Misterele Orfice și Zalmoxiene. Sufletul, în drum spre Absolut

Un supranume al lui Apollon-Zalmoxis, ca Zeu al Războiului, care apare des în textele de pe tăblițele de la Sinaia, este SAVELO, cu variantele SAVELIO și ZAVELO. Acest epitet provine din SA VELO ”Cel Mândru; Cel Viteaz; Cel Războinic; Care (se) bate; Cu Forță”; cf. rom. să; se ;fală; pală ”paloș; capriciu; toană; adiere; suflare”; bală ”fiară groaznică; urs fioros”; a păli ”a lovi”; latin.bellum ”război; luptă; bătălie”; rom. a sufla; zaveră; spor; a spori; Savel (n.); latin. sufflo ”a umfla; a sufla”; sibilo ”a șuiera; a fluiera”; sibilus ”șuier; fluierătură”; zephyrus ”Zefirul; vânt călduț de Apus”; slav. sablia ”sabie”.
Totodată, în onomastica getică apare și numele feminin SIPYLOS, care este și numele unei cetăți din Phrygia. SIPYLOS este o altă variantă la SAVELO, SAVELIO și ZAVELO.  Legat de aceste variante, SIPYLOS se poate traduce prin ”Respirație; Însuflețire; Încălzire; Coacere; Întețire; Forță; Concentrare; Inspirație; Mișcare; Desprindere”; cf. rom. a sufla; suflet; șfară; a se sfaroji; latin. Sybilla – celebră preoteasă, care prevestea viitorul”; alban. shpaloj ”a (se) întinde; a (se) desfășura”.

În limba română, suflet are mai multe sensuri, printre care: ”respirație; curaj; temeritate; îndrăzneală; ardoare; avânt; bărbăție; bravură; cutezanță; dârzenie; elan; impetuozitate; însuflețire; neînfricare; semeție; temperament; duh; spirit”.
Să vedem acum ce credeau strămoșii noștri antici despre suflet. De pildă, cei inițiați în Misterele Orfice aveau dreptul de a-și spune între ei sau față cu alții Cei Curați, Cei Buni sau Cei cu Suflet, tot de la SAVELO și SIPYLOS; cf. rom. a (se) spăla; alban. shpeloj ”a (se) clăti; a (se) limpezi”.  Sanctificatul prin inițierea orfică își afla răsplata pentru credința sa pe Tărâmul de Mijloc, prin care omul trebuia să treacă după moartea terestră. După ce omul murea, Orfeus, zis și Hermes, îi conducea sufletul nemuritor spre Lumea Cealaltă. Poemele orfice revelau spaimele și deliciile acelui tărâm. Ceea ce dezvăluiau preoții din aceste taine, atât de direct și de concret, ajungea și la poporul de rând, care le interpreta în fel și chip, unele transmise și mitologiei românești.
Se credea că sufletul este așteptat de un fel de tribunal. Păcătosul își găsește în adâncurile Iadului pedeapsa și purificarea. Cei care nu s-au purificat prin Misterele Orfice zac într-o mlaștină. Pedepse groaznice îl așteaptă pe cel care a disprețuit sau a ignorat cultul sfânt.
După o concepție rarisimă în religiile antice europene, purificarea și dezlegarea de păcate și de pedepsele ce sunt date pentru ele, pe Lumea Cealaltă, pot fi obținute de la Zei și pentru rudele răposate, dacă urmașii lor participă la Misterele Orfice. Pe cel ce a luat parte el însuși la Tainele Orfice, care nu doar a agitat tyrsul, ci a ajuns un adevărat BAKKOS, îl așteaptă PREIDIS, Tărâmul Divin, Raiul. Se înțelege că țelul suprem al oricărui orfic era de a intra pe PET RAE ”Poarta (Gura; Dinaintea) Raiului”; cf. rom. bot; față; Rai. Aceeași sintagmă avea și tâlcul de ”Revenirea la Viață;Venirea la Viață; Înfiriparea; Renașterea; Întremarea; Revenirea”; cf. rom. viață; făt; a făta; latin. vita ”viață”; alban. bote ”lume; univers; regn”; rom. roi; a roi; rroj ”a trăi; a exista”; rroje ”viață; existență”; rom. vatră; vătrai; latin. patria ”loc natal”.

BAKKOS se tălmăcește prin ”Împlinit; Desăvârșit; Superior; Iluminat; Copt; Experimentat; Priceput; Vrednic”; cf. rom. veac; fag; foc; focos; pogace; vechi; Buhuș (n.); Buhuși (loc.); latin. Bacchus – Zeu al Viței-de-Vie; alban. bekoj ”a binecuvânta”; buke ”pâine”; bukez ”chiflă”; slav. Bog”Zeul Suprem; Dumnezeu”.
P’REIDIS înseamnă ”Înălțare; Revenire; Ridicare; Măreție; Strălucire; Puritate; Superioritate; Deosebire; Absolut; Farmec”; cf. rom. verde; brad; preot; peruzea; bartă ”podoabă în formă de cunună împodobită cu flori sau cu mărgele”; feredeu ”îmbăiere; recipient pentru îmbăiat; stațiune balneară”; breaz; verde; verdeață; preț; vrajă; a vrăji, latin. Paradisus ”grădină; parc; Paradis”.; viridis ”verde; înverzit; proaspăt; tânăr; viguros; în putere”; germ. Parade, franc. parade ”paradă”.. De aici, provin și rugăciunile pentru răposații români, ca să ajungă ”în loc luminat, în loc cu verdeață...”.
Spre deosebire de creștinism, unde pedepsirea în Iad este descrisă ca veșnică, Orficii credeau în mântuirea păcătoșilor, adică adâncurile Infernului restituie în cele din urmă sufletul Luminii; destinul lui nu este să rămână în Tartar. El viețuiește acolo doar în răstimpul care desparte moartea de reîncarnarea următoare. Pentru cei pedepsiți, acest răgaz este o perioadă de ispășire a osândei și de purificare.

