță a lor pentru a-i urca pe greci ca moțul culturii europene și alături de ei pe germani ca primul popor al Europei ce a păstrat cu mare strășnicie minciunile elene!
Dar năvălirea cazarilor sau jidanilor peste Neamul Românesc începînd cu mijlocul secolului XlX, ne-a adus mari necazuri fiindcă aceste cete aveau gînduri de înrădăcinare în spațiul carpatic chiar peste capul nostru. Alungați din Polonia în general și din Gațilia în particular odată cu revolta polonezilor din anul 1863 împotriva stăpînrii țariste și a uneltelor lor – dreptcredincioșii jidani – ei au venit ca un puhoi peste români chiar dacă nu erau primiți cu pîine și sare. Alungați și din Podolia(vestul Ucrainei) au luat același drum al bejeniei, reușind să treacă Prutul peste tot de parcă era un pod fără margini și așa s-au pomenit românii că neamul jidanilor a crescut de la cca 25000 în anii 1850, la cca 400000 în anul 1880. Pentru a le dovedi românilor că ei sînt din ,,vremuri imemoriale” pe plaiurile carpatine s- au pus nenorociții să ne falsifice istoria, cultura identitară și originea limbii rumâne, pretinzînd că noi eram pe nicăieri cînd ei veniseră pentru prima dată în spațiul carpatic încă de la dărîmarea primului templu închinat Talpei Iadului la Ierusalim, dar asta trebuie luată numai ca vedenie sinaită!
Alexandre Hirth(pentru români Alexandru Cihac) este primul jidan/cazar ce pornește la falsifica- rea limbii române și pe cale de consecință la falsificarea identității noastre culturale și de neam. El s-a născut la Iași ca fiul unor mozaici austrieci(sudiți) în data de 8 septembrie 1825 fiind înfiat de către negustorul Iacob Cihac, dar părăsește orașul la vîrsta de 8 ani pentru studii în Germania unde se și stabilește, revenind uneori ca să-și vadă proprietățile, iar după anul 1862 nu va mai vizita plaiurile româ- nilor. Moare la Mainz la 10 august 1887. Cum el a scris numai în franceză aceste dicționare, stînd în străinătate în mediul cultural german, este imposibil ca acest nimic să fi cunoscut limba română cu subtilităție ei așa cum o vorbea neamul nostru, însă Academia Română trebuia să ne dovedească cum ,,geniile” jidănești care prin scrierile lor ne falsificau istoria și cultura, sînt în fapt mari patrioți mioritici, golănia mergînd șnur. Ticălosul a scris în limba franceză fiindcă era limba ,,intelectualilor” din acea vreme, dar în realitate el nu cunoștea deloc limba română. I-au trebuit 2-3 ani pînă cînd el și-a terminat drăceasca scriere, intitulată Dictionnaire d’étymologie daco-romane, iar primul volum Eléments latins comparés avec les autres langues romanes, apare în anul 1870 concomitent la Berlin, Florența, Leipzig, Londra, Milano, Paris, Viena, Budapesta, St-Petersbourg, București, Sibiu, Cernăuți și Iași adică să știe toată Evropa de genialitatea ,,descoperirii” scăfîrliei cazare! În semn de recunoştinţă pentru aceste monstruozități dăruite românilor ca adevăruri sacre, Academia Română l-a ales membru de onoare în 1872! Pretinsul ,,specialist în limba română” îi temperează binișor pe lati- niștii mioritici fiindcă ei mozaicii din Iudeea ar fi venit în a doua migrație spre spațiul carpatic ca le- gionari romani stabiliți pe pămînturile provinciei romane Dacia și deci caimacul nu poate fi decît al lor. În ce țară din lume s-a mai întîmplat ca un străin care nu-ți cunoaște limba, să scrie totuși dicționa- rul limbii populației băștinașe dar într-o limbă străină și care nu corespunde fonetic cu cea a autohto- nilor? Și totuși monstruozitatea la noi are putere de adevăr lingvistic!!! Mai spun că limba franceză nu are sunetele ă, â, ș, ț, ce, ci, che, chi, ge, gi, ghe, ghi, deci o treime din fonetica limbii noastre strămo- șești este eliminată. Nicăieri în culturile lumii nu se mai găsește o asemenea monstruzitate unde un străin care nu-ți cunoaște deloc limba să-ți scrie un dicționar explicativ al acesteia dar într-o limbă străină, eliminînd prin aceasta pe lîngă majoritatea covîrșitoare a cuvintelor autohtone și o treime din fonetica limbii române! Faimoasa lucrărică apărută în anul 1870 are 320 file cu cca. 2000 de cuvinte, ori asemenea ,,operă” este nimica dacă o comparăm cu fondul limbii române vechi, dar acest adevăr atît de evident nu a fost un impediment pentru Academia Română să pună mizeria
,,intelighenției cazare” ca temelie a lingvisticii românești!
Continuă îndîrjitul să ne prăjească inteligența cu al doilea volumul apărut în anul 1879, intitulat Eléments slaves, magyars, turcs, grecs-moderne et albanais, arătîndu-le și acelor mioritici care sufe- reau de orbul găinilor, pe unde trebuie să-și caute strămoșii fiindcă la nord de Dunăre, locul era ocupat încă din secolul Vl î.e.n. după istoria plăsmuită de ei prin vedenie, adică minciună. În fapt, drăceasca ticluire făcea parte din planul cazarilor pornit după mijlocul secolului XlX care urmăreau nimicirea poporului român prin falsificarea în întregime a istoriei și originii limbii dar și ștergerea culturii iden- titare, în Ardeal prin maghiarizare, în Bucovina și Basarabia prin slavizare, iar în Principatele Româ- ne și apoi Regatul României prin latinizare. Cine strîmbă din nas în faţa acestor afirmaţii îl poftesc să mai vadă odată citatul profesorului ceh Milan Hubl, pus de mine la începutul cărții, ca aducere-aminte! Dacă studiem Dicţionarul explicativ al limbii române vedem că numai 0,0001% din totalul cuvintelor, zic ,,specialiştii” că ar proveni de la geţi, ori asemenea procent ridicol nu le dă dreptul să spună că există o limbă română! După născocirile făcute, ei pot vorbi de un dialect slav, maghiar, rus, sîrb, turc, tătar, dar nu român, prin asta batjocorind chiar cuvîntul rumun sau rumân. Noi de fapt nici nu putem defini limba română de vreme ce cuvinte româneşti nu există în conceptul oficial ştiințific ling- vistic al ilustrelor ţăcălii.
Între anii 1871-1876 A. T. Laurian împreună cu I. Massim, împuterniciți ai Academiei Române, realizează un dicționar spun ei, al limbii române în două volume, eliminînd cea mai mare partea a cu- vintelor ,,nelatine”, de unde rezulta o limbă care aducea foarte vag cu limba vorbită de poporul ro- mân. A. T. Lauriaa scrie despre propria făcătură: ,,Glosariu care coprinde vorbele d’in limba romana, straine prin originea sau form’a loru, cum si celle de origine indouiosa. Dupo insarcinarea data de So- cietatea academica romana”. Adică după ce lepra s-a însărcinat singură – el fiind președintele acestei instituții – vine şi ne spune că l-a însărcinat destrăbălata şi curva de cacademie a tonţilor şi trădătorilor de Neam şi Ţară. Se pot compara aceste propoziţii de gunoieri şi tîmpiţi cu ce scria Eminescu în aceleași vremuri? Şi totuşi ei – jegurile care au pus la cale această monstruozitate împotriva adevărului l-au învins prin asasinare pe Marele Român. Limba română este de nerecunoscut în pretinsul dicționar al românilor, iar pentru a fi lumină mai multă în această destrăbălare, mai repet odată că Laurian avea pregătire filozofică, de matematică, fizică, astronomie și ioc lingvistică sau istorie, el nescriind nimic pînă atunci în acest domeniu!
Primul volum are 1864 pagini şi cuprinde numai cuvinte de origine latină, majoritatea covîrşitoare
nefolosite în limba română, cele mai multe fiind găsite de ei în ,,latina populară”, adică niște falsuri făcute de acești ticăloși, cu pretenții de adevăruri lingvistice! Volumul ll are 584 pagini şi cuprinde cuvintele din limba română care nu au origine latină pe care magistrul le propune spre a fi eliminate din vorbire. Un mare susţinător al latinismului, Costache Aristia traduce Iliada pe la anii 1825 redu- cînd-o la 200 de versuri. Ambiţios, revine cu o nouă traducere în anul 1837 şi spune că ,,podagerul divul Achile” se învecinează cu ,,ilustrissimul faber Vulcan” şi unde ,,pulcherigena copilla” este ameninţată de un ,,morb mortifer”, cam asta ne pregăteau întunecaţii iezuiţi ardeleni, şcoliţi la şărpăria romanică sau de aiurea, pe care au vrut să o aducă în tărtăcuţele mioriticilor carpatini. Laurian chiar a propus liberalilor – ceată de întunecaţi din care făcea şi el parte – să dea o lege prin care să impună ca limbă oficială, făcătura lui, dar ticăloşia n-a avut noroc pentru că s-ar fi ajuns la război civil a români- lor legaţi de glia străbună cu clica de trădători şi venituri ce s-au pus în slujba Satanei şi a străinilor. Dar pentru limpezirea adevărului trebuie să precizez că lucrarea celor doi amintiți mai sus este în fapt o traducere și interpretare ,,locală” a scrierii Dictionnaire d’étymologie daco-romane ticluită de jidanul A. Hirt în Germnia, fiind dăruită spre înluminare înființatei Societăți Academice din Bucu- rești în anul 1870. Deși românii îl aveau pe Bogdan Petriceicu Hașdeu ca unul dintre marii lingviști europeni, Academia Română a ezitat îndelung pînă să-i dea acestuia însărcinarea cu realizarea unui dicționar al limbii române, avînd un motiv foarte temeinic pe care îl voi dezvălui în continuare.
La 4 aprilie 1884, Bogdan Petriceicu Hasdeu se angaja în faţa Academiei Române să elaboreze un mare dicţionar, ce urma a fi subvenţionat, printrun premiu anual, chiar de către regele Carol I. În numele comisiei (formată din Titu Maiorescu, Vasile Alecsandri şi B. P. Hașdeu) însărcinate să facă pro- punerea celui considerat a fi capabil să realizeze o asemenea lucrare, mentorul Junimii cuvînta următoarele: „Comisiunea a socotit că între bărbaţii cunoscuţi prin lucrările lor filosofice şi limbistice, precum sunt d. Bariţiu, Roman şi Quintescu, acela care ar putea duce cu mai multă energie şi succes această sarcină ar fi d. Hasdeu, cunoscut prin lucrările sale limbistice şi prin cunoştinţele sale filologice”. Între membrii din Academie, B. P. Hașdeu era cea mai bună alegere, fiind singurul specialist în lingvistică, un motiv ce-a înlăturat orice umbră de îndoială la fiecare dintre cei care şi-au exprimat votul pentru candidatura savantului. S-a stabilit o subvenție anuală de 6000 lei, iar lucrare trebuia să fie terminată în şase ani. La 1 iunie 1884, citea academicienilor chestionarul conţinînd 206 întrebări şi solicita tipărirea în zece mii de exemplare, sub titlul „Dotaţiunea Carol I. Programa pentru adunarea datelor privitoare la limba română”, respectiv răspîndirea acestuia în toate spaţiile locuite de români (Ardeal, Moldova, Muntenia, Dobrogea şi Banat). Prin completarea acetor chestionare, „învăţătorii săteşti, preoţii şi alte persoane de prin sate”, deveneau într-un fel colaboratori la înfăptuirea marelui dicţionar al limbii române. Strîngere informaţiilor pentru Chestionarul lingvistic stimula în acelaşi timp dorinţa învăţaţilor satelor de a culege preţioasele rămășițe folclorice urmînd calea ştiinţifică arătată de savant. Lucrarea gîndită de B.P. Hasdeu Etymologicum magnum Romaniae avea dimensiuni vaste, greu de atins pentru un muritor. Scrie Hașdeu despre ceea ce dorea să realizeze: ,, În limbă, o naţiune se priveşte pe sine însăşi într-o lungă galerie de portrete din epocă în epocă”. Primul volum al dicționarului apare în anul 1887, dar moartea fiicei sale Iulia în septembrie 1888 îl va face ca munca la marea lui operă să treacă pe planul secund, preocupîndu-se mai mult de neliniștea cauzată de dispariția ființei dragi. Reușește să mai publice în anul 1890 volumul ll și în 1893, volumul lll. Regele Carol l, care oferise drept premiu anual cei 6000 lei pentru susţinerea Etymologicului, îşi exprima la 18 martie 1894, nemulţumirea legată de încetineala lucrului la dicţionar: „Sunt tocmai 10 ani de cînd am întemeiat un premiu anual pentru o carte cuprinzătoare a tuturor cuvintelor limbei române, aşa de bogată în diferite expresiuni. Un început de erudiţiune s-a făcut. Toţi dorim să ne bucurăm întrun timp nu prea îndepărtat de această lucrare însemnată, şi mai ales noi, care am trecut pragul unei jumătăţi de secol din viaţa noastră”. Datorită unei conspirații din interiorul Academiei Române și a greutății lui Hașdeu de a lucra la dicționar, în luna aprilie 1897 se formează o comisie pentru redactarea unui nou plan de elaborare a dicționarului, cerîndu-i autorului ca începînd cu 1 ianuarie 1898 să înceteze lucrul și să predea Academiei chestionarul făcut cu ani în urmă. El mai publică în anul 1898 și al patrulea volum care ajunsese cu studiul la cuvîntul bărbat, după care povestea este încheiată și mai ales valoare ei de excepție pentru cunoașterea originii limbii române este îngropată pentru totdeauna. Pentru a înțelege mai bine de ce erau atît de supărați ,,academicienii” pe Hașdeu, dau una din notările lui privitoare la munca și realizarea acestei lucrări unice în cultura noastră. ,,în cruda singurătate la care sunt osîndit, numai această colosală enciclopediă a poporului român, numai contactul zilnic cu spiritul unei întregi națiuni, numai satisfacțiunea că fac eu singur ceea ce chiar dușmanii mei au recunoscut că nu poate face nimeni, numai aceasta mă scapă de urîtul ce m-ar prăpădi. După vorba unui împărat roman, simțesc că mă fac zeu, și simțind-o – îmi vine a râde.” Să fac și precizarea atît de necesară pentru a înțelege conspirația ,,academicienilor patrioți” împotriva muncii lui Hașdeu, despre care faptă nu se suflă nici în cuvînt în limba română. Hașdeu a pus la temelia realizării dicționarului ideea că limba română veche are un substrat pelasgic foarte evident, peste care s-au suprapus elemente din limba latină și alte influențe suportate de-a lungul timpului, dar substratul pelasg este evident. Prin aceasta el elimina din orice discuție lingvistică sau istorică otrăvurile indo-germanismu- lui, tracismului și latinismului atît de dragi mafiei cazare și gunoaielor mioritice care nu mai oboseau să lingă labele celor care îi plăteau să ne denigreze istoria, cultura identitară și originea limbii. Jidanii pretindeau că dacii erau un mic trib de păstori care a venit din Tracia în nordul Dunării în secolele lV- lll î.e.n., dar au fost nimiciți pînă la unul de romani, în locul lor noii stăpîni aducînd o mulțime de co- loni, adică mîlul imperiului pe care i-au pus la puit, iar în anul 275 s-au retras toți în sudul fluviului pe undeva prin Kosovo de astăzi. Aici timp de peste 600 de ani s-a clocit formarea poporului român, care ar fi migrat în secolele Vlll-X în nordul Dunării, peste băștinașii de drept – cazarii sau jidanii cei cu- vioși și iubitori de neam omenesc! Simțindu-se nimiciți în făcătura lor, jidanii le-au cerut tîrîturilor mioritice să-l reducă la tăcere pe îndîrjitul lingvist și astfel s-a concretizat această conspirație împo- triva adevăratei origini a limbii române!
