ZEIŢA MAMĂ

Ca şi alte populaţii, geto-dacii au moştenit, din vremurile îndepărtate ale societăţii matriarhale, cultul fecundităţii şi al zeiţei-mamă. Ea este prezentă în multe statuete aparţinând culturii Cucuteni. Cultul zeiţei-mamă continuă să existe şi în zilele noastre, sub forma adorării fecioarei Maria. Referitor la transmiterea acestui arhetip, sub diferite nume pe parcursul timpului, putem constata cum la Efes, unde a fost construit templul zeiţei Artemis, una din cele şapte minuni ale lumii, cultul acesteia a fost înlocuit cu cel al fecioarei Maria, care conform tradiţiei, a trăit acolo în ultima perioadă a vieţii. Pe locul unde se spune că a locuit există acum o biserică.
Herodot şi Strabon mentionează existenţa la daci a zeiţei Bendis, zeiţa Lunii, a farmecelor şi vrăjilor, corespunzătoarea Artemisei grecilor. Imaginea ei apare în mai multe reprezentări plastice descoperite până în prezent.
Cultul zeiţei Bendis, care îsi avea templul său în Pireu (cf. Strabon) fusese introdus oficial la Atena în 429 î.H., unde la sărbătoarea ei se jertfea o scroafă, animalul său preferat.
Bendis este „cea mai raspândită personificare tracă a Mamei Zeilor”(A.Fol şi I.Morozov).
Cerul era ca o zeiţă – Mamă iar moartea era o nouă naştere, o renaştere în lumea siderală
Prezenţa unei zeităţi dace în panteonul grecesc dovedeşte nivelul spiritual ridicat la care ajunsese civilizaţia geto-dacă, cu mult înaintea lui Burebista, şi influenţa pe care o exercita asupra civilizaţiei elene.
Puterea şi respectul de care se bucura zeiţa mama a făcut ca ea să fie venerată în practicile magice cum este şi Căluşul. Astfel, căluşarii se travesteau în femei, pentru a nu fi recunoscuţi de Rusalii (Iele), care puteau să-i îmbolnăvească. Pentru a se proteja, ei venerau fie trei zâne, fie pe Irodeasa (substitutul zeiţei mamă). Ei nu începeau dansul ritual fără să pomenească numele Irodesei, iar dacă erau ospătaţi, prima îmbucatură din mâncare trebuia sa fie aruncată sub masă pentru Irodeasa. (Marcel Olinescu, Mitologie Româneasca).
Tot în vremurile antice, ultima zi de iarnă în emisfera nordică era sărbătorită ca noaptea în care Marea Zeiţă Mamă a dat naştere copilului Zeu Soare. Mai este numită şi Yule, ziua în care un buştean mare este adăugat unui foc în jurul căruia toată lumea dansa şi cânta pentru a trezi soarele din lungul său somn de iarnă.
Vreme de milenii, Mama-Pământ zămislea şi năştea singură. Amintirea acestui „mister” supravieţuia încă în mitologia olimpică (Hera – concepe singură şi dă naştere lui Hefaistos, lui Ares) şi se lasă descifrată în numeroase mituri şi în numeroase credinţe populare cu privire la zămislirea oamenilor din Pământ, naşterea pe sol, depunerea noului născut pe pamant etc. Născut din Pământ, omul, murind, se reîntoarce la mama sa.
Crizele care pun în pericol recolte (inundaţiile, secetele etc) vor fi traduse pentru a fi înţelese, acceptate şi stăpânite în drame mitologice. Civilazaţiile agricole elaborază ceea ce se poate numi o religie cosmică, pentru că activitatea religioasă este concentrată împrejurul misterului central: înnoirea periodică a Lumii.
Arborele cosmic este socotit a fi în Centrul Lumii şi uneşte cele trei regiuni cosmice, căci el îşi asumă radacinile în Infern şi vârful său atinge Cerul. Cer şi Pământ, masculin şi feminin etc., aparţin totodată la două grupe rituale antagonice, iar confruntarea dintre două principii cosmogonice,(Iarnă/Vară; Zi/Noapte; Viaţă/Moarte) are o semnificatie profundă: confruntarea, întrecerile, luptele trezesc, stimulează sau augmentează forţele creatoare ale vieţii.
Din neolitic până în epoca fierului, istoria ideilor şi a credinţelor religioase se confundă cu istoria civilizaţiei. Fiecare descoperire tehnologică, fiecare invenţie economică şi socială etc., se pare, „dublată” de o semnificaţie şi de o valoare religioasă. Vasele antropomorfe şi statuetele descoperite pun accentul pe fecunditate şi fertilitate, deci pe cultul zeiţei Mamă.
