ŞI PIETRELE VORBESC ADEVĂRUL. RĂDĂCINILE SCRISULUI LA ROMÂNI DE PE TIMPUL URIEŞILOR ÎNAINTE DE POTOP

Istoria scrisului este considerată ca un fenomen dovedit odată cu descoperirea tăblițelor de lut ale emeșilor din Ki-ne-gi/Sumer, adică în partea a doua a mileniului lV î.e.n. prin semnele pictografice și cele numite ulterior  ,,cuneiforme” dar acestea au dispărut către sfîrșitul secolului lll î.e.n., iar scrierea fonetică ar fi apărut la fenicieni pe la anii 1000 î.e.n.– popor foarte sclivisit și așezat într-ale glagoriei – fiind și de neam semit după făcăturile sataniștilor. De la acest ,,izvor de înțelepciune” s-au adăpat setoșii greci în prima parte a secolului Vlll î.e.n., apoi ajungînd ei în peninsula italică, l-au dat și etruscilor care ne-au lăsat dovada unei tăblițe de fildeș pe la anii 700 î.e.n., astfel lumea fiind salvată de la întunericul necunoașterii de către civilizații semiți fenicieni! Numai că fenicienii nu scriau fonetic, fiindcăfoloseau numai consoanele(22 la număr), iar vocalele le citea fiecare după propria goarnă și iarăși nu iese bine drăceasca  zicere cu adevărul istoric și lingvistic!
Însă unii îndîrjiți au mai scormonit prin zonă descoperind scrierea din Ugarit care era mai veche cu două sute de ani decît cea a fenicienilor, dar cum și aceștia erau de neam semit, snoava a rămas ca adevăr istoric. Despre apariția scrierii în mileniul Vll-Vl î.e.n. în bazinul inferior al Dunării, nici un fîs și nici un pîs pe Wikipedia, cea mai afurisită formă de manipulare de azi, fiindcă de la sfîrșitul secolului XlX, dar mai cu seamă de cînd i s-a întărit lui S. Freud legămîntul în psihanaliză și transmiterea genetică a informațiilor culturale, ,,semiții cazari” adică jidanii trebuie neapărat puși moțul neamului omenesc. Altfel nu are ce tușina Întunecimea Sa și repede ajungi cel mai fioros antisemit, adică anticazar după adevăr cînd te iau ei la spurcat. Cum sînt pornit să le sfărîm mutrele monstruoase care scot numai minciuni și ură, le voi nimici și această poveste semită ca să nu se mai audă de făcăturile lor pe vecie.
Despre tăblițele descoperite la Tărtăria scriu că ar fi un sistem de mesaje ciudate care nu au fost încă descifrate. Eu le zic ba și că mint cu nerușinare fiindcă ele au fost descifrate în urmă cu mai bine de 30 de ani de sumerologii ruși și chiar scrierea sumeriană – care la început a fost pictografică dar ei uită să spună acest amănunt, deși s-au adunat cam 50000 de semne – a plecat din jurul Carpaților așa cum scriu destul de limpede și tăblițele lor de lut cu semne cuneiforme. Dar avem mărturii mitologice, epigrafice și arheologice privind originea alfabetului pe cursul inferior al Dunării cu care putem astupa orice gură de fiară turbată, fie ea satanistă, revelată, iahwistă, pupincuristă sau de orice obîrșie ori scorneală ideologică, sau sminteală omenească.
În lucrarea Mitologia poporului român apărută în anul 2006, autorul Tudor Pamfile culege mai multe legende românești despre urieși sau jidovi, iar una dintre ele zice, prin gura unui țăran bătrîn și sfătos că ,,românii știu a scrie de pe timpul urieșilor”, informația rămînînd doar ca o poveste ciudată și uitată. Numai că a venit vremea și pentru acest licăr de adevăr să fie scos din întunericul afurisiților și pus în lumina încă neștiutei culturi identitare a strămoșilor noștri gețibegeți și nu neam de țigani cum se ostenesc unii să ne facă de ceva vreme.
Cato cel Bătrîn(234-149 î.e.n.) scrie în lucrarea Origines din care s-au păstrat numai cîteva rînduri, despre neamul get că ,,aveau o scriere cu mult mai înainte de întemeierea Romei căci ei cîntau faptele de vitejie ale eroilor lor în ode scrise și acompaniați la fluier, așa ceva s-a înfăptuit de romani la multă vreme după ei”. Dacă legendele Romei spun că cetatea a fost întemeiată pe la anii 753 î.e.n. atunci, judecînd istoria după zisa romanului, strămoșii noștri era în vechimea vechimilor mult mai iscusiți în ale scrisului față de populațiile din peninsula italică, după adevărul scris chiar de ei. Tot el amintește de o stîncă uriașă pe care fusese zgîrîiat de către uriași alfabetul getic cam din vremea potopul.Să ne luminăm mai mult de o geană, ce spunea bătrînul mioritic cu privire la vremea de cînt românii știau să scrie, este confirmat din surse istorice latine antice. Și asta nu este tot!
Mai avem niște legende care spun că toată învățătura românilor – deci și scrisul – au primit-o de la neamul urieșilor care ar fi trăit în vremuri uitate pe pămînturile locuite în prezent de către mioriticii carpatini.
