ISTORIA ADEVĂRATĂ a ROMÂNILOR: VLAHIILE românești din întreaga EUROPĂ sunt DOVADA existenței GEȚIEI de AUR milenare (Partea 1)
George V. Grigore
Dacă privim harta Europei (IO-ropei) vom vedea că „Româniile” sau „Vlahiile” se întind peste tot pe acest bătrân continent. Cu surprindere vom afla că locuitorii acestor regiuni sunt în principal ciobani, mari crescători de animale, care iubesc înălțimile munților, de care se simt legați. De ce sunt atât de depărtate și de fragmentate aceste „Românii” sau „Vlahii”? Pentru că locuitorii lor (vlahi, cuțovlahi, istroromâni, fârșeroți, aromâni, meglenoromâni, etc.) sunt urmași direcți ai strămoșilor daco-geto-tracilor, adică ai Geților de Aur primordiali. Formați ca mare popor și mare cultură atunci, ei au rămas fideli acelorași principii de viață și în prezent, acceptând toate urgisirile sorții. Atunci când Marele Potop a spălat întreaga planetă, ucigând 98 la sută din populație, în Vatra Vechii Europe au fost strânse toate semințiile salvate. Turmele uriașe de animale ale Geților de Aur au hrănit marea enclavă a supraviețuirii umane din Aria. După ce și-au înmulțit neamul, fiecare dintre seminții a pornit spre vechile vetre și au repopulat planeta pustiită.
Urmașii Geților de Aur, fideli unor principii, după ce au ridicat valuri de pământ-balize spre a semnala viitorimii până unde se vor mai ridica apele planetare și în viitor, și-au luat un nume care să spună ceva despre faptul că sunt autorii celui mai mare eveniment din istorie, respectiv salvarea omenirii din Marele Potop, Marele Val Ucigaș, și și-au spus vlahi (Wallah; „Cei trecuți prin valul ucigaș al potopului”, „Cei ce au trecut prin peretele de apă”). De aceea urmașii Geților de Aur, dacii, se „țineau de munți”, iar urmașii lor, vlahii pot fi găsiți doar pe înălțimile munților din Europa, având în grijă mari turme de animale, turme care au salvat omenirea de la dezastru de multe ori. Populații migratoare și călătoare, cele care foloseau mai des văile apelor și terenurile șese, au așezat aici orașe, s-au organizat și și-au cerut independența față de celelalte state, izolând astfel pe acești matusalemici urmași ai Geților de Aur, ce nu coborau des din munții lor dragi.
Astfel, în prezent, avem „Românii” sau „Valahii” în mai toate statele europene. Necazul este că aceste state independente, de cele mai multe ori, le refuză românilor noștri vlahi dreptul la religie, educație și cultură proprie, uitând de valoarea – la necaz – a turmelor acestor singuratici salvatori de omenire. Ei sunt ca și sihaștrii, într-un fel, dăruiți cu totul unei profesii altă dată nobile, având în grijă un potențial biologic fără de care omul nu ar mai fi om. Când planeta a devenit o mlaștină arsă, singure turmele Geților de Aur mai găseau ceva de mâncare. Despre agricultură nici nu se putea vorbi. Apa sărată a mărilor și oceanelor care năvălise în valuri gigantice de mii de metri înălțime lăsase în urmă pământuri sărăturate și lacuri sărate imense. Au trebuit efectuate lucrări hidrotehnice fără precedent în istorie, spre a se regulariza apele. Plantele iubitoare de sare au răsărit mai abitir ca celelalte pe imașurile uscate. Noroc că animalele domestice sunt iubitoare de sare și au consumat respectivele ierburi. Turmele și produsele lor au salvat omul atunci. Nu agricultura sau pomicultura. Nu vânatul sau pescuitul. Geții de Aur au fost primii mari ciobani ai preantichității, așa cum mai târziu, dacii, geții, tracii, vlahii au continuat cu această îndeletnicire sfântă. Denumirea de „vlahi” o întâlnim pentru prima dată în anul 976 în scrierile cronicarului grec Ioan Skilites, în contextul confruntării dintre bizantini (istoricii îi numesc așa, ei nu și-au spus niciodată bizantini; Imperiul lor s-a numit peste 1000 de ani Romania) și Primul Imperiu Bulgar, în cadrul căruia romanicii (?) erau astfel desemnați în limba slavă, pentru că aveau o altă limbă. După Ioan Skilites, cuvântul „vlahi” este folosit de Ghiorghios Kedrenos și de Nichita Honiatis, relatând răscoala fraților vlahi Asănești, din anul 1185.
