MITOLOGIE ROMÂNĂ: CURCUBEUL

Curcubeu (Florin Eşanu/Epoch Times)

Adrian Bucurescu

În peisajul ceresc al geto-dacilor, Curcubeul reprezenta podul sacru pe care treceau spre Rai numai zeii, semizeii, eroii căzuţi în luptă şi cei care duseseră o viaţă curată pe pământ. În unele graiuri i se spunea ARCO-DA-BARA „Arcul de Foc” (cf. rom. arc; de; pară „flacără”), considerându-se că roşul din Curcubeu îi arde pe cei prihăniţi.
În alte graiuri i se zicea ARG-E-DAVON „Pe unde urcă Divinii”, de unde româna, după o ipotetică formă de tranziţie, hărcădvăn, are în prezent cuvântul curcubeu. Apoi, de la sensul figurat de „Fermecător”, din ARG(H)EDAVON, româna a moştenit şi numele de plantă iorgovan „liliac”.
În mitologia noastră, Curcubeul este Brâul Cerului. El se pogoară ca un lung ştergar şi bea apă din iezer, îndeosebi când, după ploaie, iezerul este plin de apă. Curcubeul este ca un sorb, iar când bea apă, soarbe atât de tare încât trage pe oricine s-ar afla lângă iezer. Dacă, din întâmplare, cineva bea apă tocmai în clipa când bea şi Curcubeul, acela se preface o lună băiat şi o lună fată.
Tot aşa li se întâmplă şi acelora care merg de-a buşilea ca să bea apă din iazul în care s-a adăpat un Curcubeu. Când zăreşti întâia oară un Curcubeu, trebuie să-i strigi:
Curcubeu,
Curcubeu,
Acel roşu e al meu,
Acel verde e al tău,
fiindcă roşul este mai frumos şi mai vesel, şi cine îl strigă aşa va fi vesel tot anul.
Ca să poată bea apă, Curcubeul îşi alege o pietricică rotundă şi turtită, pe care o găureşte ca să bea apă prin ea. Cei ce o găsesc o păstrează ca pe o piatră scumpă şi o lasă moştenire din tată în fiu. Cu ea se descântă şi se fac farmece, ca să dea mană vacilor.
Cel ce are guşă, când vede Curcubeul bând din apă, trebuie să se dea de trei ori peste cap şi să spună:
Curcubeu, de unde bei?
Bea din guşa mea!
În Bucovina, se descântă astfel:
Curcubeu-beu,
Bea de unde-i bea,
Bea din guşa mea!
Guşa ta, cât o ulcică,
Guşa mea, cât o mărgică!
Străjerii Curcubeului erau denumiţi după câte o culoare a lui. În mitologia română, s-au mai păstrat actualmente doar Omul Roş-Poroş, Omul Verde şi Omul Negru-Ponegru, ultimul reprezentând probabil un violet sau un albastru foarte închis. Lumea Omului Roşu este complet roşie, ca în următorul descântec de junghi, din ţinutul Romanaţi:
Fugi, bou roşu!
Tu împungi cu un corn
Şi eu te împung cu cinci.
Pleacă un om mare, roşu,
Cu boii mici, roşii,
Cu un plug mare, roşu,
Şi ară grâul mare, roşu.
Se duse şi cumpără secere roşie,
Şi-l puse cu spicul în jos
Şi cu rădăcinile în sus.
De la N. să iasă toate junghiurile (…)
Omul Verde locuieşte într-o lume totalmente verde, ca în acest descântec de încuiere, tot din ţinutul Romanaţi:
Pleacă N. pe un drum mare, verde,
Se sui într-o măgură verde
Şi văzu o pădure verde,
Ciobanul cu oile verzi,
Oile cu mieii verzi;
Văzu capre verzi,
Cu iezii verzi;
Văzu nişte măgari verzi,
Cu măgăriţe verzi;
Văzu nişte vaci verzi,
Cu viţeii verzi.
Dăscuie, Doamne, pântecele lui N.,
Să vezi!
Şi văzu nişte iepe cu mânjii verzi,
Nişte bivoli cu turmacii verzi,
O purcea cu purceii verzi. (…)
Iată şi Omul Negru, cu lumea lui, într-un descântec de bubă, din Bârsăneşti, judeţul Botoşani:
S-o dus Omul Negru,
Cu boii negri,
Cu plugul negru,
Cu răsteu negru,
Cu jugul negru,
Cu lopăţica neagră,
Boul negru,
Pohornicioara neagră.
Omul negru,
Cu cămeşa neagră,
Cu jaletca neagră,
Cu sumanul negru,
Cu ciobota neagră,
Cu biciuşca neagră,
S-o pornit cu aceste negre
Şi n-o arat ogorul negru,
Dar o arat
Şi o secat
Buba neagră.
Este interesant că, în descântecele româneşti, omul sănătos este Luminatul sau Albul, deci Cel Întreg, adică spectrul solar, netulburat, ale cărui culori le poartă Curcubeul.
Definiţia dată de fizicieni şi astronomi Curcubeului este aceasta: „Fenomen optic care se datoreşte refracţiei, reflexiei totale şi dispersiei luminii solare în picăturile de apă din atmosferă şi care are aspectul unui arc multicolor desfăşurat pe cer. Fascicul de raze luminoase care apar uneori pe bolta cerească”.
Dar, ca şi în sus-amintitul iorgovan „liliac”, care provine din geticul ARG(H)EDAVON, în etnobotanica românească i se mai spune curcubeu şi unei plante erbacee (Lychnis coronaria), cu frunzele şi tulpinile păroase, cu flori mari, roşii purpurii şi cu fructele capsule, bună de leac.
Ca fenomen optic, regional, românii mai numesc Curcubeul şi astfel: Cearcăn, Brâul-Cerului, Brâul-Cosânzenei, Brâul-lui-Dumnezeu, Brâul-Maicii Domnului, Brâul-Popii, Curuna-Cerului.
Frumuseţea deosebită a acestui fenomen ceresc l-a condus pe Lucian Blaga la una dintre cele mai frumoase poezii ale sale, Autoportret:
Lucian Blaga e mut ca o lebădă.
În patria sa
zăpada făpturii ţine loc de
cuvânt.
Sufletul lui e în căutare,
în mută, seculară căutare,
de totdeauna
şi până în cele din urmă hotare.
El caută apa din care bea
curcubeul.
El caută apa
din care curcubeul
îşi bea frumuseţea şi nefiinţa.