Dar să scormonim puțin și prin poveștile lăsate de vechii greci unde găsim pe Pausanias cu a saDescrierea Greciei ce ne-a lăsat mărturie că centrul religios de la Delphi ar fi fost construit în timpuri de mult uitate de către hiperboreenii din nordul Istrului, iar Herodot în Istorii spune chiar cu 400 de ani înainte, scriind că acest neam al hiperboreenilor trimitea în fiecare an ofrande oracolului, aici poposind fecioarele ,,Arge şi Opis veniseră chiar odată cu zeii”, adică la începutul zorilor civilizației neamurilor din Peloponez.
Alt grec, Platon(427-347 î.e.n.) în lucrarea Axiochos a pus în gura lui Socrate o poveste despre nişte table triunghiulare de aramă aduse la Delos de fecioarele hiperboreene Opis şi Hekaerge, cu un conţinut religios, adică scrierea a fost adusă la greci din nordul Istrului prin secolele XVl-Vlll î.e.n. acolo unde locuiau hiperboreenii sau mai tîrziu neamul geților cum au fost numiți băștinașii de către aceeași vechi greci și nu a fost preluată de la ,,semiții fenicieni”, scorneală cu care se drăgălesc leprele născocitoare de adevăruri revelate. În limba greacă veche cuvîntul hecaergos, înseamnă cel ce îndepărtează primejdia, adică tocmai puterea invocată prin conținutul religios al tăblițelor de aramă. Templul din Delphi se numea în vechime ,,krisa”, cum găsim la Homer în Imnul către Apollo, iar în limba română veche cuvîntul criș: înseamnă bogat, fericit, norocos, favorizat, blagoslovit, adică tot ce își dorește un credincios al lui Apollo. Pe tăblițele de plumb descoperite la Sinaia cuvîntul cris înseamnă judecată cerească, judecată dreaptă sau judecata Ziditorului, taman ce zic și vechile izvoare grecești. Templul din Delphi a fost construit și reconstruit de mai multe ori între anii 1600-1100 î.e.n.
O altă informație despre apariția scrisului la grecii antici și originea lui nord-istreană o găsim la Pindar, poet ce a trăit în secolul Vl-V î.e.n. unde în poemul Pithyce(lV, 31, 3) scrie despre Orfeu că a fost prooroc, mare cîntăreţ, poet şi vindecător, descoperitor al literelor şi scrierii, fiind din Tracia adică arimin după neam sau getbeget. Tot acest arimin isteț care ar fi trăit înaintea războiului Troiei(mijlocul secolului Xlll î.e.n.) ar fi dat grecilor niște scrieri teologice şi filozofice, precum și  tăbliţe sacre ce erau un tratat de medicină în versuri pentru vindecarea bolilor trupului şi ale sufletului.
Homer amintește în Odiseea de Echidna că era o femeie nemuritoare din neamul titanilor dar cu partea de jos a trupului în formă de șarpe ce locuia în țara Arima împreună cu soțul ei Tiphon într-o peșteră. Zeii grecilor dorind să fie singurii stăpîni ai lumii, i-au luat și pe aceștia la rost prăvălind peste ei o stîncă uriașă să nu-i mai știe lumea decît pe ei, iar pe uriașii sau titanii ca vechii stăpîni ai lumilor dumnezeiești, i-a îngrămădit în Tartar. Și Pindar amintit mai înainte a lăsat scris că ,,Hiperboreii locuiesc în părţile îndepărtate lîngă templul lui Apolo. Ei sînt cu totul nedeprinşi la război şi se trag, după cum spun tradiţiile, din neamul titanilor celor vechi; ei sînt stabiliţi sub suflul cel rece al lui Boreas şi cinstesc pe un rege din neamul arimaspilor.” Ori acest neam al titanilor, a mai fost numit în mitologia grecilor și giganți sau uriași ca să știm ce limbă vorbim și unde ne sînt rădăcinile. Dacă strămoștii noștri știau că au primit de la acești urieși binevoitori sau titani după zurba vechilor greci, scrisul și toată înțelepciunea, acest adevăr le va fi tuturor mincinoșilor de mare supărare.
După legendele noastre și scrierile vechilor greci și romani, strămoșii noștri uitați în umbrarul istoriei știau a folosi alfabetul încă din secolele Xlll î.e.n. înluminare primită de la titani, gigani sau urieși, neam scoborîtor din zei care i-a înțelepțit în multe pe hiperboreeni, abi, arimi sau geți, în fapt toate numele acestea fiind folosite pentru populația din nordul Istrului.
Și acum să vin cu argumentul arheologic amintit de Cato cel Bătrîn care a lăsat mărturie că geții ari fi primit scrierea de la titani sau urieși pe o stîncă uriașă cam din vremea potopului deci mult înaintea apariției popoarelor din Peloponez și din peninsula italică.
În peștera Gaura Chindiei din județul Caraș-Severin – fotografiile de mai jos – există cu adevărat o stîncă uriașă pe care sînt desenate între mileniile XV-lX î.e.n., cu ocru cam 425 de semne, dintre care cele mai multe se găsesc folosite pe tăblițele de plumb descoperite la Sinaia!!!

