TĂRTĂRIA – MÂNDRIA ȘI SPERANȚA ROMÂNILOR

Fragmente din romanul „Codul de la Tărtăria”

MOTTO: “Gândurile mari vin din inimă” (Vauvenargues)

Spaţiul nostru carpato-dunărean a fost leagãnul civilizaţiei ariene, care va da lumii cea mai bogatã şi variatã societate de zei şi o concepţie religioasã preluatã aproape de toate religiile lumii. În cea mai veche poveste a genezei lumii, cea vedicã, se spune: “Când zeului suprem i-a plăcut Pãmântul, el a dat naştere prin a sa respiraţie la şapte zei, numiţi “zeii genezei lumii”. Conducătorul acestui grup a fost Daksha. Acesta, după ce s-a uitat peste tot Pământul, a găsit cel mai frumos loc pe care-l va popula în timpul nopţii cu primii 10000 de fii ai săi, fiii lui iubiţi, fiii lui aleşi, aleşii lumii. În timpul zilei, el, împreună cu ceilalţi zei, a creat animalele, păsările etc. Dar el, Daksha, va realiza că a uitat să-şi înmulţească fiii, aşa că va crea Femeia. După multe încercări, el va găsi felul cum să-i înmulţească. Astfel, Daksha, este considerat marele zeu al genezei lumii, dar şi zeu al sexului. Fiii lui, dacii, vor trăi pentru un timp în ţara zeilor, Dacia (ţara lui Daksha), dar o parte din ei o vor părăsi, pentru a popula lumea. Ei nu o vor uita şi se vor întoarce din când în când pe drumul zeilor, în pelerinaj în Dacia, ţara zeilor. Ce ne-a rămas de la ei, veţi întreba? Ne-au rămas localităţi, munţi, văi şi ape cu numele vechilor zei vedici. În primul rând cuvântul Om – expresie monosilabică, exprimând suprema invocare a zeului suprem. În nici un templu vedic nu se începe slujba înainte de a se pronunţa aceastã silabă : Om. La noi acasă, în Dacia, noi ne chemăm oameni şi avem chiar şi un munte Omul. Aparent, muntele păstrează numele Om potrivit credinţei vedice, care afirma că acolo s-ar fi găsit marele sanctuar vedic. Apoi Nagas care reprezintă spiritele rele, un fel de semizei, dragoni a căror descriere se potriveşte cu cea a şarpelui-dragon descoperit la Tomis. Arka este numele zeului Soarelui la începuturile religiei vedice, înlocuit mai târziu de Mitra, sau de Surya. Mitra, zeul Soarelui este unul dintre cei mai importanţi zei vedici, fiind preluat şi de creştini prin Sfântul Dimitrie, cât şi prin sfânta mitră. Tamaşa era zeul întunericului, al ceţurilor dese de pe pãmânt iar Mocsa era Împărăţia lui Mo, şi chiar Zamolxis pare să fie derivat tot din acesta. Drahma era zeu al justiţiei şi al principiului dreptăţii iar Cama – zeul iubirii; Bharata sau Bhara-ta este numele eroului carpato-danubian care a condus masele de păstori, cucerind valea mijlocie a Indusului, iar Apa zeiţa apelor binefăcătoare. În sfârşit, Ara sau Arya era numele ţinutului Carpato-danubian al poporului Arian. Această moştenire a vechilor vedici, carpato-danubieni, arieni, reprezintã cadrul sacru, spaţiul carpatic, care şi după aproape 7000 de ani continuă să păstreze nume misterioase pentru văi, munţi şi sate, păstrate din moşi-strămoşi şi al căror înţeles s-a pierdut în negura timpului. Este oare posibil ca o arie geografică determinată, care poartă nume vedice de zei şi urmele acestor zei, să nu trezească nici un interes pentru istoricii şi arheologii noştri? Oare asta să fie pentru totdeauna soarta poporului nostru: nepăsarea, ştergerea trecutului, uitarea adevăratei lui istorii?

Aşa cum v-am mai spus, Herodot spunea despre traci: “….după indieni, neamul tracilor este cel mai mare dintre toate popoarele lumii, iar dacă ar avea o singură conducere şi ar fi uniţi în cuget, ei ar fi, după părerea mea, de neînfrânt şi de departe cei mai puternici dintre toate seminţiile pământului.” Tracii poartă multe nume, fiecare după ţinutul în care locuieşte, dar toţi au obiceiuri asemănătoare. Dacă Herodot cunoştea 19 triburi tracice, Strabon a vorbit de 22. Evident, între o atât de mare varietate de triburi, trebuie că au existat şi unele deosebiri religioase, care nu mai pot fi ştiute astăzi. Neamul tracilor a fost măreţ în Antichitate şi vestit atât prin rezistenţa fizică a bărbaţilor, cât şi prin priceperea poporului în general în leacuri ancestrale. Drept dovadă, filozoful Socrate mărturisea că el a învăţat de la un ucenic al lui Zamolxis un descântec dintre acelea care-i fac pe oameni nemuritori.. Mai târziu, peste secole, Clement Alexandrinul reproşa grecilor cã nu sunt originali în civilizaţia lor şi că aceştia au învăţat de la traci formulele descântecelor pentru însănătoşire: “sanas incantationes a thracibulus accepisti”.