Al doilea personaj care trebuie pus ca mare muncitor în falsificarea originii românilor este cazarul Eliezer Schein, cunoscut de români sub numele de Lazăr Șăineanu(1859-1934) avînd statutul de ,,sudit” ca și M. Gaster, s-a preocupat de lingvistică și folclorul românesc, fiind o scurtă perioadă de timp asistent la Universitatea București. A avut relații apropiate cu T. Maiorescu, Gr. Tocilescu și Al. Odobescu. În anul 1901 este expulzat din România datorită activității de spionaj în favoarea germa- nilor și austro-ungarilor pe care o desfășura cu tragere de inimă de cîțiva ani, dar el invocă alte motive ale mazîlirii. Studiile Elemente turcești în limba română. Influența orientală, publicat în anul 1895 în
„Revista pentru istorie, arheologie și filologie” și ampla lucrare Dicționar universal al limbii române, apărută în anul 1896, sînt scrierile care au pus bazele originilor slave și turcești a unei părți din vocabularul limbii române. Dicționarul cuprinde 30000 de cuvinte, cu definițiile necesare, dar care nu a fost considerat o lucrare temeinică de cei mai mulți intelectuali români, iar Iorga l-a criticat pe au- tor că nu cunoștea decît din cărți cultura poporului român, multe interpretări privind originile cuvinte- lor erau fanteziste sau venite din interesul ,,iluminismului mozaic”.
Vedem că ,,academicienii patrioți” care au conspirat împotriva muncii lui Hașdeu, s-au pus pe treabă vîrtos după ce a apărut dicționarul lui Eliezer Shein, care continua și dezvolta minciunile lui A. Hirt, adică noi nu avem istorie în spațiul carpatic fiindcă ne-am format ca neam în sudul Dunării după ,,studiile” lor de lingvistică! Să spun despre T. Maiorescu că a fost autorul planului de scoatere a lui M. Eminescu din viața culturală a României și apoi asasinarea lui, acțiunea criminală fiind dusă la îndeplinire împreună cu Ion Brătianu. Și tot el era cunoscut ca ,,avocatul jidanilor” pentru grija cu care slujea aceste venituri împotriva românilor. Gr. Tocilescu era caracterizat în lucrarea Istoria literaturii române contemporane, a lui N. Iorga că are în domeniul istoriei ,,o erudiţie de paradă”, iar istoricul Theohari Antonescu spunea despre acelaşi personaj că este un amator cu pretenţii de profesor. Mai amintește Iorga despre aceşti istorici de mai sus dar și alții la fel de ,,istorici” că sînt ,,mediocrităţi convenabile” ce au otrăvit minţile multor generaţii de studenţi şi elevi, iar nivelul lor de cunoaştere a fost totdeauna foarte departe de vanitatea pretenţiilor. Tot Tocilescu ,,a scăpat” în Dunăre mai multe metope ale monumentului de la Adamclisi cînd a vrut să le ducă la București să arate lumii ce grandoare ne-a lăsat ,,civilizatorul” Traian. La 14 februarie 1888, cînd ne închinam pînă la pămînt Franţei şi Ger- maniei, un ciocoi sadea, nepotul lui Ion Brătianu, mare istoric şi specialist chiar mai mare, A. Odo- bescu la inaugurarea Ateneului Român spunea: ,,Schimbările faţă ce se făcu aici în România, cînd de sub aspra şi întunecata asuprire a dacului Decebal, ţara noastră prin fericita-i cucerire de către Traian, începu repede şi lesne în luminoasa şi binecuvîntata împărăţie a neamului latin”. Acești ,,ciudați” au fost mentori românilor timp de peste 150 de ani, mințind și falsificînd tot ce nu le venea bine la făcăturile academice prin care ne țineau într-o sclavie culturală absolută! O altă liftă în vara anului 2006 a pus pe zidul Universităţii de stat din Arad o placă pentru aniversarea a 1900 de ani de la
,,integrarea Daciei în imperiul roman”!!! Oare neamul acesta numai de asemenea scursuri are parte? Iancu Hecht(Ion Aurel Candrea din anul 1913 profesor la catedra de filologie romanică a Universității București) ajutat de Ovid Densușianu – nepotul lui N. Densușianu – a realizat în perioada 1907- 1914 Dicționarul etimologic al limbii române. Elemente latine, urmărind cu punct și virgulă îndrumarele lui A. Hirth și E. Schein astfel ca nimeni să nu mai îndrăznească a spune că românii sînt băștinași pe pămînturile din jurul Carpaților. Lifta mioritică ce l-a sprijinit pe îndrăcitul cazar, a plecat pe cont propriu la arat și semănat făcături și născociri, puse toate în slujba mafiei cazare și numai împotriva românilor, stabilind pentru vecie prin scrierea Histoire de la langue Roumaine – Istoria limbii române (2 volume, Histoire de la langue roumaine – Les origines apărut în anul 1901 si Histoire de la langue roumaine – Le XVIème siècle, apărută în anul 1938) originea formării limbii române și implicit a poporului român în sudul Dunării undeva pe unde este astăzi Kosovo. Este prima mare lucrare de sinteză consacrată originii și evoluției limbii române, iar nemernicul ne priponește baștina la granița dintre Macedonia, Serbia și Albania!
Heimann Hariton Tiktin(1850-1936), s-a născut la Breslau, Silezia, care în acele vremuri era în Prusia, într-o familie celebră de rabini căreia trebuia să-i urmeze vocația. Ajuns la Iași în urma căsătoriei din anul 1868 cu Amalia Mayerhoffer, după un an a dobîndit cetățenia română, dar nu i-a plăcut prea mult aerul și locurile carpatine fiindcă în anul 1900 se reîntoarce în Germania unde a și murit. Lucrarea lui de referință care trebuie să ne intereseze și pe noi este Rumänisch-deutsches Wörterbuch (Dicționarul româno-german), în trei volume, elaborată în perioada 1896-1926, unde preia toate min- ciunile lui A. Hirt și E. Shein privind formarea limbii române în sudul Dunării, undeva pe unde și-a adăpat dracu iapa, povestea fiind adevăr științific și astăzi. În anul 1919 este ales membru de onoare al Academiei Române după îndelungi dezbateri, fiindcă unii mai mîrîiau împotriva scornelii mafiei cazare că ei erau băștinașii spațiului carpatic, iar românii sînt numai niște venetici plini de ură care nu vor să-și caute rădăcinile în sudul Dunării!
Iorgu Iordania(1888-1986), sau Iorgu Iordan pentru mintea românilor, tatăl era jidan din Bulgaria și maică-sa era jidaucă din România, este una din sinistrele personaje jidovești care au avut o mare putere privind falsificarea originii limbii române. În anul 1955 Iorgu Iordan este împuternicit de către comuniștii bolșevici jidani ca, împreună cu istoricul Ion Nestor şi arheologul Eugenia Zaharia să stabilească pentru totdeauna originea poporului român conducînd Comisia pentru studierea formării Poporului Român, unde și-a impus teza potrivit căreia limba română ar fi un dialect al vechii limbi slavone(jegoșenia ne băga pe gît că românii ar fi de originea slavă) susținînd prin această făcătură, cam tot ce s-a scris împotriva adevăratei noastre istorii, inclusiv scornelile lui Mihail Roller. Adică să ne luminăm precum le-a fost vrerea leprelor cazare, noi românii ne-am format ca popor în sudul Dună- rii – dar după secolul Vl cînd au sosit slavii în aceste ținuturi, fiindcă numai așa puteam lua mii de cuvinte de la acești ,,civilizatori” asiatici – și numai tîrziu, prin secolele lX-Xl am migrat în nord alungîndu-i pe blînzii cazari/jidani din căminele lor ,,ancestrale” situate în jurul Carpaților!
Pentru a le scoate din cap mioriticilor carpatini gărgăunii latinismului, I. Iordan în calitate de coor- donator ne dă o Crestomație romanică, în trei volume, apărută în anii 1962-1974, în București la Edi- tura Academiei, iar pentru ușurarea muncii colectivului care îl ținea la oblînc, poruncește să se scoată cuvintele românești care nu mai au circulație, astfel au fost făcute dispărute din lingvistica noastră cca 20000 de vorbe den bătrîni!
Alter Brauer(Alexandru Graur), cazar pur-sînge a continuat împreună cu Iorgu Iordan și Ion Coteanu falsificarea originii limbii române în ,,lumina” făcăturilor întunecaților cazari arătați mai înainte, fiind redactor responsabil al noii serii a Dicționarului limbii române (DLR) în perioada 1965-1986.
Iancu Fischer (1923-2002) a fost un ,,specialist” în filologie clasică, profesor la Facultatea de Litere din cadrul Universității București, discipolul lui Alexandru Graur și cel mai apropiat colaborator al acestuia. Prima lui scriere este o traducere din Aulus Galus, Nopțile antice București, Editura Academiei, 1965. De ce această somitate s-a dat la scris așa tîrziu, nu știm și nici el nu a vrut să spună pînă i- a sunat ceasul! Lucrarea cu care ne-a rupt mințile și gioalele pentru totdeauna este Latina dunăreană. Introducere în istoria limbii române, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1985.
Din cele prezentate mai înainte vedem cu groază că cei care ne-au ticluit dicționarele limbii române au fost numai jidani pur-sînge și cei mai turbați antiromâni, iar A. Hirth nu știa deloc limba română pe cînd E. Schein abia o bolborosea. Însă Academia Română nu s-a împiedicat de asemenea fleacuri și cum trebuia să dovedească neamului mioritic negru pe alb că ,,geniile” jidovești au minte străluce, prin scrierile acestor monștri ne-a fost falsificată în totalitate originea limbii române, iar criminalii sînt slăviți în toate cărțile românilor ca academicieni și mari patrioți mioritici, golănia avînd pretenție științifică.
Ne mai spun acești specialiști în DEX că avem cuvinte de origine albaneză gîrlă. Dar albanezii au stat sub stăpînire romană 562 de ani și sub cea bizantină încă nouă secole și nu s-au latinizat nici nu s-au grecizat, ci au rămas un popor căruia nu-i neagă nimeni originea iliră după zisele de azi ale istori- cilor. Mai mult şi în prezent ei au două dialecte deşi ocuparea lor a fost totală atît sub romani cît şi sub bizantini. Însă geții(botezați și daci) s-au latinizat în numai 150 de ani sub ,,îndrumarea” a 148 de latini – fiindcă atîțea spune Academia Română că au venit în provincia Dacia – și de atunci tot așa au rămas de rîsul curcilor plouate. Numai la o gloată de tîmpiți poți veni cu asemenea inepții pretinzînd că sînt valori științifice!
