IISUS, ZAMOLXE cel nou – Partea a 3-a
Călugării geto-daci
Trăsăturile subliniate de noi sînt menţionate de Alexandru Doboş în cartea amintită, unde se vorbeşte pe larg despre faptul că esenienii ar fi, de fapt, vechi terapeuţi geto-daci, iar . Ei (op. cit., p. 75). Flavius Josepus îi asemăna pe esenieni cu călugărilor geto-daci, considerînd că aceasta era mai bine cunoscută, ceea ce dovedeşte vechimea şi seriozitatea călugărilor amintiţi. Numele acestor călugări erau, la geţii din dreapta Dunării, cristai (să fie doar simplă asemănare fonică între ei şi crestini ?!), iar la cei din stînga Dunării, pleistai. Vasile Pîrvan punea cristai în legătură cu ktistis – în limba greacă (oare nu au fost ai noii religii primii creştini, în frunte cu apostolii?!) – şi pleistai cu polistis – fondator de cetăţi. Invăţătura iniţiaţilor geţi se referea, ca şi la orfici, la pythagoreici, precum şi la druizi, la cunoaşterea unei lumi divine, de care omul s-a rupt, concentrîndu-şi atenţia numai asupra lumii fizice.
Orice iniţiere era precedată de probe de admitere, în măsură să certifice că neofitul putea să facă faţă practicilor de iniţiere ce urmau, fără să-şi rişte sănă¬tatea sau să aibă accese de nebunie. Se ştie că orice iniţiere are două faze: pregătirea şi iluminarea (trezirea). Din relatările anticilor asupra călugărilor geţi (cf. Alexandru Doboş, op. cit.), reiese că pregătirea nu se făcea prin serbări orgiastice sau consum de droguri, care să rupă legătura cu lumea reală, ci prin purificări, asceză şi viaţă neprihănită, departe de lume şi de preocupările ei. Prin aceste pregătiri se dezvoltau calităţile spiritului, partea eternă, divină a omului, astfel încît să poată domina partea din om legată de lumea fizică/reală.
Se spune că spiritul nu a pierdut legătura cu sacrul, căruia îi aparţine, dar că aceasta o face doar în starea de somn şi, la trezire, omul nu mai ştie nimic, deoarece nu s-a înregistrat în memoria fizicului. Iluminarea (trezirea) spiritului se produce atunci cînd neofitul a realizat o legătură conştientă cu sacrul şi astfel are dovada existenţei acelei lumi, printr-o experienţă trăită. Ei bine, aşa cum preciza Alexandru Doboş, ca să fie primit în rîndul esenienilor, neofitul trebuia să aibă parte de unele privaţiuni, să fie supus unor încercări de natură fizică şi fiziologică, iar cele 40 de zile petrecute de Iisus în pustiu (cf. Luca, 4: 1-2) sînt tot o formă a privaţiunilor şi a ispitirilor la care era supus neofitul care aspira să intre în eseniană“.
In sprijinul „tezei” noastre că Iisus îşi însuşise doctrina de sorginte zamolxiană prin filieră eseniană, vom compara un pasaj din Evanghelia după Sf. Ap. Matei şi un text Herto Valus, ce cuprinde învăţăturile preoţilor zamolxieni către norod. Textul este versificat:
„Ferice de cei săraci în duh, căci a lor este împărăţia cerurilor!/
Ferice de cei care plîng, căci ei vor fi mîngîiaţi!
Ferice de cei blînzi, căci ei vor moşteni pămîntul!
Ferice de cei care flămînzesc şi însetează după dreptate, căci ei vor fi săturaţi!
Ferice de cei milostivi, căci ei vor găsi mila!/
Ferice de cei cu inima curată, căci ei vor vedea pe Dumnezeu!
Ferice de cei împăciuitori, căci ei vor fi chemaţi fii ai lui Dumnezeu!
Ferice de cei prigoniţi din cauza dreptăţii, căci a lor este împărăţia Cerurilor!” (Evanghelia după Matei, 5:3-10).
