CREȘTINISMUL ARIMIN/MITRAISMUL

CONSTANTIN OLARIU ARIMIN:

Religia crucii pe toriştea străbună are o vechime dovedită arheologic, de peste 8000 de ani şi oricît s-au străduit mişeii să ne fure istoria şi cultura, uite că a venit şi ziua marii socoteli, Judecata de Apoi pentru toate fărădelegile şi ticăloşiile înfăptuite în dauna neamului get. Chiar dacă unii vor tuşi cu pucioasă iar alţii îşi vor pune coarne de rinocer pentru a-şi apăra minciunile şi crimele făcute în numele dorinţei de putere şi avere, adevărul îi va nimici ca pe nişte jeguri vii şi urduroase păstorite de Satana de peste 1600 de ani. Amintesc spre cutremurarea leprelor, tăblița rotundă descoperită la Tărtăria(6250 î.e.n.), Cucuteni(3500 î.e.n.) și lăcaşul de cult descoperit în localitatea Parţa din judeţul Timiş care avea ca simbol totemic un cap de taur, iar vechimea lui se urcă mult către mijlocul mileniului V î.e.n. Crucea și totemul taurin apar pe sigiliile emeş din mileniul lll î.e.n. şi tăbliţele de plumb unde un cap de taur este aşezat pe un tripod iar uneori, de un picior al scaunului este înfăşurat un şarpe. Dar şi stema Moldovei avea în ea capul de taur sau bour, cum i s-a spus în feudalismul nostru.

 

 

 

Dar la Parţa s-a mai descoperit chipul unui cerb, dăinuit în tradiţiile noastre populare prin mai multe legende şi în prima stemă a Moldovei de la Baia unde apare acest animal ca simbolistică sacră. Pe vasul Gundestrup Cauldron descoperit în Irlanda şi datat pentru secolul V î.e.n. apare aceeaşi imagine a cerbului ca pe stema de la Baia! În Moldova se mai păstrează printre tradiţiile de Anul Nou, dansul cerbului care imită un ritual foarte vechi iar în Muntenia obiceiul se numeşte turca, însă puțin diferit. Pe tăbliţa 31 acest cuvînt are sensul de stafie, arătare, întruchipare, uite aşa ca să spurcăm şi noi o leacă latrinitatea voastră drăcească!

Iar pe obrăzarul coifului de aur de la Coţofeneşti, Mitra apare sacrificînd un berbec care mai tîrziu va fi înlocuit cu taurul ceresc, dovedindu-se prin acest artefact practicarea religiei geţilor, pe care liftele au numit-o arianism şi mitraism, încă din secolului Vll î.e.n. dar cultul era legat de religia crucii şi deci vechimea lui este mult mai mare pe plaiurile mioritice, cum apare pe tăblița rotundă de la Tărtăria datată pentru anii 6250 î.e.n. Imaginea de pe coiful de la Coţofeneşti, diferă de cea de pe medalionul lui Gordian lll prin faptul că Mitra de pe coiful getic poartă pe cap masca unui lup dar pe medalion are pe cap o coroană de raze, iar berbecul este înlocuit cu un taur, restul este identic şi asta la o distanţă în timp de peste 900 de ani şi la cca 1000 km. în spaţiu!

Ca surse ale descoperiri religiei strămoşeşti ne pot fi de mare trebuinţă şi scrierile în sanscrită ale vechilor aryas din India, neamul nostru răzleţit către soare răsare prin secolul XXVll î.e.n. cît şi unele texte persane unde apare Mitra ca divinitate solară. În textele Veda, Mithra era un zeu al luminii, invocat împreună cu cerul, purtînd uneori şi numele de Varuna; în morală era recunoscut drept protectorul adevărului şi înţelepciunii, potrivnicul falsităţii şi greșelii, cel ce era invocat în jurămintele solemne, cel ce îi pedepsea pe strîmbătorii de juruinţe.

Brahmanii, ca păstrători ai purităţii sîngelui şi tradiţiilor aryas, spun că neamul lor a venit de undeva din vest, în India în secolul XXVll î.e.n. şi toate tradiţiile lor sînt aduse din ţara de baştină, numită Bharata(Bihar + ata: tată, strămoş). iar printre statele înfiinţate de ei este şi cel numit Bihar ca să nu-şi uite rădăcinile. Şi ei venerează vaca, considerînd-o un animal sfînt. Parţa unde a fost descoperit capul de taur în vechiul lăcaş de cult, este aproape de judeţul Bihor sau Bihar cum este cunoscut în Ungaria. Mai avem şi munţii Bihariei în Apuseni, numai de nu am apune de atîta stricăciune, cu toate şi în toate! Gugumanii pricepuţi în plăsmuiri ne spun că indo-europenii, adică neamul aryas ar fi venit din India prin secolele XVlll-XVll î.e.n. şi ar fi populat toată Europa, tot lăsînd la fiecare popas cîte o clocitoare de unde s-au prăsit neamurile omenești. Deşi au cunoscut textele sanscrite încă de la mijlocul secolului XlX, aceşti falsificatori care au născocit indo-europenismul, o ţin tot sus şi tare pentru că orice minciună nu are moarte dacă este repetată la infinit. Săracii aryas, nici nu au ajuns bine să-şi tragă sufletul în India sub a cerurilor cort şi mare parte dintre ei au făcut stînga-mprejur întorcîndu-se la baştină pentru că acasă nu mai rămăsese nimeni nici să stingă opaiţul. De aceea orbecăim noi numai printre întunericuri şi întunecaţi. Halal cultură de barabulă!

În sanscrită Maitra are sensul de înţelept, de unde scapeţii culturnici de o para chioară au zis mitraism – adică religia înţelepţilor cum o amintește și ticălosul Augustin, mare drăguț pentru romano-catolici. El mai este perceput în textele vedice şi ca ,,prieten”, iar cultul lui apare şi în textele hitite din secolele Xlll dar şi mai tîrziu în culturile populaţiilor din Capadocia şi nu cum spun gunoierii de stîrvuri că acest cult ar fi apărut nu se ştie de unde prin secolul l sau ll al al erei noastre în imperiul roman. Dar cununa ca simbol al comuniunii şi cunoaşterii divine este menţionată şi pe tăbliţa 2 unde Zamolxe trece pe cabirii din insula Samos la religia crucii Mîntuitorului şi îi binecuvîntează cu vin şi pîine. Cînd se ia la ceartă cu Pitagora, spune că el a primit această cunună a miresei din vîrful muntelui de la Zoin, prin sfînta cruce. Şi în scrierile trismegiste, învăţăcelul era primit în comunitate după ce trecea prin mai multe probe de inițiere iar la capăt, ca o recunoaştere a devenirii sale sacre, i se punea pe cap o cunună ca simbol al cunoaşterii tainelor divine şi a puterii lor pentru îndreptarea celor stricăcioase din viaţa pămîntească.

Deci Mitra şi în religia strămoşilor noştri, însemna învăţat, înţelept, iluminat în tainele dumnezeieşti şi purificat sufleteşte şi trupeşte. În scrierea Oracolele caldeene, Mama Pămîntească are părul parcă o cunună de raze ascuţite de lumină. Pe tăbliţa 53, care îl îndeamnă pe marele preot al geţilor Ili să se ducă în Palestina pentru a se lua de piept cu hoţii de cultură şi ucigaşii de religie, apare imaginea unui cap ce poartă o cunună cu trei raze iar pe piept are două figuri rotunde. Este Zabelo înţeleptul, pe care alţi arimini din imperiul roman, cînd religia lor era cult oficial al împăraţilor, l-au scris Sabasius, Zabasios, Sebesio, Deus Aeterno, Deus Ariminus, Mitra şi alte derivate dar toate caracterizează trăsătura principală a personajului, comuniunea şi înţelepciunea în cunoaşterea Legii Adevărului şi Dreptăţii lui Sîntu dată muritorului Eno. Divinitate a luminii, el protejează viaţa şi veşniceşte prin puterea miracolului luminos şi prin puterea cunoaşterii, legilor divine.

Cele două figuri care îl întovărăşesc de obicei pe Mitra sînt însoţitorii solari cum apar pe toate tablele votive închinate duhului luminii. Deasupra razei care este mai scurtă de pe tăbliţa 53, se află un cerc ce simbolizează roata vieţii. Acest concept al destinului este unul din fundamentele religiei strămoşeşti, fiind prezentat imagistic pe mai multe tăbliţe unde îngerul păzitor îi arată muritorului roata vieţii sau caierul cum se scrie pe tăbliţa epitaf a marelui get Boero Bisto, avîndu-și rădăcinile în tăblița rotundă de la Tărtăria.

Mitra cabirul cu cununa de raze pe cap apare pentru prima dată pe medalionul turnat la moartea lui Commodus în anul 192(fotografia în verde), împăratul roman adoptînd religia geţilor drept religia oficială a lui, artătînd şi latura de judecător al faptelor fiecărui muritor şi călăuzitor în lumea de dincolo a sufletelor celor răposaţi şi merituoşi în fata lui Sîntu. În stînga este Commodus mînînd caii solari iar în dreapta împăratul apare pe cap cu coroana de lauri(culoarea galbenă), iar pe revers același personaj stă pe un scaun ținînd în mînă roata vieții, poziție pe care o vom găsi la împăratul Constantius. În latină cuvîntul mitra, înseamnă bonetă sau cuşma specifică geţilor cum a fost ea prezentată pe columna lui Traian, dovedind originea acestei religii. Înrăzarea au făcut-o împăraţii romani care au considerat că nu se cade ca ei, stăpînii lumii să fie prezentaţi iconografic cu cuşma getică pe cap, ci musai cu cununa de raze pe care o primise Mitra de la prietenul său, Sfîntul Soare. Dar Mitra în religia geţilor era în fapt Sarmis sau Sarmise ca ziditor al Neamului Scoborîtor din Cer, cum bine zis-a poetul latin Ovidiu, fără a-l mitui sau şpăngui vreun fioros getbeget sau auson.

În mitologia vedică apar călăreţii gemeni – aşvini – cum sînt şi pe iconiţele geţilor(prima din stînga jos) fiind considerați vindecători de boli, ei putînd dărui tinereţea oricărui bătrîn pios. Acest cult carpatin era răspîndit în Anglia(secolul l î.e.n.), la celții din Austria(secolul ll î.e.n.) și chiar în Grecia(410 î.e.n.) cum ne dovedesc atît de limpede monedele prezentate lîngă iconița strămoșilor noștri falnicii geți. Călăreţii aşvini simbolizau lumina dimineţii şi a serii, fiind născuţi din lumina cerească, tot aşa cum erau şi cabirii, iar pe cer erau reprezentaţi mitologic de luceafărul de dimineaţă şi cel de seară. Noi ca nişte nemernici, o tragem tare numai cu cavalerul trac foarte drag întunecaților şi nu vrem să auzim dar şi să vedem altceva.

În zoroastrismul ticluit cum spun ei către sfîrşitul secolului Vl î.e.n. dar mai ales cum minti culturncii occidentali, Mithra era o divinitate secundară mai jos decît cei şapte arhangheli ai lui Ahura – Mazda, fiind trimis la munca de colhoz la fel ca toate divinităţile naturii din cultura vechilor populaţii ariene din Persia de către profetul vizionar pr care îl pălise rău damblaua revelațiilor. Dar el a fost totuşi perceput de populaţie ca o divinitate ce protejează sufletele celor drepţi şi tot el le ajută să se înalţe în lumea de lumină, fiind venerat în special de triburile sciților din nordul Persiei.

În Babilon, Şamaş era un zeu al dreptăţii ce apărea la răsăritul soarelui pe vîrful munţilor, urmează cursul cerului într-un car strălucitor tras de doi sau patru cai, este protectorul regilor şi aduce biruinţă armatelor cam aşa cum era cunoscută religia creştinismului arimin sau mitraismul în imperiul roman!

Atît în Veda cît şi în tradiţiile religioase persane vechi, Mithra era participantul la ritualul de înmormîntare cît şi judecătorul ceresc al faptelor mortului aşa cum apare pe medalionul lui Gordian lll ca un cabir protector şi călăuzitor al sufletului celui decedat. Atunci, cînd după moarte, duhurile stricăciunii pun stăpînire pe trup, dracii vreau să pună stăpînire şi pe sufletul răposatului dar îngerii nu-i lasă pînă la judecata lui Mithra. Acesta cîntăreşte atît faptele bune cît şi cele rele şi în funcţie de greutatea fiecăruia stabileşte locul sufletului pe ramurile Pomului Vieţii. Dacă predomină faptele bune, el se înalţă în ceruri, cît mai aproape de Tatăl Ceresc.

În Avesta se spune că la vremea vremurilor, Saoshyacant, Mîntuitorul va reveni pe pământ şi va reînvia toate trupurile morţilor chiar dacă ele erau numai pulbere, ideii năstruşnică şi cam zurlie, preluată de mozaici în profeţiile lui Isaia.

Dintre toate cultele antice, nici unul nu a oferit un sistem atît de riguros ca religia creştinismului arimin/mitraismului sau religia geţilor; nici unul nu a avut o asemenea elevaţie morală şi o asemenea chemare la suflete şi la inimi. Ideile cultului s-au răspîndit mult în afara ţinutului de baştină şi a dăinuit oficial pînă în momentul cînd el este interzis în anul 381 şi piere încetul cu încetul din minţile majorităţii oamenilor de moarte violentă la sfîrșitul secolului lV, dar la nord de Dunăre se va menține multe secole.

Personajul central al ariminismului/mitraismului era Timpul fără sfîrşit sau Tatăl Ceresc care prin energiile creaţiei divine zămisleşte în Mama Pămîntească viața şi aduce bunăstarea oamenilor prin naşterea şi renaşterea tuturor făpturilor cu trup, Soarele ca dătător de viaţă şi lumină, îngerii ca paznici ai fiilor luminii sau fiilor Omului în lumea pămîntească.

Tatăl Ceresc este după şuşoteala grecilor, Unicul Aion şi poartă în mîini două chei cu care descuie porţile cerului precum şi toiagul ce simbolizează puterea şi trăsnetul ceresc din care s-a născut Mitra/Sarmis, el creează şi distruge totul, el reuneşte puterea tuturor duhurilor pe care el singur le-a născut. Este identificat cu Soarta, cu lumina veşnică sau cu focul ceresc sau focul viu, iar teozofii arimini au înţeles că acest creator unic a născut cerul şi pămîntul şi din unirea acestora s-a născut marele Ocean care are puterea părinţilor săi. Mithra este geniul luminii cereşti, el apare înainte de răsăritul soarelui pe crestele stîncoase ale munţilor; în timpul zilei el traversează cerul în carul său tras de patru cai albi, iar cînd se aşterne noaptea, el luminează în continuare cu o strălucire tremurătoare suprafaţa pămîntului, ,,veşnic treaz, veşnic veghetor”. Lumina sa strălucitoare făcea spiritele răului să se ascundă şi el lumina întreaga creaţie, pe care strălucirea sa o aducea la viaţă.