Ca să aducem mai multă lumină în această îndobitocire oribilă a neamului nostru pusă la cale de mafia cazară, dar sub pălăria Academiei Române, aduc mărturia lui Cato cel Bătrîn(234-149 î.e.n.) care în lucrarea Origines scrisă spre bătrînețe spune despre strămoșii noștri următorul Adevăr: ,,Getae etiam ante roman conditam heroum suorum res praeclare gestas carmine conscriptas ad tibiam ceci- nerint; quod multo post tempore a romanis factitatum”. Și după înțelegerea noastră, adevărul ajuns pînă azi de la cinstitul roman sună așa: ,,Geții aveau deja o scriere cu multă vreme mai înainte de întemeierea Romei, căci ei cîntau, în ode scrise faptele de vitejie ale eroilor lor; așa ceva s-a înfăptuit de către romani la multă vreme după ei”. Adică strămoșii noștri aveau după zisa cinstitului roman, chiar înaintea întemeierii Romei pe la anii 753 î.e.n. un alfabet cu care își scriau în versuri faptele de vitejie ale strămoșilor sau vitejilor. Aceste rînduri dar și altele sînt amintite de cărturarul suedez Johan- nes Magnus Gothus(1488-1544), în lucrarea Historia de omnibus gothorum sueonumque regibus(Isto- ria tuturor regilor de goți și suedezi) care prezintă o genealogie a neamului său unde îi bagă ca stră- moși ai nordicilor atît pe geți cît și pe sciți, fiindcă falsificarea istoriei neamului get era în mare parte terminată. Și, fiind atît de vechi pe pămînt, scrie despre neamul său la filele 31-32 că și-a cîntat ispră- vile prin cîntece la fluier, dar le-au săpat și în piatră folosind litere proprii. Istoricul suedez recunoaște că străbunii lui erau numiți în vremea cînd a scris, cînd geți, cînd sciți, cînd goți, cum găsim la fila 57: ,,Non tamen inficior ipsos postea quandoque Scythas, quandoque Gothos vel Getas appellatos fuisse”. Și tălmăcirea românească: ,,Nu trec totuşi cu vederea că mai tîrziu au fost numiţi cînd Sciţi, cînd Goţi sau Geţi”. Deși cele trei popoare – sciții din nordul Mării Caspice, geții din sudul și nordul Istrului și goții din Guta sau Gutaland, Suedia – au fost neamuri foarte diferite și cu istorii separate în timp și spațiu, începînd cu secolele XV-XVl, scriitorii germani și cei nordici, au confiscat istoria sciților și a geților pretinzînd că neamul lor a locuit prin secolele Vl-l î.e.n. în jurul Carpaților și la Ma- rea Neagră! Despre sciți, scrie la pagina 24: ,,…Scythas semper fuisse superiores de principatu humanae originis. Neque id silet Cato, qui in secundo fragmento cum illis convenit, ante Ninum circiter ducentis quinquaginta annis, quibus duravit aureum s(a)eculum, terras fuisse inundatas, et in Scythia renovatum auctumque mortale genus”. ,,…că Sciţii au fost mereu mai presus în privinţa începuturi- lor apariţiei omenirii. Cato nu trece faptul sub tăcere cînd, în acord cu acestea, el spune în frag- mentul al doilea că înainte de Ninus cu vreo două sute şi cinzeci de ani, cît a durat vîrsta de aur, pă- mîntul a fost inundat, iar neamul omenesc a fost reînnoit şi înmulţit în Sciţia.”
Dar există și alte informații venite tot de la romani care aruncă la coșul de gunoi al istoriei minciuna limbilor neolatine. Ennius Quintus(238-169 î.e.n.), scrie că limba vorbită a neamurilor din peninsula Iberică era considerată ca o limbă romană coruptă – Hispane non Romane loqui – cu toate că romanii deabia în timpurile acelea au intrat cu sabia în teritoriile respective. Peninsula a fost cucerită de cartaginezi sau fenicieni în secolul Vlll î.e.n. dar băştinaşi înrăiţi şi îndrăciţi, deşi unii s-au înrolat ca mercenari în armatele cuceritorilor, nu au vrut să înveţe o iotă din feniciană şi s-au dat mişeii la fapte urîte. În anul 202 î.e.n. în urma războaielor cartagineze, Iberia trece sub controlul romanilor iar în anul 197 î.e.n. teritoriul este organizat ca provincie romană. Autorul de mai sus, scrie pe la anii 180 î.e.n. Annales, un fel de epopee a romanilor de la fondarea Romei pînă în timpurile sale. Scriind la numai 20 de ani de la cucerirea Iberiei, că băştinaşii vorbesc un idiom italic, dar s-au ţinut încăpă- ţînaţi timp de peste 500 să nu înghită un cuvinţel fenician, este o golănie să vii cu asemenea tîmpenii azi şi să pretinzi că sînt dovezi de necontestat a latinizării ibericilor în numai 20 de ani, adică romanii erau mai mari meseriași în spălarea creierul decît sînt azi toate posturile tv de la noi!
O altă regiune unde se vorbea o ,,limbă neolatină” era Panonia, care a fost luată cu sabia din Dio Getia în anul 12 î.e.n., iar în anul 30, scriitorul latin Velleius Paterculus în Historia romana ll, 110 ne-a lăsat mărturie despre limba ce o vorbeau geţii din acest ţinut: ,,În toate Panoniile există nu numai tradiţii religioase şi moravuri romane, dar şi un fel de limbă romană şi mulţi se ocupă cu literatu- ra.” Romanii în vremurile acelea nu aduceau decît jaf, moarte şi sabie, şi chiar la ei acasă la Roma, grecii le frecau ridichea din greu să le falsifice limba şi mitologia, împănîndu-le numai cu grecisme pentru că ei erau primii oameni de pe pămînt ieşiţi din pistilul vînjosului Hersculete. Constatarea isto-
ricului latin ar putea fi luată drept o formă de delir dacă nu am avea celelalte informaţii de mai sus, sau dovada supremă a jegurilor closetar-latriniste că neamul geţilor era latinizat şi nu romanizat cum scrie autorul, chiar înainte de a fi cucerit! Aceste tîmpenii neghioabe sînt fundamentele istoriei, culturii și originii limbii rumâne după făcătura Cacademiei Române!
Despre ,,literatura getă” amintită de istoricul latin ne vorbeşte şi belgianul Bonaventura Vulcanius, care, publicînd în anul 1597 la Bruxelles, scrierea în latină Despre literele şi limba Geţilor sau Goţilor, mărturiseşte că a cunoscut o mică parte din literatura scrisă în limba getă din care el a vă- zut ,,nişte file rupte din bibliotecile belgice publice, ca nişte rămăşiţe dintr-un naufragiu.” De ce nu dă moartea peste aceste lepre trădătoare, să naufragieze pentru totdeauna din cultura noastră?
Pentru a dovedi că originea limbii rumâne a fost falsificată cu bună știință ca să ne șteargă din istoria spațiului carpatic, astfel ca jegurile cazare să-și facă ele un Israel european taman aici, voi da mai jos un studiu lingvistic care va lumina pe oricine vrea să gîndească. Am folosit pentru munca mea DEX editat de Academia Română Institutul de lingvistică ,,Iorgu Iordan”, Editura Univers enciclo- pedic, București, 1998, conducătorii lucrării fiind: acad. Ion Coteanu, dr. Luiza Seche, dr. Mircea Seche. Pentru verificarea informațiilor privitoare la originea latină a unor cuvinte, am folosit Dicțio- nar latin-român, Editura științifică, București, 1966 și Dicționarul de arhaisme și regionalisme întoc- mit Gh. Bulgăr și Gh. Constantinescu Dobridor, editura Saeculum, 2005. Din această lucrare am scos cuvintele de la litera A, primul fiind cel venit din vechea limbă rumână și a rezutat ce este mai jos.
Cuvinte cu pretinsă origine latină: achiu(țelină) – apium; acilea(aici) – ad-hicce*, aciua – accubiliare*, acoace – eccum-hacce*, adăsta – ad-astare*, adăstare – ad-astare*, adormițele – addormire*, adunata – adumare*, afipt – affigo, agest – aggestum, agesti – aggestum, ai(usturoi) – alium, aieptă(a- și lua avînt) – adjectare*, aiest/aiasta(aist, aista) – ad + istum*, ajuna – adjunare*, ajuns(îmbogățit) – adjungere*, ajutorință – adjutare*, alba – albus, albăstrime(ciocoime) – albaster*, albeală – albus, albeață – albus, albime – albus, albinar – alvina*, albinărel – alvina*, albineț – alvina*, albiu – albus, alboare – albeore, alboi – albus, albuleț – albus, albumeală – albus, albuț – albus, alega – alligare, alunar – abellona*, alunat – abellona*, alunel – abellona*, amînar – manuale, amu – ad-modo, an – annus, arătare – arrectare, argintos – argentum, argintui – argentum, argintuire – argentum, argintuit – argentum, argințică – argentum, ariceală – ericius, arici – ericius, aricit – ericius, aridica – eradicare *, aripa – alapa, arm – armus, armar – armarium, armășel – arma, astruca – astruicare *, astrucare – as- truicare*, astrucuș – astruicare*, astupuș – asstuppare*, asudeală – asudare*, asupreală – ad-supra*, așași – eccum-sic, au – aut, aurelică – aurum. Sînt 61 cuvinte analizate găsite și în DEX, cu pretinsă origine latină. Cuvintele cu steluță sînt născocite de pricepuții care au scris DEX-ul fiind 26 la număr care reprezintă un procent de 43%, adică falsuri făcute la lumina zile dar cu pretenții de adevăruri academice. Iar 35 de cuvinte sînt comune cu limba latină, dar asta nu le dă niciodată dreptul să susțină că limba română vine din latină.
Cuvinte din DEX cu origine necunoscută; aburca, acăriță, acătare, acătării, acera, acioală, aciola, acira, acolea; acriș, acuși, adicălea, afundiș, agănău, agrăi, aldan, alde, alelei, alivancă, alivantă, altcareva, amărunt, amărunțelul, amărunți, amăruț, amînat, amurgit, amuș, amuși, arăpime, arăpoaică, ar- caci, ardeia, ardeiat, argea, ariniș, arsătură, asmuți, asmuțui, atîrnați, aui, auială, auli, aușel, avram, avramă, azvîrlită, Sînt 47 cuvinte.
Cuvinte din Dicționarul de arhaisme și regionalisme netrecute în DEX: abătătură, aboală, abu- ba, acarniță, accizar, aceră, acina, acos, ademană, adet, adevăsi, adiafor, adumi, aerel, afanisi, afumat (beat), agabaniu, agîmba, agem, agiac, agiesc, agod, agru, ahotă, aian, aiar, aiept, aituri, ajumi, ajumit, ajutornic, alaciu, alagea, ală, alămojnă, alăturiș, albiniș, alcam, aldui, alesător, alfavita, aliman, ali- măni, alimojdii, alinc, alipui, alivăni, almojnă, alsău, altă-aia, altăoară, altîngie, aluna, aluniu, alurghi- dă, aluzi, amăgelnic, amăgeu, amărel, amărea, amărie, amigi, amiji, amira, amproor, amuța, arbitriu, arca, arcaliu, arcar, arcer, archiș, aret, arete, argintăriță, argos, argosi, arină, aripărit, aripos, armangiu, armănit, armăsărel, armig, armurar, arneu, arol, arsana, arsenică, artofor, arvat, arzoi, arzoaie, arzos, arzoasă, arzuliu, asaul, ascher, ascherliu, ascultoi, aselghie, asemălui, asfodel, asignație, aslam, asori, astav, astăreală, asturcan, asuprelnic, așău, așezătură, așteamăt, at, atîrdisi, ateia, atocmire, atrățel, atrista, auă, aucțuine, aulma, aurel, auș, avanie, avanit, avedere, aveni, avenire, avenitură, avgiu, avlie, avremi, az, azap, az-buche, az-bucoavuă, a-zeace, azlu. Sînt 138 cuvinte.
Cuvinte românești luate din alte limbi: Aba, abac, abagerie, abagiu, abraș, acadea, acadea, acaț, achiu, acioaie, acolisi; actoriță, acurat, acvilon, adamant, adamantin, adamască, ademini, adiată, adică- telea, aed, aferim, afierosi, afif, afion, aga, agarean, agă, agărlîc, aghesmui, aghios, Aghiuță, agie,
agneț, agoniseală, agonisi, agonisită, agriș, agrișă, agud, agudă, ahotnic, aht, alac, alămîie, alămîioară, alăută, alcătui, aldămaș, alean, alegretă, alegru, alem, alesidă, alestîncă, alici, aliotman, alișveriș, alle- mandă, almee, ama, aman, amandea, amanet, ambrozic, amirosi, amploaiat, anafor, anafora, anagnost, analoghion, arbaletă, arbănaș, arbiu, arcan, arcăni, arghebuză, arghebuzier, areci, arendaș, arendășesc, arendăși, arendășie, arendășiță, arendășoaică, arestui, arestuire, argăsărie, argăsitor, argăți, argăție, argățime, arghilofil, arghilofilie, arhon, arhondar, arhondaric, arhondăreasă, arhondărie, arhondăriță, arhondologie, arhonie, arman, armaș, armăși, armășie, armenească, armie, arminden, armoarii, armo- nie, armorial, armurier, arnăut, arnăuțească, arnăuțel, arnăuțesc, arnăuțește, arnăuțime, arnici, arșic, ar- șicar, arșin, artos, arțag, arvanit, arvună, arvuni, arvunire, arz, arzihal, arzmazar, aseca, asecare, asigna, asignat, aspidă, astragal, astrăgaci, așijderea, ataman, augura, avaiet, avan, ava, avă, avizo, axion. Sînt 148 cuvinte cu pretinsă origine în limbile vecinilor și de aiurea.
Întregul arhaismelor cu litera A în Dicționarul de arhaisme și regionalisme este de 395 de cuvinte, din care numai 35 au o origine comună cu limba latină, adică 11,29%!!! Tot acești mișei scot din dis- cuția fondului lingvistic românesc vechi 185(46,86%) cuvinte pretinzînd că 47(11,90%) au origine necunoscută, iar 138(34,95%) cuvinte nu le-au mai trecut în DEX ca să fie obligați să le născocias- că și acestora o origine știută numai de ei! Mai scriu ei că 148(37,47%) de arhaisme, strămoșii noștri le-ar fi luat în secolele Vl-XVlll de la alții fiindcă limba ,,dacă” avea numai cuvintele ,,hî” și ,,îhî” după unii adepți ai latinismului! Dau în continuare și studiul pentru litera D, să se facă lumină din lumină peste toată toriștea carpatină.
