MIORIŢA, FONDUL AUTOHTON ŞI SETEA DE ETERN A ROMÂNULUI

„Iar Geţii, cei ce se cred nemuritori… ei cred că nu mor şi că cel care dispare din lumea noastră se duce la zeul Zalmoxis…” (Herodot)

Folclorul nostru cred că este cea mai fidelă reprezentare a sufletului românesc, inclusiv lirismul său, atingând sublimul în balada Mioriţa. Ca orice literatură, folclorul este un întreg. La noi folclorul a fost principalul creator (comparat cu „creaţia cultă”) până pe la începutul secolului al XIX-lea, treptat reducându-şi rolul creativ; a mai păstrat ce a putut şi apoi a început a fi din nou creator, de data aceasta indirect, prin influenţă în lumea cultă. Să nu uităm rolul folclorului în opera clasicilor noştri; un Creangă de pildă. Pe când Russo şi Alecsandri au început să-l culeagă, folclorul încă mai era viu în lumea lui. O simptomă interesantă. A început să fie cules şi scris tocmai când s-a simţit că se pierde, când unii „l-au uitat” sau nu l-au ştiut niciodată ori a devenit o curiozitate… „Când e-n viaţă şi sănătos” nu trebuie să fie scris că-l ştie toată lumea; scrisul îşi pierde rostul. Găsim ceva similar la Evrei, „Tradiţia Orală” a Vechiului Testament în paralel cu tradiţia scrisă, preoţească. Această „tradiţie orală” s-a aşternut în scris tocmai când a fost pusă în pericol de a dispare; după distrugerea Ierusalimului de către Titus şi dispersarea celor rămaşi în lumea lărgă, născându-se astfel o întreagă literatură. Aşa s-a întâmplat şi la noi. Asistăm la un regres calitativ, istoricizant, influenţat de şcoală şi de modernism în numele progresului, la o „desacralizare” a lumii. De la basm s-a trecut la realism, de la mit la anecdotă… Noi putem compara „Mioriţa” lui Russo-Alexandri, păstrată într-un spirit al tradiţiei mai puternic, cu Mioriţa culeasă mai târziu de Gh. Dem. Teodorescu de la Şolcanu, lăutarul său preferat. De la „tragedia ridicată la spaţiul şi actul liturgic”, în primul caz, asistăm trecerea la „o dramă realistă care nu mai deschide perspectiva tragediei”, scria Horia Stamatu („Umorul Negru şi Absurdul în Literatura Cultă şi Folclor”). De la etern şi absolut (metafizică, principii) s-a trecut la vremelnic şi relativ (istorie, detalii); de la topos hieratic la mundanul concret!

Aşa cum remarca şi Eliade într-un studiu („Mioara năzdrăvană”), „dacă Mioriţa şi-a cucerit un loc unic la cele două nivele ale culturii româneşti – folcloric şi cult – înseamnă că poporul ca şi intelectualii, recunosc în această capodoperă a geniului popular modul lor de a exista în lume şi răspunsul cel mai eficace pe care ei pot sa-l dea destinului, cănd se arată, ca de atâtea ori, ostil şi tragic.”

„Pe-un picior de plai,
Pe-o gură de rai… „

Metafizică lirică! „Metafizica românească este o filozofie asupra stării d”Intâi. Definită dogmatic, starea d”Intâi este „locul” de prezenţă absolută în care stăruie fiecare lucru sau întâmplare din lume. În schimb analiza genetică a stării d”Intâi dovedeşte că locul de stăruinţă este mai degrabă act de fundare ontologică şi de justificare etică a lumii (Constantin Amăruţei „Letopiseţul metafizic al Ţării Româneşti”). O cultură naţională dezvăluie absolutul prin stările ei „estetice, filozofice sau mistice ce îi aparţin în mod autentic”. Nu voi insista prea mult asupra metafizici stării d”Intâi aici, deşi este importantă voi menţiona doar că în cultura românească această stare d”Intâi, după Amăruţei revelează ca stare estetică în stare de dor şi stare de urît; ca stare filozofică în noimă (adică a tot ce este „sens omenesc”); iar ca stare mistică în nuntă mioritică.

Metafizic vorbind, „locul” unde se ivesc lucrurile lumii şi se petrece istoria este pentru Român, plaiul. Acest plai (chiar înainte de a fi numit „mioritic” de către Blaga) este deschizătura în lume a Românului, poarta lui îngustă (vezi „gură de rai”, nu poartă largă, şi paralela ei creştină), puntea la categoriile ultime, de hotar ale absolutului. Acest „picior de plai” , „pe-o gură de rai” nu este numai în Poiana Sibiului, la Rucăr sau pe Ceahlău ci oriunde sub soare se află un suflet valah. Este un spaţiu pe coordonate lăuntrice, un cadru primordial. Acest plai metafizic rostuit aşa de la-nceputuri şi dus în suflet cu Românul (să-l numim cumva dor?) chiar şi când el s-a aşezat la şes.