De o cinstirea asemănătoare se bucura şi Luna ce umbla printre stele într-un car tras de patru tauri albi. Fiecare dintre cele şapte planete cunoscute în acele vremuri se afla în fruntea unei zile a săptămînii. Lumea era văzută ca un glob sau mai precis, un ou uriaş cum este menţionat în culturile emeş, egipteană şi orfism, în interiorul căruia plutea pămîntul de forma unei turte, pe oceanul primar. Cele două emisfere ale globului erau cei doi purtători de flacără, una în jos alta orientată în sus sau luceafărul de dimineaţă şi luceafărul de seară. Globul era ţinut în spate de un erou care descoperise şi astronomia, ştiinţă pe care geţii o stăpîneau foarte bine iar nouă de aminteşte de pelasgul Prometeu legat de muntele Caucaz de la Istru de către jupîn Zeus, pentru că le-a dat oamenilor dreptul la cunoaştere, adică să ştie cum să-şi rostuiască cele necesare vieţii. Şi Zeus era la fel de întunecat împotriva acestui creştinism gnostic, la fel ca fîrtatul lui de peste secoli, Iahwiţă cel cu corniţe sau Talpa Iadului. Unul dintre purtătorii de flacără care îl însoţeau pe Mitra, se numea Cauti(Veghetorul) iar celălalt se numea Cautopati(Judecătorul).

Toţi ,,specialiştii” care au scris despre ariminism/mitraism nu au înţeles sensul acestor cuvinte pentru că ei nu purtau freză mioritică iar zicerile nu veneau din greacă sau latină, cele două tălpi ale scorţoasei culturi occidentale. Cuvîntul cauţi are sensul de atenţi, cu băgare de seamă, a căuta, a aprecia iar păţ are sensul de păţanie, întîmplare neprevăzută. Aceşti doi dadofori sau dioscuri împreună cu Mitra/Sarmis formau o triadă care era văzută fie ca astru al zilei a cărui sosire era anunţată de cocoş, care la amiază trecea triumfător la zenit iar seara cădea cu melancolie spre asfinţit; fie ca soare divin, și pe măsură ce creşte intră în constelaţia Taurului şi marca începutul primăverii – soarele a cărui căldură biruitoare izvodea natura, în mijlocul verii o aducea la împlinire şi rodire, şi soarele care după aceea, slăbit, traversa semnul Scorpionului şi anunţa apropierea iernii. După alte mituri, unul dintre aceşti purtători de torţă era privit ca un simbol al căldurii şi al vieţii iar celălalt ca un simbol al frigului şi al morţii sau ca dimineaţa şi seara. O altă legendă spune că însoţitorii lui Mitra erau chiar Soarele şi Luna.

Diogenes Laertios în scrierea Despre vieţile şi doctrinele filozofilor spune despre Pitagora că interzicea consumarea cocoşului alb, pentru că ei sînt consacraţi lunii şi sînt rugătorii ce vestesc orele noaptea. Pe iconiţele geţilor apar aceste păsări la fel şi pe tăbliţa ritualică descoperită la Romula, cocoşul ţinînd alături de leu, vasul cu apă vie sau al cunoaşterii. Iar pentru această povestioară ne vor trăsni specialiştii în moalele capului că sîntem şi pitagoreici, dacă nu ne-am simţit bine să fim numai urmași de latini, dar şi aceia degeneraţi, adică tîlharii sau mîlul imperiului roman!

Semnele zodiacale cunoscute astăzi în ezoterism erau parte integrantă din religia creştinismului arimin a geţilor, numită şi mitraism.

În mitologia emeş avem o zicere plină de har şi înţelepciune numită Moartea păstorului Dumuzi, care este o variantă foarte veche a uciderii ciobanului bun şi milostiv, iubitor de animale şi natură, de către nişte fiinţe demonice. El are un vis în care vede cum copacii şi trestiile din jurul lui se cutremură de groază ştiind că viaţa bunului păstor va fi curmată de aceste fiinţe rele. Putineiul pentru lapte era spart, apa a curs peste vatra sfîntă strămoşească iar mioarele scormoneau pămîntul cu picioarele pentru a-l avertiza pe Dumuzi(fiul luminii) de pericolul ce vrea să vină peste el. Se trezeşte şi povesteşte visul surorii sale Gestinanna, poetesă divină, cîntăreaţă şi tîlcuitoare de vise. Aceasta îl sfătuieşte să se ascundă de fiinţele terifiante, dar cade ea victimă urdiilor drăceşti. Dumuzi(Fiul luminii) se roagă cu multă rîvnă către Utu(Sfîntul Soare) şi Inanna(Sfînta Lună), soţia sa, să-l facă o gazelă ca să poată fugi de monştri, dorinţa îi este îndeplinită şi reuşeşte să se salvează. Dar dracii îl prind de mai multe ori, din chinurile cărora Dumuzi se salvează şi cînd se refugiază la stîna surorii sale, aceştia îi aruncă în faţă cuie şi ace, eroul murind, turma lui fiind ameninţată cu răzleţirea.

Este uimitoare asemănarea acestui mit cu poezia noastră populară Mioriţa, dovedind unitatea spirituală a celor două culturi, chiar dacă lepre de pe la noi au scris despre baladă cu o ură fără margini, că ar fi o plăsmuire a lui Alecsandri, fiind răspîndită de făcător printre secretoșii ciobani mioritici ca să-și pună el un soclu măreț în faimoasa cultură ciocoiască. Și așa un Manole trei fasole, cercetător de făcătură într-o cultură de maculatură a zăpsit mișelia și l-a dat pe goarnă pe lotru. Mai este și un profesor de filozofie de prin părțile Bărăganului, care, suferind nevolnicul de insolație și prostie siderală, a devenit repede pupincuristul magistrului făcîndu-se părtaș la această nelegiuire criminală. Le zic acestor culturnici de trei parale şi acelea bortilite/chioare şi o apă de closet, că acţinnea lor este un act de înaltă trădare de neam şi ţară fără de care nu şi-ar fi cîştigat arginţii simbriei sataniste!

Dumuzi este însoţit de Ningizzida, duhul/zeul şarpe, ca simbol al fertilităţii şi cunoaşterii divine, numit şi ,,Stăpînul Pomului Vieţii”, ulterior el devine zeul vindecător şi al magiei. În imaginile cu Mitra sacrificînd taurul ceresc, şarpele este prezentat jos ca simbol al înţelepciunii divine.

În scrierea Bocet la dispariţia lui Dumuzi, acesta este numit ,,sălbaticul taur”, „stăpînul din Bad – Tibira” adică pe înţelesul nostru cetatea vieţii cereşti sau veşnice, „Păstorul”, „stăpînul colibelor de păstori”, ,,părintele recoltei”, sau ,,Poimandres” cum apare în scrierile trismegiste, iar toate aceste epitete găsindu-se identic în cultul lui Mitra. Inanna, fiica lui Suen şi soţia lui Dumuzi, mai era numită şi ,,sălbatica juncană iute”. Dar şi Suen este numit ,,taur strălucitor” care a rînduit rituri de purificare plăcute lui An, Creatorul tuturor văzutelor şi nevăzutelor şi care veghează cum corabia magur – ca la egipteni corabia lui Ra – străbate cerul spre liniştea muritorilor. Personajul apare şi pe iconiţele strămoşilor noştri iar corabia divină cu care trecea soarele pe cer, este un simbol sacru pe meleagurile noastre încă din mileniul Vl î.e.n. fiind dus în această formă de către urdiile arimine ce s-au revărsat pe la începutul mileniului lV î.e.n. pe valea Nilului. Dumuzi mai este numit în scrierile emeş cu epitetul de ,,copil cu chip de erou”, expresia care îi este atribuită şi lui Mitra. Împreună cu Utu, Suen sînt păstorii ţării Ki-en-gi sau Pămîntul Sfînt, denumire ,,uitată” de specialiști și înlocuită cu Sumer ca să dea bine la făcăturile ivriților și a altor înveninați sutași ai Satanei.

Legenda mitraică spune că ,,Piatra Născătoare” a cărei imagine era venerată în orice templu, l-a născut pe Mitra pe malurile unui rîu la umbra unui arbore sfînt şi că doar păstorii aşezaţi pe un munte vecin au fost martorii intrării lui în lume. Ei l-au văzut ieşind din lespedea de piatră, avînd pe cap o bonetă frigiană(corect căciulă getică), înarmat cu un cuţit în trei muchii – dagă şi dage la plural – şi purtînd o torţă ce lumina adîncurile întunecate de dedesupt. Plini de veneraţie, păstorii se apropie, oferind copilului divin primele produse ale turmei lor şi recoltelor lor. El poate fi numit fără greş ,,fiul cerului sau al luminii” pentru că este o creaţie divină dar şi ,,fiul Omului” pentru că s-a născut din muntele Omu din Bucegi sau din fulgerul Tatălui Ceresc/OM, sublimul bunătăţii umane din teozofia mioritică.

Tacit în scrierea De moribus germanorum, povesteşte o legendă cu elemente asemănătoare şi spune despre neamurile germanilor că: ,,sărbătoresc prin cîntece vechi pe Tuisto ca unul care în tradiţia orală, dar şi în anale trece drept făuritor de neam – prin legea genealogiei el este crescut de zeul Pământ şi Fiul Omului care sînt făuritori ai originii neamului”. Goţii care au locuit împreună cu strămoşii noştri cîteva sute de ani şi-au format mare parte a mitologiei lor, prin preluarea şi prelucrarea după credinţele lor, a miturilor din teozofia geţilor. La fel au vieţuit strămoşii noştri împreună cu neamul germanic al bastarnilor peste 700 de ani, dar aceste informaţii nu trebuie să facă parte din istoria noastră pentru că atunci cînd s-a împărţit ,,plăcinta adevărului” Europei, românii lipseau de la masă, la fel cum lipsesc și astăzi deși alții se înfruptă vîrtos din bucatele și darurile lor!

Această legendă a naşterii lui Sarmis/Mitra este prezentată pe tăbliţa 1 care a fost turnată cam prin secolul XVl î.e.n. şi cu o imagine realizată mai bine pe tăbliţa 2 ce a fost turnată de Zamolxe în insula Samos pe la anii 540 î.e.n. Imaginea descriptivă a legendei naşterii lui Sarmis/Mitra este aşezată în mijlocul tăbliţei, avînd la stînga Sfîntul Soare iar la dreapta Sfînta Lună. Deasupra este o sferă sau ou cu mai multe reliefuri pe el înconjurat de steluţe, indicînd sacralitatea creaţiei lui Sîntu asupra întregului univers, iar sub imagine se vede o construcţie închisă într-un cerc şi înconjurată de steluţe, arătînd acelaşi caracter sacru. Poate este Cetatea Vieţii Vii sau Veşnice cum apare în scrierile esene şi Calea/Legea Adevărului şi Dreptăţii, primită de către Eno de la Senta, ori dabo gio cum este scris pe mai multe tăbliţe. În centrul imaginii este o formă de U întors care reprezintă intrarea în peştera sfîntă cu Piatra Născătoare, ce se află deasupra  unei taurine şezînd. În gura peşterii, un copil mic ridică mîinile în sus, ca semn al bucuriei şi naşterii sau renaştere. Mama lui, prezentată lîngă taurină, primeşte de la Moş Arimin un miel şi toiagul cu care să păstorească toate neamurile arimine. Strămoşul nostru are pe cap cuşma specifică și ajunsă mitră la romani, poartă un cojoc lung iar pe piept are atîrnat un cap de taur şi crucea. Deasupra peşterii este chipul lui Sîntu cu plete, pe care hagiografia iudeo-cretină l-a luat cu numele de Iisus. La dreapta acestuia se vede porumbelul, şoimul ceresc, simbolul Sfîntului Duh ori Suflet din religia strămoşească, în colţ mai este un cap, iar sub acesta sînt doi măgăruşi sau cai pentru cei doi cabiri. În colţul din stînga jos a imaginii este un personaj cu un fel de căciulă pe cap şi plete, poartă o mantie pe umeri şi ţine în mînă un toiag, stînd pe scaun. Acestea sînt trei, poate simbolizînd cei trei păstori sau magi cum au ajuns în iudeo-cretinism, ce aduc cinstire pruncului născut din lumina Tatălui Ceresc sau OM.

Adică Sarmis/Mitra este Fiul Omului sau al Tatălui Ceresc! Fiindcă nu puteau scoate din capul populaţiei imperiului roman, creştinismului arimin/ariminismul, grecii şi romanii adepţii iudeo-satanismului, au preluat şi această imagine pretinzînd că este naşterea născocitului Hristos în ieslea din Bethleem! Aceste adunături de lepre criminale strînse sub umbra blestematei Militia Cristi nu au suferit niciodată de ruşine, cinste, bună cuviinţă sau adevăr, făcîndu-și din hoție și crimă fundamentele religiei lor!

În secolul ll al erei noastre, sau poate chiar de la sfîrşitul celui precedent a circulat scrierea Omiliile clementine, care prezenta teologia orfică sau getică după legea adevărului şi nu după făcătura grecilor, unde înţeleptul Orfeu lasă spre luminare o cosmogonie. ce ne prezintă facerea lumii astfel: ,,Astfel, primul Ou care a fost vreodată făcut, fiind încălzit treptat de către Făptura Vie din el, se sparge, iar apoi capătă chip şi un lucru iese… Aceasta este în mod evident Logosul – Zeul din Ou şi Zeul din Piatră, căci Firmamentul Primordial era simbolizat printr-o Piatră, ca Tărie; tot aşa cum în natura fizică, scînteia de viaţă apare din regnul mineral.”

În comuna Corbi din judeţul Dîmboviţa s-a descoperit în pământ în anul 1971 săpîndu-se în cimitirul satului, un ou de piatră de dimensiunile unei căldări foarte mari. ,,Specialiştii” care l-au văzut şi ,,studiat”, au descoperit pe el conturat harta vechii Geţii şi o inscripţie pe care au citit-o în limba tracă, fiind o cerere de ajutor a unui rege trac adresată lui Dromichete. Puteau să o citească şi în limba împinsă sau duşmănoasă fiindcă rezultatul tot acela era. Cît timp ei umblă cu nebuniile latrinităţii, tracismului şi slavismului în cap, minciuna şi sminteala vor domni în istoriografia noastră falsificată în totalitate.