Cuvinte cu pretinsă origine latină: dam – dama, datorință – debitorius, dăpăra – depilare, dărăpă- na – derapinare*, dărăpănare – derapinare*, dăuna – damnum, dăunoasă – damnum, deda – dedere*, degetăriță – digitus, degetăruț – digitus, dejugătoare – disjugare*, denega – denegare, denegare – dene- gare, dentiță – dens, depăra – depilare, derdica – deradicare*, descăleca – discaballinare*, descălecare
– discaballinare*, descălecat – discaballinare*, descălecătoare – discaballinare*, descălecător – disca- ballinare*, desculța – disculceus*, desculțată – disculceus*, desdăuna – damnum, desdăunare – dam- num, desdăunată – damnum, desfira – disfilare*, desperație – desperatio, deșela – sella, deșelat – sella, deșert – desertus, deșerta – desertare, deșertare – desertare, deșertat – desertare, dezlegătură – disli- gare*, dinioare – de una hora*, dințar – dens, dințură – dens, dogar – doga*, dogărie – doga*, dogi – doga*, dogit – doga*, dosi – dossum*, dosire – dossum*, dosit – dossum*, dregător – dirigere, dregă- toresc – dirigere, dregătorie – dirigere, drepnea – drepanella*, dres – dirigere, ducă – ducere, dumesnic
– domesticus, dumesnici – domesticus, dumesnicie – domesticus, dumica – demicare, dumicat – demi- care*, duminecea – dominica, dumneasa – dominus, durut – dolere, Sînt 59 cuvinte(10,05%) din care 24 cele cu steluță sînt născocite de ei, și rămîn 35 cuvinte comune cu limba latină!
Cuvinte din DEX cu origine necunoscută: dabilă, dare, daradaică, dară, darămite, darie, dăbălăza, dăbălăzată, dăbilar, dăula, dăulare, dăulat, dălcăuț, dănănaie, dănănăi, dăndăni, dăngăni, dăngănire, dăngănit, dăoli, dătătură, dăula, dăulare, dăulat, dăuli, dîlmă, dîrdală, dîrloagă, dîrlog, dîrvală, delao- laltă, delătură, depărcior, descăpățîna, descotorosi, deset, desfăt, desfoi, despărțămînt, despărțenie, des- părțimînt, despărțitură, destărnița, destrămătură, deșanț, deșterne, devălmaș, devălmășie, dihai, doinar, doinaș, dolcă, dondăni, doruț, dragavei, drîngălău, drîngăni, drețe, dughie, duluță, dunăre, dup, dupăi, dupăit, dupăitură, dupăolaltă, dupuros, dură, durăi, durăit, durăitură, durăt, durd, durdă, durdui, dur- duit, duriță. Sînt 76(14,23%) cuvinte.
Cuvinte din Dicționarul de arhaisme și regionalisme netrecute în DEX: dahiu, dalgă, dam, da- rabanci, daret, daurit, dava, dăinuș, dălcăuș, dănac, dănos, dănoasă, dărîna, dăruială, dăruință, dîrjală, dîrmotin, dîrni, dîrstar, dîrvar, dîrzar, deavolna, decinde, deciocăla, dedițiu, defipt, defterdar, dehoca, dejă, dejer, delă, deletnic, delnic, deltea, delung, delunga, demerit, deochetură, depredațiune, derebeg, dereg, dermea, dert, derveli, deschiega, deschilini, deschironomini, despovățui, desproprietări, despu- ietor, despus, destruca, deșidera, deșugubină, detunet, devenă, dezameți, dezbate, dezbîrna, dezghin, dezgrădina, dezmădula, dezmădulare, dezmădulat, dezmeți, dezmormînta, deznora, dezțăra, dezvolbi, diastimă, diba, dibă, dicher, dician, dihoca, dihoniță, dimicoton, diminie, diplă, direse, dirmea, diz- ghin, doanță, doască, dobronic, doclad, dodă, dodei, dodi, dodii, dodoleț, dogor, dohan, dolf, doli, do- lie, dopros, dorînga, dornă, dosadă, dosădi, dosădit, doseală, doselnic, dostoi, dovadnic, drăghinar, drîglă, drîglu, drîmbă, drîng, dricală, drichea, dricui, dricană, driglă, drugar, drujbă, dubălar, dudoi, du- dureață, duduruz, duhliu, duhnet, dulandragiu, dulmă, dumăi, dup, dupac, dupăci, dupurlui, durac, dur- beniță, durdan, duriga, durlan, durlig, durligi, duroare, dursuș, duruț, dusoare, dușăg, dușîș, duși, duș- lag, duva, duvalm, dveră, dvorean. Sînt 150(28,09%) cuvinte.
Cuvinte românești luate din alte limbi: dadă, dafie, dafin, dagă, dagherotip, dagherotipa, daghe- rotipie, daiboj, daică, daira, dajdie, dajnic, dalac, dalac, dalcauc, dam, damasc, damaschină, damaschi- naj, damaschinare, damaschinat, dambla, damblagi, damblagire, damblagit, damblagiu, damf, danci, dandana, danga, danie, dara, daraban, darabană, daraveră, dardă, darn, dascăl, dăinui, dălcăuc, dăn- ciuc, dăndănaie, dănțui, dănțuire, dănțuit, dănțuitor, dărab, dărăbuț, dăscăleală, dăscăleci, dăscălesc, dăscălește, dăscălicesc, dăscălie, dăscălime, dăscălitură, dăscăliță, dîmb, dîmbuleț, dîmbușor, dîrdoră, dîrmon, dîrstă, dîrzie, dedițel, dedulci, dejurnă, dejurstvă, delegatar, deleter, delibașă, deliberație, deliu, delniță, deluț, demoazelă, demolițiune, demoralizație, denegație, depeșa, depeșă, dereș, derviș, dervișesc, desagă, desăgăriță, desăgel, desăgi, desetină, deslușitor, despot, despoție, destoi, destoia, destruna, dstrunare, deșcă, deșucheat, deșuchetură, dever, devlet, devoluțiune, dezbumba, dezgărdina, dezgoveală, dezgovi, dezmetic, diată, diatribă, diac, dibăci, dibăcie, diblă, dicasterie, dichici, dichis, dichiseală, dichisi, dichisire, dichisită, dichisit, dichiu, didahie, diecel, dieciță, dietă, dihonie, dijmar, dijmaș, dijmă, dijmărit, dijmui, dijmuială, dijmuire, dijmuit, dijmuitor, diligență, dimerlie, dimie, dinar, diorie, direclie, ditai, ditamai, divan, divanist, divanit, dobă, doboșer, dobzala, docar, docăraș, doctoreasă, dodecar, doftor, doftori, doftoricesc, doftorici, doftorie, doftoroaie, dohot, dohotniță, dol- dora, dolman, doniță, dorobanț, dorobănțesc, dorobănție, dorobănțime, doxastar, doxă, drăcilă, draghi- nă, dragoman, dragon, draibăr, draniță, drăcărie, drăgaică, drăgănele, drăgosteală, drăgosti, drăgostire, drăguleț, drăgulic, drămălui, drămăluire, drănicer, drîmbă, drîmboi, drîngă, dreavă, drelă, dril, drișcă, drișcui, drișcuială, drișcuit, drit, droagă, drobiță, drobușor, dropică, droșcar, droșcă, droșcuță, drot, drug, drugă, drughineață, drumeag, drumui, drușcă, dubală, dubas, dubălărie, dubi, dubire, dubit, dub- lă, ducă, dudău, duducă, duducuță, dudui, dudulean, dulegi, dulegiu, duelist, dugheană, dugliș, duhan, duhăni, duhori, duhovnici, dulamă, dulap, dulvuri, dumbeț, dumitriță, dumiri, dungățea, durbacă, duș- că, dușegubină, dușmancă, dușmănesc, dutcă, dvori. Sînt 249(46,62%) cuvinte.
Să fac și o analiză a sumei celor două grupe de cuvinte care sînt asemănătoare ca raport în structura provenienței lor după cum rezultă din informațiile de mai sus. Din cele 928 cuvinte numai 70(7,54%) dintre ele au legături sigure cu limba latină, dar acestea nu sînt cele susținute de Academia Română, adică ne-au civilizat măcelarii istoriei cu sabia și după ce ne-au jefuit cum numai ei știau a face, ne-au pus să le învățăm limba, însă fiind cam grei de cap, s-au lipit ca nuca de perete. Cele 50(5,39%) cuvinte la care specialiștii în născociri le-au găsit origine latină ar trebui trecute la ,,etimologie necunoscută”, fiindcă i-am prins cu mîța în sac chiar dacă nu mieuna! Ele reprezintă cam 42% din totalul cuvintelor cu pretinsă origine latină, adică minciună că se întunecă și ceriul, ori se sparie gîndul! Dacă aplicăm acest procent de origini falsificate la cuvintele venite din alte limbi, atunci vor rămîne acolo cca 231, iar 167 cuvinte trebuie trecute la ,,etimologie necunoscută”, avînd acolo 290 de cuvinte. La acestea dacă adunăm cele 288 cuvinte netrecute în DEX, avem 578(62,28%) cuvinte cu etimologie necunoscută sau netrecute în dicționarul de temelie a lingvisticii românești. Deci aproape două treimi din cuvintele noastre venite din bătrîni au etimologie necunoscută sau nu sînt trecute în DEX-ul Cacademiei Române pentru a ușura impunerea monstruozității că limba română are origine în limba latină cînd acest studiu demască minciuna papistașilor, jidanilor, dar și a ticăloșilor români care ne-au vîntul mafiilor internaționale ca să le fie lor bine și să se maimuțărească cu cine știe ce cocorații pentru neghiobia și trădarea lor.
Spun tot acești pricepuți în scorneli lingvistice că vorbulița dagă care are sensul de pumnal cu lama scurtă și groasă, în trei muchii și cu vîrful ascuțit, ar veni din francezul dague. Ca să le demasc făcătu- ra, dau mai jos două fotografii. Prima arată că geții sacrificau un berbec în cinstea lui Sarmis așa cum ne dovedește poza din stînga de pe coiful descoperit la Peretu, jud. Teleorman, din secolul Vll î.e.n.
Personajul stă cu piciorul stîng pe berbecul culcat, cu mîna stîngă îl ține de nas, iar în dreapta ține un cuțit cu trei muchii cu care vrea să-l înjunghie. În dreapta este preluarea religiei geților în imperiul roman care au schimbat berbecul cu taurul, iar Mitra(cel cu cușmă sau încușmatul) înfige același tip de pumnal în gîtul taurului. Dacă am fi luat cuvîntul de la francezi, atunci sigur trebuia să fi apărut în secolul XlX cînd unii români mergînd pe acolo să se școlească, ne-au adus ,,pansion” și ,,furculision”, dar dovezile arheologice arată că geții aveau cuvîntul încă din secolul Vll î.e.n. Spaniolii au și ei acest cuvînt dar spun că este cu origine necunoscută, însă fac precizarea că el se găsește și în occitană, nu franceza păsărească născocită de bețivii de la Paris în secolele XV-XVlll pe care poporenii nu o înțelegeau deloc! Le spun acestor falsificatori că în Occitania au poposit timp de 15 ani, urdiile de geți și goți după ce au jefuit în anul 410 peninsula italică timp de un an de zile, chiar mai bine decît au făcut marile jafuri romanii cînd erau tari în sabie. De aici cetele de geți și goți s-au revărsat în peninsula iberică unde au întemeiat mai multe state, iar unii au trecut în nordul Africii găsindu-i astăzi acolo prin populația kabili sau amazigh. O altă migrație a neamurilor noastre în Occitania a fost la începutul secolului Xl cînd blînzii greci, bulgari și sîrbi i-au luat la îndemnat cu sabia pe vlahi sau rumâni fiind- că nu voiau să dea un pup sub coada Întunecimii Sale Iahviță cu care erau ei în mare iub. După aproa- pe 200 de ani, papistașii au pornit cruciada împotriva catarilor, bogomililor sau vlahilor dualiști, pe care i-au hăcuit timp de 20 de ani pînă să-i facă dispăruți din acele locuri. Dar cum noi nu trebuie să avem istorie, și această pagină va fi întoarsă spre binele altora de o mînă la fel de pricepută ca cele care ne tot scriu și răscriu numai în fals istoria și originea limbii. Daga a fost purtată de țăranii români la brîu ca semn al unei stări sociale aparte(dage balo) dar sensul ei real s-a uitat.
Ne mai luminează pricepuții limbiști că cuvințelul nostru drîmbă vine din ucraineanul ,,drymba”, iar cuvîntul drîng înseamnă drîmbă, dar îl dau cu etimologie necunoscută, deci alba-neagra pentru proști. Mai spun nemernicii că cuvîntul ,,drum” vine din slavul ,,drumu” sau bulgară ori sanscrită ,,drum”, deci nu știam să mergem pe o anumită direcție de mai multe ori, eram vai de noi și rușinea neamului omenesc și așa sîntem și astăzi după mințile acestor lepre. Scriu nemernicii că avem cuvinte venite și din sanscrită care însă nu sînt în latină, deci avem un fond lingvistic mai vechi cu multe mii de ani înainte de a ne ,,civiliza” romanii cu sabia și jaful, și înainte de a-și arăta mutrele pe aici slavii în secolul Vl al erei noastre, apoi ungurii după 890 și turcii pe la 1400, numai că ați trecut cam tot vo- cabularul în seama acestor năvălitori ,,civilizatori” cum ați făcut și cu romanii. Deci ați mințit crimina- lilor așa cum v-au poruncit cei pe care îi slujiți cu atîta zel – jidanii sau mafia cazară – zăpăcind și îndobitocind bietul popor român că nu mai știe de ce face umbră pe aceste plaiuri!
Vin și cu alte argumente împotriva celor ce ne-au falsificat originea limbii rumâne și amintesc de legătura lingvistică între pelasga vorbită în Troia şi limba vorbită în mileniul ll î.e.n. în nordul Dunării. Rădăcina trebuie căutată în emegi(limba emeşilor care au plecat în mileniul lV din arealul carpato- dunărean) şi care arată că latina este în realitate o ramură firavă a acestei limbi dezvoltată în condiţii diferite faţă de limba noastră. După ce au ajuns în peninsula italică troienii(latinii) au dat nas în nas cu populaţiile locale printre care și ausonii, suferind influenţe fonetice şi semantice puternice dar mai ales influenţa culturii şi civilizaţie etrusce. Voi da în continuare exemple de cuvinte eme-gi care se găsesc în română şi latină, chiar dacă sensurile nu sînt totdeauna identice sau asemănătoare.