Cîte interpretări nu i s-au mai dat Mioriţei; că aparţine genului epic, liric sau dramatic; că-i baladă, tragedie, fapt istoric sau colindă. Cei mai mulţi se pare c-o numesc baladă dar şi aici avem probleme taxonomice. Ba că-i de tip oracol, sociologic (Stahl de pildă crede că face parte dintr-un ceremonial specific tinerilor morţi celibatari), iniţiatic, psihologic (angoasă, atitudine în faţa morţii, fatalism cosmic), în general reproşându-se că Românul prea primeşte cu „seninătate” moartea, ceea ce la prima vedere aşa pare. Reproşurile acestea au început imediat după publicarea Mioriţei, cu Michelet şi continuă până în ziua de azi. Vestul a câştigat temporar dar el este cuprins de nelinişti metafizice (vezi existenţialismul şi postmodernismul), mai pronunţat în germanul „angst” („nelinişte istorică în orizontul timp” agonie în faţa necunoscutului, morţii, etc) Angoasa totală este o îngustare a orizontului până la dispariţie (punctul nul). Această angoasă nu o simţim la eroul Mioriţei care „rosteşte uluitor monologul final”, doar la oaia năzdrăvană, aşa cum „în tragedia antică o simţim din partea corului”. În româneşte „angustia” n-a dat decât „îngust” (angoasă este neologism) şi a rămas aşa, fără figurative. „Strictus” a dat „strâmt” cu figurativul „strâmtoare”, ceea ce este „stict” istoric mai ales în sensul material, adică a avea dificultăţi financiare (Stamatu). Românul nu are încă un complex psihologic. În mentalitatea românească populară „nu găsim pierderea totală a orizontului niciodată”. Pentru momentul de „angoasă” există în povestirile populare expresia ” i s-a făcut inima cât un purice” Ciobanul mioritic n-are deci „angst.” Românul doar depărtându-se de rădăcini, în modernism (să fie şi el „în rând cu lumea”) face să se întrezărească o incipientă „criză existenţială.” În mod tradiţional, când nu e împăcat cu soarta, Românul trăieşte în urît; „îi este urît de lume” (alt concept intraductibil).

Dar să revenim la Mioriţa. Dacă, aşa cum spune Blaga, este matricea stilistică a culturii, de ce „ciobanaşul”?

„Ţi-ai mânat prin veacuri
Turmele pe plai… „

spune poetul modern iar studiul lui Densuşeanu despre păstorit, ca ocupaţie milenară de bază şi păstoritul oglindit în folclor, încă este cel mai bun răspuns.

Alţii se întreabă cât de veche este Mioriţa? Forma de baladă în Oltenia, Muntenia şi Moldova tinde către artă. Forma transilvăneană, mai ales cea de colind, este mai aproape de adevărul etnologic şi mai conservatoare (i se păstrează forma stabilită mai bine din moment ce este cântată – recitată în grup şi nu individual). Faptul că variantele din Pind şi Macedonia sânt foarte asemănătoare tipului de colind transilvănean, ne dă voie să afirmăm că vechimea motivului este arhaică, precedând separarea dialectală.

Se pare că tocmai Mioriţa – colind, care pune problema interpretărilor pozitivist- realiste, este cea care ne oferă posibilitati extraordinare. Până şi străinii recunosc că, cel puţin o treime din materialul din colinzi este precreştin; am amintit deja caracterul conservator al colinzilor, unde mai găsim motive şi simboluri străvechi cărora nu le mai ştim sensul ori adevărata semnificaţie. Interpretarea lui Botta mi se pare cea mai apropiată de adevăr.

El reprezintă curentul autohton, deci ideea moştenirii spirituale traco-geto-dacă. Vom încerca să analizăm câteva motive. R.A. Crossland and Hubschmidt, alături de Eliade, consideră că religia Daco-Geţilor, cultul lui Zalmoxe şi faimoasa doctrină a nemuririi care au impresionat atât de mult pe Greci, se încadrează în tipul „mistere”. Aceste religii „mistere” ale antichităţii culminează în timpul formării creştinismului, pregătindu-i calea. Este vorba de cicluri cosmice, naturale: soarele, viaţa în general şi moartea, completând ciclul. Isis şi Osiris, Apolo, Mitra, Adonis, Dionisus, Orfeu lume culturală din care s-a sincretizat creştinismul. Marele „secret” era cum să obţii prin moarte viaţa. Această taină se dezvăluie mai întâi cultelor iniţiatice (unor privilegiaţi) cu specific cultural după caz, ca mai târziu să devină adevăr universal prin creştinism. Aici este rolul metafizic al lui Iisus. Vezi lumea noastră creştină şi păstrarea „tainelor bisericii” (ca dogm şi ritual) până-n ziua de azi.