Deși această peșteră a fost cercetată de către arheologi români dar și străini, pînă acum nu s-a făcut explicit vreo legătură între semnele desenate aici pe stînca uriașă și cele folosite pe tăblițele de plumb descoperite la Sinaia, dar nici cu literele alfabetelor latin și grec, să nu supere cumva strălucita istorie și civilizație antică venită toată numai de la cele două popoare cum au stabilit meseriașii în făcături din secolul XlX și prima parte a secolului XX. Dar nici la noi nu s-a cîntat altă muzică decît cea falsă ticluită de străini pentru noi sau chiar de unii întunecați români din neam în neam însă amarnic îndușmăniți asupra strămoșilor.

Lepenski Vir, este o localitate în Serbia situată în apropierea malului drept al Dunării în zona peșterii Gaura Chindiei de pe malul stîng românesc, unde s-au găsit urme ale omului din mileniul XX î.e.n. în peșterile din regiune. Pe un mic platou în această localitate s-a descoperit o formă de așezare omenească din mileniul Vll î.e.n. formată din cîteva zeci de locuințe așezate de-o parte și de alta a unui drum, fiind prima formă de organizare după un plan a unei așezări umane. Tot aici s-au descoperit zeci de statuete și multă ceramică ce avea desenată pe ea diferite semne, care, unele seamănă sau sînt identice cu literele folosite de geți pe tăblițele de plumb.

În stînga am pus un tabel cu semnele descoperite pe ceramica din Lepenski Vir, spre dreapta sînt trei statuete cu caracter religios, poate familia cerească, unde în centru este înfățișat un bărbat cu barbă(Tatăl Ceresc), în dreapta este o femeie(Maica Pămîntească), iar în stînga o figură parcă neterminată a unei persoane tinere(Fiul Omului). Lîngă Maica Pămîntească am pus un detaliu al acestei reprezentări teologice descoperit pe o cruce din piatră în orașul Cîmpulung-Moldovenesc și care dovedește continuitatea noastră pe aceste meleaguri timp de peste 9000 de ani! În capătul rîndului este o fotografie mai bună a bărbatului din cea precedentă la care surprinde unele modele ce formează barba, găsindu-se în stîlpii noștri puși la capătul morților și în Coloana fără sfîrșit făcută de C. Brîncuși. Modelul rombului simboliza unirea Tatălui Ceresc cu Maica Pămîntească din care s-a născut lumea văzutelor și nevăzutelor, el reprezentînd universul sau oul cosmic.