Primul termen este în emegi, al doilea este în română iar al treilea este în latină, în paranteze voi trece explicaţiile necesare:
a: interjecţie – vai!; prepoziţie – unde?, cînd?, încotro?, arată mişcarea = a: interjecţie care expri- mă uimire, uluire, nedumerire, articol = a: interjecție: ah, vai!, prepoziție: de la, din;
ak: a face, a aranja, a săvîrşi, a pune la punct, parte, limită, a măsura = ac: obiect subţire cu vîrf foarte ascuţit folosit la îmbinarea a două bucăţi de pînză sau piele prin suprapunere şi prindere cu fir sau şnur = acus: ac;
acera(a-șe-ra): a se înălţa, a pluti prin aer = aceră: vultur, pajură = acer: viu, ager, energic, aprig;
adu: apă proaspătă, apă nouă de la izvor, a îndeplini o comandă = adu: terminarea unei acţiuni de transport sau de informare către un loc precis = addo: a aduce, a pune;
adug: a iriga, a îndeplini, a căra cu ulciorul.= aduc: a duce = adduco: a aduce, a trage la sine;
agrun: sanctuar interior, terenul din jurul sanctuarului care era lucrat cu ajutorul comunităţii =
agru: ogor, ţarină, teren cultivat, arătură îngrijită = agri: ogor;
ah: a se grăbi, aroganţă, trufie, a fi de partea cuiva, răsplată = ah: nedumerire, aprobare, a încuviin- ţa o acţiune = ah: prepoziție: de la, din, de, de către, din cauza;
al-tar: a ciopli cu o unealtă, a îndepărta prin tăiere, a delimita, a finisa, a grava = altar: locul unde
se aduc ofrandele sau se fac sacrificiile într-un cult religios = altaria: altar;
a-ma-ru: inundaţie, catastrofă datorată unor revărsări de apă, prost, necopt la minte = amaru: stare de spirit care exprimă disperare, decădere psihică, nenorocire = amare: amărăciune, necaz, cu amar;
an: Anul Nou, lumină, cer, rai, mulțime = an: unitate de măsură a timpului formată din 365 de zile
= annus: anotimp, anul trecut, timp de un an;
apa: ţeavă făcută din argilă prin care trece apa sau berea consumată la diferite evenimente, lac, mare = apa: lichidul vital pentru existența vieții = aqua: apă;
ara: a pune sămînţă, a face praf, a distruge, a însămînţa, a străluci, a radia, simpatic, clar, neted, a lăuda = ara: începerea muncilor agricole odată cu afînarea pămîntului prin distrugerea crustei tari de la suprafaţă şi îndepărtarea buruienilor = aro: a ara;
ar… de: a lăuda, a străluci, a arde cu flacără, drag, gălăgie = arde: acţiunea de purificare prin foc, jertfirea unor ofrande pe altar prin ardere = ardeo: a arde, a străluci;
a-ri-a: întindere mare, pustiu, district, spaţiu delimitat = aria: suprafaţă de teren pregătită special pentru treierat, bătutul fasolelor, depozit provizoriu pe cîmp. = area: arie, suprafaţă întinsă;
a… sud: a mişca cu energie şi prin repetare, amiază, odihna de amiază, a sorbi, a lua, a stropi, a se împrăştia = asud: transpir = sudo: a asuda, a transpira, a fi umed, a se osteni;
asil: bucurie, fericire, mulţumire = azil: loc de refugiu pentru bătrînii fără adăpost, a oferi unui străin necăjit un adăpost = asylum: azil;
a-ur: marginea discului solar sau a lunii = aur: metalul de culoare alb-gălbui sau galben-roşiatic care nu se oxidează = aurum: aur;
bar-bar: a se dezlănţui, a zdrobi, a lua cu asalt = barbar: persoană violentă care face numai scan- dal, persoană străină de neamul şi tradiţiile locului care distruge totul = barbarus: străin, sălbatic;
bini: un rîu cu mult peşte, un rîu care asigură surse de existenţă = bine: mulţumire, situaţie bună, stare materială satisfăcătoare = bene: bine;
bo: a rage, a mugi, a transporta, a îndemna, a trage, a duce = bou: taur castrat folosit ca animal de tracţiune şi în agricultură = bos: bou;
bun: deschis, suplu, rar, drag, simpatic, plăcut = bun: exprimă o satisfacţie, o bucurie, o reuşită, se confirmă o stare de fapt = bonus: bun, cinstit, însemnat, mare;
cad: a lega, a fixa, a pune o margine la, a strînge = cad: exprimă o dezechilibrare şi plonjare către pămînt sau alt obstacol întîlnit în cale = cado: a cădea, a pierde un proces, a ajunge pînă la urmă;
cap: a fi atent la concentrarea gîndurilor, a creşte atenţia, a se căsători, rude, proprietate, bun, a şti, a avea, a mînca, a bea, (figurat) locul unde se măsoară şi se cîntăreşte totul = cap: partea superioară a corpului omenesc sau cea anterioară a animalelor unde se află creierul, principalele organe de simţ şi gura, început, în faţă, a ști = caput: cap, capăt, căpetenie, parte principală;
car: chei, port, a primi, a trimite, a da, a mîna, a călători în afară, a transporta, siloz, a scoate la pă- şunat = car: mulţime, grămadă din expresia ,,un car de grîu”= carrus: car;
casa: meşter, priceput, îndemînatic, a permite să cumpere, a locui, a termina o construcţie = casa:
locuinţa omului, construită din pămînt, cărămidă sau lemn = casa: adăpost, colibă, bordei;
caş: iuţeală, grabă = caş: produs rezultat din închegarea laptelui de oaie sau de vacă = caseus: caş;
ceara(șe.. era): numeros, ritmic, armonios, frumos = ceara: produs al albinelor de culoare galbenă, puternic mirositor, extras odată cu mierea = cera: ceară;
cearni(șarni): a potrivi, a aranja, a explica = cerni: a vopsi în negru, a se îmbrăca în haine negre, a se amărî, a se întrista = cerno: a cerne;
cela(șe… la): a căra grîul la hambar, a duce grîul, a vîntura grîul = celar: odăiţă, căsuţă, cămară, beci, pivniţă, ascunzătoare = cela: cămară, celulă, capela unui templu;
coc(kuk): tăciune aprins, semn, fier înroşit, sabie, a arde cu fierul înroşit = coc: a frige, a coace, a pune gînd rău cuiva, a urzi = coqua: a coace;
cucu(ku-ku): întuneric, umbră, culoare închisă, loc întunecos = cucu: pasăre de culoare cenuşiu- închis care depune ouăle în alte cuiburi iar puii sînt crescuţi de aceşti părinţi adoptivi, persoană singură care nu comunică cu nimeni şi preferă singurătatea ,,singur cuc” = cuculus: cuc;
da: drum, confirmare, a oferi, a fi de partea cuiva, a confirma, a apăra, a proteja = da: a transmite, a da, a ceda = do: a da, a ceda;
dac: existenţă în comun, viaţa de zi cu zi în aceeaşi locuinţă, cameră, adunare, asociaţie, a locui, a trăi, a aduna, strălucitor.= dac: denumirea romană a locuitorilor din arealul cuprins între Nistru, Tisa, Dunăre şi Marea Neagră = dacus: dac;
du: a umbla, a merge pe jos, a căra, a duce, a purta, a transporta = du: ordin pentru a transporta ceva, a căra obligatoriu = duco: a duce, a conduce, a trage, a scoate;
gena: mic, slab, lipsit de tărie = gene: firele de păr de pe pleoapele ochilor = gena: pleoapă;
gu… ra: a striga, a ţipa, a chiui, a rage, a mugi, a rîde cu hohote = gura: organul omului cu care se emit sunete şi se realizează vorbirea; gura! cu sensul de a întrerupe rîsul, gălăgia, chiuitul, strigătul = gula: gît, gîtlej și numai figurat cu sensul de gură, fiindcă ei au folosit cuvîntul bucca ce are sensul de gură din limba română;
gu-tar: a lega un animal de după cap, a lăsa urmă, a tăia = gîtar: funie care se pune în jurul gîtului unui animal şi de care se leagă = guttur: gît, loc după cap, legătură după gît;
ira: divinitate emeş a dezordinii și furiei = ira: strigăt de nemulţumire cînd copii fac dezordine în casă sau se întrec cu gluma, mînie = ira: mînie, furie, supărare;
lag: a se umfla în dimensiune, a se îngrămădi, a se aduna = lac: acumulare mare de apă realizată prin îndiguire = lacus: lac;
libir: a duce o anumită viaţă, a locui, a dura, a trece = libir: persoană care decide în nume propriu, nu depinde de nimeni = liber: liber; nestînjenit.
lip: a unge cu grăsime, a murdări = lip: jeg, murdărie pe corp, rapăn, slim = lippus: lip, mizerie;
loc(lug): mulţime, adunătură, a roi, a se îmbulzi, a se îngrămădi, a mişuna = loc: ţintă, destinaţie, localitate, scop, punct determinat în spaţiu, regiune, ţară, ţinut = locus: loc, ţinut;
lup(lub): bucată de carne, carne tăiată şi împărţită = lup: animal carnivor care vînează în haită şi împarte prada între membrii grupului = lupus: a înfuleca, lup;
lut(lud): a avea nevoie de reparaţii, persoană, slab = lut: a unge cu lut, a repara o casă din chirpici prin un-gere cu lut, argilă, pămînt = lutum: lut, argilă;
mami: divinitate emeş, care a făcut din lut, după chipul ei, şapte bărbaţi şi şapte femei, a suflat viaţă asupra lor dînd naştere neamului omenesc = mama: cuvînt de alint pentru mamă, femeie care a născut sau are în creştere copii = mater: mamă, origine, rădăcina unui clan;
men-dalla: podoabă a capului, coroană strălucitoare = mentală: activitatea psihicului uman, a gîndi, a judeca = mentis: minte, a gîndi;
mina: belşug, izvorul bunăstării, tovarăş, a se asocia cu, a convieţui = mînă: brațele și antebrațele omului = manus: mînă;
mur: a se tîrî, a se strecura, a striga, a mînca = mur: arbust tîrîtor cu fructe în ciorchine mici albas- tru închis, gust dulce-acrişor = morum: mură;
mur: a înconjura, a păzi, a apăra, a sfărîma, zăbrele, gratii = mur: perete, zid = murus: zid;
mut(mud): a fi speriat, a speria, a îngrozi, sumbru, trist, a întuneca = mut: persoană care nu poate vorbi, a pierde glasul de frică = mutus: fără glas;
nam: a semna, a indica, obicei, cale, administrare, tată, ţinut, drum = neam: partea de ţarină pe ca- re o lucrează o familie, clan, rudenie = natio: neam, naţiune. Românii foloseau pînă pe la mijlocul secolului XX, cuvîntul nat sau natu pentru bărbat, nată sau nate pentru femeie măritată și nații pentru un grup de persoane adulte de ambele sexe.
na-as: ou, boţ, a ieşi in faţă, a instiga, a îndemna = nas: organul de miros al omului situat pe partea din faţă a capului = nasus: nas;
nigru: preoţi conjuraţi şi vrăjitori care înlăturau mînia zeilor şi a demonilor alungînd boala, spurcă- ciunea, păcatul, blestemul, vrăjile, magia negră.= nigru: negru, închis la culoare = nigrum: negru;
ningi: berar, spuma ce se formează deasupra berii reci din bulele de gaz ieşite din lichid şi seamănă cu zăpada = ningi: zăpada care se cerne din văzduh = ningit: a ninge;
nod: a aranja, a merge de-a lungul, a fi, a sta ascuns, a minţi, a urzi o intrigă = nod: legătură între două sfori, cioturi, a căuta greşeli cuiva, loc de întîlnire = nodus: nod;
nora(nu-ra): nu-i fixată cu sigiliu, bătaie de picior de nerăbdare pentru fixarea sigiliului = nora:
fata care prin căsătorie intră în familia soţului = nurus: noră;
nug: parfum din plante = nuc: pom fructifer care face nuci iar frunzele lui au un puternic miros de iod = nucis: nucă, nuc;
o!: strălucitor, uimitor, soare = o!: interjecţie ce exprimă uimirea = oh!: uimire, necaz;
oci(uș): a privi fix la, a se uita lung la, a se holba, a face impresie, a muri, a pieri, a dispărea, uimire
= oci: ochi, organul de vedere al omului format dintr-o pereche şi situaţi pe cap = oculus: ochi;
odol(udul): văcar, mirosul specific de taurine = odor: miros, mireasmă = odor: miros;
ol: vas mare, unitate de măsură de 36 litri, bucurie, plăcere, satisfacţie = ol: vas de lut pentru apă,
lapte sau alte lichide = olla: oală;
om: înţelept, plin de dibăcie, învăţat, mentor, discipol, meşteşugar, om bătrîn.= om: persoană deo- sebită, caracter deosebit, amabil, sensibil, cumpătat, învăţat, priceput = homo: om;
orda(ur-da): a fi atent, conştiincios, a fi grijuliu = ord: rînd, ordine = ordo: şir, rînd;
os(us): bază, rezistenţă, putere = os: partea tare a corpului unui animal vertebrat = os: os;
pace(pașe): a se potoli, a se linişti, a se aşeza, a conduce, a cerceta = pace: linişte, echilibru, a aduce liniştea, a face ordine = paco: a potoli, a supune;
pae(pa… e): a se ivi, a apărea, a creşte, a lăsa să strălucească = paie: tulpinile unor cereale ca grîul, orzul, secara, ovăzul, care rămîn după treierat = palea: paie;
palil: zguduirea marşului, înaintare în marş, drum greu parcurs în forţă = palid: obosit, chinuit, gal- ben la faţă, ofilit, livid, pal, şters = pallidus: palid;
pana: a zbura, a acoperi cu pene, aripă, a fîlfîi = pană: produs biologic cu care sînt acoperite păsă- rile ajutîndu-le la zbor = penna: pană;
par: a tăia, a coji, a ciopli, a împărţi, a aranja, casă, suport, stîlp = par: bucată de lemn gros şi lung folosită la garduri la construcţia caselor din lemn, ca obstacol ce oprește intrarea pe drumuri și poteci, la înălţarea unor suporturi = palus: par;
parta: parte, margine, coastă = parte: bucată, parte dintr-un întreg = partis: parte;
pila: rotund, ghem, a se umfla, a creşte = pila: minge = pila: rotund, ghem;
pun: luminat, deschis, sprinten, a bate la cap, vioi = pun: aşez, stabilesc o anumită ordine, deretic, orînduiesc = pono: a pune, a rîndui;
put(but): alergător, mesager, talpă, a arăta, respiraţie, miros = put: mirosuri grele, izuri insuporta- bile, damfuri cumplite = puteo: a puţi;
rad: a tăia de la rădăcină un copac, a tăia de la nivelul pămîntului un crîng = rad: a tăia de la rădă- cină, a desprinde de la bază, a îndepărta totul = rado: a rade;
ra-ra: a netezi, a nivela = rara: încet, agale, domol, pe îndelete = raro: rar;
rapi: spiţă, neam, a ţine, a chema, a tropăi = răpi: a jefui, a păgubi, a tîlhări = rapio: a răpi, a smulge, a înșfăca;
ra-us: a veni din urmă, a goni, a bate, a distruge, a prăda = rău: violent, arţăgos, bătăuş, leneş, invi- dios, viclean = rea: acuzată, rea;
ri-pa: enorm, foarte mare, imens, adînc.= rîpă: prăpastie, abis, văgăună = ripa: mal, rîpă;
roş(ru.uș): a strica plăcerea cuiva, băutură, a corupe, a otrăvi = roş: culoare ce o capătă omul cînd trage zdravăn la măsea = russus: roşu, în akkadiană la culoarea roșu se spunea rușu, iar noi avem în româna veche cuvîntul ruset cu sensul de roșcat sau roșcovan;
ruga: a protesta, a sta faţă în faţă, a înfrunta, a primi, a accepta = ruga: implorare, rugăciune, cerere
= rogo: a ruga;
sagu: legătură, boccea. braţ, mînecă = sacu: obiecte confecţionate din piele, in, cînepă sau lănă, în in-teriorul căruia se pot pune spre păstrare seminţe, boabe = saccus: sac;
sal-ut: a aduce omagii, a se întîlni, fericire = salut: salvare, fericire, prosperitate = saluto: a saluta;
saman: a fi împerecheat cu, a uni doi tineri prin căsătorie, a înjuga boii, a se potrivi cu = samăn: la fel cu, asemenea, asemănător, apropiat = semen: samăn, pereche.