Orficii nu puteau să insufle oamenilor ideea apăsătoare și oribilă a unor pedepse eterne în Iad, ca la creștini. Căci sufletul revine necontenit în lumină, pentru a împlini, prin noi și noi reîncarnări, Ciclul Renașterilor, NIASCHARIAN. El își primește în viața următoare răsplata pentru faptele pe care le-a săvârșit în viața precedentă; i se dă acum ce merită pentru cele făcute anterior altora. Pentru greșeli vechi el plătește din plin. Așa explicau Orficii de ce unor oameni, deși sunt curați și buni la suflet, li se întâmplă mari nenoriociri, aparent fără vreo explicație.
Dacă, prin Inițierile Orfice și prin viață exemplară a devenit curat, fără pată, sufletul poate fi scutit de obligația de a se reîncarna, ieșind astfel din ciclul nașterii și al morții. Purificarea duce în cele din urmă la mântuire. Sufletul se smulge din zona inferioară a vieții terestre, dar nu pentru a dispărea în neant, pentru a muri definitiv, căci el abia acum trăiește cu adevărat. În trup era scufundat cum este leșul în mormânt. Pentru el moartea era reintrarea într-un corp pământesc. Acum este însă slobod, moartea nu-l mai ajunge niciodată; el trăiește viața eternă a Divinității, ajungând el însuși de esență divină, rămânând veșnic în NEIKO, adică în ”Înălțime; Superioritate; Forță; Eliberare; Mântuire; Absolut”; cf. rom. neică; nuc(ă); snagă; Naicu, Noica, Neagu, Neagoe(n.); Negoiu (munte); grec. Nike – Zeița Victoriei; rus. nauka ”știință”. De la NEIKO, până astăzi pe crucile răposaților noștri se scrie NIKA.
Tot în Misterele Orfice se vorbea despre stele și Lună, ca despre alte lumi, în care și-ar putea avea lăcașul sufletele eliberate. Ele plutesc nevăzute în jurul celor vii. Credința a rămas în cultura populară românească, în legătură cu firicelele de praf care se mișcă tremurând în razele Soarelui, care sunt  sufletele ce plutesc. Astfel, tot văzduhul este plin de suflete! Și această credință ne-a rămas de la Traci, care mai numeau sufletul și CALLIOPE; cf. rom. colb. Dar CAL-LIOPE înseamnă și ”Cu Viață; Cu Suflet; Care (se) însuflețește; Care se înalță; Pe Deasupra; Care se mărește; Care se întremează; Care (se) hrănește”; cf. rom. care; a iubi; leafă; a se lăfăi; engl. to live ”a trăi”; life ”viață”; germ. zu leben ”a trăi”; Leben ”viață”; rom. clop; hulub; calfă;:colivă; slav.hleb ”pâine”. Desigur, de aici provine și obiceiul de a se împărți colivă pentru pomenirea morților. Totodată, hulubul, adică porumbelul, simbolizează Duhul Sfânt, dar și Porumbelul sau Pasărea Sufletului, care încă se mai pune deasupra unui stâlp, la mormânt, în loc de cruce.

Revenind la SAVELO și SIPYLOS, cum i se mai spunea sufletului la Traci, el simboliza și ”Întrecere; Înălțare; Mântuire”; cf. rom.spor; a spori; a zbura; șfară ”fum; coloană de fum”; ital. (dial.) svolare ”a zbura”; germ. Spiel ”joc”.
Toate concepțiile orfice despre suflet au fost preluate, aproape intacte, de Zalmoxieni. Oficial, sub uriașa presiune a altor state europene, Românii medievali au renunțat la strămoșescul cult, ce răspundea la toate întrebările chinuitoare privind viața și moartea. Păcat!
În bocetele românești, sufletul se desparte relativ ușor de trup, plecând spre Apus, unde se află Marea dintre Lumea Albă și Tărâmul Celălalt:
Suflet despărțit,
De multe mâhnit,
Pleacă și se duce,
Marea o ajunge.
Vine Marea mare,
Vine-n turburare,
Greu urlând
Și arducând,
Toată lumea spăimântând.
Unda sa aduce
Tot mălini,
Călini,
Brazi din rădăcini.
Iar din apa mărilor,
Unde-i bradul zânelor,
Sufletul stătea
Și mi se ruga:
– Brade, brade,
Să-mi fii frate!
Întinde-ți, întinde,
Eu să le pot prinde
Vârfurile tele,
Să trec peste ele
Marea în ce parte,
Ce lumea-mi desparte!

Sub diferite pretexte, bradul refuză de câteva ori să ajute sufletul pribeag. Atunci acesta îl amenință cu trei voinici, care vor veni să taie bradul, și copacul, de teamă, îl ajută să treacă peste Mare. Ca un ecou peste vremuri al doctrinei geto-dacice despre atingerea Absolutului, sufletul este sfătuit să nu reintre în ciclul vieții și al morții, să nu se reîntoarcă pe pământ, ci să rămână în Rai:
Acolo să te oprești,
Acolo s-adăpostești,
Și așteaptă cu răbdare
Ceasul de reînturnare,
Că el va sosi
Și tu vei veni,
Când cerbii vor ara,
Ciutele vor semăna…

Adrian Bucurescu