Tărtăria este un alt loc de referință a dăinuirii noastre pe aceste meleaguri și o dovadă a meșteșugului scrisului pe care îl stăpîneau cum ne dovedesc tăblițele de mai jos, răspîndindu-se apoi în lumea largă. Dovezile arheologice vin de pe la anii 6250 î.e.n. zona fiind locuită cam 700 de ani. În apropiere de Tărtăria este Parța cu un șantier arheologic la fel de vechi dar mai bogat în vestigii, aici găsindu-se o comunitate formată din cca 180 de case din care unele cu etaj, pe cînd în Mesopotamia ,,leagănul neamului omenesc” după făcătura ,,semiților cazari” nu este nici o urmă de existență materială a trecerii omului pe acolo!

Vinča și Turdaș sînt două locuri unde s-au descoperit dovezi arheologice privind folosirea scrisului încă de pe la sfîrșitul mileniului Vl î.e.n. cum se vede în tabelul de mai jos și din fotografiile unor resturi de ceramică de la Vinča. Deți Turdaș se află pe valea rîului Mureș în România, iar Vinča este la marginea orașului Belgrad în Serbia, distanța dintre aceste puncte fiind de peste 350 de km. semnele comune folosite pentru scris dovedesc unitatea  lor spirituală și de neam. Situația sitului de la Turdaș este secret de stat, adică a grupărilor criminale ce conduc la vedere sau din umbră România de azi și cam din urmă cu 150 de ani, iar pentru siguranță a fost îngropat sub autostrada trasă intenționat peste sit să nu se mai știe ce și cum fiindcă supără îngrozitor leprozeria Satanei!

În capătul rîndului de sus am pus și un vas care are pe interior inscripția GULIU III, scrisă de la dreapta spre stînga, cu sensul de gustă Mîntuitorule sau Salvatorule, adică o ofrandă adusă divinității supreme de către cei ce locuiau acolo prin mileniul Vl î.e.n. Dar mai dovedește faptul că locuitorii acestor locuri aveau o scriere fonetică încă din mileniul Vl î.e.n. și oricît s-ar screme ,,semiții cazari” cu scrierea consonantică de pe la anii 900 î.e.n. toată povestea lor nu este decît un pîrț și doar atît!

O tăbliță de lut descoperită la Suplacul de Barcău(rîndul de sus), județul Bihor, cam de 7 cm în diametru, executată pe la anii 5500 î.e.n. cu o scriere realizată prin puncte între cele două despărțituri, cum apare și pe tăblița de plumb nr.1 după numerotarea mea. Spre dreapta sînt tăblițele din lut descoperite în anul 2009 care s-a datorat unei viituri a rîului Bistrița ce a rupt o parte din mal în punctul numit Vadu Rău din perimetrul comunei Fărcașa, județul Neamț, iar omul potrivit la locul potrivit a fost profesorul Dumitru Ioniță, de unde a adunat 150 de piese dintre care 100 au semne inscripționate pe ele.

Semnele din rîndul de sus au fost folosite în scrierea de la Karanovo în mileniile Vl-lV î.e.n., iar cele mai multe dintre acestea se găsesc identice sau asemănătoare cu ale geților folosite pe tăblițele de plumb descoperite la Sinaia. Localitatea Karanovo este situată în partea central-estică a Bulgariei, județul Sliven, iar locul arheologic este situat pe un deal mic unde erau cca 100 de case, fiind locuit cam 1500 de ani. În partea dreaptă sînt puse trei tăblițe scrise, care au fost descoperite în acest loc, fiind numit pînă în secolele Vlll-X Mesia, teritoriu locuit de geți sau vlahi cum au fost numiți băștinașii de către greci și slavi în feudalism.
Hîndrești este un sat din comuna Oțeleni, judeșul Iași, unde în anul 2012 din primăvară pînă în toamnă, au fost adunate de pe ogoarele arate de tractoare, peste 600 de obiecte din ceramică și piatră venite din neolitic. Vestea a zburat din ziarul Bună ziua Iași din 25 septembrie 2012 care dădea șfară peste plaiurile mioritice că profesorul Mihai Vasilencu  a găsit pe acele meleaguri și ce a uitat timpul să distrugă, o comoară pe care mulți ar dori să nu o știe că există. Dar aici nu este un singur loc unde au fost dezgropate de plugurile tractoarelor care arau ci mai mult, găsindu-se mulțime de obiecte din piatră șlefuită: vîrfuri de săgeți, de sulițe, topoare, diferite răzuitoare, dălți, fusaiole, o piatră de măcinat, alte pietre cu folosință încă necunoscută, toate arătînd un spațiu unde au fost cîndva locuințele unor oameni din vechime. S-au mai adunat de pe cîmp statuete zoomorfe sau antropomorfe, ceramică fină, semifină sau grosieră, un cap de bovideu, precum și urmele unor locuințe de formă dreptunghiulară cu podeaua din lut ars dovedind că au fost incendiate, cuptoare de ardere a ceramicii, suflători și multe obiecte din piatră, toate dovedind că vestigiile vin dintr-o așezare neolitică(8000-3000 î.e.n.) ce cuprinde o suprafață cam de 6 kilometri. Autorul descoperirilor, profesorul M. Vasilencu susține că perimetrul pe care l-a cercetat are locuințe din mai multe perioade istorice și va trebui ca munca de teren să fie extinsă pentru a se lămuri pe deplin perioada istorică de proveniență a obiectelor arheologice descoperite pînă în prezent, pe etape specifice.
Ca perioadă istorică neoliticul este situat de specialiști între anii 7000-2500 î.e.n, cînd se trece la epoca bronzului, ei spunînd că primele forme de activitate umană organizată se vede în Asia de sud(Mesopotamia) pe la anii 7000 î.e.n. la fel și în sud-estul Europei. Eu vreau să-i contrazic o leacă, dar și pentru totdeauna: în peștera Coliboaia din județul Bihor există niște desene care arată un om mînînd un cîrd de vite, pe care o echipă de speologi străini le-au datat pentru mileniul 35 î.e.n. bazîndu-se pe un schelet de urs de peșteră, care a  intrat sărmanul să se uite la ciudățeniile făcute de om. Și tot privindu-le a uitat pe unde este ieșirea, iar foamea și groaza l-au înghesuit rău astfel că dihania a început să zgîrîie pereții inclusiv picturile rupeste, lăsîndu-ne nouă buletin sigur de cum erau vremurile pe atunci și cînd s-au făptuit respective picturi despre care nimeni nu îndrăznește să vorbească fiindcă strică toată făcătura întunecaților. Și mai avem desenele și semnele din peștera Gaura Chindiei din mileniile XV-lX î.e.n. ambele arătînd că acei locuitori, au trecut de mult de faza culesului, ocupîndu-se de treburi mai subțiri dar nerevelate, ci numai gîndite!