Oul era simbolul religios al Creaţiei Tatălui Ceresc cum vine zicerea tocmai de la ariminul Orfeu şi din el s-a născut Duhul Ivzoditor şi Izbăvitor al Neamului Ales de Sîntu, Sarmise sau Mitra cum l-au botezat mai tîrziu în imperiul roman, cînd le ţinea de alean atîtor neamuri doritoare de iubire, credinţă, comuniune şi adevăr.

Inscripţia văzută de mine într-o fotografie la tv cîteva secunde, începe cu literele YU, fiind vechea denumire pentru Mîntuitorul ceresc, aşa cum este el simbolizat pe atîtea artefacte şi pe tăbliţele de plumb descoperite la Sinaia. Tot în această localitate, foarte aproape de locul unde s-a descoperit oul de piatră din care s-a născut Duhul Ceresc, este un lăcaş de cult rupestru, săpat într-o stîncă verticală fiind considerat ca precreştin. Oamenii locului au făcut în timp unele modificări ale spaţiului fiind adaptat în prezent cultului creştin ortodox dar cu unele particularităţi foarte evidente şi ciudate. Pe tavanul lăcaşului de cult este sculptată crucea înscrisă în cerc. La acest simbol cercul apare format din răsucirea a două fire foarte groase, model care se găseşte la toate bisericile noastre prin acea funie de sub straşină ce înconjoară lăcaşul şi este formată din cei doi şerpi răsuciţi care vin cu capetele deasupra uşii de la intrare. În religia strămoşească şerpii erau simbol al înţelepciunii şi cunoaşterii divine, găsindu-se şi în budism prin modelul pingala, unde cei doi şerpi ai cunoaşterii cereşti se înfăşoară pe coloana omului îndreptîndu-se către creier pentru a transmite înțelepciunea Creatorului.

Că nu le-au adus aici romanii în pungile ouălor colonilor cum pretind spurcaţii ce ne-au falsificat istoria, le spun că pe numeroasele basoreliefuri ale lui Mitra, corbul este pasărea care se arată cel mai des ca un simbol specific.

Mitul amintit mai sus se găseşte într-o formă asemănătoare în scrierile getului Eno pe care le primise de la Tatăl Ceresc. Dacă vrem să ne ştim adevăratele rădăcini spirituale şi istorice, trebuie să ne batem cu urdiile celor trei popoare criminale care ne-au scos în afara timpului şi să-i obligăm a-şi recunoaște monstruozitățile!

Într-o legendă mioritică despre rohmani, se spune că sub acest pământ, mai este unul, unde locuiește acest neam plecat din Carpaţi. Şi rohmanii, rahmanii sau rugmanii sînt ca şi mioriticii carpatini, dar ceva mai mici la stat, cam ca nişte copii mai voinici. ,,Sînt şi ei creştini şi credinţa e tot aşa ca şi la noi, numai că n-au luat învăţătura creştinească de la Hristos, ci de la Fiul Oii. Şi cred şi ei în  sfinta cruce şi ţin toate sărbătorile, tot ca noi, au şi Crăciun şi Paşti, dar fiindcă sînt aşa de departe de lumea noastră şi nu au călindare ca noi şi nici oameni luminaţi care să le spuie, nu ştiu nici cînd e Crăciunul şi nici cînd e Paştile”.

Să nu ne mai boluzească leprele de toate felurile şi toate antereele cu revelaţiile, emanaţiile, conspiraţiile, vedeniile şi tîmpeniile ivrite, pentru că noi avem Istoria şi Adevărul de partea noastră. Pînă aici v-a fost cu hoţia şi minciuna, a venit vremea să daţi socoteală de faptele voastre criminale!

Şi mandeenii, care au avut de îndurat ferocitatea triburilor ivrite pe la sfîrşitul secolului ll î.e.n. şi următorul, spun despre Hristos că este născocirea unor turbaţi farisei ce cloceau o schismă în mozaism, sminteală cu care au început să colinde lumea de nebuni, fiind adesea potoliţi cu pietre sau sabie.

Legenda ne arată că românii îşi cunoşteau adevăratele rădăcini ale religiei strămoşeşti, fiind creştinaţi de Fiul Oii sau Mielul, cum l-au încondeiat furii în plăsmuirile lor, practicînd acest cult din totdeauna, dar au fost obligaţi de răutăţile liftelor să mai cînte şi altceva decît ce i-a învăţat Eno. Oaia în mitologia geţilor, era considerata un animal sfînt şi binecuvîntat de Sîntu, pentru că a scăpat Neamul Ales de la dispariţie cînd Mamarca şi-a slobozit haitele de draci pe la mijlocul secolului XVll î.e.n. şi a adus cele mai cumplite geruri peste Carpaţi.

Sîntem Fiii Oii și nu ai ploii sau a prepuțiului tușinat, adică neam de oieri ce am fost de-a pururi pe aceste meleaguri şi de aceea ne-am legat existenţa de o Mioriţă, care prin harul şi darul ei ne-a vegheat calea în istoriei și înveșnicire.

Dacă eram înfrăţiţi cu Satana, ne mîndream ca fii ai ,,legămîntului” lui Iahwe și Avram şi nimic mai mult! Ivriţii cînd făceau juruinţe, prindeau în mînă vînjoşenia părintelui cum scriu ei plini de mîndrie în Talmul – Cartea lui Tobias şi Facerea 24,2,9, adică ce aveau cel mai vrednic de cinstit era unealta însămînţătoare, deci jurînd pe bărbăţia părintească, şi aceea şonţită, nu puteau fi decît fiii sulei.

Mitra, după ce a crescut mare şi voinic s-a înfruntat cu Sfîntul Soare reuşind să-l învingă, fapt pentru care acesta i-a dăruit coroana de raze şi de atunci s-a legat o prietenie sinceră între cei doi. Sacrificarea taurului în religia lui Mitra este un ritual simbolic, acest animal fiind considerat forţa generatoare de viaţă, iar moartea lui va regenera toată viaţa de pe pământ. Culturnicii occidentali consideră barbar acest ritual cînd se sacrifica un taur dar acelaşi obicei făcut de iudei cu zeci, sute sau mii de tauri îl ţin de divinaţie unică închinată dumnezeului ce merita a fi cinstit, chiar dacă i-au scos din sărite pe vechii egipteni şi le-au pus jar la tălpi cînd hălăduiau prin Elefantina. Prea put asemenea judecăți parşive şi idioate. Iar noi înjunghiem cu sutele de mii, nevinovaţii miei şi nu ne ruşinăm deloc!

Imaginile de sus reprezintă pe Mitra/Sarmis sacrificînd taurul solar, fiind însoțit de Sfîntul Soare, Sfînta Lună, cei doi sfetnici cerești Cauti și Cautipati, șarpele ca simbol al înțelepciunii cerești, toiagul morții și învierii precum și cîinele. În rîndul de jos este statuia unui get de pe Arcul de triumf de la Roma a lui Constantin cel Mare, alături este un mozaic cu simbolurile mitraice, iar deasupra acealași simbol dar descoperit la Gîrla Mare pe o statuetă din lut din secolul Xlll î.e.n. care reprezintă stilizat vasul cunoașterii divine, copiat identic în medalionul din tăblița de plumb nr. 16 descoperită la Sinaia. Spre dreapta este statuia unui get aflată în prezent în Muzeului de Antichități a Vaticanului. Mozaicul cu simbolurile mitraice cuprinde vasul cunoașterii, toiagul cu care Bunul Păstor trebuie să păstorească Neamul Omenesc, căciula specifică neamului get și cuțitul folosit la sacrificiu care nu mai este daga(pumnal cu trei muchii) ci fioroasa sabie curbată la capăt folosită numai de geți în antichitate. Imaginea din dreapta este a unui arimasp – popor legendar ce locuia la nord de Istru – care poartă căciula și vestimentația identică cu a lui Mitra și a geților. Aceasta este numai o mică parte din ceea ce ne-a furat Militia Cristi și toate hoardele de ucigani ieșiți din clocitoarea Satanei numită iudeo-creștinism, iar prin viclenie, sabie și pîrjol ne-au scos în afara culturii europene și în afara istoriei.

Neam de păstori, mioriticii carpatini îşi venerau animalele pentru că ele, prin darurile lor i-au scos din necazurile şi urgiile timpului. Mitra ca divinitate solară, împreună cu Mama Pămîntească cîrmuiesc viaţa universului iar moartea nu este decît o distrugere temporară necesară unei noi renaşteri. În acest univers mitologic trebuie privită sacrificarea ritualică a taurului în religia mitraică. Dar taurul mitraic are o trăsătură unică în acest context teozofic, el vine din ceruri, din împărăţia lunii, adică locul unde viaţa renaşte după moarte. Sufletul lui luminos aduce viaţa din nou pe pământ iar forţa lui creează din nou forme ale vieţii pentru renaşterea creaţiei primare. Surprinzînd taurul pe o pajişte de munte într-o poiană, ca şi legenda bourului lui Dragoş şi a căţelei Molda de la noi, Mitra îi ia urma împreună cu cîinele care îl însoţea, se luptă apoi cu animalul în mai multe momente. Printr-un vicleşug prinde taurul de coarne şi reuşeşte să se urce în spatele lui alergîndu-l pînă a obosit chiar dacă a fost dat jos din spinare, el tot se agăţa pînă l-a dovedit. Apoi l-a prins de picioarele din spate, l-a luat în spinare şi l-a adus în peştera sa care îi era sălaş. Aici primeşte de la Sfîntul Soare porunca de a sacrifica taurul pentru renaşterea vieţii pămîntene. Dar taurul scapă şi se întoarce pe pajiştea de unde a fost alergat de către Mitra. Soarele trimite corbul –mesagerul său şi simbol pe mai multe steme ale Ţării Româneşti –  să-i ceară lui Mitra prinderea taurului şi sacrificarea lui. El urmăreşte taurul cu ajutorul cîinelui său şi reuşeşte să îl prindă tocmai cînd acesta revenise în peştera din care fugise. Cu inima strînsă Mitra îi înfige în gît cuţitul său cu trei muchii primit la naştere. Apoi se petrece o minune extraordinară, din trupul victimei muribunde răsar toate plantele de leac şi ierburile ce acoperă pămîntul cu verdeaţa lor. Din şira spinării animalului răsare grîul de pîine, iar din sîngele său viţa de vie ce dă licoarea sacră în Mistere. În zadar şi-a trimis duhul răului, dracii împotriva animalului aflat în agonie pentru a otrăvi în el izvorul vieţii; aceştia nu au reuşit să împiedice miracolul ce se desfăşura. Sămînţa taurului strînsă şi purificată de Lună, a generat toate speciile de animale folositoare, iar sufletul acestuia, sub protecţia cîinelui, tovarășul credincios al lui Mitra a urcat în sferele cereşti de deasupra, unde fiind cinstit ca divinitate, a devenit protectorul turmelor. Povestea ne aminteşte şi de sărbătoarea Filipilor de la noi, unde se spune că lupii devin protectorii turmelor de animale iar Lupul Alb, animal ceresc este conducătorul lor. Prin sacrificiul săvîrşit, Mitra a reuşit să renască o nouă viaţă mult mai bogată şi mai roditoare.

Din această jertfă se naşte şi prima pereche de oameni purificaţi ,,fii luminii” ca act creator al rezidirii lumii, iar Mitra a fost însărcinat să vegheze aceste fiinţe privilegiate. Mitul este o variantă tîrzie a celui emeş unde la facerea vieţii pe pământ inclusiv a neamului omenesc, a fost sacrificat un zeu iar din sîngele lui amestecat cu pământ s-a făcut tot ceea ce este viu, pentru a sublinia caracterul sacru al tuturor vietăţilor şi mai ales al omului ca fiu al luminii, gest al creaţiei ce era repetat în fiecare an. În mozaism omul este o fiinţă ticăloasă bună numai pentru pedepse!

În Asia şi Mediterana mitul este cunoscut prin vaca IO şi misterele pelasgice ale Mamei Pămîntești – Demeter sau Hera la greci – divinitate a agriculturii, care patronează fecunditatea naturii şi care se transformă, din timp în timp într-o bovină. În toate culturile ariene sau arimine, bovinele sînt asociate grîului şi deci pîinii.

Dar duhurile răului lucrau cu meşteşug împotriva fiilor luminii binecuvîntaţi de Mitra şi au dat o secetă cumplită peste oameni, iar pentru a-i salva de la nenorocire pe aceştia, arcaşul ceresc a tras cu arcul într-o stîncă prăpăstioasă din care a ieşit un izvor de apă vie, unde şi-au ostoit setea toţi muritorii. A urmat apoi un cataclism şi mai teribil, care a ameninţat întreaga natură. Un potop universal a decimat oamenii iar pămîntul a fost acoperit de apele rîurilor şi mărilor. Un singur om, sfătuit în taină de paznicii cereşti, a construit o corabie şi s-a salvat pe sine însuşi împreună cu cireada sa, într-o arcă ce plutea pe întinderea nesfîrşită de ape. După ce neamul omenesc s-a înmulţit din nou, un mare război a pustiit lumea şi a nimicit atît locuinţele oamenilor cît şi sălaşurile fiarelor. Dar oamenii – fii Creatorului sau fiii luminii – au scăpat şi din această nenorocire şi viaţa lor se va duce înainte cu bune şi rele. Misiunea lui fiind terminată, Mitra împreună cu Soarele şi ceilalţi doi prieteni cabiri celebrează o Cină de Taină, pe care iniţiaţii o comemorează într-o agapă mistică şi se înalţă la Cer. Dar alte surse spun că la această cină au fost prezenți doisprezece însoțitori ai lui Mitra, iar iudeo-creștinii au și ei 12 apostoli și poate de aici vine furia lui Tertulian care îi spurca pe creștinii arimini că ,,le-au furat sfintele sacramente” deși religia geților este atestată arheologic cu cel puțin 6000 înaintea mozaismului! În neobosita lui muncă dăruită neamului omenesc ,,fiilor luminii”, Mitra traversează Oceanul de lumină şi se alătură celorlalţi nemuritori.

El era divinitatea căreia Creatorul i-a dat puterea să menţină rînduiala naturii şi a tot ce este viu şi să lupte cu puterea răului care bîntuie pămîntul iar oamenii trebuie să ştie care este Calea/Legea Luminii și Adevărului şi să nu greşească. Cartea lui Eno se mai numea Calea/Legea Adevărului şi Dreptăţii.

