Imperiul roman de neam latin şi imperiul roman de neam get
CONSTANTIN OLARIU ARIMIN:
Împăratul roman Domiţian este asasinat la 18 septembrie 96, fiind victima unei conjuraţii de palat. Senatul îl declară duşman al poporului roman şi toată domnia lui este supusă damnatio memoriae – condamnarea memoriei. Pedeapsa care lovea orice persoană învinuită de ,,atentat la maiestatea poporului roman” avea drept consecinţă distrugerea statuilor damnatului respectiv, martelarea numelui de pe monumente şi inscripţii precum şi anularea tuturor actelor, în cazul unui împărat.
Pentru geţii de la nordul Istrului această condamnare a împăratului roman a avut consecinţe covîrşitoare, pentru că s-au trezit peste noapte din aliaţi ai romanilor în duşmani care trebuiau pedepsiţi şi distruşi. Cu toate acestea istoricii noştri nu bolborosesc nimic despre acest smîrc urît mirositor şi otrăvitor al istoriei convenţionale.
Nerva este proclamat împărat de către senat, după asasinarea lui Domiţian. El fusese mazilit cîteva luni în anul 93 de fostul împărat, dar a revenit în Roma. Aparţinînd unei vechi familii de senatori, Nerva se bucura de sprijinul acestora dar şi de faptul că era cunoscut ca un om cu moravuri sănătoase şi fără aspiraţii de mărire. Odată cu maziliţii romani ai lui Domiţian, s-au întors la Roma şi cei care fuseseră pedepsiţi pentru că aveau ,,obiceiuri mozaice” sau se ,,iudaizaseră”, ceea ce nu dădea bine deloc la morala romană. Şi s-au înfăţişat să ceară ,,justă despăgubire” toţi cei judecaţi sever şi condamnaţi pentru noile lor apucături religioase – considerate stricăcioase de către împăratul romanilor. Domiţian avea dreptul să îi condamne pe cei cu ,,obiceiuri mozaice” pentru că în calitate de pontifex maximus (Mare Preot al imperiului şi mare preot al cultului oficial, dar şi al tuturor cultelor legale din imperiu) legea îi cerea să apere împotriva celor care făceau prozeliţi şi mai ales nu erau recunoscuţi prin edicte ale împăratului.
Nici Nerva nu le-a tolerat mozaicilor pretenţia mesianică de a conduce lumea şi astfel l-a obligat pe zurbagiul şef care-i tot îndemna la revelaţii şi viziuni de vizuină, episcopul Clement al Romei, să-şi descarce goarna de toate zicerile lui tîmpite în oraşul Cherson (din Taurida = Crimeea), unde şi-a găsit alţi mesia de păpădie care ştiau de fapt să trăiască numai pentru urgie. În anul 97, datorită tulburărilor din garda pretoriană şi ale legiunilor din provincii, evenimente sigur provocate de Traian, i se impune lui Nerva să-l adopte pe acesta, unul dintre cei mai capabili generali, coregent şi succesor la tron în 27 octombrie. Nerva moare la Roma la 27 ianuarie 98, lăsînd în urmă un stat slăbit financiar şi cu multe probleme de rezolvat.
Traian, născut în anul 53 în Spania, este recunoscut de senat ca împărat imediat după moartea lui Nerva, fiind primul provincial care ocupă această demnitate în imperiul roman. Fiind iubit de ivriţii de la Roma dar şi de aiurea, le acordă cetăţenie romană tuturor clocitorilor de rele şi pune la cale distrugerea statului get, care era nu numai cel mai periculos duşman (după condamnarea lui Domiţian), dar şi cel mai bogat stat care putea salva imperiul de la o prăbuşire ce se arăta destul de urîtă.
Şi ivriţii/iudeii aveau împotriva geţilor destulă ură şi venin ca să poată otrăvi multă lume, pentru că din Frăţia celui Ales de la Sarmisetuza, se plimbau prin Palestina fel de fel de geţi de soi, cu foi de papirus şi plăcuţe de plumb în traistele lor şi care le împărtăşeau celor curioşi, multe bunătăţi din înţelepciunea mioritică (concept filozofic-religios prin care omul conştient/evoluat, în comuniune cu întreaga creaţie, cunoscîndu-şi soarta datorită unor evenimente aparent neprevăzute şi inexplicabile, nu încearcă să o modifice, ci să înţeleagă şi să accepte o ordine mai presus de viaţa pămînteană, considerând existenţa umană ca o împlinire a unui plan divin, iar moartea ca pe o trecere, o eliberare de existenţa fizică pentru a se ridica la cele veşnice). Pe cea mozaică nu o dorea şi nu o primea nimeni nici dacă i se punea sabia în gît!
Avînd asemenea gînduri ticăloase (alimentate de consilierii ivriţi şi senatorii corupţi), Traian a oprit stipendiile pe care Roma le dădea Geţiei ca aliat, cerîndu-i acesteia să trimită înapoi pe toţi meseriaşii romani ce participau la construirea unor cetăţi şi să se supună imperiului roman. Ultima pretenţie a romanului a picat rău de tot în guşa geţilor, aşa că s-au văzut obligaţi să-şi ascută din nou săbiile, pentru a hăcui pe cei pofticioşi de munca altora.
Primul război romano-get s-a petrecut în perioada 101-102, din care Geţia a ieşit destul de ciopîrţită (cu anumite teritorii pierdute) şi cu trupe romane cantonate chiar în apropierea Sarmisetuzei, pentru a supraveghea orice mişcare – după cum ne lămuresc tăbliţele de plumb, pentru că istoricii noştri au alte adevăruri şi numai capetele de plumb. Perioada de armistiţiu a luat sfîrşit în anul 105, cînd luptele au început cu şi mai mare înverşunare, fiindcă geţii ştiau ce îi aşteaptă dacă romanii vor deveni stăpînii pămîntului lor.
Ţara a fost ocupată parţial de către romani – Banatul, Oltenia, partea centrală a Transilvaniei, partea de vest a Munteniei, o porţiune din partea răsăriteană a Carpaţilor cu trecătorile ce permiteau accesul către apus şi cam atît. Partea răsăriteană şi de nord a imperiului get nu a fost ocupată de romani, pentru că aceştia nu puteau controla întreaga populaţie getică şi în plus deja îşi atinseseră scopul principal de control asupra minelor de metale pretioase. În intervalul 107-109 se construieşte cetatea Ulpia Traiana (capitala provinciei cucerite), la 40 km V de capitala fostului stat get, iar la moartea lui Traian în anul 117, imperiul avea o populaţie cam de 54 milioane locuitori. Cu prăzile uriaşe luate de romani din Geţia (după Criton în dispăruta lucrare Getica 1635 tone aur si 3270 tone argint), imperiul acestora s-a aflat relativ în echilibru, prosperitate şi linişte mai bine de 70 de ani, după care a început să se arate iarăşi declinul de după colţ.
Dar anul 117 este şi cel al marii răscoale a geţilor din provincia romană Dacia, ajutaţi de geţii din imperiul get de răsărit – condus de clanul Amal – pentru alungarea cotropitorului. Luptele au durat toată vara anului 117, fiind adus cel mai crud general roman – Marcius Turbo pentru reprimarea răscoalei. Hadrian a fost pe punctul de a renunţa la provincie şi numai insistenţele prietenilor care i-au amintit de zecile de mii de soldaţi romani morţi pentru cucerirea ţinutului, l-au făcut să nu-şi pună gîndul în practică.
Guvernatorul provinciei Dacia a fost trecut prin sabie de către geţii răsculaţi, alături de mii de funcţionari şi soldaţi, pentru a-şi arăta ,,dragostea lor nemărginită faţă de ocupant”, însă cu totul altfel decât fac leprele specializate în pupincurism internaţionalist. În anul 117 Hadrian dărîmă ,,podul lui Traian” de peste Istru după marile răzmeriţe ale geţilor, de frică ca aceştia să nu invadeze tot teritoriul din Balcani şi să aprindă un foc pe care să nu-l mai poată stinge.
Istoricii români nu suflă o vorbă despre această mare răscoală, pentru că le-ar da peste cap plăsmuirea nimicirii poporului get şi al tîmpeniei latinităţii; carele va să zică romanii s-au smintit de-a binelea şi s-au încăierat o vară întreagă în Geţia cu fantomele morţilor din anii 102 şi 106! Deocheată rău dacă nu o pot pune drept revelaţie! Nu se poate ca un popor care nu mai exista (după pretenţia ,,profeţilor” istorici, în trădare de Neam şi Ţară) să se răscoale împotriva cotropitorilor romani şi să lupte cu atîta înverşunare. Toate informaţiile vremurilor de atunci spun fără nici o ezitare că răscoala a fost pusă la cale de geţi şi la ea au participat atît cei din provincia romană Dacia, cât şi cei din nordul şi estul acestui ţinut, adică geţii din imperiul get al amalilor care luptau pentru alungarea prădătorilor.
Dacă Dacia ar fi fost populată cu coloni (şi nu colonişti, aşa cum intenţionat se face confuzia şi de a căror prezenţă nici nu poate fi vorba) – care aveau privilegii deosebite dăruite de împărat, căci acesta era sensul cuvîntului pe timpul lui Traian – este o nebunie să spui că ei au început să dea cu parul în binefăcător. Aşa că mişeii, precum le este felul şi moaca, au îngropat adevărul pentru totdeauna şi ne fîlfîie pe sub nas minciuni din ţara lui foaie verde şi a lui Făt Păros!
Aşadar Hadrian (117-138), nepotul lui Traian, confruntîndu-se cu această ,,nebunie” a geţilor, reorganizează de două ori ţinutul ocupat din provincia Dacia, dar are mari probleme cu revoltele acestora şi vrea să renunţe la teritoriu. Numai insistenţele prietenilor şi amintirea unchiului său, l-au determinat să ţină în continuare legiunile romane la nord de Dunăre, în ţinuturile cucerite în anul 106. Eutropiu în lucrarea Breviarum ab urbe condita redactată pe la anul 367 la cererea lui Valens, prezintă situaţia astfel: ,,ne multi cives Romani barbaris traderentur” adică să înţelegem şi noi ce scrie, amicii îl îndeamnă pe împărat să nu-i lase pe colonii romani în ghearele barbarilor geţi, care îi iubeau pe romani precum sclavul pe stăpîn! Încă o dovadă de netăgăduit că geţii au fost ocupaţi numai în parte de romani, iar nicidecum nimiciţi şi erau destul de puternici ca să se răscoale şi să le facă acestora zilele fripte prin ,,Dacia”.
Tare bine ar fi ca neamul rumun de azi să facă o răscoală împotriva tîlharilor şi falsificatorilor de adevăruri, pentru a-şi croi un nou drum în lume şi în istorie!
Chiar şi după ocuparea parţială a Geţiei de către romani, neamul nostru nu s-a împăcat cu statutul de rob. Niciodată acea parte cucerită din Geţia nu a fost o provincie liniştită şi pacificată. Inscripţii şi texte vorbesc în vremea Antoninilor (96-192) despre cerbicia şi îndrăzneala acestui neam fără frică de moarte, pomenind de mai multe ori de ,,furor daciscorum” şi de ,,nebunia” lor. O monedă prezintă figura alegorică a unei femei cu un stindard în mînă, pe un fundal de munţi, cu următoarea inscripţie în greacă – paranoia Geton (nebunia geţilor). Adică erau geţi pe plaiurile Geţiei, de îi îngrozeau atît pe greci, cît şi pe romani cu dorinţa lor de libertate şi de demnitate. Numai istoricii români nu au nici un fel de dorinţă de adevăr, ci numai de minciună şi plăsmuire.
De cîte ori aveau prilejul să le arate romanilor supunerea lor, o făceau cu mult curaj şi numai cu ascuţişul sabiei. Pînă la aşa-zisa retragere a trupelor romane, geţii din provinciile romane, dar mai ales cei din afară nu s-au înfricoşat de faima legiunilor şi pe mulţi i-au obligat să-şi lase oasele aici.
Antonius Pius (138-161), este recunoscut de istoricii romani drept un împărat model, care a avut relaţii bune cu senatul, iar imperiul a cunoscut o perioadă de pace şi prosperitate. Dar pentru neamul nostru străbun nu a fost la fel, pentru că geţii din provincia Dacia aveau un statut de robi faţă de cele trei popoare privilegiate ale imperiului – romanii, grecii şi ivriţii – care formau naţiunile constitutive, ce se bucurau de drepturi depline şi deci de munca celor exploataţi la sînge de stăpînii lumii. În anii 156 şi 157 geţii liberi îi atacă pe romani de mai multe ori. În anul 167 geţii liberi din imperiul condus de clanul Amal atacă provincia Dacia romană, ajungînd pînă în Macedonia şi Grecia, lăsînd în urmă numai ruine şi cenuşa pîrjolurilor, iar în 170 are loc un nou raid în sudul Dunării, unde fumul, jalea şi prăpădul au însoţit cetele de ausoni (aşa cum mai erau numiţi geţii de către poetul roman Ovidius).
Marcus Aurelius (161-180) a continuat aceeaşi politică a predecesorului său, imperiul avînd o stare de echilibru economic, dar către sfîrşitul domniei vremurile au început să se strice, pentru că fabuloasa pradă luată de Traian din Geţia s-a făcut praf şi pulbere, iar altele nu au mai putut fi jefuite fiindcă nu mai erau gata adunate şi pregătite să-i aştepte pe romani, greci şi ivriţi să le salte repede în pungile lor fără fund.
Commodus, s-a născut în anul 161, fiind fiul împăratului Marcus Aurelius, şi a ajuns împărat în anul 180, instaurînd o monarhie absolutistă după modelele celor orientale. Chiar de la începutul domniei, adoptă ca religie oficială a împăratului cultul lui Sarmis (Mitra cum au spus liftele din Occident), care mai tîrziu a fost botezat cu numele de arianism, cînd dovezile istorice arată că este vorba de religia crucii practicată de geţi, creştinismul arimin sau ariminism. În timpul lui au loc revolte în Dacia şi Panonia, aşa cum menţionează Lampidius, iar pe geţii liberi din imperiul amalilor îi unge cu bani să fie cuminţi în ţinuturile lor şi să nu mai calce hotarele romanilor. Pentru că a băgat sabia adînc în oligarhia senatorială care se ţinea numai de uneltiri, aceasta pune la cale un complot şi îl asasinează la 31 decembrie 192 în timpul unor sărbători ,,mitraice”.
După asasinarea lui Commodus, Pertinax, un libert cu cheag foarte gros în pungă, a fost recunoscut împărat de către senat la 1 ianuarie, dar este asasinat de pretori la 28 martie 193 pentru că propusese măsuri severe de cheltuire a banului public.
Didius Iulianus, un senator roman foarte bogat cumpără cu 25000 de sesterţi de om, funcţia de împărat scoasă la ,,licitaţie” de către ucigaşii lui Pertinax, iar senatul confirmă această mojicie. Cînd legiunile de geţi de la Dunăre află de tîrguială şi tărăşenie, neavînd bani dar fiind buni meseriaşi în căsăpit, îl proclamă ca împărat pe ariminul de viţă din Tracia Septimius Severus la 9 aprilie 193, iar acesta merge aţă la Roma să-şi ia tronul în primire. Aceste urdii de ausoni nu erau o ceată de zurbagii beţivani, ci 30000 de găligani, toţi geţibegeţi, băieţi isteţi şi aspri la mînie, cu sabia ştiind vîrtos a scrie. Aceeaşi negustori de purpură imperială, cu complicitatea senatului îl declară duşman al poporului pe Didius Iulianus şi îl asasinează la 1 iunie 193. Dar Severus ştiindu-le năravurile mişele şi lăcomia fără zăbrele, a schimbat pe dată tot corpul de pretorieni de vreo 6000 de lotri, înlocuindu-i cu oşteni aduşi de el. La fel a procedat şi cu poliţia oraşului (cam de acelaşi număr), iar restului trupelor de fioroşi ausoni le-a dat straşnică poruncă: să stea la marginea cetăţii, făcînd ce vor crede de cuviinţă, dar de vor auzi mare zaviste cu strigăte de ură şi vuiet de furtună la palat, atunci toţi într-un suflet să ia pas întins să fie de faţă la ce s-a întîmplat. Prin această acţiune el şi-a asigurat securitatea, pentru că mulţi împăraţi au fost ucişi de uneltirile senatorilor şi săbiile pretorienilor.
Clodius Albinus Decimus Septimius, un alt pretendent la purpura imperială, este proclamat de trupele din Britania împărat în aprilie 193, după asasinarea lui Pertinax şi alegerea lui Didius Iulianus pentru această funcţie. În dorinţa de a avea un aliat în războiul cu Pescennius Niger, ajuns şi el împărat al trupelor din Orient în aprilie 193, Septimius Severus (pe care senatul Romei l-a recunoscut ca împărat mai mult de nevoie decît de voie) îl recunoaşte drept coîmpărat pe Clodius Albinus. După înfrîngerea lui Niger de către Severus, relaţiile cu Clodius devin tot mai încordate, mai ales că acesta era sprijinit pe faţă de cercurile senatoriale din Roma ca să devină singur împărat. Pentru a-l înlătura pe Severus de la putere, Clodius Albinus debarcă pe continent şi ocupă Galia în anul 196, dar este înfrînt în bătălia de la Lugdunum/Lyon în 19 februarie 197.
Pe scurt, după asasinarea lui Didius Iulianus şi recunoaşterea de către senatul Romei a lui Septimius Severus ca împărat, acesta porneşte o campanie militară împotriva lui Niger pe care îl înfrînge la Cizik în anul 193, Niceea şi Issos în anul 194, cînd este capturat şi decapitat. După 4 ani el reuşeşte să-şi elimine toţi adversarii – Niger în 194 şi Clodius Albinus în 197 – şi să instaureze în imperiu un regim autoritar, avînd ca principal sprijin al autorităţii imperiale armata formată în mare parte din geţi şi aparatul funcţionăresc reformat.
Severus s-a născut în oraşul Leptis Marga din nordul Africii, în familia unui cavaler get de baştină din Tracia, fiind primul împărat arimin care urcă pe tronul romanilor. Urmează studii juridice la Roma şi este admis în senat de către împăratul Marcus Aurelius. Cunoaşte o strălucită carieră militară şi administrativă. În anul 209 îşi ridică fiii Caracalla şi Geta la rangul de auguşti, instituind dinastia Severilor care va dăinui pînă în anul 235. În timpul său, autoritatea imperială este întărită foarte mult, iar atribuţiile senatului sînt drastic limitate datorită simpatiilor făţişe arătate faţă de Clodius Albinus.
Cavalerii au drum deschis la toate funcţiile din aparatul imperiului, iar senatorii sînt practic eliminaţi de la conducerea statului, devenind o instituţie de decor. Împăratul înfiinţează Consiliul principelui ca principal organism de decizie şi conducere, unde se remarcă juriştii Papian şi Ulpian. Armata se bucură de o atenţie deosebită din partea împăratului, îmbunătăţindu-se considerabil starea ei materială şi statutul social al soldaţilor şi cavalerilor. Ţinuturile Dacia şi Dobrogea cunosc o remarcabilă înflorire economică şi edilitară. Între anii 197-199 reuşeşte să cucerească de la parţi toată Mesopotamia, transformînd-o în provincie romană. Moare la Eboracum – York – la 4 februarie 211.
Este semnificativ la acest împărat get de baştină tracă, dorinţa lui de a-şi păstra identitatea de neam arimin, chiar dacă s-a născut pe pământ străin şi a trăit toată viaţa departe de rădăcinile neamului său. Istoricul Symmachus în Vita Maximini, cartea V spune despre viitorul împărat al imperiului roman Maximin Tracul: ,,Se relatează că Maximinus… provenea dintr-un sat trac… născut din părinţi barbari dintre care tatăl era din Gothia şi mama era născută din neamul alanilor… A fost foarte iubit de geţi ca şi cum ar fi fost cetăţean de-al lor… Şi chiar din fragedă copilărie a fost păstor.” Cînd Severus se afla cu trupele în Tracia îl cunoaşte pe Maximin, iar istoricul relatează un obicei al soldaţilor geţi, spunînd astfel: ,,…în ziua de naştere a fiului mai mic al unui get, împăratul Severus oferea jocuri militare propunînd ca răsplată arginţi… acesta deşi tînăr, cu puf pe barbă şi pe atunci neştiutor de latină, i-a cerut împăratului în mod public aproape în grai tracic să-i dea permisiunea de a se măsura cu aceia care deja se luptau la nivel mai avansat.”