Adonis de pildă din cultura levantină, Adon (probabil similar lui Aton – Egipteanul) plus „i”, pronumele posesiv semitic, dându-ne Adonai: Domnul meu (familiar cu scrierile biblice). Adonis a fost o divinitate solară – mitul său (de multe ori recitat în vers, adevărată liturghie, aidoma colinzii noastre este o referinţă „alegorică” a morţii şi învierii ori resurecţiei) soarelui în fiecare an. Aşa şi colinda noastră, liturghie populară, tot la solstiţiu de iarnă (ce „coincidenţă”), reînoieşte lumea, pământul, omul, anul, obiceiul, etc. prin simplul act al recitării rituale. Revenind la Traci, îi avem pe Dionisus, Orfeu şi Zamolxe. Dionisus, ca un cult al vegetaţiei moare şi el ca să reînvie în primăvară. El este „dezmembrat”. Tot aşa este şi Osiris, Adonis, Mitra (prin „taur”) şi chiar Isus („mielul” de jertfă) este „împărtăşit” astfel de către toţi membrii „iniţiaţi în mistere”. Să ne amintim doar de „Cina cea de Taină”, atât de cunoscută: „Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul meu care se frânge pentru voi…” Şi pentru că tot sântem la „dezmembrare”, ca motiv; în variantele de Mioriţă- colind, ciobanii ucigaşi întreabă în prealabil victima ce moarte îşi alege: să fie străpuns cu lancea (la tema străpungerii vom reveni), tăiat, împuşcat (desigur versiune „modernizată”) decapitat, victima alege de multe ori „execuţia cea mai radicală”, tăierea capului. Fiind întruchiparea vegetaţiei, Dionisus era şi zeul viţei de vie, evident. Şi cum Grecilor le plăcea şi lor să chefuiască, n-au ezitat de loc să-i facă loc de cinste în Olimp.

Dacă Dionisus este frenetic, Orfeu în schimb este duios. Lui i se atribuie darul cântecului. După toate probabilităţile, din orfism (altă religie de tip „mister”, iniţiatică) s-a luat motivul mielului (blândeţe, adevăr, seninătate spirituală, puritate, neprihănire, simplitate, etc.) şi al blândului păstor (ideea se poate urmări până şi în artă, de la reprezentările „orfice” la cele creştine, bizantine, mai ales în mozaic şi pictură)

Privind mai atenţi la Mioriţa şi la orfism vom descoperi o seamă de elemente şi teme comune. În primul rând intrăm în metafizică (nu un fapt „istoric”); motivul este pastoral (Orfeu este păstor trac); întâlnim motivul animalului oracol (oaia); avem testamentul (ultima dorinţă) în care se pune mare accent pe instrumentele muzicale iar cântecul este la loc de cinste în ambele ipostaze (să nu uităm că invenţia i se atribuie lui Orfeu), avem apoi tema „actului iniţiatic” (moartea ca „nuntă cosmică”). O altă temă identică este cea a cadrului: cosmosul (universul nostru) ca templu (sau biserică), un paralelism între microcosmos şi macrocosmos. Cu cât privim mai atent, cu atât terenul devine mai familiar.

Moartea ca nuntă cosmică este un simbol străvechi. Ar fi interesant de urmărit dezvoltarea ideeii de nuntă, mireasă şi biserică. Echivalentul morţii devine

„… Că s-a însurat
C-o mândră crăiasă,

A lumii mireasă…” unde moartea coincide cu „crăiasa lumii”, adică exact opusul ei. Dar şi aici avem de-a face cu elemente cunoscute. Să ne gândim din nou la paralela creştină; biserica este „mireasa” lui Christos, iar această biserică este formată din toţi cei ce au murit în Christos. Uite şi-n creştinism echivalenţă moarte-mireasă; şi nu orice mireasă ci „crăiasa lumii”. Dacă ăsta-i „fatalism istoric” atunci întreaga cultură a Vestului este fatalism fiind creştină. La noi la Români şi în general la ortodocşi, Paştele este cea mai mare sărbătoare. Ce sărbătorim noi oare, moartea lui Christos sau biruinţa asupra morţii? Avem aici de-a face cu triumful vieţii. Şi pentru că tot sântem la Paşte, vreau să mai fac o paralelă între creştinism şi o „colindă” românească. Avem din nou motivul cosmos-templu, macrocosmos – microcosmos în descrierea nou testamentală a răstignirii lui Isus, pe care-o ştim bine şi descrierea colinzii

„Soarele s-o”ntunecatu,
Munţii s-o cutremuratu,
Apele s-o tulburatu
Ceru”n negru s-o”mbrăcatu…”