Dispreţul pentru senzualitate şi sexualitate atît de dragă ivriţilor, grecilor şi romanilor, era una din primele forme de luptă împotriva răului care îi dădea tîrcoale omului. Sistemul dual era conceput pentru dezvoltarea energiilor individuale dar şi pentru dezvoltarea energiilor întregii comunități unde trăia natul ca și a omeniri. Mitra fiind asimilat unei divinităţi solare, dar deosebit de Soare, este Mediatorul între Creator şi creaţia sa, care a dat de lucru atît gnosticilor, platonicienilor cît şi neoplatonicienilor. Mitra născut din piatră se poate explica prin naşterea luminii datorată fulgerului din bolta cerească şi care în multe mitologii este asemănată la început cu o boltă de piatră sau firmament. Dar şi piatra terestră – cremenea – poate genera scîntei şi deci lumină, care se înalţă către cer. Mitra, prin naşterea sa este legat mai mult de Mama Pămîntească şi energiile ei creatoare de viaţă care era celebrată încă din cea mai adîncă antichitate în peşteri precum cele de la Eleusis, Parnes, Delos şi altele, și cum apare în multe situri din bazinul inferior al Dunării.

Chiar din ceruri, el este apărătorul adevărului şi al dreptăţii, apărătorul sfinţeniei şi duşmanul neînfricat al fiilor întunericului. Acest conflict între fiii luminii, esenii sau asenii geţi şi fiii întunericului, ceata ivrită a lui Belial/Satana se găseşte clar explicat în unele manuscrise descoperite la Qumran, dovedind că lucrurile se ştiau foarte bine în antichitate dar au fost bolmojite, ascunse şi falsificate în totalitate.

Ariminismul sau mitraismul credea în supravieţuirea conştientă a esenţei divine care se află în noi, în izbăvire şi mîntuire. El mai credea într-o judecată cerească a fiecăruia după faptele săvîrşite dar în momentul decesului nu după revelaţiile ivriţilor. Mai avea caracteristic cinstirea zilei a şaptea – duminica – consacrată odihnei. Cuvîntul vine din limba română veche şi este compus din dumi: copil + niga/nica: preţios, venerat, victorios, adică ziua copilului strălucitor sau a cabirului luminos şi salvator cum apare pe unele monede ori medalioane ale lui Mitra.

Pe tăbliţa 11 Domoz tomu este fiul crucii strălucitoare. iar cabirii erau consideraţi fiinţe cereşti ce au zidit un neam divin pe pământ şi care i-a învăţat pe oameni prelucrarea metalelor, Mitra purtînd şi el acest titlul.

Hipolit, un ivrit pretins iudeo-creştin, în cartea Philosophumena sau Respingerea tuturor ereziilor ticluită pe la anii 175 scriind despre mai multe neamuri care ar fi apărut primele pe pământ create de Dumnezeu, spune despre neamurile arimine ale cabirilor: ,,…sau dacă au fost cureţii ideeni, neam divin, sau coribanţii frigieni, cei pe care Helios i-a văzut prima dată răsărind aşa cum fac pomii; sau dacă Arkadia l-a născut pe Pelasgos, mai bătrîn decît Luna; sau Lemnos pe Kabeiros, prunc frumos al misterelor inefabile…”. Păi întunecaţilor, nici că este nevoie de altă mărturisire privind poziţia uluitoare a religiei geţilor în cultura antichităţii, cînd chiar cei mai înverşunaţi duşmani vorbesc de neamul divin al cabirilor şi pruncul născut ce avea misterele inefabile. Voi aţi dat lumii doar urgiile şi orgiile sataniste însoțite de cel mai cumplit întuneric!

Într-o legendă mioritică, veche de la începuturile lumii se spune că cei 7 arhangheli(îngeri bătrîni) şi sfinţii, tare s-au bucurat că Dumnezeu le îndeplineşte voia şi au zis că ei vor clădi cerul, numai oamenii să-i ajute şi să-i susţină tot timpul adică să o ţină mai subţire cu înfulecatul pentru că atunci cînd oamenii se îndoapă cu carne, sfinţii slăbesc. Din acele vremuri au rămas cele 7 posturi, căci la început au fost 7 arhangheli care au făcut cerul. Dumnezeu dădu celor 7 arhangheli aripi ca să poată merge în tărîmul rohmanilor, sub fundul pămîntului, şi de acolo să aducă piatră şi mai scumpă, Şi au adus sfinţii de acolo atîta piatră, străvezie cum e sticla şi albastră cum e floarea cicoarei şi ochii îngerilor şi au făcut din ea cerul ca o boltă deasupra pămîntului, şi i-au pus 7 stîlpi făuriţi tot din piatră scumpă. Cerul are mai multe ceruri iar în al nouălea este o lumină mare unde se văd mese puse cînd se deschid porţile, pentru că acolo este raiul. Cerurile se deschid odată pe an la Bobotează. Hai să nu mai umblăm cu părul în ochi tovarăşi culturnici! Uite Legea Adevărului şi Dreptăţii primită de Eno aşa cum o ştia neamul meu mioritic din moşi strămoşi!

În mitul lui Adapa din teologia emeşilor, sufletul răposatului cînd se înălţa la ceruri la dreapta judecată, trebuia să treacă prin şapte porţi ale cerului pentru a ajunge în ţinutul morţilor unde era supus cîntăririi divine.

Cultul mitraic spune că cerul avea două porţi către Pămînt; una pe care scoborau pe pământ sufletele care se lăsau amăgite de formele şi farmecele materiei; a doua este aceea pe unde sufletele se urcă la cer, lăcaşul lor de început, după ce au încercat pe pământ toate ispitele vieţii, transformările şi chiar pedepsele ce aveau să le suporte din cauza greşelilor originare. Parcă prea aduce a iz creştin hoţomanilor, dar deloc a iudeo-creştinism pentru că în Tora şi Talmud asemenea vorbe de duh nicicînd nu se aud! Povestioara este asemănătoare cu una de pe plaiurile mioritice care spune că Sfîntul Ilie este personajul care va apărea la sfîrşitul lumii trimis de Dumnezeu să îi sfătuiască pe oameni să-l respingă pe Anticristul sau Iahwe care ne-a tot călărit de vreo 1600 de ani.

În tăbliţa 5 Mitrache Tomşa care era casierul unei mănăstiri s-a îmbolnăvit rău cînd era în ospeţie la ruda sa Ene şi a fost adus înapoi la Sarmisetuzo dar nimeni din neam nu l-a mîngîiat cu vorbe şi nu l-a cinstit cu băutură şi mîncare. Supărat ,,cînd sufletul şi mintea se vor veşteji am să-l rog pe sfinţia Onxa, ca împreună cu orientalul Gomtaro să-mi cînte duios şi tărăgănat, să fiu gata pregătit în camera mea ca OM şi să fiu salvat pe tărîmul iubirii lui Zamolxiu”. Această legătură istorică între neamul nostru şi cei din Orient arată că au existat schimburi de informaţii între cultura geților și cea a perșilor și aryas prin intermediul sciţilor sau direct cu geţii iar asemănarea dintre credinţa geţilor şi budism precum și zoroastrism dovedeşte că o parte dintre ei şi-au reformat cultul după modelul get şi chiar mai mult, iar perșii i-au făcut pe mioritici, nişte schismatici care ar fi furat înţelepciunea de la Zoroastru, spunînd că plaiurile din Carpaţi sînt iadul unde ard cei răi. Vechii perşi dar nu zoroaştri, îi mai spuneau lui Mitra Aryaman – Ospitalierul, fiindcă era diriguitorul sufletelor strămoşeşti.

Mitra se prezintă în cultul religios sub două forme, una fizică şi alta spiritual-energetică pentru a conceptualiza religia și morala inițiaților.

În forma sa fizică, deşi ne înfăţişează lumina, totuşi nu trebuie confundat cu soarele, cu luna sau cu stelele. Mitra este soarele cel adevărat iar soarele vizibil nu este decît oglinda strălucirii sale. Mitra este în acelaşi timp lumina pasivă dar şi cea activă, adică cea care luminează lucrurile şi cea care le vede. Şi fiindcă lumina, este socotită, de regulă ca principiul adevărului şi bunei-credinţe, Mitra personifica Legea şi a devenit apărătorul ei. De aici s-a născut caracterul său de mijlocitor între om şi Dumnezeu, de protector împotriva spiritelor rele.

Dar şi dincolo de mormînt el este lumina manifestă nu lumina infinită care a creat începutul fără sfîrşit. Acest concept al lui Mitra era la vechii perşi înaintea ,,revelaţiilor” lui Zarathustra. Mitra era mijlocitorul creaţiei, şi protector veşnic treaz, eroul fără seamăn, veşnic biruitor, geniul iubirii şi dreptăţii. În vechea religie a neamurilor arimine şi persane Mitra era un duh al luminii, puterea cea mai înaltă a luminii create, ce are înţeles fizic şi moral, adică şi puterea spiritului ce vede şi pătrunde toate, a adevărului personificat şi a credinţei. El este conducătorul tuturor duhurilor pe care le călăuzeşte prin noapte şi prin moarte la nemurire, este un erou luptător şi duşmanul tuturor demonilor întunericului, în această calitate are coif de aur şi scut de argint, stînd în carul de luptă, urmîndu-l o suită de îngeri de lumină şi de adevăr, în fine este apărătorul comerţului între oameni şi a celor săraci şi apăsaţi. Cultul se făcea în peşteri sfinţite unde erau puse şi simbolurile soarelui, a lunii, planetele, stelele, zodiile, calea sufletelor(Calea Laptelui), dăinuind pînă la sfîrşitul secolului lV şi care aducea mare supărare iudeo-creştinilor, noii stăpîni ai imperiului roman după anul 381.

Realitatea acestor adevăruri este dovedită de mozaicul mitraic(de mai înainte) din secolele ll sau lll descoperit la Palermo care ne arată peste timp unele din simbolurile religiei strămoșești, coiful de aur, fioroasa sabie a geților, toiagul și vasul cunoașterii asemănător cu cel descoperit la Vinča, vechi din mileniul Vll î.e.n. Semnul de pe coif îl găsim pe statuetele de lut descoperite la Gîrla Mare făcute în secolul Xlll î.e.n. Iar modelul coifului era purtat și în secolul l al erei noastre de unele căpetenii ale geților(T 62) care mergeau să dea cu sabia în nepoftiți și lacomi.

Vechii arimini şi perşi ţineau sărbătoarea de 21 decembrie ca naşterea luminii din întunericul peşterii iar la echinocţiul de primăvară aveau Newruz (ziua nouă) cînd ziua devenea mai mare decît noapte fiind considerată şi Anul Nou. Atunci i se sacrifica un taur ca simbol al rodniciei pămîntului şi a renaşterii naturii prin puterea sacrificiului. Aceste sacrificii se făceau în locuri anume alese dar fără altare sau alte chipuri cioplite pentru că perşii şi geţii nu aveau năravul grecilor sau a romanilor de a venera statuile. Iar Herodot ne luminează tărtăcuţele în această direcţie: ,,Perşii, nu aveau obiceiul, să înalţe în onoarea zeilor, nici statui, nici temple, nici altare, din contra – ei socotesc smintiţi pe cei care fac astfel, şi după părerea mea, aceasta vine din aceea că ei nu cred, precum cred grecii, că zeii adică să aibă forme omeneşti”. Aţi văzut pungaşilor cîte parale face toată maimuţăreala voastră materialist-hedonist-consumistă!!!

Legenda naşterii lui Mitra sub forma luminii ieşind dintr-o piatră sau dintr-o peşteră, este legată de doctrina transmigraţiei sufletului şi a avut mare trecere în lumea romană. Şi pe tăbliţa 44 care consemnează moartea marelui get Boero Bisto, în centrul jos se vede o peşteră cu arcadă iar în interiorul ei, în stînga stă îngerul păzitor cu roata vieţii în mînă şi în dreapta este un tripod cu un cap de taur deasupra. Ne spune altă legendă că Mitra s-a născut într-o peşteră, dintr-o lespede de piatră în ziua de 25 decembrie cînd păstorii din ţinut au venit să i se închine. Această zi fiind venerată ca naşterea ,,omului strălucitor” era cinstită în imperiul roman cînd ariminismul a ajuns cult al împăraţilor, sub numele de Sol Invictus, pentru că în limba latină nu existau cuvinte identice cu cele din limba geţilor care să exprime corect conceptele religioase. Iudeo-creştinii hoţomani au început să sărbătorească această zi drept naşterea lui Hristos, Soarele Dreptăţii nu cu mult înaintea anului 380 chiar dacă ziua de naştere a lui Iisus a stabilit-o Dionisie Scitul pe la anul 550, la 21 martie cînd era Anul Nou în mitraism! În Cipru, sărbătoarea s-a ţinut începînd cu anul 375 adică atunci cînd iudeo-creştinii satanişti conduşi de episcopul Ambrosie au pus mîna pe imperiul roman de apus printr-o lovitură de stat, iar în Asia abia în anul 387 după ce religia geţilor a fost interzisă în tot imperiul roman în anul 381.

Pe monezile de aramă ale împăratului get Constantin cel Mare apare legenda ,,Soarelui Invincibil, Însoţitorul meu” care infirmă minciuna ce zice că acest conducător al imperiului l-ar fi apucat dragostea drăcească de Iahwe cel întunecat.

O legendă mioritică ne prezintă naşterea lui Sarmis/Mitra spunînd că:
E o mare neagră piatră,                            Ca să nască fiu de piatră…
Ler, Doamne, Ler!                                   Ler, Doamne, Ler!
Şi Maica îngenunchează,                         Şi născu fiul din piatră,
Ler, Doamne, Ler!                                   Ler, Doamne, Ler!
Ca o piatră pe o piatră                              Misterul, Misterelor…
Ler, Doamne, Ler!                                    Ler, Doamne, Ler!