Artefactele descoperite în localitatea Hîndresti, comuna Oțeleni, au fost catalogate pentru perioadele Cucuteni A și B, adică pentru anii 5500-3500 î.e.n. fiindcă între cele două locuri – Cucuteni și Hîndești – cu situri atît de vechi și de valoroase pentru preistoria noastră adevărată este o distanță cam de 40 kilometri.
Dar cele mai importante obiecte găsite aici sînt două tăblițe din piatră cu semne pe ele care sînt identice cu cele din scrierea geților de pe tăblițele de plumb descoperite la Sinaia. Ca să știm ce vorbim dau mai jos cele două tăblițe așa cum le-a prezentat ziarul amintit în numărul din 25 septembrie 2012.

Să încercăm a înțelege ce făceau vechii locuitori care ne-au lăsat aceste două tăblițe ce sînt adevărate bijuterii ale epocii pietrei șlefuite, dacă ne gîndim cu ce unelte au fost zgîrîiate semnele pe ele și apoi îngroșate cu o vopsea neagră. Pentru a le citi am folosit dicționarul emeș-român pe care îl am în manuscris, fiind mijlocul indispensabil și pentru citirea tăblițelor de plumb descoperite la Sinaia. Trebuie să remarcăm dimensiunile(3/4 cm.) foarte mici ale celor două tăblițe, cam cît o cutie de chibrituri, precum și precizia literelor și a semnelor făcute numai cu unelte din piatră. Ca să lămurim natura tăblițelor trebuie să le legăm de acel cap de taur(primul din stînga), totem religios drag populațiilor din jurul Carpaților încă de la sfîrșitul mileniului Vll î.e.n.(Parța, al doilea din stînga, după analize cu carbon vechimea ar fi 6240±80 î.e.n. pînă la 6070 ±90 î.e.n.), forma vaselor și forma de prelucrare(fotografia din dreapta) și vine pînă pe vremea statului geților – Dio Getia – cum vedem pe T 42 turnată de Boero Bisto(82-44 î.e.n. ) imaginea în negru și  medalionul cu Pantelo Goe(imaginea cu fond verde închis) ce s-a proclamat mato cînd Diogio era în Panonia și ducea tratative cu romanii în anul 89 al erei noastre.

Deci cele două tăblițe erau aduse la altarul lăcașului de cult ca ofrandă dar și izvor de înțelepciune a Tatălui Ceresc pentru neamul omenesc. Primul text: ,,Mîntuitorul strălucește și există prin fulgerul ceresc” ne trimite la conceptul religios al Fiului Omului din religia geților care era întruparea voinței Tatălui Ceresc de a zidi lumea tuturor văzutelor și nevăzutelor cu sprijinul Fiului Omului, adică al celui zămislit din piatra născătoare unde s-a izbit fulgerul ceresc, loc de unde s-a născut ființa de lumină, fiindcă Sîntu sau Dumnezeu era considerat ca forma supremă de bunătate și înțelepciune. În fața primului rînd este schițat  un fulger așa cum apare el și la schitul Sfînta Ana unde s-au descoperit tăblițele de plumb, fiind și arma lui Jupiter la romani și Zeus la greci. Mîntuitorul a fost trimis pe pămînt prin întruparea luminii cerești în chip omenesc, să le ducă oamenilor atît regulile de conviețuire cît și cunoștințele necesare pentru a-și ușura viața de zi cu zi, iar la geți personajul se numea Sarmis.
A doua tăbliță cu conținutul: ,,Locuința și întreaga Zidire sînt binecuvîntate de puterea șarpelui cunoașterii cerești”, este o interpretare care să ne ajute a înțelege cîte ceva din mentalitatea acelor oameni. Cuvîntul emegi ,,ki” pe lîngă sensurile de locuință, așezare sau pămînt mai are și altele pe care nu le-am menționat fiindcă mesajul se raportează la acea mică comunitate umană care folosea altarul de cult cu capul taurului solar. Pentru ei lumea era raportată la neamul sau clanul lor unde locuiau și vecinătățile pe care le cunoșteau din vedere sau poate și o lume fabuloasă prezentată de cei care făceau drumuri lungi, poate chiar peste mări și țări. Pentru cuvîntul ,,pisc” am folosit sensul de înălțimi cerești fiindcă, din necunoaștere, atît religia emeș cît și cea a geților au fost înțelese greșit în privința locului unde trăiau duhurile sau divinitățile lor. Traducerile din emegi/sumeriană spun că divinitățile emeș veneau de pe înălțimile munților dar la ei nu erau munți, iar poveștile spun că zeii lor locuiau în ceruri, adică ,,în înălțimi” expresie folosită și în basmele românești. Și despre religia geților Lactanțiu a scris că divinitățile lor erau ,,din înălțimi”, tradus ca venind din vîrful munților, ori sensul real este din înălțimile cerului. Dar există și informații care spun că deasupra munților noștri erau șapte munți în ceruri unde își avea sălaș chiar Dumnezeu și aceștia formau Cetatea Ziditorului cu Grădina Raiului unde Anu, Senta, Sîntu, Gog sau Domnu se plimba printre pomii vieții cu fructe ale nemuririi, tărîm păzit cu mare grijă de către îngeri!
Pe tăblița a doua, după cuvîntul ,,ki” este desenat un șarpe și un cerc cu două linii sus și jos, dar într-o poziție puțin înclinată. Cele două semne sînt simboluri-concept folosite și în scrierea egipteană, ele reprezintînd în fapt idei care ar fi necesitat mult spațiu să fie scrise, dar erau cunoscute de toți cei care mergeau în fața altarului sau făceau parte din comunitatea respectivă. Erau în fapt un cod pe care îl cunoștea numai practicanții cultului respectiv fiind un fel de scriere încifrată tot așa cum era scrierea hieratică veche și hieroglifică egipteană. În mitologia acelor oameni șarpele ca totem reprezenta însăși înțelepciunea și cunoașterea Ziditorului ceresc care s-a perpetuat prin expresia ,,șarpele ceresc”, ,,șarpele cunoașterii cerești” sau ,,puterea șarpelui”, concept teologic existent și în budism dus de neamurile aryas în India pe la începuturile mileniului lll î.e.n. Potrivit doctrinei, această putere se află la baza coloanei vertebrale, necunoscută și încolăcită în jurul ei ca un șarpe adormit. Cînd se trezeşte această energie misterioasă, pătrunde prin toţi receptorii nervoși din regiunea coloanei, situaţi la stînga – Ida şi la dreapta Pingala, ducînd la trezirea energiilor vitale şi benefice care te dus la comuniunea cu energiile supreme cereşti. În teologia budistă cît și lamaistă se spune că Guru Suprem stă pe un tron pe Lotusul cu o mie de petale. Prin puterea şarpelui datorată trezirii lui Kundalini, dirijat de guru uman este condus la picioarele Tatălui Ceresc, se închină şi îşi primeşte binecuvîntarea. Vălul înșelăciunii se ridică pentru totdeauna şi Lumina Clară străluceşte fără oprelişti în inima iniţiatului. Duhul Tatălui Ceresc este în noi și noi sîntem ,,unul” împreună cu tot ceea ce există în jurul nostru, de la lumile inferioare de suferinţă şi pînă la cele mai înalte stări de fericire şi absolută iluminare.
Ida era un munte sfînt la frigieni pe care grecii l-au făcut locul de naștere a lui Zeus iar în limba român cuvîntul  idiță înseamnă șerpoaică, pingala fiind alt cuvînt pentru imagine, chip sau a se găti frumos.

