SUNTEȚI ORTODOX ZAMOLXIAN sau ORTODOX CRISTIC ?

 Octavian Sărbătoare,

Profesor de studii ale religiilor şi filosofie,

Sydney, Australia

Tema de faţă a apărut ca urmare a câtorva comentariile la textul Tradiţia strămoşească şi criza identitară a neamului românesc, aflat pe blogul meu. Dl. Gheorghe Giovanni Teava, membru pe Reţeaua Literară, cercetător al etosului neamului românesc şi fondator pe internet al organizaţiei Mişcarea Virtuală Dacia, este de părere că sursa a ceea ce înseamnă să fii ortodox astăzi (citez)

O astfel de afirmaţie face să ne gândim serios la semnificaţia ortodoxiei în prezent, şi să dorim cumva să definim noţiunea de creştin ortodox. Este binecunoscut faptul că grupările neoprotestante evaluează ortodoxia ca un amestec de păgânism şi creştinism. Ramurile neoprotestante, numite în mod curent secte (deşi ele pot avea statut legal), au venit din SUA, fiind reforme ale protestantismului, el însuşi o schismă din catolicism ca urmare a reformei lui Luther în Germania. O caracteristică dominantă a grupărilor neoprotestante este faptul că nu acceptă nimic din tradiţia strămoşească a neamului românesc. Şi pe bună dreptate ele reprezintă în linii mari un creştinism originar care urmează o direcţie, nealterată de influenţe necreştine, bazată pe interpretarea mai recentă a Bibliei.

Cazul ortodoxiei este cu totul altul. Pătrunderea creştinismului de la sud de Dunăre în spaţiul carpato-danubiano-pontic a fost oarecum marcată şi de un tradiţionalism necreştin al grecilor şi slavilor de sud. Să nu uităm că un timp, în ţările române, liturghia se ţinea în limba slavonă, iar terminologia esenţială a Noului Testament (καίνη διαθήκη) nu este ebraică (cum ar fi fost normal deoarece Iisus s-a manifestat în cadrul iudaismului), ci de origine greacă. Cu timpul acest gen de creştinism s-a autohtonizat, un proces care a permis absorbţia de obiceiuri locale în noul crez aflat în formare. Ulterior el s-a numit ortodoxism românesc, ortodoxie, şi posedă şi astăzi caracteristici neîntâlnite la alţi ortodocşi, precum sunt grecii, bulgarii, sârbii, ruşii, ucrainienii, etc.

Dar ortodoxia a apărut în urma impactului între tradiţiile locale ale românilor şi noul imaginar religios iudeo-creştin. Deşi s-au făcut eforturi de cristizare a totul ce era religios la românii aflaţi atunci în stadiul de închegare ca naţiune, totuşi planul nu a reuşit pe deplin. Afirmaţia d-lui Mărchidanu Marian este sugestivă: „Fenomenul de ÎNLOCUIRE al tradiţiilor daco-romane autentice a început să fie sistematizat de către Vasile cel mare al creştinilor care a făcut tot posibilul să suprapună sărbătorilor tradiţionale, altele noi cu simbolism creştin”. Aceasta ne face să revenim la cele spuse de dl. Teava Gheorghe Giovanni referitor la sursa ortodoxiei, faptul că „izvorăşte din… Dacia Lui Zamolxe”.

Implicaţiile afirmaţiilor de sus sunt de mare anvergură şi nu pot fi tratate cu simplitate. Ele produc adevăruri profunde care-l va pune pe gânduri pe creştinul ortodox. Rezultă faptul că iudeo-creştinismul este grefat pe o tulpină existentă şi „crescută” în timpul Daciei Lui Zamolxe. Dacă revenim la premisa iniţială legată de semnificaţia ortodoxie astăzi şi la definirea noţiunii de creştin ortodox, atunci transpare întrebarea: Ce reprezintă astăzi ortodoxia printre români şi ce semnifică a fi creştin ortodox?

Luând în considerare afirmaţiile d-lor Mărchidanu şi Teava, o primă imagine pe care ne-o formăm în minte, despre modalitatea de creştinare a românilor, este aceea a unui copac viguros, crescut în Dacia Lui Zamolxe, dar care este altoit cu ramuri creştine. Pe noile frunze se scriu sfântul A., sfântul B., sfântul C., etc. Să ţinem seama de un element esenţial, faptul că hrănirea frunzelor se face prin seva venită de la rădăcină prin trunchi spre ramurile altoite.

Nu sunt priceput în pomicultură, dar realizez un adevăr simplu: altoirea poate să fie reuşită sau nu; unele ramuri se prind bine de trunchi, dar altele se usucă, aşa cum se întâmplă cu altoii pe pomii fructiferi. Poţi altoi cu ramuri de pere un trunchi de măr sau invers, de asemenea se altoiesc ramuri de pom cu mere mari pe un trunchi de pom cu mere mici. Sunt multe alte combinaţii asemănătoare. Cazul altoiului creştin de pe trunchiul tradiţiei strămoşeşti generează întrebarea: În ce constă trunchiul şi ce fel de altoi s-a folosit?

Aici ar fi foarte multe de spus deoarece tradiţia nativă românească este încă foarte bogată. Există sărbătorile strămoşeşti, obiceiurile ţinute la naşterea copiilor, riturile de trecere de la o vârstă la alta, căsătoria tradiţională, colindele, pomenile menţinând cultul strămoşilor, şi multe altele. Nimic din toate acestea nu-şi au originea în iudeo-creştinism. În contrast cu elementele cultului vieţii din tradiţia strămoşească se află cele originare creştine care venerează moartea având ca paradigmă pe cea a lui Iisus (o observaţie pertinentă făcută de dl. Mărchidanu într-un alt comentariu de text pe blog). Altoiul iudeo-creştin este nepotrivit pe trunchiul care îl susţine.