Adică aşa cum apare în scrierea Omiliile caldeene, şi cum boscorodea îndrăcitul ivrit Hipolit pe la anul 175 despre ,,pruncul misterelor inefabile”, în memoria colectivă a mioriticilor de la începutul secolului XX, religia strămoşească încă nu dispăruse. O altă zicere vorbeşte despre ,,bătrînul Crăciun” care stă alături de  Bunul Dumnezeu şi ne arată cum este săvîrşit misterul pietrei, adică al izvodirii din Piatra Născătoare:

Sus la cheia raiului,                               În stîlp piatră mi-e-ncheiat,
Bună ceată mi-e adunată,                      D-unde sfinţii c-auzea,
Tot de sfinţi, de aceia sfinţi,                  Ei săltară şi zburară,
Şi-mi citeau, prooroceau,                      Sus mai sus se ridicară,
Şi-mi citeau de Dumnezeu,                   Cu norii se-amestecară,
Şi pe Dumnezeu nu-l ştiu,                     Jos mai jos că se lăsară,
Iar Ion, Sînt-Ion…                                 Pe stîlp de piatră cădea,
Din gură aşa grăia                                  Cînd acolo ajungea,
– Voi citiţi, proorociţi,                            Cărţi pe braţe că-şi lua,
Şi-mi citiţi de Dumnezeu,                      Şi citea, proorocea,
Şi pe Dumnezeu nu-l ştiţi,                      De trei zile şi trei nopţi,
Iar eu vin şi bine ştiu,                             Stîlp de piatră în patru crapă,
Jos la cheia raiului,                                 Iată Dumnezeu că scapă.

Într-o altă variantă a înălţării lui Sarmis/Mitra la cer, se spune că după un oarecare răstimp petrecut printre oameni, stînd odată la masă cu soţii săi pămînteni, s-a înălţat la Cer. Mitra era divinitatea care leagă cerul de pământ prin intermediul razelor solare şi purtătorul dreptului juridic divin, era protectorul justiţiei ocrotind încrederea reciprocă şi pedepsind aspru jurămintele false şi trădarea. Era ocrotitorul oştirii şi chezaşul unităţii neamurilor arimine de aceea l-au iubit atît de mult soldaţii geţi din armata romană şi l-au răspîndit peste tot pe unde şi-au purtat paşii.

Arma lui era o măciucă din lemn ferecat cu care alunga norii ce vroiau să-i acopere luminoasa faţă.

Adepţii lui Mitra din imperul roman înălţau rugăciuni către Optimus maximus Caelus aeternus Jupiter fiind soţul Terrei pe care o binecuvîntează cu puterea creaţiei sale şi vedem în poveste, varianta latină pentru Mama Pămîntească şi Tatăl Ceresc din religia geţilor şi scrierile esenilor. În Lydia, Mitra este numit Sabasios. Pe o placă funerară din Belalis – Tunisia este amintit Jupiter Sabasius ca un zeu al divinităţilor din munţi şi este încă o dovadă a adaptării limbii latine la religia geţilor chiar dacă formularea nu este clară şi explicită. Nama, Nama Sebesio! este o dedicaţie lapidară ce apare pe mai multe basoreliefuri mitraice. În sanscrită nama înseamnă nume, chemare; în română avem nam: lucru voluminos, mare; namea: scrisoare oficială, rugăminte. Iahwe din Tora a fost tradus pentru cultul goimilor ca ,,kiros Sabaot” născocirea venind din cuvîntul saba cu sensul de înțelepciune și ot  care arată genul feminin în ivrită, dar tartorul lor este numai viclenie și ură, nicidecum domn al cunoașterii și luminii, iar nu o doamnă cum a fost Iaho la începuturile ei în mozaism, fiind luată de la egipteni unde era cu adevărat maica cerească. În muzeul Termelor din Roma există un sarcofag pe care este sculptat un candelabru cu şapte braţe înconjurat de cele patru Anotimpuri iar istoricii au stabilit legături cu cultul lui Sabasios, cu Pomul Vieţii şi cu menora iudeilor, preluată după acest simbol și deci furată întunecaților, cum vă este felul, năravul și apucătura vicleană și odioasă.

Mitra cerescul nu încetează să vegheze la buna rînduială a credincioşilor săi. Pentru pămînteni, viaţa este o continuă încercare unde trebuie să aleagă între bine şi rău, dar curăţenia sufletească îi ajută pe cei vrednici să iasă din acest impas. În imperiul roman, Mitra devine atît un zeu al soldaţilor cît şi un protector al statului fiind un învingător al duşmanilor externi cît şi a instinctelor perverse. În unele ritualuri mitraice, iniţiaţii se mascau luîndu-și numele animalelor cultice, în special leu, urs iar la noi jocul ursului de Anul Nou ne arată cine sîntem și nu cine ne spun liftele că sîntem ca să avem spor la maimuțărit.

Deşi de-a lungul timpului acest cult al renaşterii din moarte şi al generării veşnice a naturii, şi celorlalte fiinţe vii, a purtat în istorie nume precum Gibil la emeşi, Cybele la frigieni, Sebesio, Sabasius şi Zabasios la traci şi Zabelo la geţi, divinitatea are o trăsătură fundamentală, se naşte din lumină, regenerează viaţa pe pământ şi apoi se urcă iarăşi în lumină la ceruri. Iahwe se ţine numai la întuneric şi la dos puturos ce duhneşte numai a pucioasă!

Obiceiul adepţilor lui Sabasios de a consacra mîinile pentru rugăciune din care primele trei degete întinse, făceau gestul liturgic al binecuvîntării şi care a fost preluat de iudeo-creştini fără să se ruşineze. Adepţii religiei înţelepţilor – mitraismul – credeau că mortul este ridicat la cer de îngerul său păzitor şi participă la o sărbătoare acolo sus a preafericiţilor. Imaginea a fost descoperită pe o frescă ce decorează o necropolă vecină cu cea a unui preot de-a lui Sabasios, Vincentus, înhumat în catacomba creştină din Pretextat, fapt foarte ciudat la care nu s-a găsit nici o explicaţie logică. Nu-i nimic, o dau eu; este dovada de netăgăduit a furtului religiei geţilor de către tîrîturile ce îşi spuneau iudeo-creştini şi care în sălbăticia lor fanatică au profanat pînă şi mormintele adevăraţilor creştini!

Culturnicii occidentali practică o diversiune foarte parşivă vorbind de Mitra, Sabasios, Sebesio, Deus Aeternus, şi alte nume ca şi cum ar fi religii diferite, ori ei ştiu, ca şi mine că era o singură religie iar artefactele arată că o practicau mai multe neamuri şi fiecare s-a exprimat în felul lui şi în limba lui. Dacă cineva ar citi într-un cimitir, texte sacre amintind de Dumnezeu, Bog, Got, Dieu, ar spune că în respectivul loc se practicau mai multe religii, ori numai una dar în mai multe limbi?

Mitra era legat în cultul său din imperiul roman, de Marea Făcătoare sau Născătoare sau cum ar spune geţii despre Mama Pămîntească. În cultul mitraic iniţiaţii se deghizau în animale şi practicau anumite dansuri ritualice dar obiceiul se găsea şi în cultul lui Attis cel care moare şi renaşte în fiecare an la 25 martie iar noi ne mai amintim acele vremuri prin jocul caprei din judeţul Bacău, unde după ce dansează cu mult foc, capra moare, dar cel care o mînuieşte îi spune un descîntec la ureche cu care o învie şi reîncepe jocul plin de bucurie. Misterele mitraice au fost la început sărbătorite în peşteri care, find apoi adaptate de către romani în peşteri artificile sau în clădiri ca lăcaşe distincte de cult.

Herodot vorbind despre marea religie naturistă a magilor, spune că Mitra este denumirea pe care aceştia i-o dau marii Zeiţe Mame din care s-a născut tot ce este viu pe pământ. În sanscrită cuvîntul mâmâ înseamnă chiar mama. Kibela era denumirea peşterilor unde se celebra cultul Zeiţei Mame, de unde vine şi numele ei, Cybele care a ajuns şi pe malurile Tibrului în secolul lll î.e.n. să le ţină şi romanilor de urît şi of. În eme-gi cuvîntul ki are sensul de pămînt, vizuină, a se băga în vizuină, locuință, iar bala înseamnă a se lungi, fus, șarpe, a slava, împărțire cinstită, înțelesuri care ne duce la Echidna din țara Arima de sub muntele Parîng.

Cybele, se spune că locuia pe cele mai înalte creste ale muntelui Ida iar pinul veşnic verde(pomul vieţii) rămînea totdeauna consacrat lui Attis. Tot în Frigia mai era cunoscută şi venerată sub numele de Ma – Marea Mamă – fiind zeiţa munţilor şi a peşterilor, cuvînt ce are acelaşi sens în limba română. Cybele era percepută în cult şi ca o divinitate a fecundităţii din care s-au născut toate sălbăticiunile pădurilor şi cîmpiilor iar alături de ea era zeul Attis sau Papas, ca soţ dar primul rol îl avea zeiţa. La fel era și la strămoșii noștri cu Mama Pămîntească cum dovedesc scrierile esenilor, pe care nimeni nu vrea să le pună în cîntarul adevărului.

Cultul Cybelei a ajuns cult oficial al împăratului Claudiu pe la anul 41 care a stabilit data sărbătorilor la 15-27 martie odată cu începerea noului an agricol. În 15 se pornea la anunţarea sărbători cu trestii apoi se pleca în căutarea lui Attis. După găsirea acestuia se sacrifica un taur de şase ani pentru asigurarea fertilităţii cîmpurilor. După şapte zile de post începea adevărata sărbătoare, se aducea un pin ce simboliza trupul mort al zeului şi care era împodobit cu panglici colorate de lînă şi ornat cu ghirlande de flori. Următoarea zi, credincioşii îl plîngeau pe mort iar în ziua de 24 se făcea înmormîntarea lui Attis ca pentru orice muritor, preoţii se flagelau şi urlau de jale. Dar pe 25 era marea sărbătoare ce semnifica renaşterea naturii iar Attis se trezea din somnul morţii şi participa la bucuria colectivă. Sărbătoarea se termina pe 27 printr-o procesiune triumfală pe străzile Romei.

Prelatul roman Dionisie Scitul, născut în Dobrogea cum am mai arătat, a stabilit în anul 550, ziua de naştere a lui Isus la 25 martie dar toţi o sărbătoresc la 25 decembrie pentru că nu puteau scoate din minţile oamenilor tradiţiile religiei geţilor. Cultul Mamei zeilor –Cybele, pătrunsese la greci chiar înainte de a ajunge la Roma. La Autum în peninsula italică, carul zeiţei tras de boi mai era încă plimbat în secolul lV pe cîmpii pentru a asigura fertilitatea. În era noastră Attis mai purta numele de Menotiranus adică stăpînul lumii. Cuvîntul tiran înseamnă stăpîn iar Men era o străveche divinitate adorată în toată Frigia şi în regiunile înconjurătoare.

Lycienii închinau cultelor pe care le practicau, printre care şi cel pe care romanii l-au numit Mitra, ,,peştele sacru” pe care îl numeau orphos. Noi mai ştim că eroul arimin din Tracia ce a participat la războiul Troiei şi a plecat în căutarea lînei de aur scriind şi primul poem despre aceste păţanii năstruşnice se numea Orfeu adică sfînt ca un peşte. Şi cabirii din Canaan, aveau o divinitate sub formă de peşte la fel cum apare pe tăbliţa 9 ce arată mare prieteşug între preoţii geţi şi cei gali pripăşiţi de dor de foaie albastră printre şatrele mioriticilor. În judeţul Botoşani s-a descoperit un peşte de aur de cca 60-70 cm ce arată răspîndirea acestui cult în spaţiul getic dar nu numai. Apariţia misterelor lui Mithra în peninsula italică a fost în secolele l-ll şi s-a dezvoltat în apropierea cultului lui Cybele, preoţii obţinînd astfel sprijinul unei instituţii oficiale a statului roman.

Mitra mai apare pe unele inscripţii cu epitetele de taurobolium şi criobolium, adică sacrificatorul de taur sau berbec cum apare pe coiful de la Coțofeneștii Bacăului. În realitate termenul se referă la un ritual vechi arimin prin care era prins viu un taur sălbatic cu ajutorul unei arme – poate arcan – iar viteazul avea dreptul că îl călărească înainte de a-l sacrifica. În timp acest ritual a primit mai mult un caracter mitic în care sacrificiul taurului, autorul creaţiei era un simbol al regenerării naturii în totalitatea ei. Sacrificiul nu era o jertfă de sînge adusă unui zeu canibal ca în mozaism, pentru că nimeni nu se sfințea ci renăştea, fie numai una temporară a sufletului naturii din care făcea parte şi iniţiatul alături de întreg neamul omenesc.

Dar limba în care se slujea religia geţilor/mitraismul sau religia înţelepţilor cum îi ziceau unele soboruri, în imperiul roman era limba strămoşească pe care o putem numi rumună sau getă dacă nu avem danf în goarnă. După informaţiile venite de la latinul Firmicus Maternus care a scris între anii 346-350 De errore profanarum religionum, spune că limba de cult în mitraism nu era nici greaca nici latina ci limba lui originală, dar nu vreau să ne lumineze  preacucernicul iudeo-creştin despre limba pe care o sporovăiau geţii şi celelalte neamuri cînd se rugau la Sîntu, de frică să nu i se înnegrească instrumentul minciunii – limba – şi căzînd, săracul să rămînă fără unealta blestemată cu care îşi cîştiga traiul. De viţă senator roman şi iubitor a tot ceea ce însemna romanitate în acele vremuri, trece la iudeo-creştinism care nu este decît un satanism mozaic, şi punîndu-se în slujba lui Belial, dă cu parul acolo unde vede ,,duşmanul de moarte”. Mîrşave şi odioase jivine au ieşit la vreme de întuneric din ouăle de basilisc!

Dar putem afla limba în care se slujea în mitraism, datorită tăbliţei de plumb 60 turnată de mato Dapisiu, tatăl lui Ili şi care ne povesteşte cum zavistea şi năravul prost şi-au făcut loc la sciţii din estul Geţiei precum şi la tracii din Tracia. În aceste două ţări nişte preoţi cam zurlii şi cu unele apucături stricăcioase, după aflarea morţii lui Ili din primăvara anului 30 întîmplată la Ierusalim, au considerat că pot interpreta învăţăturile din Legea Adevărului şi Dreptăţii, primită de Eno iar Frăţia Celui Ales din Sarmisetuza a zăpsit tărăşenie. Pe dată a trimis pe preotul Zuirasio, să meargă atît la sciţi cît şi la traci, să restabilească buna rînduială a religiei crucii şi ritualul religios iar pe preoţii nărăvaşi să-i schimbe cu ,,preoţi rumuni” şi care sigur slujeau în limba originală a crucii Mîntuitorului, adică rumuna sau geta, dar urîtă de moarte de tîrîturile latriniste carpatine la fel cum a fost urîtă în antichitate de greci şi italici.

Calea spre lumină din această nevoință cumplită a aflării limbii de slujire în creștinismul arimin sau mitraism în imperiul roman, cult care a ajuns din ariminism, sub pana unor satanişti chiar arianism, să purcedem la cercetatul celor vechi unde mai găsim cîte ceva fărîme de informaţii despre adevărata noastră istorie.