sa-ma-na: a începe un nou ciclu agricol, grîu bolnav sau ajuns la maturitate cînd se îngălbenesc frunzele = samana: reluarea ciclului agricol prin punerea seminţelor sub brazdă = semino: a semăna;
sang-gi: persoană care aparţine prin naştere aceluiaşi grup, a-şi avea originea, a se trage din, a fi uniţi, cel mai de seamă, prima categorie, prima clasă socială = sînge: element care a stat la baza cons- tituirii clanurilor şi a ginţilor avînd un strămoş comun, neam = sanguis: sînge;
sankur-ra: sclavi străini = singura: stare psihică ce arată înstrăinarea faţă de cei din jur = singuli:
singur, cîte unu;
sar: a goni, a mîna, a hăitui, a sili, a sări, a bate, a vîna, a alunga, a merge, a intra, a scrie = sar: a sări, a țopăi, a merge în salturi = salio: a sări;
sari: a săpa, a se grăbi, a exista, a merge, călătorie, reușită, a conduce afară, a livra corect, a distri- bui precis = sari: produs natural extras din saline sau ocne = sal: sare;
sa-tu: a împărţi, a rupe, bucată, părţile de sus = saţu: sătul, lăcomie, îndestulare de produse alimen- tare, plin pînă sus = sat: saţ;
şa-tur: pîntece, măruntaie = satur: sătul, satisfăcut, mulţumit, cu burta plină = satur: sătul, săturat;
sete(sede): apă rece, răcoare, a se potoli, a se domoli = sete: lipsă de apă din pămînt provocată de
secetă, starea fiziologică a omului cînd are nevoie de apă = sitis: sete;
sub: a împovăra, a se înfunda, a ruga, a pune piedică, a implora = sub: dedesupt, stare de depen- denţă = sub: sub;
sug: a suge, a alăpta un copil, a dărui = sug: a înghiţi un lichid direct din vas sau din glanda ce-l produce = sugo: a suge;
sun: bourul sau zimbrul, vaca sălbatică, răgetul scos de aceste animale = sun: murmur, ecou, răsu- net, vîlvă, zgomot puternic = sono: a suna;
şe… de: a curăţa orzul după vînturare = şede: a sta, a fi aşezat, a pune, a aranja = sedeo: a şedea;
şiti: a număra, a măsura, a socoti, a considera, a calcula, a memoriza = şti: capacitatea omului de a acumula, a prelucra şi a transmite informaţii cu ajutorul creierului = scio: a şti;
şu-şur: a ploua liniştit şi timp îndelungat, sunetul scos de grătarul încins = şuşur: zgomotul făcut de apele curgătoare sau frunzele mişcate uşor de vînt = susurrus: susur;
tac: a renunţa, a părăsi, a abandona, a fi nepăsător, a se despărţi, a opri, putere, autoritate = tac: a întrerupe o discuţie, a interzice cuiva să vorbească = taceo: a tăcea;
taman: credincios, pur, demn de încredere, a deveni îndemînatic, sprinten, generos = taman: toc- mai, chiar, întocmai, exact, special, mai ales = tamen: cu toate acestea, totuși;
tiamat: marele spirit al neamului emeş care din haosul absolut a făcut lumea materială şi lumea spirituală, marea teamă a necunoaşterii şi neînceperii lumii şi vieţii = tiamăt: teamă, frică mare, groază = timeo: a se teme;
tu: a se amesteca, a avea, a purta, a căra, a face = tu: pronume, persoana a doua singular, cel cu care se săvîrşeşte o acţiune = tu: pronumele tu;
tu-lu: a fi liber, a fi lipsit de energie = tuli: a fugi repede şi pe furiş, a o şterge = tuli: a pleca, a duce, a purta;
tuna: pătură, şal, a înveli, a sări, a lega, a se întări, hotar = tuna: fenomen meteorologic în timpul ploilor de vară cînd în urma descărcărilor electrice se aud zgomote foarte puternice = tono: a tuna;
tur-tur: descurajat, bolnav, defect.= turtur: tremur, fior, înfiorare = turtur: sperios, turturică;
u-gid: acţiune violentă, a distruge, luptă, a se dezlănţui, a smulge, a înhăţa = ucid: a omorî, a chi- nui pînă la moarte = occido: a muri, a pieri, a cădea la pămînt;
ud: zi, vreme, furtună, ploaie, a se dezlănţui = ud: udat de ploaie, lapoviţă = udus: umed;
ulceara(ul-șa-ra): supărare, necaz = ulcera: rană pe piele care nu se cicatrizează şi supurează me- reu = ulcero: a fi plin de răni sau bube;
ulciar(ul… șar): a înveseli a bucura, a sărbători, a petrece = ulcior: vas de lut pentru lichide cu gîtul îngust = urceus: ulcior;
unu: bijuterii, obraz, locuinţă, a ridica un altar, cameră de zi, sanctuar = unu: primul, cel din frunte
= unus: unu;
uri: cîine, fioros, duşman, a tremura, a încercui, a aţîţa = urî: a băga groaza în cineva, a duşmăni, a dori răul cuiva = uro: a bate, a arde, a pîrjoli, a pustii;
ur-sa: a rage, a mugi, a zbiera, cîine mare = ursa: ursoaică = ursa: ursoaică;
ur… ze: a hoinări, a colinda, a rătăci, a umbla fără rost = urzi: a pune la cale ceva, a colinda, a iscodi, a cerceta, a hoinări = ursi: a strînge de aproape, a stărui în, a împinge;
uz-tura: zgîrietură, iritaţie, arsură, defect = ustura: a irita, a durea = ustulo: a arde, a ustura;
uz: margine, distanţă, înălţime, a se întinde, a goni, a transporta = uz: folosinţă, trebuinţă, a face, a ac-ţiona într-o anumită direcţie = usus: trebuinţă;
ze-er: a da drumul la cîini, a arunca afară, a aluneca, a transporta = zer: produs secundar din lapte după ce se obţine brînza = serum: zer.
Sînt 115 cuvinte care se găsesc în forme identice sau foarte apropiate în cele trei limbi și cred că nimeni nu ar îndrăzni să pretindă că romanii au mers și în Ki-en-gi să-i ,,civilizeze” pe emeși cu peste 2500 de ani înainte de fondarea Romei, însă la cîtă minciună se varsă în cultura Europei, poate că cineva se va găsi în stare a ,,dovezi” și acest ,,adevăr istoric și lingvistic”.
Dau în continuare arhaisme şi regionalisme din limba română – primul cuvînt(după care urmează explicarea originii dată de DEX), iar după semnul egal(=) este cel care se găsește în emegi:
a: interjecţie care exprimă uimire, uluire, nedumerire, articol = a: interjecţie – vai!; prepoziţie – unde?, cînd?, încotro?, arată mişcarea, articol – sufix cauzal,
ab: alb în istro-română(lipsă dex) = ab: bătrîn.
aba/oaba: lînă albă(tr. aba)= ab-ba: bătrîn, încărunţit, a ascunde, a acoperi.
aba: ţesătură groasă de lînă realizată cu războiul de ţesut şi folosită pentru confecţionarea hainelor ţărăneşti, pentru creşterea gradului de impermeabilizare se dădea la piuă(chiuă). Se obţineau diferite îmbinări coloristice prin folosirea unor lîni de culori sau nuanţe complementare(tr. aba) = ab-ba: mare, întins, vechi, a împărţi, a pune deoparte, a plăti un preţ, a tăia, a curăţa.
Aba: nume de familie la români = ab-ba: lac, mare, tată, străbun.
abara: a doborî, a cădea jos(lipsă dex) = a-bala: a scoate din apă, a arunca jos.
Abrud: localitate minieră în munţii Apuseni = habrud: groapă, gaură în pămînt, puţ, mină, a scobi, a săpa un tunel, miros greu, putoare, duhoare.
absent: cel care lipseşte, care este plecat la drum lung, care visează cu ochii deschişi(fr. absent) =
absin: distanţă mare, absenţă de lungă durată.
abur: evaporarea apei prin fierbere sau datorită temperaturii ridicate din atmosferă(et. nec.) = ab- ur: vase pentru fiert.
Abur: nume de familie românesc = ab-ur: vase pentru fiert.
aburu: vapori de apă datoraţi unor temperaturi ridicate sau diferenţelor mari de temperatură dintre sol şi aer, vara, cînd se evaporă roua dimineaţa sau cînd se ridică suluri de vapori de pe cursurile mari de apă, de pe lacuri sau mare(et. nec.) = a-buru: a deschide aripile, a se înălţa, a se împrăştia afară.
aburi: a supune unei atmosfere încărcate cu abur un aliment uscat pentru a-şi recăpăta frăgezimea, a creşte umiditatea într-un spaţiu închis pentru realizarea unei băi de abur(et. nec.) = a-buru: a umple de, a se în-tinde, a ieşi afară, a se desfăşura.
aburi: expresie folosită cu sens figurat prin care o persoană încearcă să prezinte o situaţie necon- formă cu realitatea, să o arate mai bună decît este, să spună parţial o realitate pentru a induce concluzii false şi interesate(et. nec.) = a-buru: situaţie neclară, a se înălţa, a umple cu, a se împrăştia afară.
ac: obiect subţire cu vîrf foarte ascuţit folosit la îmbinarea a două bucăţi de pînză sau piele prin supra- punere şi prindere cu fir sau şnur(lat. acus) = ac/ag: a face, a aranja, a săvîrşi, a pune la punct, parte, limită, a măsura.
acana(hacana): poziţie care să permită mişcări lejere în jur, o poziţie centrală sau privilegiată(țig. hacana) = acani: uger sau pulpă, uşor de uşă, poziţie centrală.
acaret: construcţii cu dependinţe, avere(tc. akaret) = acarin/agarin: tată, a construi, familie, ani- male, unelte.
Acăi: nume de familie la români = acai/aga(i): diademă, coroană, regalitate, cinste.
aceră: vultur, pajura(lat. aquila) = acera/a-şe-ra: a se înălţa, a se ridica, a pluti prin aer.
Acea: nume de familie românesc = acia/a-gi-a: achitarea unei obligaţii, rambursarea unei datorii.
acera: a avea nădejde la, a aştepta să, a tinde spre, a pîndi, a spera(et. nec.) = aceră/a-şe-ra: lamen- taţie, tînguire, a invoca ceva, a se plînge.
Acaru: nume de familie la români = acaru/a-gar(u): conducere, îndrumare.
achita: a plăti o datorie sau o obligaţie, plată(fr. acquitter) = a-chi-ta: depăşirea unei situaţii deose- bite, a trece un obstacol, a avea forţă.
achita: cu sens figurativ de a ucide(fr. acquitter) = a-chi-ta: a distruge, a zdrobi.
acia: terminarea unei obligaţii în acest loc, destinaţie pe care o impune cineva(lat. ad-hicce) =
acia/a-gi-a: achitarea unei obligaţii, rambursarea unei datorii.
acina: a-şi găsi un refugiu, a se adăposti vremelnic, a se oploşi, a se agesti(lat. accubiliare)=
acina/a-gin(a): pe acelaşi drum, aceeaşi direcţie, a ocroti, a ajuta.
aciua: a aşeza, a pune în ordine, a pune la locul lor(lat. accubiliare) = aciue/a-şu-e: a atinge, a aşe- za, a pune în ordine, a arunca, a face.
Acu: nume de familie la români = ak(u): a face, a săvîrși, a aranja, a pune.
acum: o acţiune prezentă(lat. eccum modo) = a-cum: apă proaspătă.
acuşica: expresie ce arată că o acţiune se va desfăşura imediat, un timp de aşteptare scurt(et. nec.)
= acuşica/a-gu-zi-ga: imediat, devreme, dimineața.