Maximin s-a născut în anul 173 şi ajunge împărat în anul 235, iar timpul cînd s-au petrecut faptele povestite de Symmachus pot fi localizate la începutul domniei lui Severus. Textul spune că păstorul Maximin i s-a adresat împăratului roman de neam trac, Severus ,,aproape în grai tracic” pentru că nu cunoştea latina, iar dacă împăratul i-a răspuns la cerere înseamnă că el înţelegea acest grai. Regatul clientelar al Traciei a fost transformat în provincie romană în anul 46 al erei noastre, deci după 150 de ani de stăpînire romană neamul get din acest ţinut nu se latinizase deloc – cum sună dogma lat(r)inistă, iar scrierea dovedeşte că sîntem minţiţi de 150 de ani cu poveşti despre cai verzi ce aleargă pe pereţi şi prin căpăţînele unor întunecaţi trădători de neam şi ţară. Informaţia mai arată că schimbările făcute de Severus la Roma printre pretorieni şi miliţiile urbane era o măsură de siguranţă şi o încredere deosebită pe care o arăta consîngenilor săi. Senatorii romani îl batjocoreau pe Severus cu expresia de ,,micul trac”, pentru a arăta diferenţa ce exista între măreţia romană şi ,,uzurpatorul get născut în Tracia”.
Caracalla, născut în anul 188 ajunge împărat la moartea tatălui său Septimius Severus în februarie 211. În anul 196 este desemnat cezar, iar în anul 198 este numit august împreună cu fratele său Geta. În februarie 212 îşi asasinează fratele împreună cu 20000 de susţinători, ceea ce face ca puterea lui în rîndul armatei să fie grav compromisă de această acţiune. Continuă reformele tatălui său pentru transformarea imperiului roman dintr-un imperiu al cetăţii Roma, într-un imperiu al naţiunilor şi dă Constituţia Antoniniană promulgată în anul 212, prin care primesc cetăţenie romană toate populaţiile libere. Provinciile dobîndesc un statut egal cu Roma şi cu Italia. Are mari necazuri cu neamurile geţilor la Dunăre pe la anul 213, cînd cei din est (din imperiul amal), carpii, împreună cu aliaţii lor goţi îi calcă provinciile fără înştiinţare, dar reuşeşte să-i ţină încă dincolo de graniţele imperiului roman. Pentru asemenea fapte de vitejie îşi ia cognomenul Geticus Maximus şi Quasi Gothicus, dovadă că împăratul nu se luptase cu poporul de stafii al geţilor, ci cu o armată adevărată şi plină de cerbicie. Văzîndu-i pe duşmani vrednici şi plini de curaj în faţa morţii şi fiind urît de armată după asasinarea lui Geta, el îşi alege dintre aceşti răuleni o gardă personală, numindu-i ,,leii scitici”. Pentru prima dată în istorie, goţii apar aşadar cu numele lor adevărat şi în relaţia corectă pe care o aveau cu geţii din estul Carpaţilor care formau imperiul amal.
Este asasinat în Mesopotamia de către Macrinus în anul 217, în timpul campaniei militare împotriva imperiului part. Asasinul se proclamă împărat, dar politica fiscală aspră îl face urît în ochii dinastiei Severilor şi a altor pături sociale, care pun de o răscoală şi în confruntarea de la Antiohia din anul 218, este înfrînt şi trecut la cele veşnice împreună cu fiul său care era locţiitor, după o domnie de 11 luni.
Elagabal, născut în anul 204, preot din Emesa, era nepotul lui Caracalla şi urmaşul lui la tron, după ce Macrinus a fost ucis în anul 218, fiind recunoscut de senat ca împărat, însă conducerea imperiului o exercită Iulia Maesa, bunica sa şi Iulia Soemias, mama sa. În anul 221 este obligat să adopte ca succesor pe M. Aurelius Severus Alexander, dar va încerca de mai multe ori să-l asasineze. Excentricităţile şi dorinţa de a impune în imperiul roman fariseismul mozaic drept cult oficial, l-a făcut să-şi piardă viaţa în furia declanşată în rândul populaţiei Romei de această măsură în anul 222. Unii istorici spun că el dorea să instaureze iudeo-creştinismul, ceea ce nu este o fantezie, chiar dacă cultul nu reprezenta nimic în imperiu la acea vreme, avînd adepţi ceva mai mult de cîteva mii sau poate cel mult zece mii şi aceia nişte prăpădiţi urduroşi, răspîndiţi numai în marile oraşe ale imperiului. Dar avea susţinători cu bani mulţi!
Severus Alexander este recunoscut de către senat ca împărat după uciderea lui Elagabal în anul 222, şi instaurează bunele relaţii cu senatul şi anulează toate excesele şi excentricităţile predecesorului. Dar puterea în imperiu este deţinută de mama acestuia – Iulia Mamaea. Sînt amîndoi asasinaţi în anul 235 la Mogontiacum – Maintz – de către soldaţi, în timp ce se pregătea un război împotriva alamanilor. Cu el dinastia Severilor iese din istorie, dar neamul arimin mai stă în fruntea imperiului roman cu următorul împărat.
Maximin Tracul, fiul unei familii de ţărani din Tracia, ajunge împărat după asasinarea lui Severus Alexander în primăvara anului 235. El nu cere recunoaşterea senatului Romei pentru noua lui funcţie şi impune oligarhiei romane biruri mari, ceea ce o antrenează după felul şi năravul ei într-o conspiraţie contra soldăţoiului trac. Se războieşte în anii 236 şi 237 cu sarmaţii şi geţii la Dunărea de Jos, pentru că aceştia făceau studii de topografie şi prădăciuni prea dese în ţinuturile de la sudul fluviului. În anul 235 porneşte persecuţia împotriva clerului iudeo-creştin, religie care avea statutul de cult particular, dar întindea mîinile şi ochii către cele mai înalte zări şi puteri din imperiu. Preoţii şi şefii cultelor religioase tolerate în imperiu erau scutiţi de impozite, motiv pentru care iudeo-creştinii nu se opreau din formarea a tot felul de secte spre a scăpa de biruri şi a găsi fraieri care să le ofere stipendii pentru a trăi ca trîntorii. Împăratul îi caută cu sabia pe iudeo-sataniştii ce îşi spuneau şi creştini şi în special pe conducătorii lor, pentru năzuinţele de mărire şi stăpînire.
La începutul anului 238 senatul Romei pune de o mare răzmeriţă împotriva împăratului get Maximin născut în Tracia, văzut în ochii oligarhiei romane ca un tiran ce a uzurpat prin forţa armelor funcţia de împărat. Pentru a-i dispersa armata, conspiratorii proclamă în Africa (la 19 martie 238) ca împărat pe Gordian I, care-şi asociază la domnie pe fiul său Gordian II. Răzvrătitul făcea parte din marea aristocraţie romană şi s-a simţit tare ciufulit cînd a văzut scaunul lui Augustus şi Pius ocupat de un soldăţoi trac, ce nu dorea să vorbească decît limba lui maternă şi servea latina doar pentru a-i băga în boale pe educaţii şi civilizaţii romani. Senatul Romei îl recunoaşte ca împărat al imperiului pe uzurpator, declarîndu-l pe împăratul de drept Maximin Tracul ca duşman al poporului roman ,,hostis publicus”. Dar povestea s-a sfîrşit rău pentru doritorii de purpură imperială, pentru că legiunea III Augusta, credincioasă lui Maximin, i-a trecut prin sabie pe toţi cei ce jinduiau puterea.
Pentru a avea mai mulţi sorţi de izbîndă împotriva soldăţimii arimine care umpluse armata romană, senatul a mai recunoscut la Roma pe Balbinus Calvinus Decimus Caelius (178-238) ca împărat şi pe Pupienus Maximus, proclamat cezar, după ce împăraţii Gordian I şi II au fost ucişi de către trupele fidele lui Maximin Tracul. Primul a fost însărcinat să aducă trupe credincioase din Galia, care trebuiau să apere Italia de invazia împăratului trac, ce se grăbea spre Roma să le poată înţelege mai îndeaproape supărarea senatorilor. Bătălia decisivă s-a dat în apropierea oraşului Aquileia, unde împăratul Maximin a murit în condiţii neclare, poate ca urmare a ceva trădări şi parale multe.
La scurt timp după moartea tracului, Balbinus şi Pupienus sînt asasinaţi de către garda pretoriană, după 99 de zile de domnie. Dar în urma lor a rămas Gordian III, un copil de 13 ani, nepot de soră al lui Gordian II, care a fost asociat de cei doi împăraţi de la Roma cu titlul de cezar, conducînd imperiul pînă în anul 244. Autoritatea reală însă a fost exercitată de arabul Timesitheus (241-243), care era prefectul pretorienilor şi care moare în timpul războiului cu sasanizii. Urmaşul său în fruntea pretorienilor, Filip Arabul (care era şi el arab), îl scapă de zile şi de neliniştile vieţii pămînteşti pe copilul-împărat în timpul campaniei din anul următor, ce o purta pe Eufrat împotriva imperiului part. Este uimitor că senatul Romei l-a recunoscut pe ucigaş drept împărat, iar fapta în sine arată degradarea totală a oricărui simţ roman la aceste adunături de lichele ce erau în stare să vîndă imperiul oricărui pofticios cu bani sau cu apucături mişele.
Filip Arabul, fiul unui şeic din Siria, ajunge prefectul pretorienilor în timpul lui Gordian III, pe care îl asasinează în timpul pregătirii unei campanii militare împotriva parţilor în vara anului 244 şi se proclamă împărat. În anii 245-247 poartă lupte grele la Dunărea de Jos împotriva carpilor din imperiul get de răsărit, care doreau să-i alunge pe romani din toate teritoriile ce le stăpîneau la nord de fluviu.
Ţinuturile Daciei erau adevărate întinderi unde cetele de geţi (şi goţi) din imperiul amal se arătau tot mai des şi redeveneau adevăraţii stăpîni pe pămînturile Neamului Ales de Sîntu, sau aşa cum erau cunoscuţi în lumea antică: ,,Cei Scoborâtori din Zei”. În martie 248 se serbează la Roma cu un fast uimitor, sărbătorirea a 1000 de ani de la înfiinţarea cetăţii, unde sînt invitaţi mai mulţi regi de la estul provinciei romane Dacia. În vara anului 248, generalul Pacatianus din Moesia este proclamat împărat de către trupele de geţi din această provincie, dar este asasinat chiar de proprii soldaţi cînd trupele trimise de Filip Arabul şi comandate de senatorul Decius se apropiau pentru a cere socoteală doritorului de mărire.
În acelaşi an carpii regelui amal Argaithus şi goţii regelui Guntherichus invadează Dobrogea şi distrug Histria. Iordanes spune în Getica (la paragraful 89) că geţii şi goţii îşi duceau ,,viaţa, adică pe pămîntul Sciţiei, la ţărmul Pontului,… Pe cînd domnea peste romani Filip Arabul… goţii (geţii), cum se întîmplă, suportînd greu că li s-au retras stipendiile, din prieteni au devenit duşmani ai Romei. Căci deşi trăiau retraşi sub regii lor, erau totuşi federaţi ai statului roman şi primeau daruri anuale”. Asta ştia la mijlocul secolului VI episcopul Iordanes despre strămoşii noştri din estul Carpaţilor, care îşi duceau traiul pe la mijlocul secolului III al erei noastre: că aveau regii lor formînd imperiul amal, erau aliaţi cu goţii în cadrul acestui imperiu, iar romanii îi îmbunau anual cu bănet gros, să nu li se ascută dorinţa de prădăciune. Istoricii noştri nu ştiu nimic despre aceste realităţi, sau nu vor să ştie şi atunci trebuie să-i acuzăm de mişelie şi trădare de Neam şi Ţară, fi-le-ar numele de ocară!
Ne mai spune Iordanes (în paragraful 92) că supărîndu-se rău geţii şi goţii fiindcă romanii i-au uitat la bănet: ,,Aceştia, trecînd îndată Dunărea şi devastînd pentru a doua oară Moesia, au atacat Marcianopolis, renumit oraş al Moesiei, şi după ce l-au ţinut sub asediu prelungit, l-au părăsit contra unei sume de bani ce le-a fost dată”. Vedem că totuşi romanii mai puteau fi şi înţelegători atunci cînd urdiile de geţi şi goţi au împînzit cîmpiile Moesiei prin invaziile din anii 245, 247 şi 248.
La paragraful 94 ne spune acelaşi autor: ,,De aici, cum spuneam, getul îmbogăţit prin banii primiţi după lungul asediu, s-a reîntors acasă la ale sale.” După moartea lui Ostrogotha, care condusese armiile de prădători şi duşmani ai romanilor după drepturile vremurilor, conducerea armatelor a fost preluată în anul 250 de Kniva, pe care lumea subţire în cunoaşterea adevărului istoric îl ţine de got. Dar el era cunoscut şi sub numele de Canabaud (cana + băut), un nume curat românesc de nu s-or supăra împestriţaţii la maţe şi la minte. Iar la dreapta lui se învrednicea Unilt, fiul acestuia pe care istoria l-a uitat de tot şi toate, dar au ţinut la mare cinste acest nume solomonarii (cunoscători ai tradiţiilor culturale şi religioase ancestrale autentice, învăţaţi-iniţiaţi care aveau capacităţi paranormale; ei supravegheau respectarea ,,religiei lui Zamolxe” – după gura grecilor – sau încreştinarea prin Miel după tradiţiile rumuneşti, dar şi a cutumelor sociale după care s-au călăuzit românii pînă în sec. XVI; numele lor provine de la şorţul din piele numit solomón), care spuneau că aveau un dascăl priceput numit Uniilă!
În anii 249-250 neamurile din imperiul amal de la Dunăre şi Marea Neagră, în frunte cu geţii şi goţii lui Ostrogotha şi Kniva/Canabaud, pornesc o invazie puternică în provinciile romane Moesia şi Tracia, transformîndu-le în ruine. Cam în această perioadă apar la Dunăre şi neamurile gotice ale vandalilor şi cele germanice ale herulilor. În anul 250 Gaudarich şi Argiat, temporar stabiliţi în sudul arcului carpatic, au zădărnicit cuceririle lui Ostrogotha în Moesia.
Decius Caius Traianus s-a născut în anul 195 în Panonia inferioară, fiind de neam get şi a ajuns senator, reuşind apoi să ocupe funcţia de guvernator al Moesiei. În anul 249 este trimis de împăratul Filip Arabul să reprime revoltele din Moesia şi Panonia, dar este proclamat împărat la Viminacium de către trupele de geţi pe care le comanda. Se întoarce împotriva lui Filip Arabul şi în bătălia de la Verona din septembrie 249 îl învinge şi este recunoscut ca împărat de către senatul Romei. Avea un puternic simţămînt al legăturii de neam şi se considera ,,restauratorul Daciei”, dar în vara anului 250 goţii şi carpii pornesc o mare invazie la sud de Dunăre, care îi duce pînă în Capadocia unde iernează. Cînd se întorc în vara anului 251, plini de prăzi ca un stup de miere, Decius împreună cu fiul său Herennius le ies în cale la Abritus (în Moesia) în luna august, dar ,,trîntorii tîlhari” nu s-au lăsat prinşi, ba au răspuns vîrtos cu fierul, astfel că şi-au găsit sfîrşitul pe cîmpul de luptă ambele feţe împărăteşti, fiecare apărînd ceva pentru cineva, căci nu se ştia atunci că prădăciunea nu dă bine la obrazul subţire.
Trebonianus Gallus este proclamat împărat la moartea lui Decius în anul 251, de către trupele din Moesia pe care le comanda. Acesta îi numeşte ca cezari pe fiul să Volusianus şi al doilea fiu al lui Decius, Hostilianus. După proclamarea lui Aemilianus Marcus ca împărat, Trebonianus Gallus este ucis de proprii soldaţi la Interamna (nordul Italiei) în anul 253, Aemilianus avînd mai apoi aceeaşi soartă la Spoleto (în centrul Italiei), la aflarea veştii că Valerian a îmbrăcat purpura imperială.
Aemilianus Marcus Aemilius, împărat roman pentru scurtă vreme în anul 253, ofiţer de origine maură, devenit procurator al Moesiei în anul 252, este proclamat împărat de trupele pe care le comanda după ce a respins o invazie a goţilor.
Valerian, descendent al unei vechi familii senatoriale, este proclamat împărat la 3 septembrie 253 de trupele din Galia şi Germania şi recunoscut de senat după dispariţia lui Aemilianus. Îşi asociază la putere pe fiul său Gallienus pentru a guverna provinciile din Europa, inclusiv ţinuturile dunărene şi balcanice, iar el urmînd să conducă Orientul. Pentru prima dată în istoria lui, imperiul roman este împărţit administrativ în două părţi distincte, conduse de doi împăraţi cu două centre de putere. Prin edictele date în anii 257 şi 258 Valerian pune capăt obrăzniciei iudeo-creştinilor, care doreau să fie recunoscuţi ca religie publică şi să beneficieze de toate drepturile ce rezultă din acest statut – scutirea de impozite a preoţilor, primirea de donaţii din fondurile publice şi neimpozitarea donaţiilor primite de la particulari. Dar ei au încercat chiar să se infiltreze în aparatul imperial, pentru a da o lovitură de stat sau a influenţa în interesul lor politica romanilor. Valerian a tuşit cu pucioasă asupra lor şi i-a liniştit cu edictele date în anii 257 şi 258, prin care le confisca toate bunurile primite din partea statului. În anul 259 porneşte un război împotriva perşilor, dar este înfrînt la Edessa şi moare în captivitate un an mai tîrziu. În anii 258-259 geţii şi goţii pornesc o mare acţiune de jaf în Moesia şi Tracia, trec în Asia Mică şi îndîrjindu-se, ajung pînă în Capadocia, de unde se întorc iarăşi la Dunăre plini de pradă. Romanii nu mai au puterea să-şi fîlfîie crestele de pene, iar aceşti ,,răi” plini de vigoare şi scandal belicos intră prin provinciile lor ca şoarecele în brînză. Cu siguranţă că la asemenea raiduri de pîrjolire în sudul Dunării dar şi mai departe, participă şi grupuri de geţi chiar din fosta provincie Dacia, care aveau de plătit grea simbrie cohoardelor romane din sud, fiindcă baştina lor scăpase de stăpînirea acestora.
Gallienus este fiul împăratului Valerian, asociat la domnie în anul 253 şi se ocupa de guvernarea Occidentului şi a părţii răsăritene/centrale a Europei. După căderea lui Valerian în captivitatea sasanidă şi moartea lui venită în anul 259, imperiul roman practic se destramă; întreg Orientul ajunge sub controlul prinţului Odaenathus al Palmyrei; Galia, Spania şi Britania formează un regat condus de generalul Postumus, iar provinciile locuite de neamurile arimine din Dacia, Panonia, Tracia, Macedonia şi Moesia sînt conduse de către generalul get Regalianus.
Împăratul de la Roma mai controla doar Italia şi Grecia, ceea ce reprezenta cam 10% sau chiar mai puţin din fostul imperiu roman.
Această realitate istorică este ocolită cu mare grijă de toate studiile de la noi sau din Occident care se referă la imperiul roman!!! Sextus Aurelius Victor (sec. IV) a scris Caesares şi Historia Augusta, unde găsim făcute următoarele precizări despre împăratul Gallienus şi fiul său Saloninus: ,,Întîmplîndu-se toate acestea spre norocul său şi încă peste orice aşteptare a sa, a ajuns mai nepăsător, cum i se întîmplă omului cînd îi merg lucrurile bine, şi atît el cît şi fiul său Saloninus, pe care îl ridicase la demnitatea de caesar, au lăsat ca statul să ajungă la prăbuşire, căci goţii (şi mai mult ca sigur însoţiţi de geţi) înaintară nefiind împiedicaţi în Tracia, ocupînd Macedonia, Ahaia şi ţinuturile învecinate din Asia, parţii puseră stăpînire peste Mesopotamia, iar Orientul ajunse să fie condus de tîlhari sau de o femeie. Alamanii pun mîna pe Italia, iar neamurile francilor după ce au jefuit Galia, cuprinseră Spania, jefuind şi aproape distrugînd oraşul Tarraco, pun mîna pe nişte corăbii de ocazie şi trec în Africa; iar peste Istru s-a pierdut ceea ce cîştigase Traian. Şi astfel bătînd cu furie vîntul din toate părţile, în întreg imperiul roman s-a produs o frămîntare de sus şi pînă jos”.