Iordanes a scris Getica pe la anii 550 şi în paragraful 132 ne spune că în anul 376, o mulţime de geţi şi goţi, fugind de groaza stîrnită de fioroşii huni, şi-au găsit liniştea la sud de Istru unde împăratul get al imperiului roman de răsărit Valens, le-a dat sălaş în Moesia, adică Bulgaria de azi. Cum împăratul îşi iubea religia strămoşească, i-a poftit pe noii veniţi să fie alături de restul neamului său în cele iubitoare de Sîntu, iar episcopul iudeo-creştin pufăie furios: ,,împăratul Valens, răpit de perfidia arienilor… a trimis la ei predicatori din partea sa… Astfel şi vizigoţii au fost făcuţi de către împăratul Valens mai degrabă arieni decît creştini.” În paragraful 133 autorul spune supărat foc despre înrăiţii predicatori ,,arieni”, adică geţi şi practicanţi ai ,,religiei lui Zamolxe”, că i-a zăpăcit atît de rău pe noii veniţi din neamul goţilor – ostrogoţi, vizigoţi şi gepizi – încît ,,i-au învăţat pe aceştia nu numai limba acestui neam, dar şi dogmele acestei secte.” Adică împăratul get Valens, prin predicatorii trimişi la goţii stabiliţi în Moesia, i-a învăţat pe aceştia atît ,,religia lui Zamolxe” sau arianismul cum minţea Iordanes, dar şi limba getă în care se slujea religia oficială din imperiu roman, fiind şi o limbă de largă circulaţie alături de latină şi greacă. Să mai reamintesc odată în contextul informaţiilor lui Iordanes, că împăratul roman avea şi titlul de ,,pontifex maximus”, mitraismul fiind religia oficială a împăraţilor romani din anul 182, iar slujba se ţinea ,,numai în limba lui de origine”, adică limba getă cum avem mărturie și în altă parte!

Episcopul de Constantinopol, Ioan Chrisostomus, pe la anul 398 trece o parte dintre aceşti goţi rămaşi în Moesia la iudeo-cretinism, însă cel mai important conducător al lor împreună cu neamul său, ,,Travitter, rămîne fidel credinţei lui Zamolxe.” Adică chiar şi după declanşarea holocaustului împotriva culturii şi religiei geţilor în imperiul roman din anul 381, unii care nu doreau să se pupe în bot cu Satana, şi-au apărat acest drept cu sabia rămînînd în ,,credința lui Zamolxe”, adică arianism cum mint liftele iudeo-sataniste de vreo 1600 de ani!. Dar adevărul că religia geţilor se slujea în imperiul roman în limba getă se ştia cu mulţi ani înainte numai că iudeo-sataniştii au falsificat toată istoria acelor vremuri să le fie numai lor cîntare de dor şi of cu mare folos în puhoiul de minciuni.

Filozoful şi matematicianul grec Iamblichos, care a murit pe la anul 330 scrie în lucrarea Viaţa lui Pitagora, că religie geţilor sau cultul lui Zamolxe era practicat cu mare cinstire de galaţi, tribali şi alte neamuri dar şi de către goţi! Autorul are în vedere aici pe goţii care împreună cu geţii au format timp de peste 150 de ani imperiul amal de la estul Carpaţilor, pentru că ceilalţi goţi care se aflau sub stăpînirea hunilor nu cred că i-a cunoscut grecul.

Chiar mult mai devreme, furiosul mincinos Tertulian pe la anii 200, în lucrarea Praescriptio adversus Haereticos, vorbeşte ca o lepră criminală despre mitraism  ca despre un cult al diavolului scriind plin de ură şi ticăloşie astfel: ,,Diavolul este cel care îi îndeamnă pe eretici să imite ritualurile noastre sfinte în timpul venerării zeilor lor falşi. El le porunceşte să însemne cu o cruce frunţile soldaţilor lui Mithra.” Adică vrea spurcatul să ne facă să credem, că, religia oficială a imperiului roman, şi cultul împărătesc se înfrupta vîrtos dintr-un cult de closet satanist, interzis a fi practicat public cum recunoaşte chiar această secătură odioasă şi criminală!
Parcă pentru a-i băga în groază pe toți care se uită strîmb la Talpa Iadului ne zice plin de venin să luăm aminte ce ne așteaptă: ,,Semen sanguis hristianorum – sîngele este sămînța creștinilor” adică sacrificii peste sacrificii dar numai de sînge omenesc, cum au făcut cetele lui Ucigă-L Toaca după anul 381 cînd au ajuns stăpînii imperiului roman. Prea înfricoşătoare este golănia ca să fi îndrăznit cineva să o demaşte pînă acum! Dacă în creștinismul arimin apa sfințită era atît mijloc de purificare cît și de tămăduire, în mozaism sîngele animalelor sau a oamenilor erau modalități de purificare și vindecare. Ivriții credeau că viața/sîngele animalelor sau a omului ucis ritualic și apoi ars le aducea alinare și bunăstare, concept ce se găsește numai în canibalism.

Şi episcopul Meliton al Asiei, citat de Eusebiu din Cezareea în lucrarea Istoria bisericească, scrie pe la anii 175 ,,că filozofia creştină după ce a înflorit la barbari, s-a răspîndit în imperiu”.

Mai aduc de mărturie pe Iustin Martirul care ne-a lăsat înainte de anul 150 două scrieri; Apologia şi Dialogul cu iudeii, unde spune ,,că ideile creştine sînt cunoscute de sciţi”, adică de locuitorii de la nordul Istrului şi a Mării Negre care sînt geţii sau strămoşii mei, pentru că voi veniţi din urdorile imperiului roman şi mult vă place să vă făliţi cu asta.

Dar toţi istoricii contemporani sînt de acord că mitraismul sau ,,religia/filozofia creştină” s-a răspîndit de la Dunărea de Jos, sau de la ,,barbari/sciţi” cum găsim în izvoarele scrise, ajungînd după anul 182, cultul oficial al împăraţilor şi al imperiului roman, care era condus de geţi. El era oficiat în limba getă de funcţionari, soldaţi şi alte pături din societatea vremii, aşa cum ne lasă mărturie Arrianus(95-175) din Nicomedia, care scrie către sfîrşitul vieţii Arta tacticii militare. În acest text autorul zice pe la anii 170 că soldaţii geţi din armata imperială romană se instruiau în limba getă şi ,,…învaţă strigătele de luptă strămoşeşti ale fiecărui neam, strigătele celţilor pentru celţi, strigătele geţilor pentru geţi şi strigătele retice pentru reţi.” Şi eu aud strigătele de luptă ale strămoşilor mei geți care mă îndeamnă să le dau la mir trădătorilor de Neam şi Ţară şi plăsmuitorilor de ,,sfinte adevăruri”.

Ura fără seamăn a ivriţilor, grecilor şi romanilor asupra culturii şi religiei geţilor are un motiv încă necunoscut pînă în prezent. Dacă jegoşenia iudaică a satanismului fariseic dorea să se extindă în secolele l-lll ale erei noastre în tot imperiul roman dar nu mai avea loc de mitraism, grecii şi romanii aveau alte ofuri şi veninuri la lingurea. După anul 182 cînd religia geţilor a ajuns cult oficial al imperiului şi mai ales după anul 193 cînd primul arimin Septimius Severus, se urcă pe tronul Romei, romanii au pierdut încetul cu încetul puterea din mîini. Astfel după anul 275, capitala fiind mutată la Sirmium iar Italia ajungînd o provincie oarecare, toate privilegiile avute în trecut de oligarhia romană erau doar o amintire dureroasă și greu de înghițit.

Cultura, religia şi limba geţilor, erau valori spirituale ,,barbare” acceptate de cea mai mare parte a populaţiei imperiului, dar nu şi de foştii stăpîni, romanii şi grecii. Şi din această nostalgie bolnavă a ,,stăpînilor lumii” şi ,,înţelepţilor lumii” s-a adunat atîta venin şi ură încît după anul 381, au urmărit să distrugă în totalitate spiritualitatea getă din imperiul roman şi să interzică limba pentru că în religia geţilor, mijlocul de comunicare religios era considerat ca limbă sfîntă.

În scrierea esenă descoperită la Qumran, Frăţia Celui Ales, avem informaţii mai lămuritoare despre limba strămoşilor noştri geţi ce avea statutul de limbă liturgică sfîntă. ,,Noi vom dărui Legii/ Înţelepciunea Limbii/ Vorbirea Sfîntă,/ Faptele şi Cuvintele drepte.” Aceasta este una din marile crime ale iudeo-creştinilor satanişti romani şi greci, dar fără a-i uita pe ivriţii mozaici, care au scos cultura geţilor şi istoria acestui neam în afara timpului!

În religia geţilor sau mitraism, calendarul începea cu sărbătoarea Anului Nou la 21 martie care era stabilit în zodia berbecului iar românii au păstrat această tradiţie pînă la începutul secolului XVlll, cînd popimea grecoteilor fanarioți înstăpîniți peste neamul nostur ca slugi preasupuse ai otomanilor  i-a învăţat altceva. Poate de aceea pe coiful de aur descoperit la Coțofenești apare sacrificat berbecul de către Mitra.

Un text al lui Ieronim spune că misterele mitraice aveau şapte etape de iniţiere: corb, ascuns, oştean, leu, persan, sol al Soarelui şi tată. Fiecare grad de iniţiere avea costumaţia lui de ceremonie pe care o îmbrăcau în diferite ocazii festive. Iar sfîntul Augustin al catolicilor scrie într-o lucrare a sa despre aceşti mascaţi că ,,astfel arată cei ce sînt numiţi înţelepţi, josnic travestiţi”. Ştia şi întunecatul Augustin că adevăraţii creştini îşi mai spuneau înţelepţi, pe cînd ei, iudeo-creştinii lui Iahwe nu îşi ziceau decît ,,verus Israel” adică fiii întunericului.

Cei care ajungeau să poarte titlul de ,,tată” sau ,,părinte” puteau să aibă sub autoritatea sa mai mulţi novici iar aceştia îşi spuneau între ei ,,fraţi” sau ,,surori”. Şef al părinţilor avea rolul unui fel de Papă sau Patriarh, iar cînd aceast cult era religie oficială a împăraților romani, cel care trăia Roma se numea ,,Pater Patrum” sau Babacu(tată, părinte) Petratus(piatră). Numai în limba română cuvîntul babacu are sensul de tată sau părinte, dovedind încă odată adevăratele rădăcini ale creștinismului arimin sau mitraismului. Cînd se începea ceremonialul de iniţiere, în faţa novicelui se punea pe un tripod o pîine cu semnul crucii pe ea, sau patru pîini mici cu semnul crucii pe ele şi o cupă ce are de asemenea semnul crucii pe ea plină cu apă neîncepută. Iniţiaţii îşi puneau mîinile pentru rugăciune iar primele trei degete de la mîna dreaptă rămîneau întinse, gestul liturgic însemnînd binecuvîntarea pe care iudeo-creştini l-au luat din religia strămoşească, dar mint cînd le arăţi obrazul. Ritualul îl găsim amintit parţial în scrierea esenă a geţilor pripăşiţi în Palestina, intitulată Cele şapte căi ale păcii ,,Şi împreună rup pîinea sfîntă/ Şi în tăcere împărtăşesc sfînta masă.”

Lăcaşele lor de cult erau peşterile din munţi iar în oraşele romane acestea au fost înlocuite cu nişte construcţii subterane, spelaea pe care istoricii le-au numit mitreum. În ceremonialul religios preotul era ajutat de unul sau doi diaconi iar Tertulian spune în Aduersus Iudeos că summus pontifex – preotul suprem nu se putea căsători decît o singură dată, dar ,,preabunul creştin” avea în vedere pe preoţii care era subordonaţi adunării taţilor/părinţilor pentru că mai aminteşte el asemenea creştinilor, existenţa  lăcaşurilor de ,,fecioare şi abstinenţi” adică maici şi călugări pentru ştirea noastră adevărată. Celibatul era o virtute pe care mulţi o îmbrăţişau de bună voie aşa cum ştim despre preoţii geţi din surse greceşti şi mozaice. De trei ori pe zi, dimineaţa, la amiază şi seara, preotul adresa rugăciuni duhului creator al luminii pe care culturnicii îl iau drept Soarele şi întreţinea focul veşnic să nu se stingă niciodată. Găsim afirmaţii asemănătoare făcute de J. Flavius şi Filon, despre obiceiul esenilor de a practica un ritual identic dar în Iudeea şi Egipt şi spun mincinoşii că aparţinea cultului… mozaic, inspirat numai de muzele iahwiste!

Existau şapte ritualuri de iniţiere mitraice care cuprindeau un botez, o confirmare a apartenenţei la această religie prin însemnarea cu semnul crucii pe frunte şi pe mîna dreaptă în timpul actului de iniţiere iar după ungere urma împărtăşania şi o masă ritualică luată împreună cu toţi iniţiaţii. La unele sărbători, adepţii se îmbrăcau în blana diferitelor animale şi dansau după melodiile cîntate la diferite instrumente iar noi românii am păstrat aceste comori de tradiţie strămoşească în diferite obiceiuri de Anul Nou şi de Crăciun.

Ariminismul/mitraismul fiind cultul împăratului roman începînd cu primii ani de domnie ai lui Commodus(180-193), clerul care slujea această religie s-a bucurat de toată atenţia acestora, iar asociaţiile – sodalicia – prin care se transmiteau învăţăturile şi canoanele religioase erau pline ochi de fel de fel de învăţaţi mustind de înţelepciune mioritică. În româna veche cuvîntul sodal are sensul de ucenic şi iarăşi trebuie să pun mîna pe ciomag să le arăt falsificatorilor de istorii şi limbi că nu latina a intrat în limba geţilor ci tocmai limba acestora în latină prin ariminism şi soldăţimea arimină care forma grupul etnic cel mai numeros din armata romană. Cu toată ura fără margini a grecilor şi italicilor privind ştergerea din istorie a religiei geţilor, au rămas ruinele a sute de monumente mitraice care acuză holocaustul făcut împotriva acestui cult de către cele trei popoare netrebnice – ivriţii, grecii şi italicii.

Şi de v-am milui pe toţi cu cîte o ţeapă, ar fi sigur prea puţin pentru răul fără margini pe care l-aţi făcut neamului get și apoi rumun de-a lungul timpului.