Simbolul șarpelui ceresc de la stînga spre dreapta: descoperit la Vinča – mileniul Vlll î.e.n.; pe un vas aparținînd culturii Cucuteni – mileniul lV î.e.n.; în scrierea hieratică egipteană 3500 î.e.n. pînă în epoca romană; pe un sigiliu emeș care prezintă pe primul om ce stă de vorbă cu Anu în Grădina Raiului – mileniul lll î.e.n. și pe tăblița de plumb descoperită la Sinaia(T 74), turnată în iulie-august 106. Iar acest concept totemic dacă îl căutăm îl mai găsim și în creștinismul ortodox, plin ochi de teozofie luată din vechea religie strămoșească, amintind aici pentru a avea motiv a le zice ceva celor cu obraz de tablă, zidurile exterioare ale bisericilor noastre ortodoxe sînt înconjurate în partea de sus de trupul a doi şerpi răsuciţi ale căror capete stau de pază deasupra ușii de la intrare. Dar chiar mitropoliții și patriarhii noștri poartă acel toiag cu cei doi șerpi încolăciți în capătul de sus, uitîndu-se la crucea dintre ei, imagine foarte asemănătoare cu toiagul lui Mitra/Sarmis și Hermes.

Timp de peste 8 milenii, simbolul șarpelui ceresc ca totem al Ziditorului lumilor văzute și nevăzute dăinuie în spiritualitatea noastră religioasă, iar românii de azi, ca o turmă de tîmpiți spun behăind la stele, că totul vine din falusul/legămîntul scîrbavnic al Talpei Iadului sau Iahwe al ivriților ce își are toată cinstea și revelația în mozaismul satanist. Numai pentru proști sau fanatici mai sînt de ascultat asemenea baliverne.
Ca să le crape rînza de atîta înveninare celor care afirmat despre aceste comori inestimabile – tăblițele descoperite la Oțeleni – că sînt niște pietre din secolul XVl ori chiar falsuri, le spun spurcaților că ele dovedesc chiar dăinuirea strămoșilor noștri pe aceste meleaguri de peste 8000 de animințind cu nerușinare. Pentru aceasta le pun în bot manuscrisul esen, adică a strămoșilor mei cei isteți, intitulat Manualul de disciplină partea numită Imnurile începătorilor, rîndurile x-xi din 1, unde găsim rugăciunea de intrare în Frăţia Celui Ales cu jurămîntul: ,,O să-l ţin ca făcînd parte din legile înscrise petăbliţele vechi, pentru a-i aduce Domnului drept ofrandă – bunătatea buzelor mele… O voi păstra ca pe una dintre porunci înscrisă pe tăbliţe vechi”. Adică sutași ai întunericului, ei știau ceea ce voi nu vreți să știm noi astăzi, că în vechimea vechimilor, religia strămoșilor noștri avea scrieri sacre puse pe niște ,,tăblițe vechi” și nu zgîgîriate de ghiara fiorosului Iahwe pe muntele Sinai într-un nor uriaș de fum, pucioasă și flăcări așa cum este în Făcă-Tora. Înțelesul escatologic al acestor tăblițe ni-l lămurește manuscrisul esen intitulat Evanghelia păcii care ne zice, unde găsim și tîlgărșagul ivrit făcut în dauna religiei strămoșești și demascat de către Ili Marele Preot al Frăției Celui Ales în discuțiile cu ivriții: ,,Moise sparse atunci cele două table de piatră pe care erau gravate cele zece porunci și le dădu în schimb de zece ori zece porunci. Din aceste zece porunci, scribii și fariseii au făcut de o sută de ori zece porunci și au încărcat umerii voștri cu poveri zdrobitoare, poveri pe care ei înșiși n-au știut să le poarte. Cu cît poruncile sînt mai aproape de Dumnezeu, cu atît mai mic este numărul lor. Cu cît se îndepărtează de Dumnezeu, cu atît numărul lor crește. Iată pentru ce scribii și fariseii au atît de multe legi. Acelea ale Fiului Omului sînt șapte, cele ale îngerilor sînt trei, iar cele ale lui Dumnezeu se reduc la una.”
Iar aceste două tăblițe descoperite la Oțeleni, cu un conținut uluitor pentru orice minte sănătoasă fiind tocmai porunca Tatălui Cresc către zidirea Sa deosebită – neamul omenesc, ne spun: Iubește pe Tatăl Ceresc și pe Maica Pămîntească fiindcă ei îți sînt unici părinți: maica ți-a dat trupul ca sălaș al luminii divine, iar tatăl ți-a dăruit sufletul ca parte din Duhul Său ceresc pentru a deveni OM și prin el să te întorci în veșnicie.
Mai aduc mărturia manuscrisului intitulat Comuniunea cu îngerul apei care ne ajută să înțelegem vechimea acestor două tăblițe că: ,,Legea Sfîntă a Tatălui Ceresc este ca un rîu care șerpuiește prin pădure: toate creaturile se adapă din acesta. El nu este numai pentru unii ci pentru toți.” Și continui cu manuscrisul Cele şapte căi ale păcii: ,,…Căutaţi pacea cu toţi Fiii Oamenilor şi lăsaţi să fie cunoscută de la Aleşii Luminii, pentru că noi trăim potrivit Legii Sfinte încă din timpul lui Eno sau mai demult… Cu mult timp înaintea Marelui Potop, Cei Mari mergeau pe pământ şi arborii giganţi, care au rămas în prezent o legendă, erau acoperișul şi împărăţia lor.” Și aceste scrieri venite din secolele ll î.e.n. – l e.n. confirmă că religia strămoșească își duce rădăcinile încă ,,înaintea Marelui Potop”, ori știința a dovedit că acesta a avut loc la Marea Neagră pe la anii 5500 î.e.n. deci și aceste tăblițe de la Oțeleni pot avea o asemenea vechime care ar îndoi rău multe jeguri ce au turbat de bolunzenia revelațiilor și a altor nebunii demne de orice balamuc de pe la noi sau de aiurea și nicidecum înțelepciune divină cum pretind ei.
Dar citatul de mai sus mai dovedește celor cu mintea nerătăcită, ceva incredibil: afirmațiile lui Cato cel Bătrîn care spune că geții știau a scrie mult înaintea latinilor fiindcă primiseră alfabetul de la urieși, sînt confirmate de manuscrisul citat, la fel și ,,poveștile” noastre despre deprinderea românilor care știau să scrie de pe timpul urieșilor și toată înțelepciunea au primit-o de la ei, adică de la ,,Cei Mari” care au trăit înaintea Marelui Potop!
O altă confirmare a faptului că geții, adică strămoșii mei pe care o lepră vîndută jidanilor a ajuns să-i facă țigani, știau să scrie și să citească, vine din partea întunecatului iudeo-cretin Tertulian(160-220) considerat părintele latinei liturgice, care, în lucrarea Apologeticus scrie că manuscrisele lui Eno era scrieri sfinte chiar înaintea potopului, fiind salvate de la dispariție de către Noe în corabia sa pentru a fi dăruite neamului omenesc. Aici trebuie făcută remarca uluitoare a prelatului iudeo-creștin care face precizarea că de la nimicirea Marelui Potop a fost salvată Cartea lui Eno cunoscută de noi sub numele de Biblia sau Calea/Legea Adevărului și Dreptății și nu Tora pe care atunci Talpa Iadului încă nu o trimisese pe pămînt fiindcă sutașii lui – ivriții – nu existau ca popor!