Tot în această lucrare, alt autor Trebollius Pollio, scriind despre generalul get Regallianus (în capitolul Triginta tyranni, Regallianus IX), ne dă informaţiile: ,,Nu s-ar putea nega că Regallianus n-ar fi fost un general vestit, dar era de multă vreme bănuit de Gallienus, fiindcă părea demn de a fi împărat. Era dac de origine, şi pe cît se spune, rudă cu Decebal. Există o scrisoare a împăratului Claudius, dinainte de a fi ajuns la domnie, prin care scrisoare i se aduc mulţumiri lui Regallianus, pe cînd era comandant în Ilyria, pentru că a redat această provincie imperiului, pe cîtă vreme netrebnicia lui Gallienus, a făcut să se piardă toate provinciile. Această scrisoare ce se găseşte în arhive, fiind o scrisoare publică, am găsit de cuviinţă să o transcriu aici.” Asta au scris istoricii romani din secolul IV care au studiat arhivele imperiale, cercetînd documentele privitoare la anii domniei împăratului Gallienus. Istoricii români nu cercetează nimic pentru că nu au nevoie de adevăr, ei scriind numai după porunca stăpînirii sau grosimea pungii primite!
Să vedem cu mintea noastră ce s-a întîmplat în fostele teritorii ocupate de romani şi care erau locuite dintotdeauna de strămoşii mei geţibegeţi. În anul 246 Filip Arabul acordă provinciei romane Dacia dreptul de a bate monedă, iar acest indiciu ne arată că după anul 254 nu se mai găsesc monede cu inscripţii romane, deci teritoriile erau foarte nesigure pentru Roma, iar controlul lor devenise o problemă gravă, geţii luptînd cu mult spor pentru realizarea legămîntului lui Diogio/Diegis (adevăratul nume al lui Decebalus) şi al asenilor (înţelepţii sacerdoţi ai geţilor, dar şi sufletele eroilor neamului).
În toamna sau iarna anului 257, geţii din Moesia se răscoală împotriva stăpînirii romane, iar flacăra revoltei cuprinde şi provinciile Dacia şi Panonia. În fruntea răsculaţilor s-a pus chiar guvernatorul Pannoniei, getul Ingenuus (om liber în latină), un general getbeget şi pe deasupra bun cunoscător al vieţii politice romane. Îşi stabileşte reşedinţa noii puteri la Sirmium (azi Sremska Mitrovica – Kosovo/Serbia).
Împăratul roman nu s-a lăsat ameţit de furia geţilor şi în primăvara anului următor vine cu mare puhoi legionar, iar răsculaţii îi întîmpină cu sabia la Mursa (astăzi, Osjek în Croaţia). Geţii sînt înfrînţi, căpetenia Ingenuus moare pe cîmpul de luptă, iar Gallienus porneşte o represiune sălbatică, aşa cum făceau romanii de obicei cu toţi răzvrătiţii. Dar cum majoritatea soldăţimii era de neam arimin şi aceasta a început să mîrîie faţă de atrocităţile pe care le ordonase împăratul, s-a renunţat astfel la pedepsele exemplare cu care erau miluiţi răsculaţii pentru a-i înspăimînta.
Dorind să liniştească nemulţumirile armatei după aceste represalii, Gallienus numeşte comandant al trupelor din provinciile dunărene – ducatul Iliriei – pe generalul get Regallianus, care avea sub controlul său provinciile Tracia, Moesia, Dalmaţia, Dacia şi Panonia, după cum ne-a lăsat mărturie istoricul grec al acelor vremuri Dexip (210 – 280) în lucrarea Sciticele: ,,…dux factus est et dux totius Illyrici. Habet in potestatem Thracios, Moesos, Dalmatos, Pannonios, Dacos exercitus”.
În vara anului 258, răzmeriţa irumpe din nou cu mai mare furie în toate teritoriile pe care Regalianus le controla în calitate de comandant militar, iar geţii în frunte cu căpetenia lor se rup de Roma, formînd un puternic stat get, al doilea după cel de la estul Carpaţilor, pe care istoria şi istoricii ticăloşi nu vor să le recunoască.
Pe unele monede bătute cu ocazia proclamării lui ca împărat sau rege apare o divinitate solară, cu legenda: ,,Oriens (răsărit) aug(ustus)”(sfînt, venerat, măreţ), de unde vedem că Regalianus dorea să-şi pună acţiunea sub protecţia zeului binefăcător din răsărit, care la geţii din regiune era Sarmis (numit şi Mitra), cultul lui fiind răspîndit în tot imperiul roman. De reţinut că la 15 ianuarie 27 î.e.n. senatul Romei îi acordă lui Octavianus numele sacral de Augustus, cu sensul de ,,cel vrednic de cinste, cel venerabil”, deci legenda zeului solar este foarte clară în raport religios.
Istoricii români şi de aiurea, care nu sînt nici vrednici de cinste nici venerabili, au luat o medalie a lui Gallienus cu legenda ,,restitutor Orientis” (restauratorul Orientului) şi au tras concluzia că getul Regalianus a fost pus pe năsălie de împăratul de la Roma. Dar medalia cîntată se referea la realitatea din Orient, iar destinatarul era Odaenathus, care eliberase teritoriile de invazia sasanidă şi îl căsăpise pe uzurpatorul Quietus. Informaţii despre Regalianus avem foarte puţine, dar un text ne spune că: „Regalianus… gentis Daciae, Decebali ipsius, ut fertur, affinis”, greşit tradus ,,de neam dacic (fiind), pe cît se spune, rudă cu însuşi Decebal”. Tălmăcirea corectă este ,,neamul Daciei (fiind) în adunarea străbună, a zis ca Regalianus să fie singurul părtaş”. Este important de ştiut că romanii au încheiat pacea din Panonia în anul 89 cu nobilul Diegis, nu cu Decebal – nume care nu apare niciodată pe tăbliţe, fiind o născocire a lui Dio Casius în secolul III.
Aşa cum senatul Romei îi împuternicea pe generali să poarte războaie în numele republicii, tot aşa la geţi, dage balo/dege bali (adunarea străbună, adunarea luminaţilor) împuternicea pe mato (conducătorul suprem civil şi militar) să-i apere interesele împotriva oricărui nepoftit. Regalianus primise din partea neamurilor arimine ce trăiau în Dacia, Panonia, Tracia, Dalmaţia, Ilyria şi Moesia sarcina să le apere împotriva romanilor, iar faptul că dorea să formeze un mare imperiu dacic/getic arată că aceste idei aveau rădăcini în mintea geţilor şi au vrut să le înfăptuiască. Decius mai avusese asemenea gînduri nobile pentru neamul său, iar Lactanţiu cu ceva ani mai tîrziu îi atribuie lui Galeriu asemenea idei, care atunci erau chiar realitate!
Atât istoricii contemporani împăratului roman Gallienus (între care şi atenianul Dexip (210 – 280) în scrierea Sciticele), cât şi cei din secolele următoare (Eutropius în lucrarea Breviarium ab Urbe condita, Sextus Aurelius Victor care va scrie pe la 360, Caesares, Rufius Festus care scrie la cererea împăratului Valens în anul 372, Breviarium rerum gestarum Populi Romani, Aelius Spartianus, Aelius Lampridius, Iulius Capitolinus, Vulcacius Gallicanus, Trebellio Pollio, Flavius Vopiscus cu lucrarea Historiae Augustae, pe la anul 394, Zosimos şi alţii) afirmă că provinciile: Panonia, Dacia, Moesia, Dardania, Dalmaţia, Illyria, Scythia, Macedonia şi Thracia, erau controlate de Regalianus. Odată cu constituirea acestui stat al Geţilor de apus, Regalianus a bătut o monedă de argint cu chipul său, iar pe cap poartă coroana de raze solare a lui Sarmis/Mitra.
După un deceniu de războire fără reuşită cu geţii conduşi de Regalianus, în anul 267, împăratul Gallienus pregăteşte o acţiune militară de mare amploare pentru distrugerea regatului get de apus, mobilizînd trupe importante în provinciile Pont, Bithynia, Phrigia, Achaia, Tesalia, Epir sub comanda generalilor Marcianus, Cleodamus, Athenaeus, Aureolus, Dexip (istoricul şi comandantul Atenei), Claudius, cu intenţia de a da bătălia decisivă. Regalianus, pentru a zădărnici planurile romanilor, a dirijat în locurile unde se adunau urdiile războinice, o puternică năvală a neamurilor din imperiul get de răsărit, formată din geţi, goţi, tervingi, gepizi, heruli, peuci, toate venite să uşureze pe cei întîlniţi în cale de zile şi de parale. Devastările au început din provincia Pont şi au fost stăvilite abia în Achaia, Tesalia şi Epir. Herulii au bătut cu îndîrjire în porţile Atenei cîteva luni de zile, dar grecii s-au făcut că nu-i cunosc, fiind preocupaţi de adînci meditaţii şi nu i-au auzit pe belicoşii curioşi. Ba încă văzîndu-i strîngători din fire cu tot ce le cădea în cale, s-au chitit să le mai dea la mir nepoftiţilor care umblau creanga prin ţară străină. Şi astfel s-au învrednicit să reziste privirilor iscoditoare ale năvălitorilor din toamna anului 267 pînă în primăvara lui 268, cînd Gallienus a venit cu trupe importante ca să nu lase pe mîna lotrilor şi ultima provincie pe care o mai deţinea în afara Italiei.
Socotelile cu invadatorii, romanii le-au încheiat pe rîul Nestos/Mesta din sudul Traciei, unde s-a dat bătălia decisivă cu Herulii; Gallienus penindu-i rău şi punînd gabja chiar pe căpetenia lor, Naulobatus; dar păşind mai adînc către nord în regatul de apus al geţilor condus de Regalian, a fost întîmpinat de cerbicia ariminilor traci care l-au obligat să se retragă la Roma cu toată fala lui. Mai încearcă un şiretlic drag lor, năimindu-i pe sarmaţii din nord să-i calce pe geţii lui Regalian cu o invazie, dar năvălitorii sînt, cei mai mulţi, trecuţi prin sabie. Văzînd că nu-i poate îndoi cu fierul pe aceşti răuleni arimini, în vara anului 268 Gallienus pune de o mişelie şi trimite hicleniţi la curtea lui Regalian să-l pună pe năsălie, ,,trudă” care este dusă pînă la capăt în luna august 268. Dar nu i-a fost pohta de bun augur împăratului roman pentru că şi el a sfîrşit căsăpit tot în august 268 de potrivnicii geţi din armata sa, care s-au răzvrătit punînd mîna chiar pe imperiu.
Regatul get de apus mai continuă doi ani sub Druantila, soţia lui Regalianus, apoi se împarte în două părţi, provincia Dacia se uneşte cu regatul geţilor de est, iar celelalte teritorii care au fost cîndva sub ocupaţie romană revin în structura acestui stat, dar de data aceasta condus de împăratul get Aurelian, care face un Legămînt cu cei de la nordul Istrului. Evenimentul istoric este dovedit de monezile bătute la Carnuntum care au pe una din feţe imaginea reginei.
Regina/împărăteasa Sulpicia Dryantilla, şi generalii credincioși din armatele lui Regalian, imediat după mişelescul asasinat plătit de Gallienus, în toamna anului 268, au pus în mişcare o mare invazie care a pornit din regatul amal cu peste 320.000 de războinici – după Scriptores Historiae Augustae, pentru a da o lovitură de moarte imperiului roman. Adunarea urdiilor s-a făcut în nordul Mării Negre, participînd tot numai ,,oameni de bine” din neamurile arimine, scitice şi gotice care au pornit dar nu haotice, către Pont în iarna lui 268 şi primăvara lui 269. Ea a fost oprită de către împăratul get al Romei, Claudius în vara anului 269 pe rîul Naissus în Macedonia. Istoricul Zosimos scria despre acest eveniment foarte important pentru istoria noastră: ,,Dacii se uniră cu Herulii, cu Peucii şi cu Goţii şi, adunându-se lângă fluviul Tyras/Nistru, care se varsă în Pont, construiră şase mii de corăbii; îmbarcând în ele 320.000 de oameni, porniră pe mare…, având vântul dinspre spatele corăbiilor”, până la strâmtoarea Propontidei. Istoricul grec vorbeşte de o uriaşă armie ce a năvălit ca un potop peste sudul Balcanilor şi Grecia, deci geţii sau dacii din fosta provincie Dacia nu numai că nu erau dispăruţi cum behăie într-o sminteală istoricii români, dar aveau o putere militară formidabilă de care trebuia să ia seamă orice armată. Iar un asemenea popor nu era o adunătură de sălbătăciuni, cum ne prezintă azi cărțile de istorie din România și Institutul Cultural Român condus de jidanul H. R. Patapievici, ci oameni vrednici care își țineau Țara și Neamul în plutirea vremurilor, așa cum erau ele atunci.
Mărturie de netăgăduit a culturii strămoșești este și tezaurul descoperit în Banatul românesc la sfîrșitul secolului XVlll, despre care istoricii români spun că nu aparține spațiului cultural carpatin, iar alții, în frunte cu cazarii s-au înfoiat pretinzînd că este făcut de mîna măiastră a strămoșilor lor.
Prima fotografie din stînga este o imagine a tezaurului descoperit în localitatea Sînnicolaul Mare în anul 1799, aflat azi într-un muzeu din Viena, fiindcă atunci Banatul era sub ocupație austriacă iar stăpînirea străină a considerat că îi aparține de drept comoara. Fotografia a doua din stînga sînt vasele cu toartă care au forme particulare pentru gura de umplere și scurgere. Dacă trei dintre ele au gura rotundă, unul are gura sub forma unei frunze de trifoi și consider că reprezintă FAMILIE CEREASCĂ – Tatăl Ceresc, Maica Pămîntească și Fiul Omului, Fiul Luminii, Sarmis/Mitra. Iar vasul din partea dreaptă jos a imaginii respective, are gura sub forma crucii cu brațele egale, simbol specific numai religiei neamului care locuia acest pămînt, adică neamul get, încă din mileniul Vll î.e.n. poveste atestată arheologic de zeci și sute de dovezi.
Fotografiile din dreapta reprezintă acelaș vas cu precizarea că nu are toartă – situat în centrul imaginii de ansamblu a tezaurului descoperit la Sînnicolaul Mare– care are sculptate patru scene mitologice de unde putem înțelege perioada cînd au fost făcute și rostul lor în acele vremuri.
Imaginea din rîndul întîi – din cele trei de mai sus – reprezintă două scene mitologice luate de pe vasul fără toartă; cea din stînga arată un conducător care călărește un zgripțuroi și săgetează de moarte leul care l-a atacat. Pe cap arcașul poartă o coroană cu cinci raze legată la spate iar zgripțuroiul pe care îl călărește are chip de om, purtînd pe cap un fel de coroană cu semilună, iar pieptul îi este acoperit cu o blană care îi ajunge pînă aproape de pămînt. Aceeași podoabă o purta și taurul ceresc din Sumer – cum voi arăta mai jos – ca simbol al puterii divine. Mai la dreapta am pus un zgripțuroi așa cum l-a văzut un olar grec din secolul Vl î.e.n. iar în rîndul doi – fotografia în alb și negru – sînt zgripțuroii cum apar pe tăblițele de plumb descoperite la Sinaia. Se vede că imaginea lor diferă de cea plăsmuită de greci, fiindcă în mitologia noastră aceste ființe fabuloase aveau cap de om acoperit cu cușma de arimasp specifică neamului get, pe care însă unii afurisiți au făcut-o ,,bonetă frigiană” ca să le curgă istoria numai în făgașul lor întunecat și mincinos; trupul este a unui animal foarte puternic terminat cu picioare de prădător. Rolul lor era de a apăra Țara Sfîntă de toți nepoftiții care îi dădeau tîrcoale. Între cei doi zgripțuroi există o divinitate, iar în partea dreaptă este capul de taur sau bour solar pus pe un tripod. Lîngă acestă imagine este a unui zgripțuroi foarte asemănătoare cu cea de pe tăblițe, luată de pe un vas grec aflat acum la Vatican. Personajul nu mai poartă pe cap căciula getă ci bentița din aur specifică arimaspilor! Spre dreapta este imaginea regelui get Regalianus, luat de pe o monedă și după aceasta am pus imagine unei moende a împăratului roman Galienus, care are pe o parte chipul lui iar pe cealaltă este un leu avînd deasupra cîte o inscripție.
În rîndul trei, fotografia din stînga reprezintă un grifon după urechea grecilor sau zgripțuroi cum îi spunem noi, care a doborît un căprior/țap și vrea să îl rupă în bucăți, apoi spre dreapta tot o monedă a lui Galienus ce are pe o parte chipul împăratului și pe cealaltă este o antilopa sau țap/căprior în plin salt, urmată de o imagine a unui leu și în capăt este un grifon/zgripțuroi sculptat pe fundul unei farfurii din tezaur.
Ca să înțelegem simbolista acestor imagini care ne prezintă fapte petrecute pe la anii 258-260, trebuie să mergem la istoria adevărată a imperiului roman și nu cea falsificată de Milita Cristi, ca soldățime credincioasă a urdiilor iudeo-sataniste ce au pus stăpînire pe imperiul roman după ce au dat lovitura de stat din anul 380.
În anul 253 generalul roman Valens ajunge împărat al imperiului și, pentru o mai bună administrare, îl împarte cu fiul său în două părți, el luînd partea de răsărit iar Galienus primește cea de apus ce includea și provinciile Panonia și Dacia. În toamna sau iarna anului 257 cînd Valens era în Orient angajat în războiul cu perșii, geţii din Panonia, Dacia şi Moesia se răzvrătesc împotriva cotropitorilor romani, punîndu-l în fruntea lor pe Ingenuus care ia titlul de imperator. În primăvara lui 258, armatele romane ale lui Galienus îi înfrîng pe răsculaţi, trecînd totul prin foc și sabie după obiceiul lor ,,civilizator”. Dar ariminii din armată trăitori în diferite regiuni ale lor – geți, traci, macedoneni, panoni – au început să mîrîie, iar nemulțumirea a făcut-o auzită de guvernatorul provinciilor, getul Regalianus chiar în vara anului 258, şi cu toate silinţele lui Gallienus de a-i aduce la ascultare romană, el rămîne ,,imperator” peste Panonia, Dacia, Moesia, Tracia, Iliria, Dalmaţia, Macedonia, Dardania pînă în anul 268 cînd este asasinat de hicleniţi trimişi de împăratul de la Roma, dar teritoriul lui va fi stăpînit de soţie încă doi ani.
Istoricul grec Dexip(210 – 280) care a trebuit să se apere cu sabia de armatele de prădători venite din Regatul lui Regalian în anul 258, ne-a lăsat mărturie peste timp în lucrarea Sciticele zicerea plină de venin împotriva mincinoșilor: ,,…dux factus est et dux totius Illyrici. Habet in potestatem Thracios, Moesos, Dalmatos, Pannonios, Dacos exercitus”.
Ca să-i atace pe romani chiar la ei acasă – adică Grecia și Italia fiindcă atît mai era întreg imperiul roman – Regalian pornește o mare invazie în anii 258-259 unde cetele de năluci ale geţilor şi goţilor, dar și alte seminții dornice de cîștig prin jaf – sarmați, roxolani, sciți, iazigi – ajung Grecia de unde trec în Asia Mică şi îndîrjindu-se, vînjoșii și-au făcut popas trainic tocmai în Capadocia de unde se întorc iarăşi la Dunăre în regatul lui Regalian plini de pradă și nestingheriți de ceva oameni de soi în preumblările lor vijelioase și stricăcioase.
