TRADIŢII GETO-DACICE: SÂNT-ILIE

Adrian Bucurescu

În cultura tracilor, lumea era vegheată de patru mari cupluri de ANSES „Semizei; Îngeri”, fiecare răspunzând de câte un anotimp, un moment al zilei şi un punct cardinal. Cuplul care veghea vara, amiaza şi Sudul era cel alcătuit din Oiagru şi Calliope.
Supranumele primului erau legate de lumină, de căldură, chiar de arşiţă: AALYS, HELIS, IOLAI, IOLAOS, PERULA (cf. Helios – Zeul Soarelui la greci; alban. yll „stea; astru”; rom. a căli; Iulie; a pârli), de unde şi numele sărbătorii populare româneşti, Sânt-Ilie şi Pârliile, celebrată la 20 Iulie.
Aşadar, în substraturile ei profunde, ziua lui Sânt-Ilie este o moştenire a credinţelor geto-dacice, unde cel sărbătorit este patron al focului, al căldurii, al fulgerelor şi tunetelor şi al ploilor năprasnice de vară. El are două surori: una mai mare, Marina, şi alta mai mică, Pantelimon (sic!).
Sfântul Ilie este surugiul lui Dumnezeu. Paloşul lui Sânt-Ilie e cu două tăişuri: cu unul de aur şi cu unul ascuţit. Când loveşte cu cel de aur, dă mană, când loveşte cu celălalt, dă piatră. El orânduieşte cu piatra, el ridică gheaţa în nori de sub pământ şi în Cer merg lăstopane de gheaţă întregi pe nori, dar Sfântul Ilie umblă cu căruţa şi cu un mai tot o sfarmă, iar Arhanghelul Mihail merge înainte cu sabia şi tot o taie.
Sânt-Ilie are şapte tunuri: de ploaie, de secetă, de foamete, de holeră, de boli, de moarte şi de bătălie, cu ele orânduieşte el. Cerul este ca o movilă nemărginită, iar Sfântul Ilie obişnuieşte să iasă cu carul său ba la plimbare, ba cu treburi de-ale casei.
Carul Sfântului Ilie e lucru sfânt, dumnezeiesc, nedat lumii să-l vadă; şi de aceea, când iese, acoperă Cerul cu un nour. Acest car, spre a nu aluneca în mersul său, are pe talpa roţii cuie mari, ce-i slujesc la înţepenire. Aceste cuie, găurind bolta cerească, lasă să curgă ploaia.
Tatăl Ceresc i-a dat lui Sânt-Ilie tunetul, să tune şi să trăsnească după diavol. Se mai spune că acest sfânt e geambaş mare, are căruţă cu cai de scot fum pe nări. Sunt potcoviţi cu potcoave de argint şi, când îi goneşte, bat din copite şi scapără, şi de aceea se văd fulgerele. Şi când aleargă acea căruţă prin Cer, face mare hărmălaie, şi pe pământ se aude atunci tunând.
Când trăsneşte Sfântul Ilie, dă cu săgeata cea în trei dungi, ca sticla. Ea intră în pământ de nouă stânjeni. La nouă ani, iese de tot din pământ. Cine o află o păstrează şi, când are junghiuri, o bagă într-un pahar cu apă, apoi bea apa de pe ea şi se vindecă.
Când se apucă dracii de zavistii, de răscolesc norii, Sânt-Ilie înhamă caii la căruţă, pleacă prin Cer şi începe să trăsnească după ei. Ei, când îl aud pe Sfântul Ilie că vine cu căruţa, fug de se prăpădesc şi se pitulează peste tot.
Dracii se pitulează mai mult după câini şi se vâră în capre. De aceea, pe vreme de furtună, nu e bine să laşi câini şi capre pe alături, nici să stai pe la strâmtori, pe unde poate trece vreun drac pitulat acolo, şi când va trăsni pe drac, te trăsneşte şi pe tine. Ferestrele şi uşile caselor să nu le laşi deschise la vreme de furtună, că poate să se aciuieze vreo spurcăciune de drac şi se poate să trăsnească locuinţa.
Strigoaicele de multe ori încearcă să oprească ploaia, spre a face rău oamenilor, dar Dumnezeu şi cu Sfântul Ilie dau atunci grindina, pe care strigoaicele nu o pot opri şi o scapă. După grindă, vine apoi ploaia curată.
De Sfântul Ilie, morţii vin pe la casele lor. Femeile cheamă copii străini de prin sat şi, adunându-i sub un măr nescuturat, îl scutură pentru întâia oară, ca să culeagă copiii mere, iar morţii să se veselească.
Femeile în vârstă nu mănâncă mere până în această zi, iar acum, împărţind pentru sufletele răposaţilor, mănâncă şi ele. Dau de pomană şi fructe unse cu miere. Cei ce au stupi cheamă neamurile şi vecinii la ei şi îi cinstesc cu rachiu şi miere. Pe Sânt-Ilie îl cinstesc îndeosebi cojocarii, ca să le meargă bine.
În ziua de Sfântul Ilie nimănui nu-i e îngăduit să lucreze, din pricina pietrei şi a focului iscat de trăsnet. Se spune că, dacă va tuna la Sânt-Ilie, alunele şi nucile vor fi seci sau viermănoase.
La Sfântul Ilie, în revărsatul zorilor se culeg tot felul de plante de afară din câmp, care, aduse acasă şi stropite cu sânge de un cocoş tăiat peste ele, se folosesc drept scaldă spre a-i spăla pe cei betegi, care altminteri nu se mai pot vindeca. Apoi ghearele cocoşului se anină după un corn în podul casei.
Piatra bate până la Sânt-Ilie, nu mai târziu de această sărbătoare. Se zice că, dacă e bine în ziua Sfântului Ilie, e bine tot anul. La 21 Iulie, se celebrează Circovul lui Sfântul-Ilie-Ăl-din-Urmă, Ilie-Pălie şi Pârliile, la 22 Iulie, Foca, Focu şi Ieşirea Pârliilor, iar la 23 Iulie, Foca şi Opârlia, toate aceste sărbători fiind în legătură evidentă cu divinităţile focului şi ale verii la geto-daci.