Mitraismul sau creştinismul arimin este o filozofie religioasă a energiilor universale ale căror simboluri sînt fulgerul şi focul ceresc, fiind o religie a înălţimilor munţilor ce a dus la răspîndirea ei în tot imperiul roman dar nu prin foc şi sabie aşa cum au făcut iudeo-creştinii, ci prin duhul blîndeţii şi al cunoaşterii legilor adevărului şi dreptății. În Lycia, Lydia şi Caria, Mitra era însoţit de epitetul ,,stratios – conducătorul militar sau ostaşul” atribuit de subţirii greci numai lui Zeus.

În legenda lui Mithra, calul joacă un rol foarte important, păstrat pînă la noi în rugăciune 36 a lui Dion din Prusa şi plesnit de culturnici prin sintagma ,,cavalerul trac” căruia, au ştiut ei cum să-i vină de hac!

Discipolii lui Mithra alcătuiau o biserică organizată cu o ierarhie dezvoltată, lăcaşe de cult în tot imperiul roman şi o mulţime de scrieri sacre adunate în cartea numită Biblia. Aveau noţiunea de Mijlocire şi de Răscumpărare şi un Mîntuitor, care era om dar şi duh ceresc şi o doctrină a Vieţii de Apoi. Aveau euharistia şi taina botezului, găsindu-se prea multe analogii cu iudeo-creştinismul ca să nu-i putem acuza de crimă şi hoţia cea mare din istoria omenirii.

Cultul lui includea botezul, sacrificarea unui taur ca simbol al creaţiei lumii şi o cină compusă din pîine şi vin luată împreună de adepţi şi maestru. La naştere, membrii acestei comunităţi religioase se botezau la fel ca strămoşii noştri geţi, ritual folosit şi de emeşi. Pînă în secolul lll, iudeo-creştinii nu îşi botezau copii ci doar adulţii deşi le plesnea obrazul de iubire pentru Iahwe! În timpul ritualurilor lui Mitra, acestuia i se ofereau pîine, apă şi vin. Pîinea era însemnată cu o cruce. Vinul era considerat băutură sacră datorită faptului că el este prima plantă cultivată după potop, născută din sîngele taurului ceresc iar băutura consumată dă o stare de euforie fiind considerată la multe popoare ,,băutura nemuririi”. Dar în eme-gi cuvîntul geş-tin înseamnă atît vin cît şi viţa de vie şi este compus din geş cu sensul de lemn şi tin cu sensul de viaţă, deci ,,băutura vieţii”

Misterele mitraice i-au fascinat pe toţi datorită dualismului care îl deosebeşte de celelalte culte şi îi dă o rigoare aparte dogmei şi moralei, ignorate cu bună ştiinţă de celelalte religii. Ceremoniile secrete la care participau numai iniţiaţii se celebrau în peşterile munţilor sau peşteri amenajate în pământ. Neofitul era botezat şi apoi participa la o masă liturgică după sacrificarea taurului ca un simbol al renaşterii naturii şi omului ca parte a sufletului universului. El identifică principiul răului ca pe un duh la fel ca şi principiul binelui, Creatorul lumii. Neoplatonicienii s-au inspirat şi ei cît au putut din religia lui Mitra, dar nu există nici o vorbă de supărare în această direcție pentru că nimeni nu a strigat: hoții!

Mai avem o zicere plină de tîlc de la aryanamii persani ce practicau vechiul cult al lui Mitra, ei considerînd că lumea a fost făcută pe baza a zece porunci iar diriguirea ei se găseşte tot în acestea. Asta ne aduce nouă aminte de marele înţelept get, Deceneu(dece: zece + neu: nou, înnoit, veste). Neamul aryas din India migrase din Carpaţi în vremuri uitate de culturnici dar nu şi de timp şi îşi mai spuneau aryanami, iar vechii persani care practicau cultul lui Mitra, trăiau în regiunea Aryanam adică ţara zeilor. La Roma, Mitra purta şi numele de Arimanius, adică al ariminilor sau geţilor ca urmaşi ai lui Moş Arimin, de unde şi numele de ariminism pe care falsificatorii de istorii l-au transformat în arianism.

Uneori Mitra apare cu cap de leu iar misterele lui s-au numit Sacra Leontica şi Coracia(corbii, iar românii din judeţul Bacău au dansul corăgheasca) fiind 7 grade de iniţiere: 1. coracii – corbii, 2. milites – militarii, 3. leones – leii şi leoaicele pentru că putea participa şi femeile, 4. kriphii – tainicii, 5. persei – persii, 6. heliodromii – calea luminii, 7. patres – părinţii. Începătorul trebuia să treacă prin cele şapte trepte de iniţiere şi după ce a isprăvit cu bine toate încercările primea botezul de apă, i se apăsa pe frunte și mîna dreaptă semnul crucii cum spune supăratul Tertulian şi trebuia să bea o băutură de apă cu făină, iar parcurgerea acestui drum era făcută cu sufletul curat ce se realiza prin adîncă pocăinţă.

Asemănările mithraismului cu iudeo-creştinismul au fost recunoscute cu o anumită jenă de teologii creştini Iustin Mucenicul şi întunecatul Tertulian care au văzut în ele opera plină de viclenie a Satanei. Noi românii avem o vorbă pentru asemenea nemernici: totdeauna hoţul strigă hoţii!! De pe poziţia de mare ciomăgar, Tertulian pe la anul 200 a dat în stînga şi în dreapta, urmărind să prezinte iudeo-creştinismul ca o religie unică şi dăruită numai lor de o divinitate ce îi iubea numai pe ei chiar dacă tîlhăria era arătată cu degetul de toţi oamenii cu scaun la cap ai antichităţii, blestemîndu-i pe cei ce îşi păstrau vechile şi adevărate tradiţii astfel: ,,şi diavolul botează anumite persoane, pe credincioşii săi, şi el face semnul crucii pe fruntea soldaţilor săi, celebrează ofranda pîinii, aduce imaginea învierii”. Mare satanist ai fost întunecatule şi după ce te-ai dat în stambă cu montaniştii, vechii tăi tovarăşi de făcături te-au considerat un credincios slujbaş al Satanei, pentru care erai în stare să duci tot pămîntul în pîrjol şi moarte. Şi mai bine este evidenţiată această stare de spirit în strigătul lui de groază: ,,Diavolul este cel care îi îndeamnă pe eretici să imite ritualurile noastre sfinte în timpul venerării zeilor lor falşi. El le porunceşte să însemne cu o cruce frunţile soldaţilor lui Mithra”.

Adică mitraismul cum îi spun plăsmuitorii de istorii sau creştinismul arimin care era religia geţilor şi religia oficială a împăraţilor romani, spurcăciunea odioasă iudeo-creştină o considera o erezie ieşită din mîlul otrăvitor al mozaismului satanist şi a zelotismului fariseic.

Dar religia geţilor în forma numită mitraism, are o dovedire arheologică din secolul Vll î.e.n. iar turba satanistă vorbeşte de cultul întunecatului Iahwe în secolul ll al erei noastre cînd li s-a crăcănat lor ,,prepuţiul inimii” cum ar spune orice mozaic sadea, să se pupe cu acest tartor al răului universal şi veşnic! Prea multe insulte a îndurat acest neam de la fel de fel de secături şi urdori urlătoare. Este prea gogonată snoava chiar dacă vine de la o asemenea faţă bisericească, nebun să fii şi tot nu poţi accepta că ritualurile unui cult ce avea ca simbol sacru crucea şi se practica de prin secolul ll î.e.n. în imperiul roman, ilustra căpăţînă constată că de fapt a fost furat de Satana de la neprihăniţii iudeo-creştini care se dădeau în ceasul morţii de supărare pe la anul 200 al erei noastre. Iar geţii şi persanii practicau acest cult din secolul Vll î.e.n. Chiar dacă vreau ei să ia timpul în răspăr, nu toţi sînt găgăuţă sau cu minţile plecate de acasă.

Un alt satanist mozaic, Ioan, în Apocalipsa lui spune la 13,16 despre răspîndirea religiei geţilor printre neamurile din Iudeea că erau destui care ,,…să primească un semn pe mîna dreaptă sau pe frunte”! Imaginile lui Mitra îl prezintă ca un tînăr cu veşminte identice cu ale geţilor, pe cap purtînd o cuşmă de aceeaşi obîrşie sau o coroană de raze iar în secolul Vl î.e.n. purta o mască ce imita capul de lup. Scriitorii îl considerau creatorul tuturor lucrurilor şi începutul vieţii iar religia lui a durat în imperiul roman pînă către sfîrşitul secolului lV cînd a fost scoasă în afara istoriei prin foc, sabie şi zeci de mii de crime.

Pe basoreliefurile cultice era reprezentat în costumul tradiţional get, ţinînd de nas un taur pe care îl înjunghia la intrarea într-o peşteră iar la sacrificiu este asistat de două persoane îmbrăcate cu aceleaşi straie şi care poartă nişte facle în mînă, cel din stînga o ţine în sus iar cel din dreapta în jos. Sub imagine este un şarpe lung cu trimitere directă la originea lui getică şi la sensul ei de religiei a înţelepţilor. Între genunchiul lui Mithra şi mîna dreaptă este următorul text: NAM(nam: responsabilitate, soartă, drum; namea: rugăciune) EB(eb: mijlociu, şale) E(e: naştere, a cerceta) SIO(sii: a fi). Pe limba noastră sună aşa: este naşterea potrivită a sorţii/drumului. Sub genunchiul lui Mithra avem textul: DEO(sfînt) SOLI(soli: sori, oameni strălucitori) ILU(ilu: apă sfinţită, a boteza, a fi strălucitor) IC(ik: unghi ascuţit, înclinat, aplecat) TOMI(tomi: cruce strălucitoare, cele patru direcţii cardinale) TANE (tane: ceață, misterios) E(e: naştere, loc de rugă, a stropi) OS(puternic, tare). Zicerea adusă în timpul nostru spune că solii divini vor cerceta cu putere pe cei aplecaţi/îngenunchiaţi şi-i vor boteza cu misterioasa şi strălucitoarea cruce. Pe scuturile soldaţilor persani sculptaţi pe zidurile de la Persepolis, se vede semnul crucii cu braţele egale, la fel şi pe scuturile geţilor!

Legat de cultul lui Mitra este şi cuvîntul mitropolie(mitra + polei: îngeri, duhuri din ceruri) cu sensul religios de casa îngerilor sau duhurilor lui Mitra. Şi cuvîntul mănăstire este legat de vechea religie strămoşească(mana: a fi împreună, clipă, dar divin + sitire: a cerne, a socoti, a recita). Că geţilor le-a fost drag acest Mitra o dovedeşte prenumele de Mitrache întîlnit pe tăbliţe iar românii şi în prezent îl amintesc prin Mitru, Mitrea, Mitruţă sau Mitrache pentru bărbaţi şi Mitrica ori Mitriţa pentru femei. Mai avem cuvîntul mitrica ce are sensul de durerile facerii şi mitra cu sensul de naştere sau zămislire, cu referire directă la naşterea lui Mitra şi la munca lui de ziditor al vieţii, adică nimic din mozaism ci numai din înţelepciunea şi teozofia fiilor luminii, pe care nemernicii au furat-o maimuțărindu-se cu ea că ar fi ieșit din preaplinul prepuțiului inimilor lor pline de venin și ură.

Sîntem singurul popor din Europa care îi păstrăm numele ,,omului strălucitor” şi în mare parte religia lui. În judeţul Gorj este localitatea Polovragi unde există o peşteră numită peştera lui Zamolxe.

Pe mai multe tăbliţe apare expresia ,,coto polo boi cero” cu sensul de a cerceta nălucile din ceruri care era o practică a religiei geţilor. Cuvîntul polo sau polei înseamnă nălucă, înger, zînă dar şi polei de gheaţă, a polei, poleială aşa cum primise straiele Eno cînd s-a urcat la ceruri iar cuvîntul vragi are sensul de tămăduitor, vindecător de unde numele localităţii gorjene cu sensul de îngerii vindecători sau zînele care te ajută. În această peşteră există o inscripţie cu un alfabet necunoscut iar tradiţia spune că peştera este cea care i-a fost adăpost marelui Zamolxe. Avem dreptul să admitem ca adevărată tradiţia orală cît timp limba ne ajută atît de lesnicios să înţelegem istoria asta bîntuită numai de fantasme şi gugumănii. Uite aşa! Îţi vine să şuieri a pustie şi să-i zici un cîntec de nebunie!

În religia mitraică adică a geţilor, cel iniţiat era binecuvîntat cu ,,Puterea în trei muchii’’ formulă neînţeleasă şi fără sens. Pînă în epoca modernă unii români purtau un cuţit cu trei muchii cu lama scurtă şi groasă şi vîrful ascuţit – dagă şi dage sau dăgi la plural – a cărui semnificaţiei s-a pierdut de-a lungul timpului sau poate purtătorii nu au găsit urmaşi demni ca să le transmită secretul lor. În eme-gi, vechea limbă a plaiurilor mioritice şi a celor care au migrat în Ki-en-gi sau Sumer după zisa unora, cuvîntul dage are sensul de frăţie, conducere, trai în comun, adunare. În mitologia română, Sf. Ilie are o sabie cu trei muchii cu care fulgeră pe draci de le sfîrîie călcîiele și le pocnesc tigvele. Dar conducerea neamului get se numea dage balo şi este legată sigur de religia şi cultura lor şi organizația cultică a Frăţiei Celui Ales. Cuvîntul bala are în eme-gi sensul de a conduce, a transmite, a salva, a elibera, a distruge. Cred că acest tip de pumnal era purtat de cei care făceau parte din dage balo ca o recunoaştere a poziţiei lor în societate. Iar adunarea neamului străbun – dage balo – era în fapt Frăţia celui Ales cum apare în scrierile esenilor pe care a distrus-o cu atîta ură şi fanatism, lăudîndu-se cu aceasta, hispanicul Traian ajuns împărat al imperiului roman şi conspirator al mozaicilor împotriva acestei religii şi acestui popor ales de Creator. Cuvîntul bala mai are sensul de fiară sau balaur. Geţii aveau ca steag un cap de lup cu corp de balaur considerînd lupul ca simbol totemic al neamului iar unii preoţi chiar purtau pe cap în timpul slujbelor religioase pielea acestui animal(T 10) ca veşmînt sacru sau cum se vede pe obrăzarul coifului de la Coţofeneşti cînd cerescul Mitra sacrifică berbecul. Iar balaurul sau șarpele cel mare era simbolul înțelepciunii divine a lui Sîntu sau Gog, deci organizația se numea și Frăția înțelepților așa cum a scris și întunecatul iudeo-creștin Augustin. De aici simbolul a fost preluat și de gnostici fără a-i întreba cineva de unde le vine drăgăleala cu care se făleau, iar în timp s-a așezat uitarea peste coțcărie ca să nu mai fie știre cu cinstire.