Mai amintesc pentru trebușoara aceasta că Traian, după ce i-a răzbit pe geții cei nemuritori, și-a scris pentru veșnicie pe soclul statuii lui ce a fost așezată pe Columnă – terminată în mai 113 – o zicere care spune: ,,Senatus Populusque Romanus, imperatori Caesari Divi Nervae fillio Nervae Traiano Augusta Ger-manico, Dacico, Pontifici Maximo, tribunicia potestate XlV, imperatori Vl, consului Vl”. Tradusă pentru noi povestea spune că: Senatul şi Poporul roman, împăratului Caezar, fiul divinului Nerva, Traian Augustul învingătorul germanilor, învingătorul dacilor, învingătorul Marelui Preot, avînd pentru a patrusprezecea oară putere de tribun al plebei, fiind salutat a şasea oară ca şef al armatei”. Cu un an înainte tot el a dat edictul prin care se interzicea în imperiul roman religia crucii practicată de geți pe care leprele iudeo-sataniste au numit-o mai tîrziu iudeo-creștinism. După anul 180, religia geților a fost introdusă de împăratul roman Comodus ca religie oficială a lui și s-a bucurat de acest statul pînă în anul 381, fiind scoasă de Heliogabal, reintrodusă de Maximin Tracul, iarăși scoasă de Filip Arabul, pusă din nou în frunte de Decius și iarăși scoasă de către Galienus care se închina cultului Cybelei. Aceasta avea ca animale totemice leul și țapul sau căpriorul.
Armatele romane fiind bătute măr de către urdiile pornite de Regalian, acesta sau acestea după victorie și întoarcerea strîngătorilor prădători din ,,vizitele de lucru” la greci și în Capadocia, au adus o ofrandă religiei strămoșești dăruind unui lăcaș de cult respectivele vase, care au fost descoperite la Sînnicolaul Mare ascunse în pămînt de urgiile vremurilor. Sau poate că vasele respective au fost dăruite de o căpetenie sarmată, care nu a uitat ce a pățit neamul său în frunte cu regele Sardonius cînd îi ajuta pe geți în războiul purtat de aceștia împotriva armatelor lui Traian.
De aceea coroana arcașului seamănă foarte bine cu cea a lui Regalian, la fel și tunsoarea bărbii. Omorînd leul care atacă, scena arată simbolistic faptul că geții i-au nimicit pe romanii lui Galienus care foloseau acest animal ca totem religios. Iar zgripțuroiul prinzînd și nimicind căpriorul sau țapul, scena a vrut să arate că nici cu fuga nu au reușit romanii lui Galienus să se salveze de la moarte, religia geților ajutîndu-i să îi nimicească pe dușmani. Sau poate o căpetenie sarmată venită cu mare pradă din preumblările lor, și aducînd mulți prizonieri cum se vede mai jos, a adus ,,prinos de recunoștință” lui Sinto cum apare scris pe fundul unui castron, dăruind aceste vase de cult.
Mai supun adevărului imaginile de mai sus care reprezintă simbolistic vulturul ceresc sau șoimul ceresc, dar în trei culturi diferite pe un interval de timp de Xll milenii!!! Imaginea din stînga este luată de pe vasul fără toartă și simbolizează șoimul ceresc din religia geților – Șaue sau mai tîrziu Sarmis, numit de romani Mitra – care duce în gheare un suflețel de gețișor de soi ce a răposat pentru Țara Sfîntă și Neamul Ales de Sinto, către înalturile cerurilor în Dabo Gio, adică Cetatea Vie sau Raiul cum îl știm noi azi. Năluca mortului are într-o mînă o ramură iar în cealaltă ține o cupă foarte largă sau un castron din care îi dă de băut păsăroiului ceresc să aibă spor la zbor pînă în Dabo Gio. Capul și ciocul păsării cerești – pe care subțirii greci au grecizat-o după felul lor mișel numind-o fenix – este identic cu cel descoperit în Ki-en-gi/Sumer în perioadă predinastică, adică pe la 3500-3100 î.e.n. dovedind unitatea spirituală a celor două culturi peste timp și peste ținuturi chiar dacă liftele urlă că numai ei știu marile adevăruri fiindcă le-au fost revelate de Talpa Iadului. Simbolul era la mare cinste și în mitologia egipteană, o altă cultură cu rădăcini în cea carpatină. Iar vechimea imaginii simbol se pierde în negura timpului, găsind-o în lăcașul de cult descoperit la Gobekli Tepe, Capadocia în Turcia de azi, monumentul fiind datat pentru mileniul Xll î.e.n. Aici pasărea cerească are în față, deasupra aripii un disc, iar la egipteni acest disc îl poartă deasupra capului simbolizînd soarele, dar nu cel material, ci pe cel al cunoașterii divine venită de la Ziditorul lumilor văzute și nevăzute.
Mai arăt asemănarea uluitoare între unele obiecte găsite în acest tezaur și imaginile simbol folosite pe sigiliile emeș în perioada predinastică, adică în partea a doua a mileniului lV î.e.n. Și capra din Mălini(județu Suceava) cu care se umblă de Anul Nou are o podoabă capilară asemănătoare cu a taurului emeș. Piesele descoperite la Sînnicolaul Mare au forma unor mici coveți iar într-un capăt au o figurină, una fiind a unui taur ce poartă un fel de podoabă pe cap și gît iar alta parcă o oaie sau ceva asemănător, fiindcă nu pot judeca corect datorită imaginii influențată de lumină. Capul împodobit al taurului este asemănător cu cel de pe un sigiliu emeș, fiindcă și acolo animalul poartă pe gît, spate și piept, parcă o blană care îi face un fel de cocoașă pe greabăn. Încă mai păstrăm în practicile noastre cultice această tradiție în localitatea Caianu Mic din județul Bistrița-Năsăud, unde de Rusalii se înstruțează un bou cu o coroană de ramuri și flori ce se pune pe cap, iar pe trupul animalului se așează covoare cu diferite motive populare țesute în casele sătenilor.
Dar poveștile nu au nimic cu iudeo-satanismul băgat pe gît de cei care pretind că ne sînt părinți de suflet și credință, însă ei se țin într-o hîrjoană neostoită cu ,,legămîntul” ivrit ca sfînta sfintelor.
Pentru a le dovedi cît de mult mint istoricii noștri dar și al altora din jur, mai prezint un fel de vază descoperită tot în acest tezaur care are ca principală imagine simbol o femeie șarpe sau pește. În mîna dreaptă ține o coroană iar în stînga ține un cerc și o cruce în spatele acestuia. Din partea brațului drept, trecînd peste încheietura acestuia, curgînd către bazin apoi ridicînduse și înfășurîndu-se pe articulația brațului stîng, se desfășoară un șarpe care stă cu capul ridicat deasupra mîinii care ține cercul sau roata vieții și crucea. În spate din dreptul bazinului iese o coadă parcă de pește, ce ne amintește de faraonii din Marea Neagră, acele femei pește care ies din apă și cîntă cîntece atît de frumoase încît, cine-l aude, rămîne fermecat şi dacă nu e om drept, îşi pierde capul şi se îneacă. Dacă, e însă, om drept şi cu frica lui Dumnezeu, ţine minte cîntecele acelea, şi le aduce pe pământ de le învaţă toată lumea de la el. Femeia este îmbrăcată într-o rochie cu mîneci specifică portului nostru românesc iar pe cap poartă o bonetă asemănătoare cu cea a arimaspilor. La dreapta sînt două imagini ale unor castroane cu inscripții circulare iar în mijloc au crucea înscrisă în cerc. Mai este încă un castron de formă asemănătoare cu o inscripție pe fundul din interior. Semnele folosite sînt în mare parte luate din alfabetul grec, zic istoricii noștri și iarăși mint cum le este felul și năravul lor drăcesc fiindcă ele aparțin cam toate alfabetelor folosite de strămoșii noștri pe tăblițele de plumb descoperite la Sinaia, iar cea mai mare parte făcute dispărute de cei care au urmărit cu patima criminală a ucigașilor să ne falsifice istoria astfel ca ei jidanii să fie aici băștinași și noi neam de vîntură vînt.
Istoricii noștri spun despre acest tezaur că ar fi adus de avari(secolul Vl) dar este greu de înghițit asemenea inepție ce susține că fioroșii asiatici, cînd nu se țineau de jaf, se reculegeau în orfevrărie și încă făcută cu mare meșteșug. O altă trăsnaie a lor susține că tezaurul ar aparține bulgarilor care au stăpînit Ardealul în secolul X, deși ei nu erau atunci prea dați cu creștinismul iar ultima tîmpenie o spun ei plini de fală că tezaurul ar aparține pecenegilor luat de la creștini. Dar simbolistica arătată mai sus dovedește că nu are origine creștină chiar dacă maniera de lucru este asemănătoare celei grecești sau romane din secolele lll-V al erei noastre.
Cît timp ne vom falsifica și nega adevărata istorie și cultură, nimic din ce a rămas de la strămoșii geți nu va putea fi lipit de făcăturile Academiei Române sau a puhoiului de pupincuriști care se dau cu curul de pămînt, colbăindu-ne că aici a fost un mare pustiu pînă în secolele lV-lll î.e.n. apoi a venit după anul 106 soldățimea ivrită înfierbîntată de soarele Palestinei și a însămînțat-o ei din preaplinul pușcoacei Talpei Iadului sau alte mîrșăvii cu pretenții de sfinte adevăruri, a fost decălecat un nou popor ivrit sau cazar după făcătura lui H. Graetz.
Pot scrie aceste jeguri trădătoare și criminale fel de fel de tratate, stufoase și în față și la spate, cu pretenții academice și paraacademice sau cacademice, pînă la urmă Adevărul va ieși la lumină iar ziua aceasta nu este prea departe, fiindcă imaginile puse mai sus le-a nimicit pentru vecie făcătura satanistă antiromânească.
Și fiindcă noi nu vrem să ne luăm zestre spirituală lăsată de strămoși, atîta cît a scăpat de urgiile timpului, au sărit să o ia vecinii, dar și alți strîngători mai îndepărtați și mai împielițați. Cînd în partea a doua a secolului XlX a dat turbarea în jidani/cazari, aceștia s-au pus într-o frenezie să-și caute rădăcinile pe acolo pe unde le-a uitat Satana, iar în prima parte a secolului XX, această adunătură de tîrîturi a trecut pe față la falsificarea multor evenimente din istoria Europei. Nu-i vorbă, în pornirea lor ticăloasă au fost ajutați totdeauna de istorici germani, austro-ungari și sovietici. Iar unul dintre cele mai scandaloase fapte, despre care însă nu a făcut nimeni tărăboi, este însușirea imaginii călărețului sarmat de pe vasul descoperit la Sînnicolaul Mare, ca fiind taman talismanul adevărului poznaș al neamului jidan/cazar pe cînd avea stăpînirea la nordul Mării Caspice.
Prima imagine din stînga spre dreapta este de pe vasul descoperit la Sînnicolaul Mare, a doua fotografie este în fapt prima și scoasă de jidani/cazari de pe același vas pentru a arăta cît de mult au influențat istoria Europei, despre care îndrăciții goimi cap de lut nu vreau să pomenească nimic; a treia imagine este o stelă a unui luptător sarmat din armata romană, secolul lV, iar imaginea din dreapta prezintă niște luptători sarmați așa cum se văd ei pe Columna lui Traian. După știința mea, pe legămîntul lui Iahwe nu sînt sculptate nici un fel de imagini cu cazari sau ivriți, fie ei cît de pîrliți sau jigăriți, dar încă nu au intrat zilele în sac să ne arate și asemenea ,,revelații”.
Revin la istoria romană și amintesc pe împăratul Claudius care moare de ciumă în vara anului 270 iar în locul lui este proclamat de către soldăţimea arimină, ca împărat, getul Aurelian. Acesta încheie un Legămînt cu geţii de la nordul Istrului cărora le promite ajutor în caz de primejdie, primind statutul de federaţi ai imperiului. Informaţii mult mai consistente au fost publicate în cele două volume Fontes în anii 1964 şi 1970 sub pălăria Academiei R.P.R., dar istoria noastră a rămas tot falsificată şi pe nimeni nu supără această ticăloşie fără seamăn. Nelegiuirea foloseşte numai celor care vor răul poporului român şi păzesc cu mare îndîrjire toate minciunile culturii occidentale clocite după anul 381 pînă în secolul XX.
Istoricul român Ion Popescu – Puţuri, a fost acuzat de către tracişti şi alţi internaţionalişti la fel de ticăloşi, că este născocitorul obîrşiei prea străvezii a neamului daco-românilor. Dar mioriticul Ion Popescu – Puţuri a fost meşteşugit învîrtit de către cazarul/jidanul Gogu Rădulescu – Prepuţuri şi astfel cultura română a avut cocoţată pe creastă multă vreme un iluminat bolşevic din ceata lui Ucigă-l Toaca!
În anul 260 Macrianus Titus Fulvius şi fratele său Quietus, fii lui Macrianus, ministrul de finanţe al lui Valerian, fost arhisinagogarh în Alexandria, de neam ivrit, pun de o uzurpare şi se proclamă împăraţi, după ce l-au cam părăsit oleacă pe adevăratul împărat ce a ajuns prizonier la perşi. O asemenea atitudine se numeşte trădare, dar la cîte mişelii se făceau atunci la Roma, nu se mai ştia ce şi cum.
Sînt primii şi singurii ivriţi din istoria imperiului roman care au încercat să pună mîna pe funcţia de împărat, dar le-a ieşit pe ochi cu mult sînge. Quietus este ucis de Odaenath, principele Palmyrei în anul 260, iar al doilea este ucis în Grecia în anul 261, cînd umbla după potcoave de cai morţi pe drumurile care duceau la Roma.
Odaenathus, principe al Palmyrei din anul 257, după căderea în captivitate a lui Valerian în anul 259, îl ucide pe uzurpatorul Quietus în anul 260 şi în anii 261-262 continuă războiul cu perşii, reuşind să-i alunge şi ajunge pînă sub zidurile oraşului Ctesiphon. Pentru aceste fapte primeşte de la Gallienus titlurile de dux Romanorum şi Corector totius Orientis, o recunoaştere de către Roma a autorităţii prinţului arab în Orient. Cu această ocazie Gallienus bate moneda cu zicerea de ,,restaurator al Orientului”, pe care şmecherii mincinoşi i-o atribuie înfrîngerii lui Regalianus de către împăratul roman, aşa cum am arătat mai înainte. Odenat este asasinat în anul 267 în timpul unei campanii de respingere a urdiilor goţilor, care doreau să vadă cum sînt nisipurile Siriei, iar conducerea regatului o ia Zenobia, soţia sa, în numele minorului Vaballathus.
După cucerirea Egiptului în anul 270, Zenobia şi fiul ei sînt proclamaţi împăraţi, dorind să formeze un imperiu arabo-ivrit universal unde religiile mozaică, iudeo-cretină şi greacă să fie egale în drepturi. În anul 271 Zenobia dăruieşte susţinătorilor ei ivriţi, un mare templu în Alexandria, unde era cea mai mare şi mai bogată colonie mozaică. Atît în Palmyra cît şi în Petra erau mari colonii de mozaici, care au sprijinit acţiunile lui Odaenathus şi ale Zenobiei, după ce au încercat să îngenuncheze imperiul roman în timpul lui Valerian dar acţiunea nu a reuşit. Banii lor cît şi comerţul Orientului nu au mai curs spre Roma, astfel că o mare criză economică a pus la pământ imperiul roman. Mozaicii ajutaseră cu bani oligarhia romană în răzmeriţa pusă la cale de senat împotriva împăratului Maximin Tracul, însă nu au fost răsplătiţi pe măsură şi atunci au spart cîrdăşia cu vicleniţii romani şi au jurat să se răzbune. Astfel în decurs de 10-15 ani, finanţele imperiului au ajuns o ruină, iar Valerian a încercat să salveze ce se mai putea salva. Ivriţii formau cea mai puternică corporaţie de cămătari şi încasatori de impozite din imperiu şi aşa foarte mulţi bani au ajuns în pungile lor, iar vistieria devenea tot mai goală, poveste care astăzi s-ar numi criză economică provocată. Iar banii au fost dirijaţi către Orient, unde s-a muncit sub soare torid să se pună de un nou imperiu cu verişorii lor arabi. Lucrurile au fost lămurite deplin după captivitatea lui Valerian, cînd Odaenath a desprins o treime din imperiul roman şi dorea să o proclame ca propria împărăţie. A făcut-o Zenobia şi de n-ar fi ridicat sabia getul Aurelian, romanii nemaifiind în stare de fapte de arme, poate că ar fi dăinuit mulţi ani.
Palmyra a devenit un centru unde s-au adunat mulţi filozofi printre care şi Longinos(210-273), invitat de către regina Zenobia pe la anul 255. Se înconjurase de toată floarea filozofilor, retorilor şi oamenilor de ştiinţă ale acelor vremuri, iar Longinos se număra printre ei. Prieteşugul dintre ivriţi şi greci este o poveste veche, amintită de Saul în scrierile lui cu 200 de ani mai devreme de domnia Zenobiei, pe cînd pretinsul miluit cu înţelepciune de Iahwe umbla brambura prin imperiul roman, să-i convingă pe ai lui cu Evanghelia păcii, luată de la Ili pe la anul 30, cînd marele preot la geţilor a fost obligat să meargă în Iudeea pentru a opri răutăţile şi mişeliile neamul întunecaţilor negustori. La această acţiune trebuie remarcat efortul coloniei mozaice din Palmyra, care era foarte numeroasă şi bogată, dar practica mai mult o schismă a religiei lor, îndepărtîndu-se mult de tradiţii. Pentru Iahwe ei foloseau numele de Hypsistos – cel a cărui nume este binecuvîntat în eternitate – la fel ca şi pentru Zeus. Sînt şi alte date care ne ajută să înţelegem crearea imperiului arab-ivrit, ocultat complet de istorie atît la noi cît şi aiurea, pentru că mozaicii erau atunci numai ,,prigoniţii şi persecutaţii” lumii. În anul 231 şcoala Didascalia înfiinţată de Filon în Alexandria este mutată de Origene în Palestina, să le fie la îndemîna ivriţilor pentru a ilumina fel de fel de lepre cu făcăturile întunericului satanist-mozaic.
Nimeni nu vrea să ne spună de ce această clocitoare de rele nu a fost mutată la Roma, unde se pretinde că era ,,inima iudeo-creştinismului”, ci în baştina ivriţilor care nu erau creştini. Instituţia era o adevărată fabrică de fanatici farisei, care urlau pe toate coclaurile că ei trebuie să conducă lumea, pentru că vezi Doamne sînt cel mai vechi şi mai înţelept popor din lume, însă aberatiile lor nu erau luate de nimeni în seamă. (O misiune identică în epoca modernă, dar cu sorţi de izbîndă, a avut-o Cominternul bolşevic, ce a aparţinut aceluiaşi cult.) Tot în această perioadă mozaicii şi iudeo-creştinii Neamurilor s-au separat definitiv în smintelile şi urîciunile lor, astfel că ivriţii aveau de ce să-şi facă la verişorii lor arabi o mare clocitoare. Fiecare întunecat a primit de la Iahwe cîte două ouă de basilisc ce trebuiau clocite la subsiori, fiind asiguraţi că din unul va ieşi sigur un basileu ce va stăpîni lumea în vecii vecilor, iar pămîntul va fi numai al lor. Şi aşa an de an, clocitoarea s-a umplut de şerpişori de deşert, devenind o şărpărie chiar mai puternică decît cea din Alexandria, ce avea să fie nimicită de Aurelian.
Arabii, pentru a-i păcăli pe romani cu privire la adevăratele lor planuri – ivriţii, au lucrat mereu după plan pentru că aşa le cerea Iahwiţă – au aruncat mereu cu nisip în sus spunînd că din el iese fumul care se vedea uneori. Aurelian porneşte o campanie de distrugere a imperiului arab-ivrit al Palmyrei şi prin bătăliile de la Antiohia şi Emessa învinge armatele arabe în anul 272, reuşind să cucerească şi capitala, unde majoritatea susţinătorilor acestor idei au fost despicaţi, ca să le iasă aburii măririi imperiale. Zenobia este dusă captivă la Roma unde şi moare. După alţi 370 de ani ivriţii şi arabii vor mai pune de un imperiu, tot unii cu sabia iar ceilalţi cu punga, ajungînd pînă în Spania unde vor stăpîni 700 de ani.