O altă dovadă de netăgăduit că strămoșii noștri scriau prin mileniile V-lV î.e.n., o avem în situl de laȘinca Veche(fotografiile de mai sus), lăcaș de cult strămoșesc pe care arheologii din Brașov și de aiurea l-au catalogat că este făcut în secolele XVll-XVlll ale erei noastre! Prima fotografie din stînga este a unui un con din piatră din incinta acestui lăcaș de cult săpat într-un deal, iar pe el se poate vedea scris cuvîntul OZ, care în eme-gi are sensul de înălțime, creastă, a uni, a lega, iar sub el este zgîrîiat în piatră un triunghi isoscel cu vîrful în jos, simbol al Maicii Pămîntești. Sub aceste simboluri se vede o cruce ,,italică”. Dar Tatăl Ceresc era simbolizat printre altele și cu un triunghi isoscel cu vîrful în sus cum este și conul de piatră din imagine, iar cuvîntul ,,oz” în fapt ne arată legătura sau unirea dintre Tatăl Ceresc și Maica Pămîntească pentru zidirea tuturor văzutelor și nevăzutelor. Unirea stilizată a celor două noțiune teologice din religia strămoșească se găsește tot aici prin steaua cu șase colțuri (fotografia alăturată) ce a fost distrusă în vara anului 2010 de o mînă criminală, iar cazarii și-au însușit-o de la bogomilii vlahi în secolele Xll-XlV, numind-o ,,steaua lui David” dar asta-i numai o băsnuire. Fotografia a treia spre dreapta este a unei porțiuni de perete tot din acest lăcaș religios unde se vede o scobitură alungită care simbolizează fulgerul Tatălui Ceresc, iar în jur sînt mai multe semne din care unele seamănă cu cele de pe tăblițele de plumb. A patra fotografie spre dreapta este a unei figuri conturată pe perete dar distrusă, fiind înconjurată cu scrierea de deasupra ei reprodusă de mine, iar incizarea s-a făcut de la dreapta spre stînga. Scrierea citită în ordinea menționată de la dreapta spre stînga este este PIO(sfînt, pătruns de evlavie, respect deosebit) MX(M: maică; X: get)▼(triunghiul isoscel cu vîrful în jos este simbolul Maicii Pămîntești) MV(MU: familie, a da naștere, a boteza, veșnicie, scurgerea timpului, a străluci) și adusă după urechile noastre ar fi: Sfînta Maică a Geților, Născătoarea (Veșnica sau Strălucitoarea) Maica Pămîntească. În partea dreaptă sînt fotografiile mici ale literei P de la Șinca Veche(sus) și de pe tăblița de piatră de la Hîndrești(jos), care dovedește odată în plus că cei de la Șinca Veche aveau legături trainice cu locuitorii din estul Siretului, practicînd același cult religios și folosind aceleași semne de scriere, iar aceste vremuri uitate și voit întunecate de dușmănia unora, le vedem acum ieșind la lumina Adevărului și Dreptății după 6000 de ani! Descoperindu-ne rădăcinile atît de adînc pătrunse în scurgerea timpului, le doresc celor care ne-au falsificat istoria și cultura identitară să aibă parte de ceea ce ne-au făcut ei nouă! Așa să ne ajute Anu, Gog, Sîntu, Senta, Dumnezeu sau Domnu!
În vechile religii din Europa, Asia Mică, Ki-en-gi/Sumer și Egipt, Marea Zeiță – neamurile noastre strămoșești aveau ca divinitate unică pe Anu, Senta, Santa, Gog – era simbolizată printr-o coloană, arbore, șarpe, porumbel, taur sau vacă. Dar limba noastră veche păstrează încă în tezaurul ei neștiut, sensurile profunde ale teologiei strămoșești privind totemul șarpelui, zis și balaur. Emeșii aveau cuvîntele ,,bil”care însemna a arde, a lumina, mugur, a încolți și ,,bala” cu sensul de a înconjura, alungit, subțire, fus, iar ,,ur”: a conduce, neam, a sprijini. El se găsește la noi în limba veche, adică getă sau rumună sub forma ,,bală”: șarpe uriaș, monstru de unde în timp și locuri s-a făcut belă, beală, bală, cu sensul de pară sau flacără ce nimicește cum era sensul și la emeși. Mai avem cuvintele ,,băl” și ,,bălă” care înseamnă cu părul blond sau alb. Iar o legendă de-a noastră ne spune că șarpele casei care își are sălașul în peretele fiecărei locuințe, era de culoare albă și avea atîțea pui cîți membri erau în familie, și dacă era ucis unul dintre acești șerpi, atunci sigur murea și un membru al familiei, ei fiind în fapt simbolul viu al sorții. El nu era veninos și uneori venea și mînca lapte din strachina copiilor mici fiindcă ei erau curați și neprihăniți. Vedem că aceste sensuri vechi ale cuvintelor din limba română cuprind atît puterea de distrugere prin tăria focului, culoarea albă sau bălaie dar și simbol al sorții, adică răbojul vieții dăruită de către Tatăl Ceresc și trupul Maicii Pămîntești prin șarpele de casă. Și celelalte popoare înrudite cu strămoșii noștri aveau cuvinte asemănătoare precum latinii care foloseau ,,belua” pentru alb sau francezii cu ,,belle”pentru frumoasa, iar italienii cu ,,bella” tot pentru frumoasa, adică șarpele totemic din religia geților era o formă simbolică de frumoasă și înluminare într-ale înțelepciunii care îți rînduia existența pe pămînt în cursul trecerii prin neamul muritorilor, după rînduiala/legea lui Dumnezeu. Slavii din est au practicat multe sute de ani religia geților, de unde și-au tras și ei după propria limbă cuvîntul ,,belîi” care înseamnă alb.
Episcopul iudeo-creștin Iordanes, lăudînd cunoștințele și morala geților a scris că aceștia îndeplineau în viața lor rînduielile leges belagines, pe care le mai numește și legi frunoase: Deceneu „i-a făcut să trăiască după poruncile legilor naturii; transcriind aceste legi, ele se păstrează pînă astăzi, sub numele de belangines”, cam tot așa scrie și manuscrisul esen privind originea cerească a legilor ce le guvernau soarta. Iamblicos pe la anii 300 spune că Zamolxe le-a dat geților legi scrise după care să-și rînduiască viața de neam scoborîtor din zei. Boeo, poetă din Phocia care a trăit în secolul V î.e.n. ne-a lăsat vorbă că în lumea vechilor greci, adică cei dinaintea ei, se amintea că au circulat Cărțile misilor, acestea fiind primele scrieri de teologie din istoria lumii, întocmai ce zice și citatul esen! Dar cuvîntul belagines folosit de Iordanes înseamnă cunoașterea frumoasă sau strălucitoare fiind o trimitere directă la natura dumnezeiască a acestor legi. Cuvîntul vechi românesc ,,belă” înseamnă atît alb, blond, bălai, cît și arzător ca para focului, iar ,,gini” înseamnă a observa, a descoperi, a găsi, a cerceta, a afla, a înțelege, deci taman ce a scris și Iordanes în secolul Vl al erei noastre, adică cuvîntul, rînduiala sau porunca lui Dumnezeu cum ne arată și cele două tăblițe descoperite la Oțeleni, dar și manuscrisul esen.
Celălalt simbol, sfera sau oul ceresc din care a fost zidită lumea în sensul larg adică cele văzute și nevăzute, este un concept care aparține numai culturilor arimine ce au roit din jurul Carpaților, găsindu-se în brahmanismul și budismul din India dus acolo de neamurile aryas, la egipteni, la emeși și rămas acasă în toriștea străbună prin acel ou misterios descoperit în comuna corbi, județul Argeș, nu prea departe de vechile lăcașe de cult ale geților. Ei își imaginau universul ca o sferă sau un ou, care avea în jumătatea de jos pămîntul sub forma unei turte ce plutea de marea de început, iar partea de sus era cerul cu stelele și planetele. Din mijlocul pămîntului – miturile noastre spun că era la noi, legende confirmate de antichitate care ne-au lăsat scris că axa lumii, sau osia pămîntului se afla la geți cum am arătat mai înainte – se înălța Pomul Roșu, Măru Roșu, Osia lumii, Pomul Cunoașterii Binelui și Răului, sau Coloana de lumină prin care sufletele celor vrednici se urmau în Rai.
Este ciudat la acest semn, că cele două liniuțe care ar marca Osia pămîntului sînt puțin înclinate tot așa cum este și axa pămîntului azi, și parcă nu cred că ar fi chiar o șotie a celor ce ne-au lăsat asemenea răvășele peste secole și milenii de nu le mai putem afla numărul noi, cei de azi!
Din cele 16 semne pe care le au tăblițele – cîte opt de fiecare – 3(fulgerul Tatălui ceresc, șarpele cunoașterii și oul ceresc sau universul) sînt simboluri care reprezintă concepte teozofice, iar 13 sînt litere cu valoare fonetică ce se regăsesc după patru mii de ani pe tăblițele de plumb descoperite la Sinaia.