Împăratul Isaac Anghelos (1185-1195) „…zgârcindu-se să cheltuiască pentru serbările de nuntă din banii visteriei, îi adună fără de cruțare din propriile ținuturi, și a jecmănit, din meschinărie, și alte orașe din părțile Anhialos-ului (azi Pomorje, în Bulgaria), pe furiș, dar mai ales și i-a făcut sieși și Romeilor (cetățenilor din Romania – Imperiul Roman de Răsărit) dușmani pe barbarii din Muntele Haemus, care mai înainte se numeau „misieni” (cu sens de „Cei care aveau o misie, o datorie”; „Cei care erau pregătiți să salveze din nou omenirea”), iar acum se cheamă vlahi („val – ahi”; „Cei trecuți prin valul de apă al Potopului Planetar”, „Cei botezați de Dumnezeu”). Aceștia, încredințați în nepătrunderea ținutului în care locuiau și bizuindu-se pe cetățile și posadele lor, care sunt și foarte numeroase și ridicate pe stânci abrupte, s-a sumețit și altădată împotriva Romeilor.(…) După aceea misienii au început să acționeze fățiș ca niște răzvrătiți (…). La început vlahii se codeau și fugeau de răscoala la care erau împinși de Petreu și Asan….” Ulterior mențiunilor din Kendrenos și Honiatis, denumirea de „vlahi” se răspândește în documentele istorice europene din Evul Mediu sub diferite forme: walachen (germ.), valaques (fr.), vlachs sau wallachians (engl.), velascos (sp.), velaci sau valacchi (ital.), volohi sau wlochy (rus., pol.), vlasi (sârb., bulg.), olahok sau vlachok (magh.), vlahoi (neogr.), iflaklar (turc.) și variante (moshovlahi, kuțovlahi, mavrovlahi sau morlaci…). Denumirea de „Morlaci” vine de la faptul că au scos omenirea din mocirla post-apocaliptică. De aceea, la noi, ciobanii mai sunt numiți și „păcurari”, pentru că au salvat omenirea de după ploile de păcură (petrol) care au căzut pe pământul în timpul apocalipsei. De aceea zeița getă Artemis mai era numită și „nămoloasa” (de multe ori era reprezentată cu chipul negru; Zeii erau cei născuți din negură – semn al lui Negru Vodă), iar templul ei se afla lângă un izvor de apă.
Istoriografia română nu a folosit niciodată exonimul de „vlahi” înainte de anul 1991, nici pe cel de „Valahia” pentru Țara Românească (numită așa după Imperiul de peste 1000 de ani al Romaniei (Imperiul Roman de Răsărit), de fapt reîntoarcerea la vechile percepte ale Țării Sfinte Dacia („Dio Geția” sau „Țara lui Dumnezeu”, cea numită de romani „Dacia Felix” (Fericita, Cea aleasă de Dumnezeu), sau „Grădina Maicii Domnului”, de către Papa de la Roma). Cel mult apăreau cuvântul „vlahi” pentru romanicii sud-dunăreni, și cuvântul „vlahia” în titulatura bisericească („Mitropolia Ungrovlahiei”). Odată cu înmulțirea traducerilor de lucrări străine, a apărut obiceiul greșit de a folosi în limba română termenul de „vlahi” pentru români înainte de 1859 și „Valahia” pentru Țara Românească. Este vorba de un calc (printre multe altele), care nu a fost acceptat de către Academia Română ca fiind un cuvânt românesc.
Etimologia și semiologia acestei denumiri de „vlah” este declarată de istorici a fi cea care este declarată, așa cum mii de cuvinte din limba daco-getă apar în dicționare ca fiind de origine necunoscută. Eu am prezentat semnificația ancestrală a acestui cuvânt, așa cum și-ar fi dorit-o și strămoșii noștri ancestrali.
Populațiile vecine, care au în nucleul de populație un număr destul de mare de vlahi, folosesc de obicei, pentru a-i denumi termenul generic de vlahi, dar în diferite variante. Pe lângă micile comunități de vlahi din toată Europa, mai avem în Bulgaria și Serbia „Marea Tribalie” și avem „Marea Vlahie”, cum era denumită Tesalia (Grecia) în secolele XII-XIII. Denumirea de „vlahi” a devenit în timp sinonimă cu cel de „păstori nomazi”, trecându-se de la sensul originar etnic al cuvântului la sensul profesional. Această strategie, numită „vlahism”, este folosită fără acordul populației respective, spre a putea „rupe” de trunchiul țării mamă aceste enclave de populație românească, implementând ideea în politica internațională că acești entici nu ar aparține neamului românesc, sferei culturale și istorice a României, mergându-se până la faptul de a nega originea și limba acestora. Statele moderne s-au închegat târziu (Germania – 1871; Italia – 1870), dar cetățenii lor s-au chemat tot germani și italieni și înainte. Pe acest percept istoricul Florin Constatiniu a estimat că și românii ar trebui să fie desemnați ca atare – ca români – și nu ca vlahi (nu există nici o țară cu numele de Vlahia în prezent) și în decursul istoriei lor, dinainte de formarea statului român (1859). În ciuda acestei poziții ferme, nu numai că istoriografia internațională continuă și în prezent să folosească denumirea de „Valahi” în loc de „Români” pentru perioadele anterioare secolului XIX, dar acest obicei s-a răspândit și în unele publicați românești. Trebuie așadar precizat cine sunt acești „Valahi”: ei sunt clar ROMÂNI!