Postumus(258-268) a fost rege al regatului format din Galia, Britania şi Spania. Este ucis în urma unei revolte a propriilor soldaţi. A apărat cu reuşită graniţele, atît de triburile germanice cît şi de legiunile lui Gallienus.
Aureolus, uzurpator de neam get a purpurei de împărat în anul 268, era unul dintre cei mai capabili generali ai lui Gallienus, alături de geţii Aurelian şi Claudius, înfrîngînd pe uzurpatorii Ingenuus şi Macrianus şi luptînd cu izbîndă împotriva lui Postumus. Revoltat împotriva împăratului Gallienus şi proclamîndu-se împărat, este asediat de acesta în Milano şi capturat de către Claudius, după ce Gallienus este asasinat de către soldaţii nemulţumiţi. Numele uzurpatorului este o latinizare a numelui get Orolio, aşa cum este scris pe tăbliţele de plumb.
Claudius Goticul, împărat(268-270) de origine getă născut în Panonia, a plecat de la condiţia de simplu soldat şi a ajuns unul dintre cei mai capabili generali ai lui Gallienus, care comanda trupele din Balcani. La moartea împăratului Gallienus, de care se pare că nu era străin, trupele de geţi pe care le comanda îl proclamă împărat cînd asedia oraşul Milano, unde era uzurpatorul Aureolus, pe care îl prinde şi îl linişteşte cu fierul. În acelaşi an respinge o invazie a alamanilor în nordul Italiei, iar în anul 269 la Naissus/Niş respinge o mare invazie a goţilor şi herulilor, luîndu-şi cognomenul Goticus. Moare de ciumă în anul următor în oraşul Sirmium. Fratele său Quintillus Marcus Aurelius se proclamă împărat, dar cînd află că trupele l-au recunoscut pe Aurelian de împărat, se sinucide. Vedem că împăratul Claudius respinge pe goţi la sud de Istru şi mult în interiorul fostului imperiului roman, deci provinciile de la nord de Dunăre fuseseră abandonate de romani urdiilor mişcătoare şi stăpînilor de drept – geţii, conduşi de Regalianus şi ulterior de vrednica sa soţie, care prin inteligenţă şi curaj a condus regatul doi ani împreună cu generali de toată isprava.
Istoricul latin Sextus Aurelius Victor, care a trăit în secolul IV şi a fost guvernator al Panoniei Secunda în anul 361 şi prefect al oraşului Roma în anul 389, a scris lucrările Caesares şi Historia Augusta. A doua scriere cuprinde domniile împăraţilor ce au condus imperiul roman de la Augustus pînă la Constantius II în anul 361, căruia îi şi dedică lucrarea. La paragraful XXXV, autorul scrie despre strămoşii geţi ai lui Constantius II astfel: ,,Voi vorbi de asemenea, în mod deschis, despre Aurelianus şi despre Claudius, podoaba tuturor acestora şi întemeietorul neamului tău. Despre cel din urmă, mă tem că, scriind către Clemenţa Ta (Constantius) adevărul, o să par în faţa răuvoitorilor linguşitor. Dar voi fi la adăpost de pizma clevetitorilor, căci aceleaşi adevăruri ei le vor găsi spuse limpede şi de alţi scriitori. La aceşti împăraţi vor fi adăugaţi Diocletianus, părinte al vîrstei de aur, Maximianus care este numit îndeobşte părinte al vîrstei de fier, precum şi pe ceilalţi demni de preţuirea ta”.
Pînă şi latinii laudă neamul nostru get care a condus imperiul roman timp de 165 de ani. Numai noi, ca un popor de urmaşi nemernici, condus de ai noştri ,,patrioţi” şi mai nemernici, ne negăm trecutul şi îl îngropăm în mocirlă, pentru că nu putem trăi decît în minciună, laşitate, maimuţăreală şi ticăloşie, adică trădare de Neam şi Ţară! Aceeaşi informaţie o găsim şi în scrierea Cezarii la pagina 38 a lui Iulian Apostatul (361-363), nepotul lui Constantin cel Mare.
Aurelianus Lucius Domitius(270-275), s-a născut în Moesia la Sirmium în anul 214, de neam get. El parcurge cariera militară de la simplu soldat la general şi comandant al cavaleriei sub Claudius II şi este proclamat împărat de către trupele de la Dunăre în anul 270, la moartea acestuia.
La urcarea lui pe tron imperiul roman era dezmembrat; Egiptul şi întregul Orient se aflau sub stăpînirea Zenobiei, regina Palmyrei, iar Galia, Hispania şi Britania erau incluse în regatul secesionist. În anul 272 cucereşte regatul Palmyrei în urma a două mari bătălii ce au avut loc la Antiohia şi Emesa, apoi şi Egiptul, iar doi ani mai tîrziu şi regatul secesionist galic. Este asasinat în anul 275 în Bizanţ, în drum spre Persia, unde pregătea o nouă campanie militară. Istoricul latin Sextus Aurelius Victor, ce a trăit în secolul sec. IV, scrie înainte de 370 în Caesares şi Historia Augusta că Gallienus a pierdut Dacia care fusese cucerită de Traian, iar informaţiile istorice arătate mai sus confirmă acest adevăr. Dar Eutropiu în lucrarea Breviarum ab urbe condita, scrisă după anul 367, spune că Aurelian şi-ar fi retras trupele din Dacia. Cred că Eutropiu minte, pentru că el a scris această carte la cererea lui Valens, care a murit în anul 378, după care a început marele proces de falsificare a istoriei şi culturii geţilor de către Marele Fiu al Satanei – Ambrosie, iar ,,ajustarea” lui Eutropiu se înscrie în această linie generală. Dar poate nu el a făcut falsul, ci vreun copist zelos iudeo-creştin, care a slujit cu credinţă minciuna satanistă şi a modificat pe ici pe colo pe unde îi ardea lui ţeasta.
Mai este un argument care contrazice informaţiile venite din scrierea lui Eutropiu. Aurelian a refăcut cu sabia imperiul roman aşa cum îl lăsate marele împărat arimin Septimius Severus, mai puţin Panonia şi Dacia, despre care Sextus Victor spune că le pierduse Gallienus. Ori în 260 Regalianus se proclamase conducătorul dage balo a geţilor şi aşa a rămas pînă în anul 272, cînd încă soţia lui mai bate monedă la Carnuntum în vestul Panoniei, unul din marile centre de cult ale lui Sarmis/Mitra, scris pentru latini şi cu numele de Sol Invictus. Despre Aurelian nu se pomeneşte nicăieri că ar fi recucerit aceste provincii, deşi îi stătea în putere, ci doar minciuna lui Eutropiu, că le-ar fi părăsit, el care refăcuse cu sabia imperiul roman. Iarăşi nu se leagă minciunile!
Dar dinastia Amalilor care conducea regatul geto-got de la est de Carpaţi, prin atacurile viforoase din anii 250, a împins graniţa dintre Getia şi imperiul roman iarăşi pe Istru, cum a fost pe la anul 90. În 271 împăratul Aurelian sărbătoreşte un triumf asupra goţilor, iar popoarele scitice pînă dincolo de Prut au trimis soli la el. Faptul că Aurelian nu a recucerit aceste teritorii, arată că între geţii de la nord de Istru şi cei care conduceau imperiul roman a existat o înţelegere Legămînt şi un sprijin, pentru că acest neam furniza baza armatei romane, iar ei erau mai numeroşi la nord de Istru. Aurelian a înţeles că nu supunerea prin sabie a unei părţi a neamului său îi va aduce colaborarea acestuia, ci respectul şi înţelegerea bazată pe interesul comun de a-i controla cît mai bine pe romani chiar la ei acasă.
Tacitus Marcus Claudius îi urmează la tron lui Aurelian şi vine dintr-o cunoscută familie senatorială, fiind numit de către senatul Romei, dar nu deţine funcţia decît 11 luni pentru că moare – poate asasinat – în 276 în cursul unei campanii împotriva goţilor care au pătruns în Asia Mică.
Probus(276 – 282), fiul unui soldat din Sirmium, de neam get, a fost proclamat împărat de către trupele din răsărit la moartea lui Tacitus. A continuat politica de pacificare a teritoriilor recucerite de Aurelian şi a respins invaziile migratorilor de la Rin şi Dunăre. A avut parte şi de uzurpările lui Saturninus şi Bononus, pe care le-a reprimat fără milă. În anul 281 acest împărat get a împărţit Italia în două unităţi administrative, însemnînd practic sfîrşitul republicii şi a puterii Romei ca stat. Procesul de transformare a republicii Romei într-un imperiu al naţiunilor a început cu ariminul născut în Tracia Septimius Severus, care prin înfiinţarea Consiliului Principelui a redus senatul roman la o instituţie de decor. Fiul acestuia Caracalla, prin Constituţia Antoniniană promulgată în anul 212, transformă privilegiul de cetăţean al Romei într-un drept al tuturor oamenilor liberi din imperiu. Roma are acelaşi statut ca şi celelalte oraşe, iar Italia devine o provincie ca toate teritoriile din vastul imperiu!
Imperiul Romei de la această dată nu mai există din punct de vedere juridic şi istoric, dacă vrem să vorbim adevăruri şi nu plăsmuiri ticăloase. Gallienus încearcă să mai recupereze ceva din vechile privilegii ale senatului Romei şi ale tradiţiilor latine, dar Aurelian le taie maul iar Probus prin divizarea Italiei în două ţinuturi, şi mutarea capitalei la Sirmium, desfiinţează imperiul roman de neam latin şi îl înlocuieşte în structura de putere cu neamul get. Istoric, Gallienus a fost ultimul împărat roman în fruntea imperiului roman de neam latin, iar după el vor fi numai împăraţi de neam arimin sau get pînă în anul 383. Probus a reuşit să ţină fiscalitatea sub control dar creează multe nemulţumiri şi este asasinat la Sirmium de către soldaţii săi care trebuiau să plece în campanie împotriva perşilor.
Carus(282-283) de origine gal, este proclamat împărat de către trupele pe care le comanda şi îşi asociază la domnie pe fiii Carinus şi Numerianus. Moare în Mesopotania în august 283 în condiţii tulbure, după ce cucereşte Ctesifonul de la perşi. Fiul său Numerianus este asasinat şi el în Orient iar Carinus este ucis de proprii soldaţi în anul 284 după ce l-au învins pe Diocleţian care a fost proclamat împărat de către trupele arimine din Moesia. Diocleţian era comandantul gărzii personale a lui Numerianus.
Diocleţian Caius Aurelius Valerius, pe numele lui get Dio Clet(pămînt sfînt) s-a născut pe la anul 240 într-o familie săracă de geţi din Dalmaţia şi moare în anul 316. Îşi începe meseria de soldat şi ajunge şeful gărzii lui Numerianus la moartea căruia este proclamat împărat de către trupele din Orient la 17 septembrie 284. După moartea lui Carinus şi bătălia de la Magnus din primăvara anului 285, rămînînd unic împărat, îl proclamă pe tovarăşul lui de arme Maximian, cezar în anul 285, apoi august, în anul 286 însărcinîndu-l cu apărarea Occidentului. La 1 martie 293 Diocleţian instituie tetrarhia ca formă nouă de administrare a imperiului roman de neam get. Conducători vor fi 4 împăraţi reuniţi într-un fel de colegiu care să poată rezolva mai uşor problemele militare şi de guvernare a imperiului. Capitala este stabilită în oraşul Nicomedia pe malul Mării Negre din Bitinia tracă. În subordinea lui era cezarul get Galerius, care de la Sirmium şi apoi de la Romula pe malul stîng al Istrului asigura guvernarea Macedoniei, Greciei, Geţiei şi Illyricumului. Maximian administrează din Mediolanum/Milano, Italia şi Africa, iar Constantius Chlorus din Trier, supraveghează Galia, Spania şi Britania. Diocleţian îşi căsătoreşte fiicele cu Maximian şi Galerius, iar fiica lui Maximian se căsătoreşte cu Constantius Chlorus, toate acestea avînd ca scop întărirea conducerii colective şi a unităţii de acţiune a imperiului. În anul 297, Diocleţian reprimă uzurparea lui Domitius Domitianus şi secesiunea Egiptului unde acesta era guvernator. Este ultima răbufnite de orgoliu a Romei la faptul că de ani buni conducerea imperiului roman era o afacere curat getă unde fioroşii ausoni îşi zăngăneau săbiile pe toate drumurile care însă nu mai duceau la Roma! În anii 297 şi 298 poartă mai multe lupte cu imperiul sasanid fixînd graniţa pe Tigru, maxima expansiune a imperiului spre Orient.
La 1 mai 305, pentru a impune noul sistem de conducere a imperiului, Diocleţian abdică împreună cu Maximian, devenind persoane particulare şi retrăgîndu-se la palatul său de la Salona.
Maximian, era născut dintr-o familie de ţărani geţi din apropiere de Sirmium. În perioada celei de-a doua tetrarhii şi a reizbucnirii războaielor civile (306-311), Diocleţian refuză să îmbrace purpura imperială şi a intervenit o singură dată în politică cu ocazia întîlnirii de la Carnuntum din noiembrie 308 care urmărea reconsolidarea noii forme de guvernare. Maximian însă, după ce fiul său Maxentius ajunge împărat la Roma în anul 306, se proclamă august în anul 307 dar se retrage apoi se proclamă iarăşi împărat la Arles în Galia şi ajunge în conflict cu Constantin cel Mare care îl înfrînge în anul 310 şi îl obligă să se sinucidă.
Amplul program de reforme impus de Diocleţian a urmărit transformarea fundamentală a imperiului roman, dintr-un imperiu al unei cetăţi într-un imperiu al popoarelor care îl compuneau. El a continuat, a sistematizat şi a instituţionalizat măsurile împăratului Septimius Severus, care a urmărit să scoată conducerea imperiului din cloaca de secături şi mişei numită senatul cetăţii Roma. Iar aceste reforme ce au schimbat în tot organizarea şi modul de administrarea a imperiului vor fi continuate de Constantin cel Mare care va da forma definitivă a unui nou model de imperiu, cel condus de o monarhie absolută de drept divin, aşa cum plănuise şi Augustus cînd a fondat principatul. Italia este asimilată unei provincii obişnuite iar vechea oligarhie romană şi-a pierdut orice speranţă de a mai recupera vreodată privilegiile pe care le-a avut, în faţa năbădăioşilor împăraţi arimini. Dar din trufaşi şi obraznici, romanii au devenit răbdători punîndu-şi viclenia la lucru pentru a rupe făloasele cete de ausoni. După aproape 100 de ani, răbdarea le va fi răsplătită din plin dar cu alt caimac, negru ca tăciunele şi otrăvitor ca venitul de aspidă, numit iudeo-creştinism. Oraşele arimine Nicomedia, Antiohia, Tesalonic, Sirmium cunosc mari şi masive acţiuni edilitare, iar în partea de apus a imperiului se remarcă Mediolanum şi Augusta Treverorum (Trier). Dobrogea este separată de Moesia Inferioară şi transformată în provincia Scytia cu capitala la Tomis. Religia geţilor, ariminismul, ori mitraismul cum îi spun culturnicii occidentali sau arianismul cum îi spuneau secăturile sataniste iudeo-creştine, îşi întăreşte privilegiul de religie oficială a împăraţilor şi principalul cult din imperiu. Pentru că aceştia se dădeau în stambă cu revelaţiile şi maimuţărelile lor mozaice, Diocleţian i-a potolit cu 4 edicte date între anii 304-306, după ce aceste adunături de gunoaie şi de criminali au încercat să-l uşureze de zile la 23 februarie 303.
Dionisie Scitul(460-556), get născut în Dobrogea şi stabilit la Roma, unul dintre cei mai mari cărturari ai feudalismului timpuriu, îi condamna pe iudeo-creştini pe la anul 530 că ţin ,,era creştină” de la primul an a domniei lui Diocleţian, 284, unul dintre cei mai mari prigonitori ai lor. Zicerea este uluitoare fiindcă dovedeşte adevărul istoric pe care noi îl negăm cu atîta înverşunare. Odată cu mutarea capitalei imperiului roman la Niceea în neamul tracilor, Diocleţian a schimbat şi momentul critic de socotire a timpului stabilit de Iulius Cezar ca să arate că imperiul lui nu mai avea nici o legătură cu vechiul imperiu roman fiind un imperiu nou întemeiat de neamurile arimine: geţi, iliri, traci, besi, macedoneni, etc.
Allectus, uzurpator în anul 296, după asasinarea lui Carausius în anul 294 a devenit stăpînuil Britaniei dar este înfrînt de trupele lui Constantius Chlorus în anul 296 şi astfel se pune capăt independenţei regatului de aproape 10 ani. Carausius de origine celt, se proclamă în anul 287 august şi pune stăpînire pe Britania şi Nordul Galiei. recunoscut de Diocleţian în urma instalării tetrarhiei este însă în conflict deschis cu Constantin Chlorus şi asasinat în anul 294 de către Allectus.
Constantin Chlorus s-a născut într-o familie săracă din Illyricum de neam get înrudinud-se cu fostul împărat Claudius Goticul, trece prin toată ierarhia militară pînă ce ajunge la 11 martie 293, în cadrul tetrarhie, la rangul de cezar al lui Maximianus, răspunzător de guvernarea Galiei, Spaniei şi Britanie. În cadrul celei de-a doua tetrarhii este desemnat august al Occidentului în mai 305 şi moare în anul 306 la Eboracum – York – în Britania.
Galeriu, născut într-o familie de ţărani geţi în apropiere de Serdica – Sofia, de tînăr pune mîna pe sabie şi ajunge un militar vestit în timpul împăraţilor Aurelian şi Probus. În timpul primei tetrarhii la 1 martie 293 este desemnat de către Diocleţian, cezar, răspunzînd de guvernarea provinciilor dunărene. Îşi construieşte pe malul stîng al Istrului, în localitatea Romula o curte mare şi un palat care au rămas în amintirea românilor ,,curţile lui Ler împărat” iar ruinele se mai văd şi astăzi. În a doua tetrarhie care începe la 1 mai 305, îşi consolidează puterea prin numirea lui Flavius Severus ca august în Occident şi a nepotului său după soră, Maximinus Daia(sau Dara), ca cezar, şi va muri în anul 311 odată cu destrămarea tetrarhiei.
Soldat de origine get, favoritul lui Galeriu, Severus Flavius avea în subordine Panonia, Italia şi o parte a Africii. La moartea lui Constantius Chlorus, Severus Flavius este proclamat în iulie 306 august al Occidentului dar politica fiscală aspră îi face urît în rîndul soldaţilor care îl proclamă împărat în octombrie 306 pe Maxentius, fiul lui Maximian. Făcut prizonier de către Maxentius, Severus Falvius se sinucide în anul 307.
Maximinus Daia, născut ca şi unchiul său într-o familie de ţărani geţi, se remarcă drept un bun mînuitor de obiecte ascuţite şi contondente din care face meşteşug cinstit şi primeşte în cadrul tetrarhiei, guvernarea Egiptului. În anul 305 este numit de Galeriu cezar iar la moartea acestuia în anul 311, ocupă întreg Orientul pînă la ţărmurile Mării Negre. În conflictul armat pe care îl opune lui Licinius, Maximinus Daia este înfrînt în bătălia de la Adrianopol din aprilie 313 şi moare în cursul verii în oraşul Tarsus din Asia Mică.