Flavius Philostratus care a scris pe la sfîrşitul secolului ll e.n. despre Ciclul epic – lucrare foarte veche ce cuprinde poemele mai multor autori greci – ne spune că în războiul Troiei au participat de partea troienilor şi misii din Misia dar şi cei de dincolo de Istru, din Sciţia în frunte cu regele lor Telefos. Herodot de neam carian, ce a trăit în secolul V î.e.n. ne spune în scrierea Istorii că la sciţi, din vremuri străvechi, aveau o zeitate solară numită Mitra iar aceasta era însoţită de Tabiti, divinitate feminină cu atributele Marii Mame pe care grecii au numit-o Hestia. Culturnicii occidentali au tot umblat cu părul în ochi şi l-au scos pe Mitra de undeva din Capadocia sau ceva vecinătăţi ca să nu mai împartă istoria veche a Europei şi cu neamul get ce a fost ziditor de civilizaţie pe meleagurile carpatine şi primul întemeietor de civilizaţie scrisă în vechile fruntarii ale continentului. Dacă Mitra era divinitatea supremă la sciţi din ,,vremuri străvechi” cum scrie Herodot pe la mijlocul secolului V î.e.n., informaţia confirmă imaginea de pe coiful de aur de la Coţofeneşti şi duce atestarea epigrafică a acestui cult sigur în secolul Vll î.e.n. dar rădăcinile lui se pot pierde cu mult timp înainte. Iar sciţii cei adevăraţi cum erau de acelaşi neam cu geţii, grecii numindu-i pe băştinaşii din nordul şi sudul Istrului din răutate tot ,,sciţi” cele mai multe plăci votive fiind descoperite pe teritoriile locuite de neamul get – Geţia pînă aproape de Nipru, Panonia, Moesia, Illyricum, Dalmaţia – şi deloc în cîmpia rusă unde locuiau o parte din zburdalnicii sciţi păstori, Herodot numind ţinuturile din nordul Istrului chiar Sciţia, aducem vechimea cultului lui Mitra pe toriştea noastră demascînd făcăturile altora, ca să izbăvim istoria de minciună şi neamul rumun de prostie.

Lydus a trăit în secolul Vl şi a scris cartea Despre magistraturile romanilor citîndu-l pe Criton care l-a însoţit în toate războaiele pe Traian unde spune despre cucerirea parţială a Geţie astfel: ,,Traian cel mare cucerind Sciţia cu Decebal care era regele geţilor.”, cam aşa tinînd-o toţi istoricii greci şi romani cînd scriau despre strămoşii noştri. Şi Theophanes(741-817) a scris o Chronographie respectînd cronologia evenimentelor. ,,În anul 531 doi regi bulgari cu o nenumărată mulţime de bulgari şi cu drugul lor porniră cu război împotriva Sciţiei şi Mysiei, pe cînd în Mysia era ca general Justinus iar în Sciţia Baudarius”. Adică unii greci, din cea mai veche antichitate şi pînă în secolul lX al erei noastre foloseau denumirea de Sciţia şi pentru teritoriul locuit de geţii de la nordul Istrului, la fel ca şi Herodot. Dar cînd este vorba să ne revendicăm adevărata istorie a poporului de pe aceste meleaguri unde ei îi numesc geţi, misi sau sciţi pe băştinaşi, atunci numai hopa că vine istoricul sclivisit cu ceva cultură şi te trimite la Mama Dracului, adică la Iahwe să-ţi vezi fundul de atîta curiozitate neghioabă pentru că ,,adevărul” le-a fost revelat lor de pe timpul lui Burebista sau chiar mai devreme, că aici ar fi fost ceva urdii de aiurea sau de nicăieri, pentru cunoașterea misterului muncindu-se și azi pe brînci!

Mai aflăm despre Mitra că era însoţit în toate cele ce le înfăptuieşte de ,,zeii gemeni” numiţi şi cabiri pe care grecii i-au botezat după năravul lor diouscuri iar romanii le-au zis acvini dovedind originea lor carpatină pentru că în brahmanism, cei doi călăreţi gemeni născuţi din lumină se numesc aşvini. Tăbliţa 52, ne arată prin imagini această realitate cultică unde Mitra ca purtător al coroanei de raze solare are pe piept două figuri confirmînd informaţiile din vechime. Aceşti călăreţi solari apar numai pe artefactele – iconiţele mitraice de la sfîrşitul cărţii – descoperite pe teritoriile locuite de geţi, la Mitroviţa, Vucovar, în Cîmpia Munteniei şi pe plăcuţa de plumb de la Romula. Pe alte iconiţe, este doar Mitra călare cu securea dublă în mînă însoţit de cei doi purtători de flacără sau alte simboluri religioase însă şi ele sînt obiecte ale cultului mitraic sau arimin.

Un alt element al acestui cult este barca solară cu care Mitra străbătea cerul pe dedesupt spre a reveni în fiecare dimineaţă să răsară din locul potrivit. Arheologic, barca solară este atestată pe teritoriul ţării noastre din mileniul lV î.e.n.

Ne mai spune Herodot în cărticica lui despre numele unui popor danubian care făcea comerţul Dunării pînă în Marsilia: ,,Sigynii, pretindeau a fi o colonie a mezilor. Toţi au cai mici cu păr des şi lung care n-au forţă să ţină un călăreţ, dar care înhămaţi merg foarte repede, şi de aceea, aceste popoare se folosesc de căruţe”. Ori mezii erau perşii sau rudele sciţilor dacă nu chiar fraţii acestora, amintiţi mai sus, cum rezultă din unele izvoare vechi. Strabon în Geografia confirmă aceste informaţii iar Apolloniu din Rodos în Argonauticele spune că sigynii sînt lîngă traci şi senti, pe malurile Istrului, dacă nu cumva ne-am smintit de tot şi nu mai ştim pe unde trece acest fluviu. În alte izvoare sigynii şi sintii sînt un singur popor. Despre marele înţelept al geţilor Abaris/Zamolxe pe care grecii îl fac de neam scit, spun că era fiul regelui Sentu sau Senta care domnea la nord de Istru. Deci regele scit Sentu din Sciţia de la nord de Istru era conducătorul neamului senţilor sau sinţilor, adică a neamului sfînt sau ales de Sentu/Creatorul şi nu a smintiţilor de azi!

Homer care a trăit în secolul Vlll î.e.n. spune că aceşti senti au locuit şi prin insulele Mediteranei, în Asia Mică, Caucaz şi în centrul Europei, adică pe acolo pe unde istoria i-a menţionat pe pelasgi, cabiri şi mulţimea de neamuri arimine. Între cabirii din Samothrace şi senti, istoria spune că a existat o relaţie strînsă pentru că erau acelaşi neam şi practicau acelaşi cult religios. Adică, de am zice și noi ca poetul: de la Istru-n Smothrace, drumeag ariminu-și face!

Mai găsim la Herodot în Istorii lV,1, zicerea asta despre geţi: ,,căci ei nu cred că există o altă divinitate decît a lor” adică este vorba despre monoteism cu care cei ce l-au furat se fălesc cu atîta obrăznicie.

Strabon în Geografia Vll,3 vorbind despre marele înţelept Zamolxe şi rolul lui asupra culturii şi religiei geţilor spune: ,,Este foarte probabil ca în secolele de mai tîrziu, Zamolxe să fi convins pe geţi, să ducă o viaţă pitagoreică, fiindcă i-a găsit dispuşi pentru filozofie.” şi pe acest temei le-a dat legi scrise.

Iar Diodor în Biblioteca istorică scrie pe la anul 20 î.e.n. ,,la aşa numiţii geţi care se cred nemuritori, Zamolxis susţinea şi el că, a intrat în legătură cu zeiţa Hestia de unde a primit legile”, adică aveau un caracter divin tot aşa cum sînt Legile adevărului ale lui Mitra sau cărţile cu Legi sfinte primite de către Eno de la Sîntu. Şi ne mai spune Strabon un lucru uluitor despre strămoșii noștri: ,, În schimb este lucru care nu se poate pune la îndoială şi care reiese nu numai din amănuntele pe care ni le dă Poseidonios, dar din toată desfăşurarea istoriei geţilor; zelul religios a fost din toate timpurile trăsătura dominantă a acestui popor”! Istoricii români nu au găsit de cuviință să se scarpine pe undeva, poate așa aflau și ei neprihăniții despre ,,toată desfășurarea istoriei geților” menționată de Strabon în Geografia sa pe la anii 10 ai erei noastre, iar neamul mioritic nu ar mai fi fost obligat să le înghită istoriile și istorioarele lor neghioabe și ticăloase ce ne-au falsificat cultura și identitatea de Neam și Țară. Citatul dovedește că atunci cînd și-a scris lucrarea Strabon, în cultura imperiului roman existau numeroase manuscrise despre istoria geților, pe care pricepuți iudeo-creștini în ura lor nemărginită vărsată din preaplinul prepuțiul inimilor lor drăcești, după anii 381, le-au făcut cam pe toate cîte le-au intrat în gheare, uitate și dispărute! Au lucrat meserie la scoaterea în afara istoriei a geților, fioroasa Militie Cristi a grecilor și italicilor iar toată cultura neamului get a fost trimisă în iad să fie comoara Satanei!

Geţii sînt singurul popor din antichitate, menţionat pentru cinstea şi religia lui monoteistă. Alţii sînt menţionaţi pentru hoţie, piraterie, viclenie sau cruzime şi nu le este deloc ruşine cu asemenea apucături, ba chiar şi-au făcut religie din ele şi cu aceste năravuri mişele s-au crăcănat de nu-i mai poate încăpea pămîntul. Iar noi ne rostogolim în valuri şi plini de prosternare ne plecăm să-i pupăm în cur pe ivriţi pentru revelaţiile, inspiraţiile, conspiraţiile, vedeniile şi tîmpeniile lor urduroase şi odioase, batjocorindu-ne cu o ură fără margini istoria adevărată şi valorile spirituale cu care s-ar mîndri orice pămîntean!

Tot textele greceşti spun că Zamolxe ar fi primit legile lui frumoase de la divinitatea Hestia, numită la sciţi Tabiti şi care era zeiţa focului sacru la geţi. Iamblichos, în prima partea a secolului lV scrie despre Zamolxe că după ce i-a învăţat pe ai lui despre nemurirea sufletului şi alte lucruri trebuincioase, le-a scris legi drepte. Noi cei de astăzi avem parte numai de legi strîmbe şi minţi ticăloase și criminale.

Am arătat pînă acum că pe vechiul teritoriu locuit de geţi, era o cultură dezvoltată din care s-au înfruptat copios de-a lungul vremii atît grecii cît şi blestemaţii ivriţi şi nicidecum sălbăticia pe care ne-o îndeasă în cap istoricii mioritici și de aiurea. Tot pe aceste meleaguri existau legi scrise primite de la divinitate şi un cult monoteism al crucii atestat arheologic din mileniul lV î.e.n. iar cele mai vechi texte și dovezi care îl menţionează, se duc mai înainte de secolul Vll î.e.n. Mitra ca divinitate supremă pentru sciţi, este menţionat de Herodot ca fiind ,,din vremuri străvechi” ce avea de pereche pe Tabiti, adică Tatăl Ceresc şi Mama Pămîntească din scrierile geţilor şi esenilor dar şi din oracolele caldeene. Şi tot pe toriştea locuită de geţi s-au găsit cele mai multe monumente şi inscripţii închinate lui Mitra, dar scrise după limba fiecărui neam care îl venera şi ca Sebesio, Sabasius, Zabasios, Zabelo, Deus Aeternus, Sol Invictus şi altele.

Mitra cabirul din religia geţilor imortalizat pe iconiţele acestora şi pe diferite medalioane romane este Deus Aeternus de pe unele plăci votive pe care răii spun că le-au adus soldaţii romani din Asia Mică pentru că acolo se clocea la flacără mică, o mare minciună ce va să răsună peste lumea toată.

Timp de peste trei secole religia geţilor s-a răspîndit în imperiul roman fără pîrjol, fără sabie şi fără organizaţii oculte şi criminale care să urmărească să pună mîna pe conducerea statului pentru a se impune. Mitraismul a avut o teologie autentică şi unică în cultura lumii, organizarea lui fiind bazată pe cunoaşterea naturii şi a fiinţei umane ceea ce a dus la marele ei succes în imperiul roman.

Focul ceresc ce strălucea veşnic avea în mitraism focul nemuritor ce ardea veşnic într-o lucarnă care stătea în palatul împăraţilor şi era purtat la ceremonii înaintea lor. În ţinutul Asia Mică – Turcia de astăzi – unde spun specialiştii că ar fi apărut mitraismul ca religie autonomă nu există nici o urmă arheologică în secolele lll-l î.e.n. care să dovedească acest lucru, dar zisa a rămas sfîntă. La începutul erei noastre vedem religia mitraică apărînd brusc din întuneric la Dunărea de Jos şi înaintînd, rapid şi simultan mai iute decît fulgerul şi mai răsunător ca trăsnetul, spre izvoarele Istrului şi Rinului şi chiar pînă în inima Italiei, cuprinzînd în scurt timp mare parte din imperiul roman fără a o impune cineva prin foc, sabie sau ucaz aşa cum au făcut ,,nevinovaţii iudeo-creştini” cînd au ajuns stăpînii acestui imperiu în anul 380 printr-o lovitură de stat.

În Pont, Mitra apare urcat pe un cal asemenea lui Men, zeul lunii venerat de-a lungul întregii peninsule. Dar această imagine mitraică apare în iconiţele geţilor şi pe placa de la Romula, iar pe istorici i-a apucat bezmeticeala cu ,,cavalerul trac” aşa, ca să ne vină de hac întru totul cum ne fac.

Chiar Nero(54-68), veselul şi ciudatul împărat de tristă amintire – e bine că şi alţii au triste amintiri – îşi arătase interesul pentru a fi iniţiat în misterele lui Mitra. Iar dacă ajunsese şi la urechile împăratului acest cult stîrnindu-i interesul, înseamnă că nu era o jegoşenie cu care să se tămîieze drojdia Romei şi nici nu apăruse peste noapte pe străzile oraşului să facă balamuc aşa cum o ţineau fanaticii iudei în revelaţiile lor neostoite decît de sabie în timpul cînd au pus ceva mai mult jar prin Roma să aibă mai multă căldură și iluminare Nero!