Divinităţile de mai târziu: Marele zeu Gebeleizis era divinitatea supremă a tracilor, fulgerul fiind una dintre armele pe care acesta le folosea. El era reprezentat ca un bărbat chipeş, uneori cu barbă. Gebeleizis provoca tunetele şi fulgerele. În unele reprezentări, acesta apare aşezat pe tron, iar în altele, în chip de călăreţ, având în mâna stângă un arc; totodată un şarpe coboară spre capul calului. Mai este însoţit şi de un vultur cu corn. Vulturul ţine în cioc un peşte atunci când simbolizează singur divinitatea amintită, iar în gheare are un iepure. Acest zeu este stăpânul cerului şi al pământului, patronul aristocraţiei militare; el ar putea avea însă atribute uraniene, solare. Zeul cel mare, Gebeleizis, mai este cunoscut şi sub numele de cavalerul trac Derzelas sau Derzis deşi alţii consideră cavalerul trac ca o apariţie mai târzie, un erou şi nu un zeu. Alteori, zeul apare în ipostază de călăreţ luptător, însoţit de un câine; el poartă o lance pe care o aruncă asupra unui porc mistreţ din fuga calului. Când nu este în ipostaza de luptător ori vânător el are trăsăturile unui călăreţ paşnic purtând în mână o torţă ori un corn al abundenţei. Îl vom întâlni mai târziu în lumea antică la macedoneni (călăreţul macedonean), iar în mitologia greacã sub numele de Zeus. Din Tracia, cultul lui Gebeleizis avea să pătrundă în Asia Mică prin secolul VII î.Hr., unde a fost asimilat de către armeni, devenind divinitatea naţională a acestora, Vahagn sau zeul războiului, vestit pentru curajul cu care omora dragonii. Vahagn era asociat cu trăsnetele şi fulgerele, fiind reprezentat ca un bărbat cu părul şi barba din flăcări, iar ochii lui erau ca doi sori. În sfârşit, Gebeleizis, sau cavalerul trac care se regăseşte în mitologia altor popoare ca Zeus sau Vanagh, a fost asimilat de cãtre creştini, aşa mcum vă spunta şi mai devreme, drept… Sfântul Gheorghe! Carolus Lundius, preşedintele Academiei de ştiinte din Suedia, la 1687 ni-l citeazã pe Herodot: ”Nemuritorii ,aşa cum se socoteau geto-dacii, acţionează în felul următor: ei nu credeau despre ei că mor, ci că acela decedat se duce la Zamolxis pe care oamenii acestui neam îl socoteau acelaşi cu Gebeleizis.. El era considerat dătător de odihnă, iar o dată ajuns la el, ei, morţii, vor trăi la egalitate cu Zeul, în tihnă şi linişte, fiind departe de tulburările celor invidioşi”. Şi dacă lucrurile stau aşa, se întreabă acelaşi Carolus Lundius, nu pot înţelege cum de s-a ajuns la ideea că trebuie citit nu Gebeleizis, ci Geblietzen, aceasta desemnând pe Jupiter tunătorul. Divinitatea supremã bărbătească a geto-dacilor, Gebeleizis, cunoscut mai târziu la tracii sub-dunăreni sub numele, probabil grecizat, de Zbelsurdos, are o replică feminină, şi anume pe Marea Zeiţă Bendis Gebeleizis sau Nebeleizis. La Costeşti, în Munţii Orăştiei a fost descoperit un cap al zeiţei, iar la Sarmizegetusa săpăturile au scos la iveală un medalion de lut ars de 10 centimetri în diametru şi un centimetru şi jumătate grosime, având un bust al zeiţei cu tolba de săgeţi pe umăr; de asemenea, la Piatra Roşie s-a descoperit bustul ei din bronz, înalt de peste 14 centimetri şi lat de 13 centimetri. În afară de marele zeu Gebeleizis şi de marea zeiţă Bendis, tracii au mai avut-o şi pe Hestia, o zeitate a focului şi vetrei, păzitoare a casei, în cinstea căreia casele tracilor se construiau dreptunghiulare, cu pereţii de piatră sau de lemn, podeaua din pământ bătătorit şi acoperişul .în două ape, făcut din ţigle roşii. Dar despre Hestia v-am mai vorbit. Nu departe de Tărtăria, în zona Crişurilor, au fost scoase la luminã şi urmele primelor locuinţe de suprafaţă datând din mileniul V î.Hr., deci cu o vechime de 7000 de ani! Aceste tipuri de locuinţe, care se vor rãspândi apoi în toată lumea, erau, se pare, rezultatul unui cult închinat acestei zeiţe, pereţii având la început rolul de a proteja spaţiul sacru în mijlocul căruia se întreţinea focul aprins în vatră. Mileniul IV î.Hr. nu a fost chiar unul norocos pentru noi, ne spun specialiştii, referindu-se la prăbuşirea punţii continentale ce lega Europa de Asia Mică, sub apele Mediteranei, făcând loc unei mări noi, Marea Tracică numită apoi Marea Egee, generând şi o mulţime de insule mai mari sau mai mici. Datorită existenţei acestei punţi terestre de legătură, atât istoricii greci, cât şi alţii moderni au admis posibilitatea deplasării populaţiei trace din zona carpato-dunăreană, spre sudul Peninsulei Balcanice şi de acolo, în Asia Mică, în unele regiuni din jurul Mediteranei Răsăritene: Bytinia, Misia, Frigia, Troada, Lidia, etc. Citeam, nu de mult, în .National Geographic, despre oamenii din Balcani care, cu mii de ani înainte ca Moise sã fi păşit pe Pământul Sfânt, în vârful Peninsulei Sinai, începeau mineritul cuprului, producând topoare etc. După cum se ştie, soarta acestor populaţii a fost diferită: unele s-au rătăcit. printre alte seminţii şi s-au pierdut. cu totul în marea groapă a istoriei care se cheamã .uitarea, cum sunt hitiţii, de exemplu. Alţii au dispărut la mari distanţe, cum este cazul troienilor, supravieţuitori despre care o legendã spune că Eneas, tracul i-a călăuzit după Apocalipsul cetăţii Troia până pe valea îngustă a Tibrului, unde aveau sã preia în stăpânire cele şapte coline eterne ale Romei, dându-le apoi nume tracice, latine şi tot o legendă spune cã, între timp, prin spaţiul carpatic a apărut un cioban înţelept, Zamolxis, care urma a prelua de la zeiţa Hestia aşa-numitele “legi frumoase” cunoscute şi sub numele de “Legi Belagine”. Concluzia lui Carolus Lundius, la care subscriu este că : “Nu încape nici o îndoială că pe vremea lui Zamolxe au existat legi scrise”. Şi uite-aşa, dintr-o dată, din nişte sălbatici doritori să mai aştepte vreo 500 de ani venirea armatelor romane civilizatoare ne redescoperim nici mai mult nici mai puţin decât nucleul civilizaţiei lumii !