„Fericiţi cei ce-s cutezători Că a lor este victoria In plaiurile cele sfinte
Fericiţi cei ce plîng, că aceia In dalbe ceruri s-or mîngîia.
Fericiţi cei blînzi, că aceia Vor moşteni întreg pămîntul.
Fericiţi cei care flămînzesc Şi însetează după ştiinţă, Că aceia se vor sătura Şi niciodată n-or mai răbda.
Fericiţi aceia care muncesc, Pă¬mîntul făcîndu-l grădină, Că ei vor culege roadele In Grădinile Cerurilor/
Fericiţi vor fi şi cei milostivi Că aceia se vor mîntui
Fericiţi cei curaţi în suflet Că s-or hrăni doar cu lumină
Fericiţi făcătorii de pace, Că Fiii cerului s-or chema
Fericiţi cei prigoniţi pentru Dreptate, că a lor este Raiul” (Herto Valus, Cartea Secretă; cf. Adrian Bucurescu, Dacia Magică, Editura Arhetip, 1999, p. 95-96).
Fericirile din Herto Valus sînt legile pelasgilor – proto-geţii -, pe care preoţii daci, iniţiaţi de Zamolxis, le-au moştenit şi pe care le regăsim „conservate” aproape intact în predicile lui Iisus. Că Zamolxis ar fi fost întemeietorul unui cult iniţiatic şi mistic, un personaj istoric real, un taumaturg şi un reformator care, ulterior, a fost divinizat este o ipoteză pe care o considerăm verosimilă.
De altfel, Diodor din Sicilia (născut la Agyrion, în Sicilia, şi care a trăit pînă în anul 21 î.H.) îl situează alături de ceilalţi doi mari întemeietori de religii ai omenirii, Zarathustra şi Moise. Dacă acceptăm „teza” că Iisus şi-a însuşit doctrina de sorginte zamolxiană, trebuie să vedem cum a propo¬văduit-o, cu alte cuvinte care a fost „instrumentul” de răspîndire…
In Facerea, 11:1 citim că „în vremea aceea era în tot pămîntul o singură limbă şi un singur grai la toţi”. Care să fi fost acel idiom primordial? Marija Gimbutas, cercetător şi profesor la Universitatea California din Los Angeles, studiind începuturile culturii şi civilizaţiei în Europa, afir¬mă în prefaţa cărţii sale Civilizaţie şi cultură: „România este vatra a ceea ce am numit Vechea Europă, o entitate culturală cuprinsă între 6.500-3.500 î.H., axată pe o societate matriarhală, teocrată, paş¬nică, iubitoare şi creatoare de artă, ce a precedat societăţile indo-europenizate, patriarhale, de lup¬tă¬tori, din epocile bronzului şi fierului (…).
Uluitoarele descoperiri făcute în România şi în ţările învecinate, după cel de Al Doilea Război Mondial, asociate datărilor cu radio-carbon, au făcut posibilă înţelegerea importanţei începuturilor culturii vechi europene, o cultură a unei societăţi de agricultori. A devenit, de asemenea, evident că această străveche civilizaţie europeană o precede cu cîteva milenii pe cea sumeriană….”
Marija Gimbutas şi G. Rachet sînt de părere că leagănul indoeuropenilor ar fi în stepele ponto-caspice, de unde aceştia s-au revărsat către Europa şi Asia în trei valuri. Primul (4400-4200 î.H.) şi al doilea (3400-3200 î.H.) au afectat cu precădere Europa, în timp ce al treilea (3000-2800 î.H.) a afectat profund şi Asia (cf. Marija Gimbutas, Civilizaţie şi cultură, Editura Meridiane, Bucureşti, 1989, p. 227-228).