Pasajul colinzii poate foarte bine să substituie pasajul biblic în cazul acesta pentru că ele sânt complet identice. Colinzile noastre în totalitatea lor reprezintă o adevărată „Biblie populară românească”

Pe Isus răstignit pe cruce ar fi absurd să-l acuzăm de fatalism. Tot aşa trebuie văzută Mioriţa care nicidecum nu este un cult al morţii ci o altă interpretare a vieţii. Moartea ca nuntă, cu mireasa (natura) care „te ia la sânul ei”, este o imagine metaforică sinonimă cu fericirea. Evreii au schimbat imaginea „sânului” miresii (naturii) pentru că nu prea agreau motivul feminin (de aceea nu se prea impacă nici cu Maica Domnului); fiind patriarhali sadea, au schimbat destinaţia „mirelui” (mortului) cu „sânul lui Avram” şi după ei, şi creştinii. Doar folclorul a rămas fidel…

Din moment ce am găsit motivul morţii ca nuntă, cu intrarea (integrarea) în cosmosul – templu (biserică) la Traci, putem afirma liniştiţi că această credinţă o aveau şi strămoşii noştri. Tot aşa şi cu celelalte motive cunoscute în Orfism. Găsim însă în Mioriţa – colind şi un element care se pare că-i dacic.

Stim că Dacii când trimeteau un sol la Zalmolxis îl aruncau în suliţe (după mărturii contemporane), ori în câteva variante ciobănaşul este străpuns cu „lancea”. În altă variantă din Nordul Transilvaniei în care, din cauza unei boli şi pentru a salva turma, cel mai tânăr dintre păstori este sacrificat, „pus intr-o ţepuşă…”

Nu prea ştim mare lucru despre tradiţia populară a Geto-Dacilor; mai mult putem bănui, dar ştim unul şi bun: se credeau nemuritori. Dacă Mioriţa este un ecou al universului cultural geto-dac, şi noi am înercat să arătăm că este, atunci o fi Mioriţa ce-o fi dar numai pesimism nu poate să fie. Cele două concepte, nemurire şi pesimism nu sânt compatibile. Dacă am moştenit ceva de la strămoşi, apoi acel lucru este liniştea şi nu neliniştea metafizică, chiar şi în faţa morţii.

Motive mioritice găsim şi în cultura noastră modernă, începând cu Haşdeu, Densuşianu şi Pârvan, până la filozofia lui Vulcănescu şi Blaga. În Baltagul lui Sadoveanu avem aceeaşi temă, acelaşi cadru şi chiar motivul animalului oracol însă aici „modernizat” (oile nu mai pot „vorbi”) este câinele Lupu.

În poezia lui Coşbuc (vezi o scrisoare de la Muselim Selo) întâlnim motivul măicuţei bătrâne care presimte moartea fiului dar căreia, ca şi în Mioriţa, nu i se spune adevărul, ci doar celorlalţi:

„Iar la cea măicuţă
Să nu-i spui, drăguţă…”

(Mioriţa)”

„Iar mamei – Doamne cum aş vrea
Credinţa s-o înşele!
Să-i spui că m-ai lăsat aici,
La Turnu-Măgurele”

(Coşbuc)

Căt despre aşa-zisa „filozofie a morţii” aş vrea să redau nişte versuri de Vasile Militaru:

„De ce să tremur, că m”arunci
O, Doamne, Morţii să-i trec râul?
Au, putrezind în câmp şi lunci,
Nu”n veci, frumos răsare grâul?

De ce cu”nspăimântări nebune
S”adorm la sânu-acestei humi?
Când nouă soarele ne-apune,
Au nu răsare altei lumi?

Au cine-ar fi nerod, să spună,
Că soarele cu-aprinsa-i pară,
Răsare ca să nu apună
Şi-apune ca să nu răsară?…

Deci, sufletul spre cer să-mi poarte,
Mi-aştept sicriul cu dor viu;
De mult am scris pe leagăn: „moarte”
Şi: „viaţă”, scris-am pe sicriu!

Se afirmă despre conştiinţă că este ceea ce ştim, iar inconştientul, ceea ce suntem. S-a mai spus despre Român că a trăit aistoric (inconştient). Românul, trăind în starea de dor şi starea de urît, a depăşit istoria. În extazul poetic eminescian, dorul (ca absolut) este „o sete care-l soarbe” spre eternitate. Blaga nota undeva că „todeauna a fost întovărăşit de două umbre: umbra soarelui şi umbra dorului” Dorul ăsta care trăieşte în noi este setea de eternitate, „apa ne-ncepută” a folclorului moştenită de păstorul valah de la strămoşi, apă ne-ncepută cu care şi-a răcorit sufletul prin veacuri „pe-un picior de plai.”

Gheorghe Bogdan