Constantin cel Mare, născut în anul 280 la Naissus – Niş – în Moesia, de neam get, fiul lui Constantius Chlorus, la 25 iulie 306 este proclamat împărat de armata din Britania pe care o conducea, extinzîndu-şi autoritatea şi asupra Galiei, fiind acceptat de Galerius ca cezar în tetrarhia iniţiată de Diocleţian. În timpul întîlnirii de la Carnuntum, Panonia din noiembrie 308, Constantin este recunoscut oficial ca cezar în Apus iar Maxentius, care în octombrie 306 se proclamase împărat peste Italia, Spania şi Africa fiind declarat uzurpator. În înţelegere cu Licinus – noul august al Occidentului – Constantin ocupă Spania în anul 310 apoi pătrunde în Italia şi în urma bătăliilor de la Turin, Verona şi cea de lîngă Roma din anul 312, Maxentius este învins şi îşi găseşte sfîrşitul pe cîmpul de luptă. În anul 308 Domitius Alexander, de origine din Panonia, vicarul/guvernatorul Egiptului se proclamă împărat dar este trecut prin sabie trei ani mai tîrziu de oştirile lui Maxentius. În februarie 313 pretind iudeo-creştinii că, după întîlnirea lui Constantin cu Licinus, aceştia au promulgat un edict, negăsit pe nicăieri, prin care iudeo-creştinismul este recunoscută ca religie oficială în imperiu cum mint cu neruşinare liftele sataniste, ori ea nu putea fi decît un cult public (înainte era un cult privat interzis a se manifesta în public) fiindcă nu şi-o însuşise nici majoritatea populaţiei nici împăraţii, cultul oficial fiind religia geţilor – creştinismul arimin sau mitraismul. În timp disensiunile între Licinus şi Constantin sînt tot mai mari şi o primă confruntare are loc în anul 316 care se încheie cu o pace de compromis apoi războiul civil reizbucneşte în anul 324 în care Licinus este înfrînt în două mari bătălii în Asia Mică, capturat şi executat în septembrie anul viitor la Tesalonic.
În bătăliile purtate în Orient împotriva lui Licinius, cumnatul său, împăratul Constantin a fost sprijinit de imperiul amal al geţilor din nordul Istrului cu o armată de 40000 de oşteni geţi şi goţi cum scrie Iordanes în Getica la capitolul 112. Pentru acest ajutor hotărîtor, Constantin a menţinut geţilor şi goţilor statutul de aliaţi imperiali, statut obţinut prin Legămîntul lui Aurelian în urmă cu 54 de ani.
Leprele iudeo-creştine au născocit şi pentru aceste evenimente o povestioară care spune că împăratul Constantin l-a învins pe Licinius numai pentru că în noaptea dinaintea luptei i s-a arătat pe cer o cruce pe care trebuia să o pună pe steagul şi scuturile soldaţilor ca să-i poată milui Iahwe cu o victorie. Golănia este o făcătură tîrzie, demascată de faptul că soldaţii lui boero Bisto de pe tăbliţa 38 aveau pe scuturile lor semnul crucii, la fel şi luptătorii geţi de pe Columna lui Traian şi sigur asta era realitatea şi în anul 324 cînd a avut loc ultima bătălie cu Licinius. Deci istoria ne dovedeşte că nu iudeo-creştinii şi păgînii s-au înfruntat în aceste lupte, ci goţii şi geţii din imperiul amal ce practicau religia crucii iar simbolul sacru şi-l puneau pe scuturi şi soldaţii popoarelor din Orient care îl sprijineau pe Licinius.
Pe la anul 325, Constantin reformează senatul şi-l lărgeşte la peste două mii de membri incluzînd pe mai toţi cavalerii ordinului ecvestru. Ei erau obligaţi să jure credinţă împăratului care avea dreptul să-şi transmită prerogativele puterii prin urmaşi bărbăteşti. Senatorii au pierdut orice putere în faţa împăratului şi din acest aranjament se va naşte nobilimea feudală ce nu va înceta să se uite strîmb la rege sau împărat. Dacă romanii şi italicii au acceptat scrîşnind din dinţi, această invazie de barbari în structurile de putere ale statului, grecii au stat la cotitură şi după ce capitala s-a stabilit definitiv l-a Constantinopol, au năvălit asupra statului ocupînd majoritatea funcţiilor publice, impunînd şi cultul iudeo-creştin pe care l-au învăţat ca muzichie mult mai tîrziu decît romanii, ei iubind mai mult gnosticismul.
În anul 326 Crispus, fiul lui Constantin este executat din ordinul acestuia datorită unui complot de palat. El continuă reformele lui Diocleţian şi transformă imperiul roman de neam get într-o monarhie absolută de drept divin. Imperiul este împărţit în 4 prefecturi; Orient, Illyricum, Italia şi Galia. În anul 328 se inaugurează la Sucidava un pod peste Dunăre care dovedeşte importanţa teritoriilor de la nordul fluviului în soarta imperiului şi a statutului imperiului amalilor din nord.
Licinus, ajunge împărat în anul 308 fiind favorit al lui Galeriu. S-a născut într-o familie săracă de neam get din apropierea oraşului Sirmium. După moartea lui Galeriu în anul 311, el administrează provinciile din nordul şi sudul Dunării pînă la ţărmurile Mării Negre de la Bosfor. În anul 312 se apropie de Constantin cel Mare şi se căsătoreşte cu sora acestuia Constantia. Victorios în războiul cu Daia, Licinius devine stăpînul întregului Orient. În anul 316 are loc primul război civil cu Constantin cel Mare care se încheie cu o pace de compromis şi va reizbucni în anul 324 cînd în urma a două bătălii pierdute este prins şi executat la Salonic în anul 325.
În anul 332 Constantin cel Mare respinge la Dunăre o invazie a goţilor şi taifalilor şi încheie cu aceştia o alianţă – foedus – amintită şi de Iordanes în Getica. Dacă Constantin a încheiat această alianţă cu goţii şi geţii atunci aceste neamuri nu erau nişte cîrduri de iepuri ce au năvălit peste Dunăre să ronţăie tot ce le iese în cale, ci urdii bine înarmate şi cu meşteşugul războiului care s-au impus prin cerbicia şi curajul lor militar chiar în faţa ilustrelor feţe împărăteşti arimine care nu prea se omorau nu-i lase uitaţi de bine.
Arius sau Areios a fost teolog şi a murit în în anul 336. S-a născut în nordul Africii fiind de origine libian, se converteşte la iudeo-creştinism dar constată că totul pute urît şi încearcă să-l reformeze prin noi formulări teologice care nu adiau deloc a mozaism. Tartorii lui nu puteau admite abaterea de la scrierile sataniste şi îndrăzneţul a fost excomunicat de către episcopul Alexandriei, Alexandros pentru ideile lui religioase. Tezele lui sînt condamnate de către conciliul de la Niceea din anul 325 şi este exilat dar reabilitat în anul 327 şi iarăşi condamnat, apoi reabilitat din nou în anul 335 după conciliul de la Ierusalim şi moare în anul următor.
Conciliul de la Constantinopol întrunit în anul 381, condamnă arianismul ca erezie dar de fapt sub acest nume se interzicea creştinismul arimin sau ariminismul care era religia oficială a imperiului roman de neam get şi religia geţilor din nordul Istrului, fiind interzisă în tot imperiul. Deşi iudeo-creştinii vorbesc cu multă obrăznicie şi minciună de erezia ariană, care nu reprezenta nimic în realitatea religioasă din imperiu, ei prin acest artificiu au scos din istoria şi cultura Europei şi a lumii, adevăratul cult oficial al imperiului roman de neam get, cultul creştinismului arimin. Vedem că zicerea arimin are numai un sens etnic ce semnifică urmaş al lui Moş Arimin, iar arian este adeptul unei erezii iudeo-creştine, dar termenii sînt apropiaţi fonetic. Minciuna a mers şi istoria a fost zidită pe acest fals oribil pus la cale de liftele iudeo-sataniste care îşi spunea obraznic creştini, după ce au înşfăcat freza imperiului roman de neam get.
Cea mai turbată fiară care lătra veşnic împotriva creştinismului arimin şi pe care culturnicii occidentali îl numesc arianism, în imperiul roman a fost Atanasie(295-373) episcop al Alexandriei(328-373), fiind exilat în 335-337 de către Constantin cel Mare, 339-346 şi 356-362 de către Constantius II, în 362-363 de Iulian Apostatul şi în 365-366 de către Valens. Şi bolşevicii cazari au procedat la fel, după ce au pus mîna pe putere în imperiul rus fiind impuşi de armatele germane şi bănetul acestora dar şi a mafiei sioniste, aceste jeguri şi-au uns pe toţi trădătorii cu titlul de martir, erou şi luptător pentru binele revoluţiei universale şi a celor mulţi, chiar dacă nimeni nu le-a cerut să-şi rupă oasele în folosul altora.
Constans Flavius Iulius s-a născut în anul 326 şi este proclamat împărat în anul 337, a fost fiul lui Constantin cel Mare la moartea căruia primeşte spre cîrmuire Italia, Illyricum şi Africa. Încercarea de al tutela, de către fratele său Constantin II (care guverna Galia, Spania şi Britania) şi invadarea Italiei de către armatele acestuia, declanşează un război care se va sfîrşi la Aquileia în aprilie 340 prin înfrîngerea şi moartea invadatorului. Datorită politicii fiscale aspre, armata îl proclamă împărat pe Magnentius. Încearcă să fugă în Spania dar este ajuns de trupele uzurpatorului şi ucis în apropiere de Pirinei în anul 350.
Constantius Flavius Iulius s-a născut în anul 317 fiind fiul lui Constantin cel Mare şi în anul 337 la moartea tatălui, împreună cu cei doi fraţi Constans şi Constantin ll sînt proclamaţi auguşti, încredinţîndu-i-se provinciile Orientul, Egiptul şi Tracia. După uzurparea lui Magnentius şi moartea lui Constans în anul 350, organizează o campanie împotriva acestuia şi îl învinge în bătălia de la Mursa în anul 351 şi Mons Seleuci în anul 353 rămînînd singurul stăpîn al imperiului. Moare la Tarsus la 3 noiembrie 361. El mută capitala imperiului în anul 351 de la Constantinopol la Sirmium în ţinutul geţilor ausoni, poveste rămasă fără veste în istorie.
Pentru a dovedi identitatea getă a imperiului roman amintesc faptul că pe arcul de triumf ridicat de Constantin cel Mare la Roma între anii 312-313, spre a le arăta acestora cine erau stăpînii lumii, pune în partea superioară a acestuia pe cele două fețe, cîte patru statui de geţi, înalte de 3 metri, dar nu îngenuncheaţi şi înrobiţi cum sînt românii astăzi, ci demni şi mîndri scrutînd zările. Nu se putea o sfidare mai mare a fostei glorii romane. Traian după ce i-a învins pe geţi şi-a înălţat o coloană pentru mărirea faptei iar în vîrful ei a pus propria statuie ca moţ. Romanii nu s-au gîndit niciodată că şi roata istoriei poate fi rotundă iar orice băţ cu care loveşti are două capete care se pot întoarce împotriva ta. Pe arcul de triumf construit la Constantinopol de către împăratul Constantin, a pus deasupra carul solar tras de patru bidivii focoşi, imagine identică cu cele de pe iconiţele geţilor şi specifică numai religiei acestui neam scos din istorie de cele trei popoare blestemate!
În scrierile creştinismului get, fiul luminii Sarmis sau Mitra aleargă pe cer într-un car tras de patru cai puternici. În iahwism nu se serveşte aşa ceva pentru că ei nu lucrează/conspiră decît în întuneric. În săpăturile arheologice din perimetrul Romei s-au descoperit pînă în prezent 137 de statui de geţi, cel mai mare număr după cele închinate romanilor, ori acestea se comandau de către stat sau particulari cu funcţii publice şi se plăteau cu bani mulţi. Nu erau bostani puşi să-i ferească de sînge rău pe romani cînd vedeau mutrele făloşilor ausoni fîlfîindu-şi panaşul.
Galeriu pe arcul de triumf de la Salonic a pus spre veşnică aducere aminte, armatele de geţi şi nu de romani, cu faimoasele steaguri, iar acestă realitate istorică dovedită și arheologic este ocolită cu mare grijă de istoriografia românească dar și de cea din Occident fiindcă nu dă bine la falsurile făcute în secolul XlX.
Istoricul latin Ammianus Marcellinus (330-395) în lucrarea Res Gestae la XVI, 10, 7 scrie privitor la intrarea armatelor lui Constantius în anul 353 în Roma după ce l-a învins pe Magnentius: ,,acoperiţi de mantale purpurii s-au strîns în jurul draconilor, legaţi de vîrfurile aurite şi ferecate în pietre strălucitoare ale suliţelor, umflaţi de un vînt mare, şi astfel şuierînd ca şi stîrniţi de mînie, lăsînd să fluture în vînt cozile ample”, textul descrie armatele de geţi cu stindardele lor de balauri şuierînd şi nu acvilele oştirilor lui Traian care i-au învins pe strămoşii acestora!
Lactanţiu(260-325) apologet iudeo-creştin şi mare întunecat împotriva geţilor şi a creştinismului arimin scrie în De mortibus persecutorum la 27,8 următoarele despre împăratul Galeriu: ,,…hostem se Romani nominis erat professus, cuius titulum immutari volebat, ut non Romanum imperium, sed Daciscum cognominaretur”. Pre limba noastră zicerea sună aşa: ,,duşman al numelui de romani, a declarat în public că va şterge cu de la sine, de îndată, titlul acestei ţări, şi a schimbat din imperiul romanilor chiar cu acelaşi sens, în imperiul dacilor.” Fragmentul spune explicit că împăratul get a schimbat numele imperiului roman cu cel de imperiul dac, dar nu cred că falsificatorii de istorii se vor da bătuţi. Manuscrisul cu pricina este o copie din secolul XI şi consider că a fost puţintel ,,corectat” adică falsificat pentru că trebuiau să fie mai multe informaţii de această natură. Aşa au scris totdeauna învingătorii istoriile, falsificîndu-le pe ici pe acolo, prin părţile esenţiale, să le dea şi peste timp învinşilor la gioale!! Informaţia trebuie corelată cu cea venită de la prelatul get stabilit la Roma, Dionisie Exigul care îi apostrofa pe iudeo-creştini că ţin numărătoarea acestei ere a întunericului de la primul an de domnie a împăratului Diocleţian, care a mutat capitala imperiului la Nicomedia, rupînd pentru totdeauna cu tradiţia şi istoria Romei şi a Italiei, poveste pe care nici un culturnic sadea din subţirele Occident nu o va accepta ca adevăr istoric!
Galeriu ajunge împărat după abdicarea lui Diocleţian în anul 305, declarîndu-se duşman al imperiului roman şi dorind ca acesta să se numească dacic (ut non Romanum imperium, sed Dacicum cognominaretur) iar afirmaţiile arătate mai sus din textul lui Lactantiu sînt corecte dar nu pentru căpăţînele tuturor istoricilor indiferent dacă sînt români sau străini.
O recunoaştere a acestor adevăruri, ar arunca în aer toată cultura Europei şi falsurile ei cu pretenţii de unic adevăr istoric! Galeriu a mutat capitala imperiului get/dac de la Sirmium din Tribalia(Mitroviţa din Serbia) la Tesalonic în ţinutul armînilor din Macedonia unde a ridicat un arc de triumf pe care se văd armatele geţilor cu faimosul lor steag. Dar chiar după cucerirea parţială a Geţiei de către romani, mulţimi de geţi au fost băgaţi cu forţa în legiuni să lupte pentru faima şi lăcomia romanilor.
Arian Flavius(95-175) din Nicomedia oraş din Bitinia tracilor, a devenit cetăţean roman în anul 124 şi apoi ofiţer în armata romană ajungînd guvernator al Capadociei. În lucrarea Arta tacticii militare, spune despre călăreţii romani că ,,înaintează avînd diferite steaguri nu numai romane dar şi scitice, pentru ca incursiunile să aibă înfăţişări mai variate şi totodată să fie mai înfricoşătoare. Steagurile scitice le alcătuiesc nişte balauri de mărime proporţională cu prăjinile de care sînt ei legaţi. Se fac din bucăţi de pînză de felurite culori, cusute laolaltă. Balaurii aceştia au capul şi întregul trup pînă la coadă ca al şerpilor. Vicleşugurile acestea au fost născocite pentru ca balaurii să pară cît mai înspăimîntători. Cînd caii stau pe loc, nu poţi vedea decît bucăţi de pînză de diferite culori, care atîrnă în jos. Cînd însă, caii pornesc, aceşti balauri se umflă din pricina aerului, semănînd grozav cu fiarele şi şuierînd din pricina mişcării puternice, deoarece aerul îi străbate cu putere. Aceste steaguri nu numai că fac plăcere ochilor şi uimesc, dar folosesc chiar pentru a putea fi deosebiţi de cei ce dau năvală şi pentru ca rîndurile să nu se încurce”. Prin acest text se dovedeşte că geţii sau sciţii cum le spune autorul au fost o componentă importantă în armata imperiului roman chiar de la mijlocului secolului II, cînd au ajuns masiv să fie înrolaţi ca soldaţi iar steagurile descrise de Arian sînt steagurile strămoşilor noştri despre care istoria nu vrea încă să scrie adevărul.
Intrarea lui Constantius II în Roma la anul 353 cu armate formate numai din geţi cum precizează Ammianus Marcellinus în lucrarea menţionată mai înainte, dovedeşte că ei conduceau imperiul roman la acea dată chiar dacă istoricii mai bine îşi taie limba decît să recunoască o asemenea realitate. Deci nu numai că nu au dispărut ca neam geţii, cum mănîncă lături specialiştii în plăsmuiri, dar încă de la mijlocul secolului II ei erau un grup etnic foarte important în armata romană, devenind în timp majoritar şi conducător. Prin numărul tot mai mare al ostaşilor geţi în legiunile romane, în anul 193, trecuseră 87 de ani de la ocuparea parţială a ţării lor de baştină de către romani, ei şi-au proclamat un împărat al lor în Panonia – Septimius Severus – şi au mers cu el pînă la Roma unde l-au instalat ca stăpîn al imperiului roman. Roata istoriei s-a întors, iar fioroasele cete de ausoni, care nu se sinchiseau de faima Romei cum spunea poetul Ovidiu cînd era mazîlit la Tomis, au ajuns în inima imperiului să le arate acestora vitejia neamului lor. În secolele II şi III sînt amintite în textele antice mai multe unităţi militare alcătuite din daci, geţi sau besi: Ala I Ulpia Dacorum, Cohorts I Ulpia Dacorum, Cohorts I Aelia Dacorum milliaria, Cohorts II Augusta Dacorum milliaria equitats, Cohorts II Aurelia Dacorum, Cohorts Gemana Dacorum milliaria, Cohorts II Flavia Bessorum, dar acestea sînt cele care au scăpat de uitare şi urgia timpului pentru că numărul lor a fost mult mai mare în realitate.
Iulian Apostatul s-a născut în anul 331 la Constantinopol ca fiu al lui Iulius Constantius, fratele vitreg al lui Constantin cel Mare. La 6 noiembrie 355 este desemnat cezar de către împăratul Constantius II pentru a administra provinciile Occidentului. În februarie 360 trupele îl proclamă împărat la Lutetia – Paris. După moartea lui Constantius II survenită la Tarsus la 3 noiembrie 361 în drum spre Occident spre a-i cere socoteală pentru răzmeriţă, Iulian rămîne singur împărat. Rănit în lupta de la Maranga în războiul cu sasanizii, de pe fluviul Tigru, Iulian moare cîteva zile mai tîrziu la 26 iunie 363.
Iovian, născut în anul 331 la Singidunum în Moesia ajunge împărat la moartea lui Iulian Apostatul la 27 iunie 363 şi după ce încheie pacea cu sasanizii, moarte în drum spre Constantinopol la 17 februarie 364.
Valetinianus I sau Valentinian, născut la Cibalae în Panonia într-o familie modestă a unui ofiţer get. Proclamat împărat de către trupele de la Dunăre după moartea lui Iovian în anul 364, acesta îşi numeşte fratele Valens coîmpărat căruia îi încredinţează guvernarea Orientului. Din Trier el va guverna Occidentul fiind constant preocupat de creşterea eficienţei administraţiei şi întărirea puterii de apărare a armatei, moare în anul 375 în localitatea unde s-a născut.