Acuș: nume de familie la români = a-cuş-u: a reuşi, a izbuti, a aranja repede, a fi bine pregătit.
acuşu: imediat, îndată, după ce îmi trag puţin sufletul, după o clipă de odihnă(et. nec.) = a-cuş-u: a reuşi, a izbuti, a aranja repede, a fi bine pregătit.
Ada: nume de familie românesc = ada: cer, străbun, a trimite, a primi.
Adam: nume de familie la români = a-dam: așezare, colonie, a impune, a strînge. adamant: diamant(sl. adamantŭ) = a-da-min-du: a scînteia, a compara, a vorbi, a desăvîrşi. Adan: nume de familie românesc = adan/a-dam: colonie, a impune, a strînge.
adap: a da animalelor apă, a duce vitele la o sursă de apă pentru a bea, a achita o obligaţie(lat. adaquare) = adap/a-dab: angajat, slugă, a duce.
adap: a acumula cunoştinţe, a învăţa de la cineva bătrîn, a învăţa să cînte de la cei cu experienţă (lat. adaquare) = adap/a-da-ab: un fel de cîntec, lacrimi fierbinţi, aproape de capul cuiva, a preţui.
adapa: a duce animalele la apă să bea, a da apă vitelor(lat. adaquare) = Adapa: primul om în mito- logia emeş, ieşit din marea primordială, unul din cei șapte înțelepți care i-a învățat ritualurile de cinsti- re a divinităților.
Adar: nume de familie la români = a-dar: a confisca, a sechestra, a lua cu forța.
adă: acţiunea prin care unei persoane i se cere să transporte sau să mişte ceva cu o destinaţie preci- să către cel ce cere(lat. adducere) = a-da: a trimite, a duce afară, a ţipa.
Adi: nume de familie la români = a-de: proaspăt, nou, sănătos.
adia: a aburi, a sufla uşor(lat. adiliare) = a-de-a: a zbura uşor, ploaie de primăvară.
Adir: nume de familie românesc = addir: leafă, preț, răsplată, a duce.
Adoc: nume de familie la români = adoc/a-dug: apă proaspătă, apă de izvor, a face ceva.
aduc: efectuarea unei acţiuni de transport sau de informare către un loc precis(lat. adducere) =
aduc/a-dug: apă proaspătă, apă nouă de la izvor, a îndeplini o comandă.
aduc: a duce, a căra(lat. adducere) = a-duc/a-dug: a iriga, a îndeplini, a căra cu ulciorul.
adumi: a se îmbăta(lipsă dex) = a-da-min: a se întrece, pahar fără picior, a fi spumos, a apuca, a preţui, a fi răutăcios, mediocru, ceartă.
aduna: acţiunea de a strînge unele obiecte sau animale împrăştiate într-un singur loc sau concen- trarea ideilor asupra unei singure probleme(lat. adunare) = a-dun-a: pescarii care adună peştele în bar- că, a încărca, a umple.
aea: formă populară pentru aceea, care arată o persoană de gen feminin dar în sens general dintr-o mulţime, un element dintr-o mulţime(lat. ecce-illu) = a-e-a: revărsarea apei peste un cîmp sau scurgere dirijată a acesteia de lîngă un dig.
aga: conducător, şef militar(tc. aga) = aga: coroană, regalitate, faimă, [age: vîrstă].
Aga: nume de familie românesc = aga: diademă, cunună, cinste, regalitate.
agale: acţiune făcută cu chibzuinţă, mers legănat, curgerea lentă a unor ape pe lunci sau şes(ngr. agalia) = a-gal: a curge, a inunda periodic suprafeţe mari.
Agan: nume de familie la români = agan: uger.
Agape: nume de familie românesc = agape/agab(e): maimuță.
agarin: păgîn, necredincios, mahomedan, persoană care nu este botezată în religia creştină(sl. aga- reaninu) = agarin: mamă, pîntece, a aduce pe lume, cinste, a unge. Acest cuvînt dovedeşte vechimea tainei botezului copilului pe care neamul carpatic a avut-o mult înaintea venirii născocitului apostol Andrei sau a altor mesageri creştini care pretind că ne-au pus pe calea cea bună. Cei nebotezaţi erau consideraţi străini de comunitate, (păgîn = om care trăieşte pe cîmp, lipsit de darul comuniunii).
Agăş: localitate în judeţul Bacău = a-ga-aş: priceput, îndemînatic.
agiac: lut, argilă(lipsă dex) = agic/a-gig: a produce supărare mare, mocirlă, a se murdări.
agil: abil, priceput, isteţ(fr. agile) = igi-il: a direcţiona ochii spre,
agiur: broderie pe o ţesătură prin scoaterea firelor din urzeală sau din bătătură(lipsă dex) = a-gur:
a îndoi braţul, a mişca repetat, muncă, răsplată, semn.
agru: ogor, ţarină, teren cultivat, arătură îngrijită(lipsă dex) = agrun: sanctuar interior, terenul din jurul sanctuarului care era lucrat cu ajutorul comunităţii.
agu: împărat, conducător suprem(lipsă dex) = aga: coroană, regalitate, a pune în ordine, act.
Agura: nume de familie românesc = a-gur(a): a se pleca, a îndoi brațul.
ah/ahi: nedumerire, aprobare, a încuviinţa o acţiune, a primi o răsplată(et. nec.) = ah/ahi: a se gră- bi, aroganţă, trufie, a fi de partea cuiva, răsplată,
ahî: cu sensul de da, a confirma, a fi de partea cuiva(et. nec.) = ahi: a fi de partea cuiva, răsplată, clipă, moment, a grăbi.
aho!: strigăt cu care se îcetinesc sau se opresc boii, strigăt la Pluguşorul de Anul Nou(et. nec.) =
ahî: a dirija, a conduce, a duce, a purta, neam, a răsplăti, moment.
aht: suspin, oftat, durere, jale(ngr. ahti) = ah: putere, rezistenţă, a înarma, a răni, clipă.
ai: hai!, mişcă!(et. nec.) = a-e: a aduce, a urca, a apuca, a prinde cu grijă, a înălţa.
ai: ani, vîrstă(lipsă dex) = a(i): a boteza, odraslă, urmaş, moştenitor, străbun, tată, bunic.
ai: usturoi(lat. alium) = a(i): rod, a creşte, numeros, zece, a avea un efect.
aide: haide!, mişcă-te!(tc. haydi) = a-de: a face ceva, a săvîrşi o acţiune, a decide.
alai: grup de persoane care însoţea în feudalism pe domnitor sau un boier, grup de tineri organizaţi în cete care colindă de Anul Nou pe la casele sătenilor cu capra, mascaţii, ursul sau pluguşorul(tc. alay) = ala(i): exclamaţie de bucurie, a bate toba, a face gălăgie, a cînta, a petrece, dorinţă.
alaman: unealtă de pescuit formată dintr-un sac central cu aripi cu care se încercuiesc şi se adună bancurile de peşti(et. nec) = allam(an): chip, vedenie, viclenie.
Alaman: nume de familie românesc = alam(an): figură, aparență
alamă: aliaj de cupru şi zinc uşor de prelucrat din care se fac diferite obiecte(it. lama) = alama:
statuetă, figurină, imagine.
ală: monstru, dragon, balaur ce stîrneşte furtunile(lipsă dex) = ala: exclamaţie de frică, groază, a teroriza, a pune stăpînire, a speria.
alăm: bir în natură stabilit pentru turmele de oi sau vite(lipsă dex) = alim: bou, berbec, taur.
alde: de felul…, ca şi…(et. nec.) = al-di: a ruga, a vorbi, sau, ori, a lipi o casă.
aldui: a binecuvînta(lipsă dex) = al-du(i): a insista, a dori, a cere, a da un sfat, bucurie.
alei: exclamaţie care exprimă mînie, bucurie(lipsă dex) = a-la: exclamaţie de bucurie, plăcere, jale.
alean: dor, durere sufletească, întristare, suferinţă, melancolie(magh. ellen) = al-la-an: stejar, unul din arborii folosiţi de români la ceremoniile de înmormîntare.
alega: a insista pe lîngă cineva, a se lega, a se ţine de capul cuiva(lat. alligare) = al-aga: a face ce- va, a prăşi, a lucra la sapă, a repeta o acţiune.
alenă: aer cald care iese dim plămîni în timpul expiraţiei şi se vede cînd este frig(fr. haleine) =
alan(a): aparenţă, imagine difuză, vedenie.
aliata: unirea unor forţe pentru realizarea unor scopuri viitoare(fr. allier) = aliata/ul-li-a-ta: pentru mult înainte, pentru viitor.
alin: a potoli, a linişti, a ţine sub control(lat. allenare) = alin/alim: puternic, viguros.
alinc: vioi, viclean(lipsă dex) = alanc/alang: figură, aparenţă, nălucire, puternic, mişcare.
altar: locul unde se aduc ofrandele sau se fac sacrificiile într-un cult religios. Neamul emeş avea o religie monoteistă cu An în frunte ca entitate spirituală ce reprezintă veşnicia şi de unde vin toate. Ziguratele erau construcţii atît cu caracter laic dar şi religios, aveau forma unor piramide în trepte iar în vîrf exista un altar unde se aduceau ofrandele şi sacrificiile(lat. altarium) = al-tar: a ciopli cu o unealtă, a îndepărta prin tăiere, a delimita, a finisa, a grava [altar: altar].
altu: următorul, cel ce urmează(lat. alter) = altu/al-du: a săpa pămîntul care este deja sfărîmat, a prăşi din nou.
aluna: a se holba, a suspecta, a deschide ochii mari(lipsă dex) = al-lu: a necăji, persoană acră, a căuta nod în papură, crab, a înţepa, a ustura.
a lu: expresie care arată că un individ aparţine de o familie(et. nec.) = a-lu: adjectiv pentru vite mici care arată de ce rasă aparţin.
alun: arbore care face fructe comestibile(lat. abellona) = alun: arbore, copac.
am: posesie, existenţă(lat. habere) = am: a fi.
ama: zău!, chiar aşa!, ce mai treabă!(tc. ama) = ama: cine? care? pe care? ca şi?
Ama: nume de familie românesc = ama: mamă, izvor, mătușă, a îngriji ca o mamă.
amară: funie cu care se leagă o ambarcaţiune de mal(fr. amarrer) = a-ma-ru: rîu mare, a fixa, a prinde, a gîfîi, a pune, necaz.
amaru: stare de spirit care exprimă disperare, neputinţă, decădere psihică, nenorocire de proporţii abătută peste o persoană, grijă profundă purtată mereu în suflet, distrugere, jale, chin fizic sau psihic (lat. amarus) = a-ma-ru: inundaţie, catastrofă datorată unor revărsări de apă, prost, necopt la minte.
Amaru: nume de familie la români = a-ma-ru: inundaţie nare, prost, necopt la minte.
amăgi: a minţi, a crea o stare diferită faţă de realitate, a păcăli(lat. ammagire) = amagi: gheața care dispare la căldură ca minciuna în faţa adevărului.
amărî: a întrista, a supăra, a necăji(lat. amarus) = amar(î): necopt la minte, prost, nătîng. amărunt: parte mică, bucăţică(et. nec.) = amar-cud: a separa de, a detaşa, animal mic. ambar: hambar, depozit(bg. hambar) = ambar: trestie, a măsura cu grijă, limită.
Ambar: nume de familie la români = ambar: mărăciniș de baltă, papură, limită.
amigi: a aţipi, a clipoci(lipsă dex) = amagi: gheaţă, a se topi, a fi obosit, a fi bolnav.
amuş: groapă sau putină cu apă şi var pentru argăsit pieile, argăseală(et. nec.) = amaş: stînă, tîrlă de vite, adă-post provizoriu pentru ciobani şi activităţile lor.
amuş: imediat, o acţiune sau decizie care se va săvîrşi imediat(et. nec.) = umuş: decizie, considera- ţie, discernămînt, inteligenţă.
amuşi: a curăţa părul de pe pieile scoase din amuş(et. nec) = amaş: a îndepărta, ied.
an: unitate de măsură a timpului, formată din 365 de zile, cuprinde o rotaţie completă a Pămîntului în jurul Soarelui. Vechile populaţii percepeau anul ca o veşnică schimbare de două anotimpuri, vara şi iarna determinate direct de ciclul agrar. Vara începea odată cu perioada muncilor agricole (martie- aprilie) şi se termina cînd se aduna recolta(septembrie-octombrie), după care venea iarna iar Anul Nou era ținut în luna martie ca o sărbătoare a renaşterii şi reînvierii. Această tradiţie s-a păstrat la români pînă la începu tul secolului XVlll(lat. annus ) = an: lumină, cer, rai, An Nou, seminţe, ciorchine, înalt.
Ana: prenume = a-na: ce? cît de?
ana: frînghie de care sînt suspendate cîrligele carmacelor, frînghie cu plute care se agaţă de margi- nea superioară a mrejelor sau a altor plase pescăreşti(et. nec.) = ana: mulţime, ciorchine, a fi deasupra.
Ani: nume de familie românesc din județul Vaslui = an(i): grăunțe, ciorchine, mulțime.
Anca: nume de familie la români = anca/an-nga: și încă, cu toate că.
angara: obligaţii impuse în trecut ţăranilor peste cele legiuite, muncă fără plată, corvoadă, belea, necaz, greutate(ngr. angaraia) = a-ngar: a acţiona puternic, a persecuta, a rezista, a subjuga.
angara: obligaţii numeroase, treburi de rezolvat(ngr. angaraia) = a-nga-la: sac din piele pentru făină, a transporta provizii de făină.
anere: inel – cuvînt scris pe inelul descoperit la Ezerova în anul 1912(lipsă dex) = a-niri: cîntec funebru, inel cu piatră preţioasă albă sau neagră. Apropiat este cuvîntul anulare – a fi rotund ca un inel, a avea înfăţişarea unui inel.
Ankara: oraş în Anatolia = ankara/en-kara: strămoşul de la margine.
a nopta: a se face noapte, a petrece noaptea la cineva(lat. noctis) = anopta/an-ub-da: ţinut, întin- dere mare.