Cu toate acestea observăm că altoiurile creştine existente pe trunchiul Daciei Lui Zamolxe se menţin. O aşa vieţuire este tipic parazitară, iar trunchiul pare deocamdată neputincios să elimine altoiul care nu foloseşte la nimic bun dând fructe amare şi stricate. Tarele tipice ale iudeo-creştinismului se află scrise în Noul Testament, precum dezbinarea oamenilor, întreţinerea răului, a naivităţii, a prostiei şi a iraţionalităţii (vezi Matei, 10, 34-35: „Să nu socotiţi că am venit să aduc pace pe pământ; n’am venit să aduc pace, ci sabie. Căci am venit să-l despart pe fiu de tatăl său, pe fiică de mama sa, pe noră de soacra ei”, Luca: „Foc am venit s’arunc pe pământ, şi cât aş vrea să fie-acum aprins!”, Matei, 5, 39: „Nu staţi împotriva celui rău”, Matei, 5, 3: „Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este împărăţia cerurilor”, Matei, 5, 44: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri”, Matei, 5, 39: celui ce te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i-l şi pe celălalt”).

O concluzie se singularizează evident: ortodoxia este o religie strămoşească care de-a lungul timpului a fost parazitată de iudeo-creştinism. Creştinul ortodox este în fapt un urmaş al Daciei Lui Zamolxe care are sufletul parazitat, în grade diferite, de acelaşi imaginar religios iudeo-creştin. Există astăzi cercetători în domeniul social care s-au aplecat cu atenţie asupra fenomenului de evoluţii paralele ale zamolxianismului şi ortodoxiei. Cercetătoarea ELENA ARMENESCU afirmă că „în ultima vreme se vorbeşte de neozamolxianism ca despre o credinţă care nu numai că nu a dispărut ci a existat şi continuă să existe paralel sau în binecuvântată simbioză cu creştinismul. Semnul soarelui încrustat pe porţile maramureşene şi pe troiţe este o dovadă în acest sens”. Găsesc această afirmaţie paradigmatică, deşi nu sunt de acord cu ideea că există o simbioză, între tradiţia strămoşească şi creştinism, ci mai degrabă un sincretism (vezi Romulus Vulcănescu, Mitologie română, Bucureşti: Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1985). Tema o voi discuta cu altă ocazie pe un text separat.

Astăzi, datorită altoilor care flutură pe trunchiul spiritual al neamului românesc suntem forţaţi să folosim elementele care ni se oferă. Patronajul de suprafaţă este de o aşa manieră că oricum o dai trebuie să sfârşeşti cumva tot în terminologia iudeo-creştină. Credinciosul aparţinând ortodoxiei se numeşte creştin ortodox deşi el este preocupat foarte puţin cu elementele creştine originare, ci mai mult cu cele tradiţionale româneşti precreştine. Creştinul ortodox participă la sărbătoarea lui Crăciun, un personaj mitic cu barbă, dar iudeo-creştinismul îi spune că este ziua când s-a născut pruncul Iisus. Creştinul ortodox merge la sărbătorile populare numite nedei, iar popa îi spune că este ziua cutărui sfânt. Creştinul ortodox ia parte la sărbătoarea venirii primăverii, dar dogma creştină îi explică despre Paştele ca eveniment al morţii şi învierii lui Iisus (la origine Paştele fiind o sărbătoarea evreiască).

Ideea că există un creştin ortodox care urmează toate cele cerute de iudeo-creştinism este o etichetă de suprafaţă tipică parazitării. Elementul străin iese mereu la suprafaţă să-şi arate valoarea şi patronajul asupra bazei autohtone care îl susţine. Dar, imaginaţi-vă acum că se taie altoiul parazitar iudeo-creştin de pe trunchiul ortodoxiei. Ce ar rezulta? Pentru moment trunchiul ar părea „rănit”, dar s-ar reface repede căci îi vor creşte ramurile native. Iar altoiul se va usca căci nu va mai fi hrănit.

Cum va arăta acum noul „creştin ortodox”? în primul rând îşi va căuta o denumire care să îl reprezinte ca izvorând din Dacia Lui Zamolxe. Apoi îşi va simţi sufletul altfel pentru că elementul parazitar nu mai există. Veţi spune că acestea sunt idealuri greu de atins şi după sute de ani de iudeo-creştinism este imposibil să dispară. Veţi spune poate că ortodoxul este oricum zamolxian căci este foarte diferit de alţii creştini precum neoprotestanţii („pocăiţii”) care sunt cei mai iudeo-creştini dintre creştini.

Dar iată două întrebări fireşti stadiului în care ne aflăm acum cu analiza. Cât de zamolxian este creştinul ortodox? Cât de conştient este el ca zamolxian? Adevărul este că un creştin ortodox este mai mult un ortodox zamolxian decât un ortodox cristic. Căci în momentul în care un ortodox realizează marea deosebire care-l desparte de un neoprotestant (ca fiind un caz tipic de iudeo-creştin), atunci parazitarea sufletului lui începe să slăbească. Şi pe măsură ce renunţă la altoiul străin va gusta din fructele adevărate ale pomului sănătos care se numeşte tradiţia spirituală a neamului românesc