Valens, de origine get născut la Cibalae în Panonia în anul 324 în familia unui ofiţer modest. Se remarcă prin vitejie şi curaj ajungînd împărat al Orientului odată cu fratele său Valentinianus sau Valentinian l care guverna Occidentul. Duce o politică aspră împotriva oligarhiei greceşti şi a clerului iudeo-creştin ce urmărea tot mai vizibil să pună mîna pe putere în imperiu şi să-l confişte pentru clica lor. Reprimă uzurparea lui Procopius din anii 365-366 sprijinită de toată liota de grecotei din Constantinopol şi face alergări cu clerul sataniştilor iudeo-creştini care se împiedicau prea des în anteree şi alte păcate stricăcioase venite din patimi omeneşti. În anul 376, hunii atacă imperiul amalilor, Athanaric construieşte un val de pământ la est pentru a-i opri pe migratori şi pentru că nu reuşeşte, se refugiază în ţinutul Carpaţilor – Caucalandensem (adică şi noi aveam un Caucaz la Istru aşa cum spuneau unii greci dar dintre cei vechi, pentru că cei din timpul împăratului erau daţi rău în mişelii). Fritigern cu o parte din goţi se refugiază în Scythia Minor. Împăratul Valens îi primeşte bine pe goţi şi acceptă stabilirea acestora la sud de Dunăre împinşi de hoardele hunilor şi a celorlalte neamuri aduse de ei. Jaful la care sînt supuşi de către autorităţile imperiale determină revolta goţilor care va duce la bătălia de la Adrianopol din 9 august 378 unde armatele conduse de Valens sînt înfrînte iar el va rămîne mort pe cîmpul de luptă.
Acesta este momentul critic cînd întunecatul Ambrosie şi clica lui de satanişti au hotărît să pună mîna pe imperiul roman, geţii nu mai aveau un împărat al lor în fruntea imperiului pentru că la Mediolanum Graţian era un copil controlat complet de clica conspiratorilor de la Roma iar ţara lor, Getia şi Panonia ca principal rezervor de soldaţi, era supusă presiunilor hoardelor hunilor.
Ammianus Marcellinus în Res Gestae la 30,10,2 scrie că în anul 378 podul de peste Istru construit de Constantin cel Mare a fost distrus la moartea lui Valens, de romani de teama geţilor şi a altor nepoftiţi dornici de putere şi avere. În acest an geţii sînt scoşi de la conducerea imperiului şi izolaţi dincolo de Istru. Dar lovitura de stat dată de Ambrosius şi clica lui de iudeo-satanişti, va costa imperiul roman sume uriaşe de bani care vor fi plătite timp de peste 70 de ani, hunilor pentru a sta cuminţi în toriştea din nordul Istrului şi a-i feri de prădăciuni!
Graţian s-a născut în anul 359 la Sirmium, fiind fiul mai mare al generalului get Valentinian din Panonia, şi va fi ridicat de tatăl său care ajunsese împărat în anul 364, la rangul de august în anul 367 iar la moartea acestuia intervenită în 375, la vîrsta de 16 ani devine împărat al Occidentului. Graţian a fost o creaţie de marionetă a episcopului Ambrosie şeful şărpăriei iudeo-creştine din Mediolanum/Milano, capitala imperiului roman de Apus, care a exercitat prin puterea ocultă ce o răspîndise în instituţiile imperiului, un control absolut asupra oricăror decizii ale împăratului copil. Deşi leprele iudeo-cretine mint spunînd că Graţian se dădea de-a dura pentru iudeo-satanism, pe monede el apare purtînd pe cap bentiţa de arimasp cu piatra clarvăzătoare pe frunte şi nu steaua cu cinci raze cum aveau aceştia!
La moartea unchiului său Valens la 9 august 378 care conducea provinciilor dunărene şi a Orientului, Graţian, la îndrumarea lui Ambrosius îl numeşte la 19 ianuarie 379 pe hispanicul Teodosiu să conducă aceste teritorii. În 28 februarie 380, iudeo-creştinismul este impus ca religie obligatorie pentru toate populaţiile din imperiul roman iar religia geţilor, ariminismul pe care ei o amintesc cu numele de arianism este interzisă la începutul anului 381.
În impunerea cultului satanist al lui Iahwe în imperiul roman au tras la greu atît grecii cît şi romanii iar după anul 380, toate funcţiile din stat au fost preluate de mîlul otrăvitor al iudeo-creştinilor la fel cum au făcut bolşevicii cazari şi celelalte gunoaie la noi după anul 1945 sau la ruşi după 1917. De aici vine prăbuşirea imperiului roman de neam get. Graţian este asasinat la Lugdunum/Lyon la 25 august 383. Uciderea lui trebuie legată de funcţia de pontifex maximus, adică mare preot al tuturor cultelor recunoscute în imperiul roman şi deci superiorul lui Ambrosie pe care el o deţinea în virtutea calităţii de împărat. După moartea lui, Teodosius nu a mai deţinut această funcţie, fiind desfiinţată dar prerogative ei trecînd toate şi ceva pe deasupra în mîinile episcopului de Mediolanum, Ambrosie cel Întunecat iar mai tîrziu cînd capitala se va muta la Roma, în vechea şărpărie, tartor va fi episcopul acestui oraş.
Teodosius I s-a născut în Spania în anul 347 ca fiul generalului Teodosius, ajunge împărat la 19 ianuarie 379 prin numirea lui Graţian. Moare la Mediolanum la 17 ianuarie 395. Tatăl lui, Teodosius, a fost implicat într-un complot de asasinare a împăratului Valentinian I, tatăl lui Graţian, în anul 371, fiind trimis la moarte iar odrasla a fost scoasă din armată şi zorită să ia drumul baştinei. Pentru orice minte normală, numirea lui pare absurdă dacă nu ştim că ea a avut un rol exclusiv politic pe care l-a manevrat episcopul Mediolanumului, Marele Întunecat satanist Ambrosie de la care primeşte guvernarea provinciilor orientale ale imperiului. Numirea lui a fost condiţionată de trecerea la religia iudeo-creştină şi renunţarea din partea împăratului la ,,arianism” cum numeau sataniştii religia geţilor, cultul practicat de marea majoritate a populaţiei imperiului precum şi promulgarea cultului lui Iahwe ca religie oficială a imperiului. Edictul din 28 februarie 380 emis de Graţian şi semnat de el, pune iudeo-creştinismul ca religie oficială în imperiul roman iar în 381 se interzice religia geţilor pe care gunoaiele o numeau arianism. Duce o politică de scoatere a geţilor şi celorlalte neamuri din structurile aparatului de stat dar mai ales din armată şi trecerea birocraţiei administrative în mîinile grecilor. Pentru a preveni orice împotrivire a soldaţilor geţi privind interzicerea arianismului în imperiu, aceştia sînt înlocuiţi cu cei de neam got, ostrogoţii lui Athanaric, în anul 382 printr-un tratat – foedus – prin care îi stabileşte ca federaţi în dioceza Tracia, între Balcani şi Dunăre. Iordanes în lucrarea Getica la paragraful 145 spune: ,,După moartea lui Athanaric, toată armata lui a trecut sub comanda împăratului Teodosiu, supunîndu-se stăpînirii romane şi unificîndu-se cu cea romană, reînoind starea federaţilor din timpul împăratului Constantin şi numindu-se astfel şi ei tot federaţi.” Athanaric, care l-a urmat pe Fritigern la conducerea goţilor, a murit în anul 383 se pare ajutat de grecii cei pricepuţi în toate iar urdia goţilor rămasă fără conducător a fost folosită timp de 18 de ani de către împăraţii romani din Constantinopol pînă i s-a zbîrlit părul pe piept gotului Alaric şi i-a luat la roată pe romei.
La 24 februarie 391 printr-un edict, Teodosiu interzice aducerea jertfelor la temple, fiind completat în noiembrie prin interzicerea tuturor cultelor din imperiul roman, iudeo-creştinismul rămînînd singura religie. Aşa da făcătură! Dacă ibericul Traian, la îndemnul leprozeriei iahwiste, a dat edictul din anul 112 prin care interzicea în imperiul roman religia geţilor care era marea lor belea, în primăvara anului 381 popimea iudeo-cretină adunată toată verde şi neprihănită în Conciliul de la Constantinopol interzice aceeaşi religie/ariminismul în imperiul roman sub numele de arianism, fiind a doua confruntare istorică cu satanismul mozaic pe care l-au îmbrăţişat din interes cu mare căldură, atît grecii cît şi italicii!
În urma asasinării lui Valentinian II în anul 392 şi proclamării lui Flavius Eugenius ca împărat care urmărea anihilarea iudeo-creştinismului din imperiul roman de Apus, Teodosiu îl înfrînge în bătălia de la Fridigius în septembrie 394. moare în ianuarie 395 iar imperiul se împarte între fiii Arcadius care va primi Orientul iar Honorius Occidentul.
Valentinian II, fiul împăratului Valentinian I şi fratele mai mic al lui Graţian s-a născut în anul 371 şi a fost proclamat împărat la Aquincum la 22 noiembrie 375 de legiunile din Illyricum sub regenţa fratelui mai mare. După moartea acestuia şi a uzurpatorului Maximus în anul 388, devine stăpîn în provinciile occidentale în timp ce Teodosiu guvernează cele orientale. Guvernarea s-a făcut însă de către mama lui Iustina şi episcopul Ambrosie de Mediolanum unde era capitala imperiului. Este asasinat la ordinul generalului Arbogast la 15 mai 392. Cu el se încheie dinastia geţilor în fruntea imperiului roman. Dacă în imperiul roman de răsărit, geţii au fost înlocuiţi cu goţii numiţi ostrogoţi, în imperiul roman de apus, francii, quazii, alamanii şi alte seminţii germanice au devenit mercenarii romanilor dar cum iubirea era numai de avere şi deloc de moşie, şi acest mariaj preacurvit se va termina urît pentru ambele părţi cînd hunii vor cere romanilor să danseze în vîrful picioarele pentru a dormi liniştiţi noaptea. Şi aşa s-a născut povestea lui Zadig cel cu pungile pline de arginţi. Roma ajunse ca o adevărată curvă bătrînă care era îmbiată de fel de fel de dulăi vînoşi şi pofticioşi dar nu pentru farmecele ei degenerate şi ticăloase ci pentru bogăţiile adunate aici sute de ani prin jaf şi pradă.
Istoricii, cînd vorbesc de împăraţii geţi care au condus imperiul roman timp de 165 de ani în două perioade, spun că ei ar fi fost iliri dacă nu chiar romani, pentru că veneau din provincia Illyricum. Ori acest teritoriu din imperiul roman este de patru ori mai mare decît vechiul ţinut al Iliriei, locuit într-adevăr de iliri, dar partea centrală şi de nord a provinciei romane Illyricum unde a fost şi capitala imperială Sirmium o perioadă de timp, era locuită de geţi iar urmaşii lor se mai găsesc şi astăzi prin ţinutul Kosovo, cu centrul la Mitroviţa, vechiul Sirmium. Trebuie de la început să fac precizarea că toate informaţiile despre Ambrosie vin chiar de la acesta care şi-a pus secretarul să-i scrie o biografie să rămînă sfîntă pentru posteritatea iudeo-cretină dar şi în istorie.
Ambrosius Aurelius s-a născut la Trier într-o familie creştină de origine romană între anii 337 şi 340, unde tatăl său se afla ca prefect al prefecturii în Galia, fiind unul dintre cei mai înalţi demnitari ai imperiului, dar familia lor îşi avea rădăcinile în nordul Africii iar unele indicii arată că erau de neam ivrit. Prefectul imperial era un magistrat de rang suprem asigurînd judecarea cauzelor în lipsa consulilor din Roma, dispunea de administrarea finanţelor prefecturii şi alte atribuţii. Ei puteau ocupa şi funcţii militare sau administrative. A avut un frate pe Satyrus şi o soră pe Maecellina care sînt, de asemenea, veneraţi ca sfinţi de către romano-catolici. După moartea timpurie a tatălui său, Ambrozie a venit cu familia la Roma. El a studiat literatura, dreptul şi retorica. Pretorul prefecturii Italia Anicius Probus ,,l-a ajutat” în anul 372 să devină prefect consular funcţie care îi permitea să fie membru al Consistoriului/Consiliului imperial sau cancelariei imperiale din oraşul Mediolanum şi tot în acel an devine vicarul diocezei Mediolanum care includea provinciile Liguria şi Emilia pînă în anul 374 cînd s-a autoales ca episcop de Mediolanum peste frăţia creştinilor arimini.
Funcţia de ,,prefect consular” a fost creată de Constantin cel Mare sub numele de ,,magister officiorum”, fiind înalt demnitar imperial, membru permanent al Consistoriului/Consiliului, şef al cancelariei imperiale, comandant al gărzii palatului. În a doua jumătate a secolului IV acest demnitar devine controlorul întregii administraţii imperiale iar Ambrosie din această funcţie a ajuns să controleze întreg imperiul roman de apus după moartea lui Valentinian I în anul 375 şi imperiul roman de răsărit după moartea lui Valens din anul 378! Totodată va avea un control absolut asupra ultimilor împăraţi de neam get Graţian şi Valentinian II.
Ca să înţelegem lovitura de stat pe care a dat-o în anul 380 în imperiul roman prin impunerea iudeo-creştinismului ca religie oficială ce a dus la criza şi dispariţia celui de apus, trebuie să ne întoarcem în timpul domniei lui Constantin cel Mare. În anul 328 acesta încheie transformarea imperiului într-o împărăţie de ordin divin în care împăratul era împuternicitul lui Dumnezeu pe pămînt iar restul trebuiau să-i dea ascultare inclusiv cultele religioase. Pentru aceasta el dă un edict cunoscut sub numele de Constantinization prin care întregul imperiu este împărţit în 117 provincii, apoi în 14 dioceze care cuprind 2 sau mai multe provincii în funcţie de mărime şi puterea economică, şi în 4 prefecturi: Orient, Illyricum, Italia şi Galia. Dioceza era condusă de un vicar (înlocuitor în latină) care era un împuternicit numit de împărat şi care conducea în numele său iar prefecturile aveau în frunte cîte un prefect sau pretor fiind cea mai înaltă demnitate publică. Iudeo-creştinii care nu recunoşteau decît stăpînirea Satanei şi a Talpei Iadului au tot clocit-o ei la foc drăcesc considerînd că a venit timpul lor, şi pe neminţite s-au tot urcat în aceste structuri administrative pînă ce au ajuns să le controleze în totalitate cum era situaţia imperiului roman de apus la moartea lui Valentinian I în 375, unde Ambrosie era tartorul care stăpînea din umbră în numele lui Ucigă-L Toaca totul! Astfel după anul 375, în imperiul roman de apus, iudeo-creştinii au devenit forţa conducătoare prin confiscarea instituţiilor statului numai în interesul lor, aşa cum vor face şi bolşevicii cazari după 1537 de ani în Maica Rusia şi Europa Centrală. Toate numirile în structurile imperiului erau făcute prin controlul absolut al iudeo-creştinilor iar nebunia lor va duce la interzicerea creştinismului arimin în anul 381 dar şi la prăbuşirea imperiului roman de apus nu după multă vreme de la moartea lui Ambrosie venită în anul 397. Ei au introdus măsuri coercitive împotriva tuturor celor care se opuneau acţiunilor criminale puse la cale de Militia Cristi iar scrierile unor autori ce au străbătut timpul dovedesc dezastrul care s-a abătut peste această parte de Europă după ce sataniştii au pus mîna pe putere. De pe aceste poziţii administrative uzurpate de ei şi folosite împotriva tuturor celor de alte culte, dar în special al creştinilor arimini, ei au devenit cei mai fanatici şi mai sălbatici propovăduitori ai cultului satanist ieşit din mozaism pe care urmăreau să-l instaleze prin foc şi sabie în tot imperiul roman, numit iudeo-creştinism. Sub împăratul Valentinian I, Ambrosie ajunge ,,eminenţa cenuşie” din imperiul roman de apus reuşind să-şi pună oamenii în toate funcţiile cheie iar la moartea împăratului el este stăpînul de drept!
În partea a doua a secolului al patrulea a existat un conflict adânc în dioceza Mediolanum între iudeo-creştini şi creştinii arimini scrişi de către falsificatorii de istorii ,,arieni”. În 374 Auxentius, episcopul creştinilor arimini sau al mitraicilor din Mediolanum moare, el ocupînd acest rang din anul 355. În acest moment, tartorul Ambrosie reuşeşte să înşface Frăţia arimină, impunîndu-se prin fraudă si violenţă ca episcop, cu scopul precis de a o distruge aşa cum a făcut şi rabinul Apolo în locaţia esenă de la Qumran în anul 26, fiind trimis de Filon din Alexandria. Ariminii au contestat această mîrşăvie dar poziţia politică a lui Ambrosie de căpetenie a Consistoriului imperiului a făcut ca mişelia să meargă mai departe întrucît împăratul Valentinian l era grav bolnav în Panonia la Cybalae iar fiul lui Graţian din Mediolanum nu avea decît 15 ani, fiind sub controlul absolut al fiului Satanei.
Deşi el a fost doar un catehumen(adult necreștin pregătit să primească botezul iudeo-cretin) în acel moment, într-o săptămînă le-a învăţat pe toate cele sfinte, fiind hirotonit pe 7 decembrie 374, ca episcop de Milano peste Frăţia creştinilor arimini. După ce împăratul Valentinian l a murit în 375, Ambrosius simţindu-se pe cai mari şi tari, a început să aibă dezacorduri violente cu Marina Severa, soţia fostului împărat, deoarece ea ţinea la religia strămoşească a geţilor şi nu suferea insulta leprei iudeo-cretine. În luptele sale cu Marina şi mai tîrziu Justina mama lui Valentinian II şi mama vitregă a lui Graţian, Ambrosius a primit sprijinul acestuia după ce a ajuns împărat în anul 375 dar va plăti scump cîrdăşia cu fiii Satanei şi liota lor de prozeliţi.
Conform legendei, după ce a fost uns episcop al creştinilor arimini, acesta a interzis cu sabia și pîrjolul ,,religia lui Zamolxe” în Milano. După ocuparea acestei funcţii religioase el şi-a completat cunoştinţelor teologice studiind cu Simplician, un preot din Roma, Vechiul Legămînt în ivrită, iar în limba greacă pe Filon din Alexandria, Origene, Atanasie şi Vasile din Cezareea. Încă o dovadă că şărpăria iahwistă era mai mult o organizaţie ocultă ce urmărea să pună mîna pe conducerea imperiului, religia fiind doar un pretext bun pentru tonți şi un paravan pentru acest clan criminal al Satanei. Din această poziţie a reuşit Ambrosie să-l formeze pe Gratian ca o păpuşă ce a ascultat orbeşte de comenzile lui după care l-a pus pe năsălie cînd şi-a văzut realizat planul de cucerire a puterii în întreg imperiul roman.
Pentru a-şi salva situaţia bisericii din oraş, creştinii arimini au apelat la conducătorii laici din ambele imperii cît şi mai tîrziu la împăraţii Graţian şi Valentinian II. Deşi îi controla politic pe copiii împăraţi Graţian şi Valentinian II, totuşi nu a reuşit să-i convertească la iudeo-creştinism după cum o dovedesc monedele bătute de Graţian dar şi înscrisurile vremii, iar în est situaţia era încă favorabilă creştinilor arimini. Amestecul criminal al iudeo-creştinilor în afacerile bisericii arimine a determinat un protest furios al acestora adresat împăratului Graţian în anul 380 prin care îl avertizau de puterea nelimitată ce o revendica Ambrozie, în numele cultului iudeo-creştin, datorită funcţiilor publice deţinute în cadrul Conciliului împăratului pe care îl controlau în totalitate.
Graţian i-a solicitat lui Ambrozie o declaraţie publică a credinţei sale, fiind pusă în două cărţi intitulate De fide. În aceste scrieri el neagă orice valoare morală şi filozofică a teologiei creştinismului arimin şi consideră scrierile iudaice drept singurele izvoare ale adevărurilor divine! În această situaţie cînd religia oficială era atacată sistematic de Ambrosie şi susţinătorii lui, episcopii arimini Paladie de Ratiaria şi Secundianus de Singidunum, fiind conştienţi de ponderea lor în numărul total al credincioşilor, au cerut împăratului Graţian să convoace un Conciliu general unde să fie invitaţi episcopii din toate părţile imperiului şi care va hotărî religia oficială. Această cerere a apărut echitabilă, astfel că el sa conformat fără ezitare. Ştiindu-se în culpă şi în minoritate, Ambrozie temîndu-se de consecinţe şi prevalîndu-se de puterea lui politică a cerut împăratului să convoace acest Conciliu dar numai cu episcopii din imperiul roman de apus. În consecinţă, s-a convocat la Aquileia în anul 381 un sinod compus din treizeci şi doi de episcopi iudeo-creştini conduşi de Ambrosie. Episcopul Paladie, conştient de mişelia pusă la cale de Ambrosie a refuzat să participe la un asemenea sinod tîlhăresc, iar conclavul satanist a hotărît depunerea celor doi episcopi ai ,,religiei lui Zamolxe” care făcuseră propunerea iniţială împăratului Graţian. În această adunare a întunecaţilor, Ambrozie a reuşit condamnarea lui Paladie şi colegul său Secundianus, episcop de Singidunum, iar hotărîrea lor a fost executată în numele lui Gratian şi Teodosiu pentru a se asigura scoaterea lor din scaunele lor, şi pentru a elimina alte ameninţări din partea ariminilor, cum ar fi prezenţa episcopului Iulianus Valens în nordul Italiei. Sub domnia lui Graţian, iudeo-creştinismul a scos capul pentru prima dată în imperiul roman de apus cu pretenţii de hegemonie absolută iar acţiunea i-a reuşit pentru că au pus mîna în decurs de cca 20 de ani pe întregul aparat al statului!