Ancu: prenume la români= an-ki: univers.
antal: butoi mare de stejar, poloboc, măsură de 50 vedre(ucr. antal) = an-ta(l): înalt, mult, deosebit de mare.
Antal: nume de familie la români = an-ta(l): înalt, spre, înainte de, deosebit de mare.
apa: elementul vital al vieţii, lichidul care ocupă 70% din suprafaţa pămîntului fiind principala componentă chimică a corpului omenesc(lat. aqua) = a-pa: ţeavă făcută din argilă prin care trece apa sau berea consu-mată la diferite evenimente.
apa: mediul de viaţă cel mai răspîndit(lat. aqua) = apa/aba: lac, mare.
apa: apă de la izvor folosită pentru descîntece(lat. aqua) = a-pa: apă curgătoare folosită în ritua- lurile funerare.
Apan: nume de familie românesc = a-pin: partea din semințe puse sub brazdă.
apar: evenimente neaşteptate, prezenţă bruscă, a se ivi(lat. apparere) = apar/u-bar: amiază, mijlo- cul zilei.
apar: vînzător de apă, sacagiu, corăbier((lat. apparere)) = apal/a-ba-al: uscat, secat, însetat, a scoate din apă, a se us-ca, a îndepărta murdăria.
apăra: a proteja, a avea grijă(lat. apparere) = apara/ubara: a proteja, a apăra.
apărie: apă mare, apă care inspiră nelinişte(aqua) = apar/abbar: baltă, mlaştină.
apla: simplu, fără meşteşug, vulgar(lipsă dex) = aplal/ablal: droaie, tip aşezat la locul lui, vizuină.
aprig: energic, plin de viaţă, plin de vitalitate, violent, puternic(et. nec.) = aprig/abrig: un preot purificator, cel care participă la exorcizare.
ara: groapă făcută în grădină unde se scurgea sîngele unui berbec sacrificat după moartea unei persoane(lipsă dex) = ara: obicei, trecere, laudă, drag, scump, a îngrăşa.
Ara: braţ al Dunării în apropiere de Giurgiu = a-ra: cale, drum, trecere, a se revărsa.
ara: începerea muncilor agricole odată cu afînarea pămîntului prin distrugerea crustei tari de la su- prafaţă şi îndepărtarea buruienilor. În comunităţile agrare această acţiune constituia o sărbătoare deo- sebită la care participau toţi membrii. Se alegea cel mai bun gospodar din comunitate şi el avea cinstea să iasă primul la arat. Sărbătoarea avea şi un profund caracter religios pentru că simboliza împreunarea cerului cu pămîntul şi renaşterea unui nou ciclu al vieţii. Insămînţarea brazdei avea rolul unei fecun- dări magice pe care omul o intermedia între cer şi pămînt şi asigura continuarea vieţii. Acest ritual agrar se mai păstrează în forma lui arhaică în Maramureş prin obiceiul tînjalei(lat. arare) = a-ra: a pu- ne sămînţă, a face praf, a distruge, a însămînţa, a străluci, a radia, simpatic, clar, neted, a lăuda.
Ara: nume de familie la români = a-ra: a însămînța, a lăuda, a radia.
Arad: oraş în vestul României = arad: slugă, subordonat.
arac: şanţ pentru colectare şi scurgere, băţul ce se pune la viţa de vie sau la fasole pentru a ajuta la creşterea şi coacerea roadelor în condiţii bune(ngr. haraki) = arah: provizie, depozit, a întreţine.
Arala: nume de familie românesc = arala: lumea de jos, iadul.
arat: lucrare agricolă făcută cu scopul de a distruge crusta de deasupra pămîntului, a distruge buru- ienile şi a pregăti însămînţarea(lat arare) = arat/arad: bărbat sclav, slugă, servitor, subordonat.
ardeia: a condimenta o mîncare, a-i da un gust picant, plăcut, un gust aparte(et. nec.) = ar-de: a lăuda, a scoate în evidenţă ceva, a arde, gălăgie, scandal.
arde: acţiunea de purificare prin foc, jertfirea unor ofrande pe altar prin ardere(lat. ardere) = ar-de:
a lăuda, a străluci, a arde cu flacără, drag, gălăgie.
arde: a bate, a lovi cu înverşunare (lat. ardere) = ar-de: a sparge, a împrăştia, a răni, a ataca.
argument: suportul unor idei, dovadă, probe în dovedirea unor afirmaţii, mijloacele prin care se realizează o demonstraţie(fr. argument) = adamintu: argument, luptă, bătaie.
are: cuvînt care arată posesia unui obiect sau a unei însuşiri de caracter(lat. habere) = a-ri: a pro- duce, a da naştere, a zămisli,
aria: suprafaţă de teren pregătită special pentru treierat, bătutul fasolelor, depozitarea cerealelor provizoriu pe cîmp. Se smulg buruienile, se nivelează terenul de muşuroaie iar pentru bătutul fasolelor se întind pe arie pînze mari(lat. area) = a-ri-a: întindere mare, deşert, district, spaţiu delimitat,
Aria: nume de familie la români = a-ri-a: district, deșert, întindere mare.
ars: distrus prin foc, pîrlit de foc sau de soare, a regreta ceva sau pe cineva, supărat sau speriat foarte tare(lat. ardere) = ar(sa): a arde cu flacără, a străluci, scandal, drag.
arzu: termen vechi cu sensul de jalbă, plîngere, rugăminte scrisă pentru rezolvarea unei situaţii ne- favorabile (tc. arz) = a-ra-zu: petiţie, persoană care se roagă, rugăminte, ritual, a informa pe cineva.
asară: seara trecută(lat. sera) = asar(a): plopii Eufratului, umbră, răcoare, a pleca.
Asău: localitate în judeţul Bacău = asa(u): a duce, a avea, a rodi, a rezista.
ascut: acţiunea prin care vîrful unui băţ este cioplit pînă devine foarte subţire(lat. excotire) =
ascut/aşcud: pană, ic, a fixa, a înţepeni.
aseca: a deseca, a îndepărta apa din puţurile minelor(lat. seca) = asaca/a-sa-ga: apă bună, apă diri- jată, a mărgini, a împinge, a duce.
aslam: dobîndă, camătă, fraudă(lipsă dex) = a-silim: băutură, a da de băut, răsplată.
asmuţi: acţiunea prin care o persoană incită cîinii să atace o altă persoană sau un animal ori cînd o persoană sau un grup de persoane sînt determinare să facă acţiuni dăunătoare pentru alte persoane(et. necunoscută) = aş-mu-ti: a înjura, a blestema, a denigra, a înfrunta, a ataca.
asu: bun, cel mai priceput, înţelept(fr. as) = asu: doctor, înţelept.
asud: a transpira datorită unui efort susţinut, expunerea corpului la temperaturi ridicate care gene- rează transpiraţie(lat. assudare) = a-sud: a mişca cu energie şi prin repetare, amiază, a sorbi, a lua, a stropi, a se împrăştia.
aş: exprimă o poftă, o stare de nemulţumire că este contestată întîietatea(et. nec.) = aş: dorinţă, blestem, a pofti, a visa, a blestema.
aşa: defineşte un mod de acţiune la timpul prezent sau o stare de fapt, îndată, imediat(lat. eccum- sic) = aşa: acum, prospeţime, tinereţe.
aşău: cazma, hîrleţ(lipsă dex) = a-şa(u): cîmp, muncă agricolă, arie, a lucra pămîntul.
aşed: a pune într-o anumită poziţie un obiect sau o persoană, a se aşeza la umbră(lat. assediare) =
a-şed: apă răcoroasă, apă rece, apă liniştită.
aşezat: stare de calm, stare de echilibru, respect, distincţie(lat. assediare) = a-şed: apă care stinge văpaia căldurii, apă liniştită, răcoros, rece, calm.
aşchie: bucată de lemn rezultată din cioplire cu margini foarte ascuţite care poate produce răni cînd este luată cu mîna. Acelaşi fenomen se poate întîmpla cu frunzele de la pipirig sau rogoz care au pe marginile exterioare şi pe nervura dorsală zimţi ce pot produce răni adînci dacă nu sînt manevrate cu grijă(lat. ascla) = aşchi: pipirig sau rogoz, a împleti ceva din aceste plante, o rogojină.
at: cal bun, armăsar(lipsă dex) = at/ad: a trimite, a plimba afară, chiot, tată.
Ata: nume de familie la români = ata/ada: a plimba în afară, arbust.
atac: acţiune violentă, acţiune de reprimare, pregătirea unei asemenea acţiuni prin unire sau aliere (fr. attaque) = a-tah/a-dah: aliere, unire, ajutor, acţiune în forţă, rezistent.
atacu: desfăşurarea unei acţiuni armate cu scopul de a învinge un duşman(fr. attaque) = atacu/a- tucu: forţă, putere, rezistenţă, violenţă, om puternic.
ataman: conducător de oşti, hatman, şef al unei echipe de pescari(ucr. ataman) = atamen/adamen:
luptă, bătaie, a se lua la întrecere, dispută.
Ataman: nume de familie românesc = atamin/a-da-min: a se lua la întrecere, dispută.
aţă: fir subţire de in, bumbac sau cînepă folosit la cusut sau legat(lipsă dex) = a-ta: după, în urma, a lucra la război, a urzi, a face o ţesătură.
au: interjecţie ce exprimă durere, frică, uimire(lat. aut) = a-u: apă mare, inundaţie de primăvară.
auă: strugure(lipsă dex) = a… u: rod bogat, belșug.
aur: metalul de culoare alb-gălbui sau galben-roşiatic care nu se oxidează(lat. aurum) = a-ur: mar- ginea discului solar sau a lunii.
Aur: nume de familie la români = a-ur: marginea discului solar.
az: eu, folosit înaintea numelui propriu(lipsă dex) = az/azu: mirt, cel uns cu mirt în calitate de ales să conducă, înţelept, primul.
azi: timpul prezent(lat. hac die) = a-zi: a face treabă cu mîinile, acţiune la lumina zilei.
azil: loc de refugiu pentru bătrînii fără adăpost, a oferi unui străin necăjit un adăpost(lat. asylum) =
azil: bucurie, fericire, mulţumire.
Azog: nume de familie la români = asag: cîmp, domeniu, sferă de activitate.
Sînt 171 cuvinte vechi de peste 5500 de ani, cărora pricepuții autori ai DEX-ului le-au găsit la mul- te origini din latină, franceză, neogreacă, bulgară, turcă, dar cele mai numeroase au etimologie necu- noscută. Chiar mai multe decît cele de origine latină sînt cuvintele care lipsesc în DEX, deci această lucrare a avut ca scop explicit falsificarea originii limbii rumâne așa cum doreau veneticii cazari, ma- fia lor și nemernicii lingviști germani care pretindeau că strămoșii lor goți își aveau sălașurile pînă la gurile Istrului din vechimea vechimilor, venind în primele secole ale erei noastre!
Pretinsa latinizare a limbii geților ar trebui găsită în limba română veche și nu în puhoiul de cuvinte noi intrare în limba noastră după mijlocul secolului XlX!
Cartea Dicționarul nemuririi limbii strămoșești (446 de file, format A4) este un studiu lingvistic ce dovedeşte că limba română veche provine dintr-un grai care s-a vorbit în jurul Carpaților încă din mileniul V î.e.n., acesta fiind dus de emeși în Ki-en-gi(născocitul Sumer după ticluitorii de isto- rii). Cazarii susțin cu neruşine că emeșii ar fi semiți, formați ca popor în vechiul Sumer, iar din contopirea culturilor sumeriană, akkadiană și ,,evreiască” (vezi doamne ei fiind singurii semiţi de soi) s-au născut celelalte culturi antice, de unde se trag bineînțeles și cele europene.
Primul studiu comparativ este între rumuna veche, emegi(sumeriana după făcătura modernă) și lim- ba latină, unde am găsit un număr de 115 cuvinte comune tuturor acestor 3 limbi.
Al doilea studiu este între rumuna veche și emegi, unde există un număr de 4268 cuvinte identice sau apropiate fonetic și semantic, ceea ce confirmă faptul că emeșii au plecat din jurul Carpaților, dar au rămas destui la baștina mioritică care să ducă mai departe limba ce se vorbea în prima parte a mileniului IV î.e.n. Dintre acestea, 1350 cuvinte sînt folosite și astăzi de români ca nume de familie! Mai sînt 4405 cuvinte vechi românești formate din 2-3 foneme emegi. Dacă eram gunoaiele imperiului roman (așa cum ne spurcă de pe la anii 1850 jegurile jidovești, dar și și jidoviții noștri de ieri sau de azi, adică traciștii, latiniștii, daciștii şi toţi cei care pretind că tăblițele de plumb ar aparţine neanderthalienilor protosemiţi ca vechi băștinași carpatini) nu aveam cum păstra comoara lingvistică ce nimicește pentru totdeauna scorneala acestor cinuri ale întunericului. Românii de azi și-au înfundat urechile să nu mai audă adevărul și astfel nu mai sunt în stare să pornească o puternică mișcare de renaștere spirituală și recuperare (chiar cu ghioaga) a tuturor comorilor furate de alții de la strămoșii noștri geți.
Al treilea studiu este realizat comparînd graiul arîmînilor de azi cu cel emegi, găsind un număr de 569 de cuvinte identice sau asemănătoare fonetic și semantic.
Al patrulea studiu reprezintă o corelare între limbile rumună veche, irlandeză și emegi, existînd un număr de 290 de cuvinte identice sau asemănătoare. În continuare este un studiu comparativ între emegi și irlandeză, unde am găsit un număr de 205 cuvinte comune sau asemănătoare, iar studiul lingvistic între româna veche și irlandeză a dezvăluit că avem comune 985 de cuvinte. Și este firesc, fiind- că irlandezii de azi sînt urmașii vechilor ioni care s-au desprins de toriștea carpatină pe la începutul mileniului II î.e.n. sau poate mai devreme cu ceva sute de ani. Am pus în lucrare și dicționarul emeș – român, fără de care studiile menționate nu puteau fi făcute.