Rîndul de sus, sînt cele 13 semne fonetice de pe tăblițele descoperite la Oțeleni – Iași, iar cele de jos sînt litere folosite pe tăblițele de plumb descoperite la Sinaia și ținute ascunse la Institutul de Arheologie din București.
Dar din ținuturile carpatine, au plecat emeșii în Ki-en-gi/Sumer în cele două migrații; prima pe la anii 5000 î.e.n., iar a doua a fost pe la mijlocul mileniului lV î.e.n. cînd au dus și cu ei și obiceiul scrisului, după cum avem mărturii în tăblițele lor de lut. Pun mai jos cîteva din aceste tăblițe unde se vede trecerea de la scrierea pictografică la scrierea cuneiformă, eveniment despre care nu amintește nici un studiu ca să nu vină vreunui răulean o idee nimicitoare asupra făcăturilor mai noi dar și a celor vechi privind adevărata istorie și rădăcinile culturii europene!

Gura Haitii, sat ce aparține comunei Șaru-Dornei, județul Suceava, este locul unde s-a descoperit placa din piatră din mileniul lll î.e.n. care avea o scriere identică cu cea folosită pe tăblițele de plumb, dar făcută dispărută din incinta Muzeului Vatra Dornei, după ce Vasile Pața, descoperitorul ei a dus-o la această instituție a statului român pentru păstrare.
Munții Buzăului și comuna Bozioru, din județul Buzău sînt alte locuri știute ale dăinuirii și continuității noastre pe meleagurile carpatine, chiar dacă cete de învrăjmășiți mai vechi sau mai noi asupra noastră, ne șuieră în urechi să pricepem odată pentru totdeauna că am venit aici abia prin secolele lX-Xl, alungîndu-i pe blînzii și neprihăniții cazari ,,semiți” de neam germanic, înstăpînindu-ne vîrtos în casa altora! Cum am arătat despre urmele din aceste locuri atunci cînd am scris despre originile religiei crucii – formele și mesajele lor venite din mileniul ll î.e.n. – aceleași afirmații trebuie făcute și cu privire la vechimea scrierilor care există aici pe pereții unor peșteri, pe pereții unor stînci sau pe unele pietre aflate în locuri cu o semnificație aparte. Deși aici există și scrieri cu alfabet chirilic, voi pune mai jos numai cîteva fotografii cu scriere getică fiindcă aceasta ne interesează pentru a dovedi continuitatea istorică și spirituală a neamului get sau rumun pe plaiurile carpatine de-a lungul mileniilor, și astfel cu aceste dovezi de netăgăduit să ne scriem adevărata istorie și adevărata cultură identitară.

Ca o sinteză a alfabetelor folosite în bazinul inferior al Istrului și în jurul Carpaților am realizat tabelul de mai jos ce dovedește fără putință de tăgadă că aceste meleaguri au fost locuite din mileniile 40 î.e.n. de aceeași populație și care și-a transmis din generație în generație cultura orală, religia și tradițiile parcurgînd scurgerea timpului pînă au venit în lumea fabuloasă a geților, apoi în cea a românilor de ieri. Despre majoritatea românii de azi am mari îndoieli că ar mai avea ceva legături cu cultura noastră identitară venită din negura timpului preistoric și istoric.

1. semnele în număr de 235 folosite de geți pe tăblițele de plumb cărora le-am găsit valoarea fonetică. Mai sînt 116 semne folosite pe 4 tăblițe pentru care nu am reușit să găsesc valoarea fonetică. Cu acest semne s-a scris de la mijlocul mileniului ll î.e.n. pînă la începutul perioadei feudale.
2. semnele desenate pe piatra uriașă de către urieși în peștera Gaura Chindiei, mileniile XV-lX î.e.n. unde unele dintre ele se repetă, iar altele nu au corespondență decît în semnele necitite de pe cele 4 tăblițe.
3. semnele folosite la Lepenski Vir, mileniul Vll î.e.n.
4. o parte din semnele folosite în scrierea de la Tărtăria, anii 6270 î.e.n.
5. cîteva dintre semnele folosite în cele două locuri ale antichității înnegurate – Vinca și Turdaș – adică sfîrșitul mileniului Vl î.e.n. pînă la mijlocul celui următor.
6. o parte din semnele folosite la Vadu Rău, cca 4000 î.e.n.
7. o parte din semnele folosite la Karanovo, mileniile V-lV î.e.n.
8. semnele folosite la Hîndrești, cca 4000 î.e.n.
9. spațiu gol lăsat pentru semnele de la Gura-Haitii, poate d-na Irina Luca va trimite fotografii cu ele.
10. o parte din semnele folosite în munții Buzăului, mileniile ll-l î.e.n.

Ca să nu-mi fie vorba luată drept șagă, despre gîndirea românilor de azi cu privire la istoria și cultura lor identitară, dau mai jos poezia Nu plînge Maică Românie, găsită în ranița unui soldat mort în toamna anului 1918, pe muntele Sorica din Carpații de Curbură. Eu am primit-o de la un cititor al site-ului și consider că merită să o cunoască tot mai mulți români, dar cu sufletul, nu cu răgetul și maimuțăreala.

Și tot pentru limpezirea unor minți buimace, sub ea am pus o poezie scrisă de Al. Vlahuță despre cîrmacii României din vremea lui, care se aseamănă izbitor de bine cu bandele de lotri ce stăpînesc azi această țară.

,,DEȘTEAPTĂ-TE ROMÂNE DIN SOMNUL CEL DE MOARTE, ÎN CARE TE-ADÎNCIRĂ

BARBARII DE TIRANI” (ÎMPREUNĂ CU ROMÂNII VÎNZĂTORI DE NEAM ȘI ȚARĂ)!

CONSTANTIN OLARIU ARIMIN