Cine au fost purtătorii civilizaţiei vechi europene despre care vorbeşte Marija Gimbutas, aflăm din cartea lui Nicolae Densuşianu, Dacia Preistorică (Editura Arhetip, Bucureşti, 2002): „…(pelasgii) au fost cei dintîi care au adunat în societate familiile şi triburile răspîndite prin caverne, prin munţi şi păduri, au întemeiat sate şi oraşe, au format cele dintîi state, au dat supuşilor lor legi şi au introdus modul lor de viaţă mai blînd… Pentru poporul grec, pelasgii erau barbari. Rasa lor li se părea atît de arhaică, atît de superioară în concepţiuni, puternică în voinţă şi în fapte, atît de nobilă în moravuri, încît tradiţiunile şi poemele greceşti atribuiau tuturor pelasgilor epitetul de – dioi – divini, ce întru adevăr l-au meritat prin darurile lor fizice şi morale”.
Intărim aceste consideraţii şi cu opiniile lui Paul Lazăr Tonciulescu: „(…) Putem afirma că izvorul populaţiilor din spaţiul central-european, de la Oceanul Atlantic pînă la Munţii Urali şi apoi de aici pînă la hotarul cu China, a fost locuit în Antichitate de popoarele geto-dace” (Paul Lazăr Tonciulescu, RAMANIA – paradisul regăsit, Editura Obiectiv, Craiova, p. 54).
Referindu-se la lexic, autorul precizează: „Roirea unor strămoşi ai daco-românilor (pelasgii – n. n.) în cele mai vechi timpuri (Neolitic – n. n.) explică nu¬mărul foarte mare de cuvinte daco-româneşti în limba unor popoare situate în nordul, estul, sudul şi vestul României de azi, popoare ai căror strămoşi au plecat din spaţiul carpato-danubiano-pontic, patria daco-geţilor” (op. cit., p. 55).
Limba lui Iisus Hristos…
Prin urmare, Iisus cunoştea această limbă din perioada for¬mării sale spirituale la „şcoala ascetică eseniană”, iar esenienii – precizează Alexandru Doboş (în cartea deja amintită, citînd din Flavius Josepus, întîiul mare cărturar al Antichităţii, care remarca sfinţenia unor mari grupuri de daci şi îi aşeza pe dacii pătrunşi de sfinţenie alături de vechile triburi iudee de esenieni):
„Şi-au orientat viaţa după cea a dacilor (Dakon), numiţi .” (p. 77). După ce şi-a recrutat ucenicii, e de la sine înţeles că Iisus i-a învăţat pe aceştia limba în care el propovăduia – numită de autorii antici lingua prisca, adică limba bătrînă, după cum ne spune Isidor din Sevilla. In Biblie, vorbirea ucenicilor în limbile naţiilor la care aveau să aducă Noua Lege instituită de Iisus este cunoscută sub numele de Pogorîrea Sfîntului Duh sau Cincizecimea, praznic ce cade la 50 de zile după Inviere şi la zece zile după Inălţarea Domnului. Este una dintre cele mai scumpe sărbători ale Ortodoxiei, pentru că atunci s-a întemeiat Biserica noas¬tră creştină. Pogorîrea Sfîntului Duh fusese prorocită cu sute de ani înainte de venirea Mîntuitorului în lume, mai întîi de Dumnezeu în¬suşi, prin prorocul Ioil (2: 28-38), apoi de Sfîntul Ioan Botezătorul (Matei, 3: 11). Dumnezeiasca făgă¬du¬inţă s-a împlinit, într-adevăr, la 50 de zile după Paşti, cînd Sfîntul Duh-Mîngîietorul s-a pogorît peste Apostoli, în chip de limbi de foc, dîndu-le darul glosolaliei, adică al vorbirii în limbi: „Din cer, fără de veste, a venit vuiet ca de vijelie şi a umplut toată casa unde şedeau ei (Apostolii – n.n.). Şi li s-au arătat, împărţite, nişte limbi de foc, şi deasupra fiecăruia dintre ei s-a oprit cîte una. Şi s-au umplut toţi de Duhul Sfînt şi au început să vorbească în alte limbi, precum Duhul le dă¬dea ca să vorbească” (Faptele Apostolilor, 2: 2-4).