ȘI NU VA MAI FI

MIHAI CIUBOTARU:

Și nu va mai fi lumina ce naște Viața divină, și nu va mai străluci Tatăl Ceresc cel senin… cel albastru
Și nu va mai zâmbi dimineața zeul nostru, Soarele cel etern
Și nu ne va mai însoți preadraga noastră Lună, sora sa de veșnicie
Iar dalbele stele nu ne vor mai călăuzi pe drumul sfintelor taine ale infinitului
Și Maica Pământească nu ne va mai întâlni în prag cu pânea sa caldă
Nalții munți, înalții, vor fi cuprinși de îngrozitoare flăcări
Iar apele pline de zbucium vor tălăzui înfuriate făcând prăpăd acolo unde ajungeau
Și cerbii și căprioarele nu vor mai alerga în codrii cei seculari, secularii codri
Și vom duce cu toții dorul, dorul magicului cânt al privighetorii, căci nu va mai fi
Și nu ne va mai bucura ochii și sufletul merii înfloriți, nici ghioceii, care să sune din clopoței, nici zambila vestitoarea primăverii chemătoare la viață, lăcrămioarele ce răsar din lacrimile Maicii Domnului, narcisele îndrăgostite de propriul chip nu vor mai fi
Și în această beznă totală care se așezase peste acest paradis terestru al vieții, el,
barbarul civilizației moderne, marele egoist al timpurilor noastre, rămas în neagra-i
singurătate, părăsit de Tatăl Ceresc și Maica Pământească, stând în genunchi, va ridica mâinile a rugă, și va striga, încât se va cutremura totul în acest haos desăvârșit:
– O, Doamne, de ce mai părăsit, au duhul noilor mele legi, geniala-mi gândire,
care și-a întins aripile în împărăția-ți eternă și infinită, n-a adus fericire ?
Au lumea gândită de mine și dornică de o libertate absolută, s-a îndepărtat prea mult
de tine ?
Și a pornit, stăpânul de ieri, și hoinarul de azi să-și vadă lucrarea sa demiurgică, iar în jur doar întuneric, și pe ici-colo doar flăcări
Și nu va mai fi ziua cea luminoasă de dimineață, și nu va mai fi noaptea cea stelară și visătoare
Și nu va mai coborî din înalturi luceafărul vieții eterne, eternul și nemuritorul
Și totuș ar putea fi
Mai este o speranță, o ultimă speranță
Să-l oprim pe Regele Lumii, cel genial, ce se crede Dumnezeu în paradisul nostru terestru
În grădina vieții
Și oare ce-i mai frumos ca Viața însăși, ce-i mai frumos să fii viața însăși
Să fii Om liber, așa cum te-a zămislit Cel-de-Sus, în Grădina Vieții, în Grădina eternă a Vieții, ce-i mai frumos, ce-i mai divin, ce-i mai sfânt ?