Acestea sînt mărturisiri fără echivoc în faţa istoriei din partea căpeteniei iudeo-sataniştilor că aceştia considerau creştinismul arimin numit de ei arianism ca o erezie din iudeo-creştinism iar Tertulian care numea aceeaşi religie cu numele de mitraism, o considera tot o erezie iudeo-creştină dar cu 180 mai devreme! Adică totul este o minciună şi o hoţie unică în istoria lumii.
În anul 383 Ambreosie intervine cu fanatism la împăratul Graţian opunîndu-se propunerii filozofului Symmachus pentru reinstalarea statuii şi altarului zeiţei Victoria în curia romană pretinzînd că este un cult idolatru, dar va umple toate lăcaşele de cult ale Satanei ce îi devenise stăpîn de mulţi ani, cu fel de fel de idoli!
În anul 385 împăratul Valentinian şi mama sa Justina, împreună cu un număr considerabil de clerici şi laici, în special militari, simţindu-se umiliţi de obrăznicia lui Ambrosie care confiscase lăcaşele de cult ale creştinilor arimini din oraşul Milano încă din 374 trecîndu-le urdiei sataniştilor, au cerut înapoi două lăcaşe de cult pentru practicarea ritualului sărbătorii Paştelui. Ambrozie a refuzat şi a fost obligat să răspundă pentru comportamentul său în faţa Consiliului împăratului subordonat acum lui Valentinian II. El a mers la acest Conciliul dar cum majoritatea oficialilor erau oameni numiţi de Ambrosie, acesta a refuzat să predea cele două lăcaşe de cult chiar şi cînd a fost ameninţat că va fi evacuat cu forţa, poziţia lui bazîndu-se pe sprijinul şi agitaţia mulţimilor puse pe rele de revelaţiile întunecaţilor. Informaţiile de mai înainte arată fără putinţă de tăgadă puterea absolută pe care Aurelius Ambrosius o deţinea în imperiul roman ca şef al Conciliului împăratului şi faptul că chiar împăraţii se supuneau vrerilor acestui satanist!
El a urmărit să înlocuiască imperiul constituit de Constantin cel Mare ca o feudă a împăratului ales prin puterea lui Dumnezeu, într-o teocraţie unde papa şi liota de episcopi erau deasupra tuturor muritorilor inclusiv al capului încoronat şi nu dădeau socoteală decît în faţa Satanei şi a Talpei Iadului! Scopul acţiunii lui Ambrosie şi a celorlalţi întunecaţi a fost să scoată de la conducerea imperiului pe geţi şi să-i înlocuiască cu italici şi greci, să interzică creştinismul arimin care era şi religia geţilor precum şi scrierile acestui cult şi să-l înlocuiască cu născocirea iudeo-sataniştilor ieşită din fariseism şi otrava lui Iahwe, iar ei preoţii acestui cult al întunericului şi răului absolut să fie forţa conducătoare în societate adică şi peste împăraţi, ca stăpîni absoluţi ai imperiului în numele lui Ucigă-L Toaca şi numai lui să-i dea socoteală pentru cele săvîrşite!
În anul 387 îl converteşte la iudeo-creştinism pe Augustin(354-430) care va deveni cel mai înfocat discipol al său şi împreună marcînd victoria iudeo-creştinismului asupra creştinismului arimin în imperiul roman de apus. În lucrarea De civitate Dei, apărută în anul 426, Augustin apără iudeo-creştinismul de acuzaţia creştinilor arimini şi a celorlalţi cetăţeni, că aceştia se fac vinovaţi de prăbuşirea imperiului roman pentru că au uzurpat puterea şi au folosit-o numai pentru ambiţiile lor de dominare şi teroare. În anul 390 întunecatul Ambrosie îl umileşte pe omul de paie, Teodosiu I pentru că acesta a reprimat o revoltă a populaţiei din Tesalonic, ucigînd 7000 de turbăcioşi şi nu recunoştea supremaţia puterii bisericii asupra celei laice a împăratului, ameninţindu-l cu excomunicarea şi obligîndu-l la o penitenţă publică! Şi acest eveniment arată puterea politică a clicii iudeo-sataniste condusă de Ambrosie pe care o exercita în imperiul roman atît cel de apus cît şi cel de răsărit unde erau împăraţi Valentinian II şi Teodosiu.
Arbogast, general barbar de origine franc ce a slujit Roma mulţi ani, ocupînd în anul 385 funcţia de comandant militar al provinciilor occidentale ale imperiului roman şi sfetnicul principal la împăratului Valentinian II din anul 388, îl înlătură de la putere pe acesta în anul 392, şi proclamă împărat pe retorul Flavius Eugenius care încearcă să restaureze religia geţilor ca religie oficială a imperiului roman de Apus. Toată şărpăria iahwistă în frunte cu Ambrosius s-a încolăcit de moarte şi în bătălia din 6 septembrie 394 care a avut loc la Frigidus este înfrînt de armatele sataniştilor iahwişti conduse de Teodosiu I, el preferînd să se sinucidă.
Ambrosius a luptat cu o furie de fiară turbată împotriva creştinilor arimini reuşind să îi scoată din istorie. El a folosit toate mijloacele pentru recunoaşterea primatului religiei iudeo-creştine în raport cu celelalte culte din imperiu precum şi dreptul acesteia de a se amesteca în viaţa publică, a întreprins acţiuni subterane astfel ca frăţia creştinilor arimini care era cult oficial al împăraţilor şi a imperiului să nu mai primească subvenţii din bani publici, considerîndu-l un cult păgîn, iar drept consecinţă, dispunînd confiscarea bunurilor care formau patrimoniul acestei religii.
Ambrosius moare în anul 397 după ce a dus la bun sfîrşit planul Satanei de a impune iudeo-satanismul ca religie oficială a imperiului roman şi de a scoate în afara istoriei, religia şi cultura geţilor.
Stilicon(365-408) general vandal în serviciul Romei, este remarcat de Teodosiu I şi ajunge comandantul trupelor din Occident în anul 394. La moartea lui Teodosiu, acesta îi încredinţează tutela fiului său Honorius care devine împărat în imperiul roman de Apus. Reuşeşte să-i învingă pe vizigoţii conduşi de Alaric în 402 la Polentia şi 403 la Verona şi pe ostrogoţii lui Radagaisus la Faesulae în 406, dar este asasinat doi ani mai tîrziu din ordinul lui Honorius ca urmare a reacţiei antigermane ce cuprinsese atît imperiul roman de Răsărit cît şi cel de Apus. După ce şi-au făcut treaba cu mercenari de neam german care i-au înlocuit pe geţi în armatele romane, oligarhia greacă şi romană, pentru a-i împiedica pe aceştia să privească cu jind la purpura de împărat, i-au alungat. Vizigoţii lui Alarich împănaţi cu cete de ausoni, revin în vizită de lucru la romani în anul 410 şi cuceresc Roma supunînd-o unui jaf cum numai romanii ştiau să facă cu învinşii. Nu stau prea mult pe aceste meleaguri şi pleacă în sudul Galiei unde fac un popas mai lung iar în anul 415 ocupă Spania formînd un puternic regat care va fi distrus de arabi în anul 711. Cu ei începe epopeea hispanică a mitului getic.
Zenon, istoric grec ce a trăit în secolul V, ocupînd funcţii importante la Constantinopol, la sfîrşitul secolului termină lucrarea Noua istorie în şase cărţi care cuprinde perioada de la Augustus pînă la căderea Romei în anul 410. El învinuieşte iudeo-creştinismul că a distrus măreţia civilizaţiei romane şi că statul a fost acaparat de oameni ce aparţin acestei religii, fără nici o chemare pentru administraţie, justiţie sau armată, fiind o adunătură de lepre şi secături care trăiau numai din minciună, intrigă şi hoţie asupra banului public.
În anul 456 se naşte în Panonia Theodoric, din neamul geţilor Amali care domnea şi peste ostrogoţi. În anul 487, ostrogoţii conduşi de Thiudimer, tatăl lui Theodoric, cu permisiunea bizantinilor părăsesc Panonia şi se aşează în Illyricum dar după puţin timp regele lor moare şi este ales fiul acestuia să îi conducă. Împăratul Zenon îl cheamă pe Theodoric la Constantinopol dar goţii cer regelui lor să-i conducă în alte ţinuturi mai mănoase pentru că nu mai aveau cum jefui atît timp cît stăteau supuşi ai imperiului bizantin. Theodoric îi cere în anul 490 permisiunea lui Zenon să meargă în Italia să o cucerească pentru gloria imperiului bizantin şi spune Iordanes în paragraful 291 din Getica: ,,Trimite-mă cu neamul meu, dacă găseşti cu cale, pentru că şi aici scapi de greutatea cheltuielilor cu noi, şi acolo, dacă ajutat de Domnul voi învinge, să strălucească faima pietăţii Voastre.” Cînd construieşte catedrala din Ravena ctitorul îşi pune imaginea pe ziduri şi astfel vedem şi cum erau îmbrăcaţi cei din neamul lui care au întemeiat un regat în Italia, adică geţi curaţi aşa cum i-a pus şi Traian pe columna lui.
Theodoric devine rege al Italiei în anul 493 şi sub el la fel ca şi la vizigoţi se cultivă limba geto-goţilor a lui Ulfilas aşa cum arată papirusul din Arezzo şi Neapole, un calendar şi omiliile ostrogoţilor a căror autenticitate cu Codex Argenteus al lui Ulfilas a dovedit-o învăţaţii cardinali Mai şi Castiglionoi. Theodoric a construit mai multe lăcaşuri de cult printre care şi celebra Sant’ Apollinare Nuovo din Ravena, unde în imensul mozaic al acesteia apar cei trei magi, dar nu în costumaţie orientală, tradiţională, ci îmbrăcaţi ca nobili geţi, avînd pe cap pileus, cuşma getică specifică. În urma acestora, fără legătură cu magii, apar sfintele mucenice înveşmîntate în îmbrăcăminte ţărănească românească; cămăşi albe cu poale lungi, catrinţe decorate cu motive variate, marame albe de borangic cu franjuri către glezne.
Cultul în această biserică, dar şi în tot regatul lui Theodoric era ariminismul adică ,,religia lui Zamolxe” cum spunea supărat la anul 398 Ioan Chrisostomus, patriarhul Constantinopolului. Biserica a fost construită de către regele get/got Theodoric cel Mare(493-526), spun istoricii şi aşa de got era că a uitat cum arată neamul său şi a prezentat pe icoane un popor dispărut din istorie de peste 400 sute de ani după făcătura sataniştilor şi care nu are nici o legătură cu plăsmuirea iudaică. Ori regele a prezentat o realitate istorică pe care o trăia, dar lichelele culturii occidentale şi după ele, cele mioritice, au falsificat această istorie pentru că nu le dădea lor bine la făcătura pe care o urzeau. Theodoric, la fel ca şi Constantin cel Mare cu arcul de triumf din Roma şi cele 8 statui ale geţilor puse la colţuri, prin această biserică a adus un omagiu neamul său adică, geţilor!!! Iordanes scrie la paragraful 295 că ,,în al treilea an al intrării sale în Italia , precum am spus, la sfatul împăratului Zenon, şi-a scos hainele sale particulare şi îmbrăcămintea neamului său şi a îmbrăcat hainele de împărat şi de domn al goţilor şi romanilor”.
Iar fotografiile acestor monumente venite din începutul feudalismului ne arată cine purta aceste straie ca să nu mai bată cîmpii fel de fel de urlători de profesie. Hainele celor trei magi se vor regăsi la boierii și domnitorii românilor pînă prin secolele XVll, iar mucenițele parcă ar fi oltence de la începuturile secolului XX, că tot nu avem noi dureri la cap însă alții prea multă pricepere la mințit. Cît privește dubioasa ,,căciulă frigiană” cum au botezat-o îndrăciții istorici germani, o purta getul Orfeu din Tracia cum arată mozaicul descoperit la Pompei, o are pe cap și statuia unui get care se află acum la Muzeul Vaticanului, este și pe capul getului ce ține steagul în mînă, relief de pe Columna lui Traian, o purta și alți geți de pe columnă dar și Mitra(care în latină înseamnă tocmai bonetă) pe care geții îl numeau Sarmis.
Fiind descălecător de neam şi ţară, pentru bună rînduială a dat un Codex Theodorici, lucrărică scrisă cu mare grijă după Leges bellagines strămoşeşti ca să nu-şi uite săracul baştina şi străbunii şi nu cum fac astăzi românii! Acest cod interzicea căsătoriile dintre băştinaşii italici şi noii veniţi şi înstăpînişi, adică neamurile goşilor din Scandia şi geţii mioritici. Drept dovadă că nu şi-a uitat nobila spiţă getică a neamului Amal din care se trăgea, şi-a botezat fiica cu numele Amalasuntha, a avut o soră cu numele de Amalafrida şi un nepot cu numele de Amalric. Fiindcă iudeo-creştinii zumzăiau a nemulţumire, le-a pus în Codex pedepse aspre pentru clevetirea cultului arimin, adică ,,religia lui Zamolxe” după zisa patriarhului arătat, iar pe şeful întunecaţilor care cloceau numai ouă de basilisc şi venin de cea mai bună calitate papa Symmachus, l-a dat jos de pe jilţ pentru că nesocotea legea statului, punîndu-l la popreală în anul 514. Din datele arătate mai sus rezultă fără putinţă de tăgadă că Teodoric cel Mare era get chiar dacă Iordanes l-a iordănit de neam got. Regatele întemeiate după anul 410 în imperiul roman de apus în Italia, Galia, Spania şi Africa de nord de către triburile de vizigoţi, ostrogoţi, vandali, alani, suebi, franci şi alamani au avut drept cult de stat ,,religia lui Zamolxe” pînă la începutul secolului Vll, cînd năvălitorii au fost asimilaţi de băştinaşi! Aceasta este istoria rezultată din documentele vremii şi dovezile arheologice care însă nu se potriveşte deloc cu istoria iudeo-creştinismului şi a făcătorilor de istorii şi istorioare urît mirositoare!
Iordanes a scris cartea Getica la anul 551 pentru prietenul său Castalius. El face un rezumat al cărţii De origine actusque Getarum de Flavius Magnus Aurelianus Casiodorus(485-578) care a scris-o la cererea lui Theodoric cel Mare fiind demnitar la curtea acestuia. Deci lucrarea era o istorie a geţilor închinată regelui acestora care controla la acea vreme toată Italia iar Iordanes i-a mai băgat şi pe goţi pentru că istoria strămoşilor noştri trebuia falsificată în totalitate. El spune că a făcut adaosuri potrivite din scriitori greci şi latini amestecînd la început, mijloc şi sfîrşit multe din cele pe care le-a socotit utile. Dar el uneori a introdus în text informaţii false după modă şi nărav pentru a merge în favoarea iudeo-creştinismului făcătură pe care o slujea în calitate de episcop. Mărturiseşte el în paragraful l: ,,frate Castalius… lăsînd la o parte mica lucrare pe care o am în mîini, adică prescurtarea cronicilor, să expun cu cuvintele mele, într-o singură carte scurtă, cuprinsul celor douăsprezece volume ale Senatorului, despre originea şi faptele geţilor, sarcină destul de grea.” Prea rău ne-au prescurtat şi falsificat istoria şi cultura fel de fel de lifte, unele mai îndrăcite şi mai dedate la vicleşug decît altele.
În anul 911 vikingii se numeau goţi şi daci, după cronica Gesta Normanorum şi de atunci trăiesc într-un mare păcat, iar istoricii nu îi acuză de sminteală deși ei și-au asumat o origine străină!
În anul 1042 sub Eduard Confesorul, legile daneze ajung în Anglia şi danii sau dacii se mai numesc încă ,,Dani et Daci et Guti”, dar pentru toate liftele mioritice care ne-au batjocorit trecutul şi cultura strămoşească. Guţii sînt goţii veniţi în nordul Mării Negre şi a Mării Caspice din Gotia/Guta – Suedia, şi care s-au împărţit în două mari grupuri, unii au luat Europa către vest iar alţii s-au supus hunilor şi o parte dintre ei s-au întors la baştină cu o nouă cultură şi o nouă religie, concepută după cea a lui Zamolxe. Şi tot guţi au fost cei care din regiunea Guta/Kuta au atacat regatele emeş/sumeriene pe la sfîrşitul mileniului III î.e.n., stăpînidu-le cu mare ferocitate cam o sută de ani! O istorie încă neştiută, sau falsificată cu mare furie?
În anul 1087 varegii din Rusia şi aproape concomitent normanzii în Sicilia se ţin urmaşii culturii şi cultului lui Zamolxe fiind formaţi de scrierile lui Ulfilas iar limba acestor texte – limba geto-gotă – în 1091 este proclamată ca limbă bisericească la Conciliul din Leon!
CONCLUZIE
Istoria imperiului roman a fost falsificată de către iudeo-creştini după ce Ambrosie şi clica de satanişti numită Militia Cristi au dat lovitura de stat în anul 380, pentru ca în anii următori să impună iudeo-creştinismul ca religie de stat şi să interzică celelalte culte. Scopul falsificării a fost ca ei să-şi poată născoci un timp ,,istoric” de afirmare a acestui cult falic-satanist şi concomitent să scoată în afara timpului creştinismul arimin şi toată istoria geţilor. În epoca modernă, după anii 1850, procesul de falsificare a fost continuat la fel de îndîrjit sub patronajul istoricilor germani, prin conceptele fabricate de indo-europenism şi arianism, unde ei erau moţ, ca adevăraţi continuatori ai ,,gloriei romane” iar ceilalţi pe nicăieri. Şi chiar mai odioşi decît istoricii germani, au fost iezuiţii şi jidanii care au reuşit să falsifice în totalitate cultura identitară a românilor, băgîndu-le sistematic în cap că ar fi urmaşii legionarilor romani (după iezuiţi ar trebui ca toţi românii să fie catolici, nu numai cei din Ardeal) sau (încă şi mai convenabil) că s-ar fi format în sudul Dunării, iar după secolul X ar fi migrat în nord (jidanii susţin şi azi asemenea aberaţii „revelate” de istoricul lor H. Graetz). Jidanii/cazarii au scris atît în limba română (mulţi dintre ei nici măcar vorbind-o fluent) cît şi în limbi de circulaţie europeană zeci de cărţi prin care urmăreau să ,,dovedească” întregii lumi că ei ar fi de fapt băştinaşi pe meleagurile carpatine din cele mai vechi timpuri (secolul VI î.e.n.), iar românii sînt veneticii veniţi peste ei abia în secolul X (teorie foarte convenabilă şi pentru alte neamuri venite cam tîrzior în Europa şi care şi-ar dori şi ei o îmbucătură din teritoriul rumunilor – urmaşii vechilor geţi), care i-au tot alergat şi speriat cu Mioriţa, pînă ce au fost obligaţi toţi cazarii (nu mai erau nici măcar ivriţi ticăloşii!) să fugă pe Volga inferioară de la Marea Caspică, unde şi-au găsit scăparea! De atunci fac permanent joc de glezne (în politică, finanţe şi pe la graniţe) şi prin tertipuri din ce în ce mai sofisticate, încearcă să pună în aplicare visul paranoid de a-şi înfiinţa un nou cuibar Yahwist în teritoriile ce au aparţinut dintotdeauna numai şi numai ariminilor-rumunilor!