“Legile Belagine” se mai numeau şi legile frumoase, sau legile blajine. Ele reprezentau cele mai elementare cunoştinţe ce trebuia să le posede orice dac, un adevărat cod care cuprindea norme de comportare pentru toţi cetăţenii regatului dac si ele fuseseră alcătuite iniţial de zeiţa Hestia. Zamolxe susţinea că a intrat în legătură cu Hestia, care i-a predat Legile frumoase (Belaginele), după cum Moise le primise, mai târziu, de la Yahve. Zamolxe ca mare preot, a observat că dacii uitaseră sfaturile ce le dăduse Hestia, s-a hotărât să urce la tronul zeiţei şi-a întâlnit-o în cerească strălucire şi neîntrecută frumuseţe, aşa cum era de mii de ani. Atunci Zamolxe a cuvântat : „Zeiţă a cerului , Slujitoare a Soarelui material şi Soarelui ce ţine în mână Cosmosul, legile date de tine au fost uitate. Eu le mai ştiu, dar aş vrea să le scriu chiar aşa cum ni le vei porunci tu!” , „Scrie!” rosti zeiţa şi marele Preot Zamolxe a scris aceste legi, după care s-a condus Statul dac şi ele s-au răspândit în lumea întreagă. De menţionat este faptul că Legile Dacilor au fost scrise de Zamolxe şi nu au fost predate numai oral . Zamolxe a preluat legile frumoase, după care s-a condus statul Dac, dar tot el a fost şi cel care a făcut trecerea de la matriarhat la patriarhat. Menţionez ca Zamolxe nu este doar un nume de persoană, este o îndeletnicire, o practică, o funcţie, înseamnă mare preot. Deci, printr-un bărbat, printr-un mare preot, s-a facut trecerea de la regina Hestia, care ulterior a fost zeificată, la Zamolxe, adică de la matriarhat la patriarhat. Zalmoxe este Întâiul Iisus Hristos al dacilor şi creatorul obiceiurilor şi tradiţiilor daco-româneşti, iar limba daco-română, cea mai veche limbă europeană este baza celorlalte limbi ale statelor europene.

Mihai PASTIEA