Un mare număr de altare şi sanctuare şi diverse obiecte culturale, vădesc o religie bine organizată. În staţiunea neolitică de la Căscioarele, la 60 km sud de Bucureşti, s-au scos la iveală rămăşitele unui templu ai căror pereţi erau pictaţi cu magnifice spirale în roşu şi verde pe fond alb-gălbui. Nu s-au găsit statuete, dar o coloană de doi metri şi o alta mai mică indică un cult al stâlpului sacru, simbol al lui axis mundi. Simbolismul lui axis mundi asimilează arborele cosmic cu stâlpul cosmic (columna universalis).Templu-sanctuar descoperit în interiorul unei locuinţe din centrul aşezării neolitice de la Căscioarele, jud. Călăraşi, avea un rol important în practicile magico-religioase legate de cultul fecundităţii şi fertilităţii. El aparţine fazei a 2-a culturii Gumelniţa. Mileniul IV a.Chr. „Mitologiei pietrei şlefuite” i-a urmat o „mitologie a metalelor”; cea mai bogată şi mai caracteristică fiind elaborată în jurul fierului. Metalurgia fierului terestru este aceea care a făcut acest metal apt pentru folosirea zilnică. Acest lucru a avut consecinţe religioase importante. Metalele „cresc în sânul pământului”. Peşterile şi minele sunt asimilate matricei Mamei-Pământ.
Toate mitologiile minelor şi munţilor, nenumăratele zâne, genii, elfi, fantome şi spirite, sunt epifaniile multiple ale prezenţei sacre pe care omul o înfruntă patrunzând în nivelurile geologice ale Vieţii. În numeroase mitologii, fierarii divini făuresc armele zeilor, asigurându-le astfel victoria împotriva Dragonilor şi a altor Fiinţe monstruoase.
Toate aceste idei şi credinţe dezvoltate în jurul meseriei minerilor, metalurgilor şi fierarilor, au îmbogăţit considerabil mitologia lui homo faber moştenită din epoca pietrei.
Însă cînd a inceput în ţările de lîngă Carpaţi epoca aşa-numită a fierului? În Egipt, acest metal ne apare cunoscut încă în timpurile dinastiilor V şi VI sau cu 4200-4650 ani înainte de era noastră. Însă pe şesurile Nilului fierul era important. Cea mai veche populaţie a Egiptului, după cum ştim, era compusă din triburi pastorale şi agricole, ce emigrase odată de la Carpaţi spre ţinuturile meridionale.
De altă parte, după vechile tradiţii greceşti, cei dintîi lucrători de fier ne apar în ţinuturile de apus ale Scythiei ori, cu alte cuvinte, în părţile României şi ale Transilvaniei de astăzi.
Homer aminteşte lîngă Oceanos potamos sau Istru de aşa-numitele Porţi de Fier, ca de un vechi şi celebru monument al lumii anteelene.
Iar Eschyl, în poema sa dramatică despre încatenarea lui Prometheu, ne spune că între muntele aşa-numit Pharanx (Paring) şi între Rîul cel turbat (Oltul) locuiau chalybii, faurii de fer, cei mai remarcabili metalurgi ai lumii vechi. În aceeaşi poemă a sa, Eschyl ne repeta vechea tradiţie grecească după care regiunea cea muntoasă a Scythiei de apus, unde a fost crucificat Prometheu, era numită ţara mama-fierului.
Vedem astfel că ţinuturile de lîngă Marea Egee şi cele de lîngă Marea Mediterană localizase originea industriei fierului în regiunea cea muntoasă a Scythiei de apus, în Ţara Românească şi în Transilvania de astăzi.
Începând cu Epoca Fierului se manifesta efectul suprimării valorilor spirituale materne şi exacerbarea celor patriarhale. Cele mai numerose reprezentări sculpturale se circumscriu practicilor religioase şi funerare, şi sub acest aspect, divinităţile împrumutate de la pantheonul greco-latin şi cele ale autohtonilor geţi îşi interferează adesea sensurile şi semnificaţiile, asimilându-se. De largă circulaţie s-au bucurat Jupiter, Hercule, Minerva, Marte, Apollo, Bachus, Artemis – Diana s.a. Venerat era şi Călăreţul trac (Tomis), divinitatea populaţiilor dace din regiunea balcano-dunăreană. De asemenea, numeroase statui şi inscripţii de epocă îngăduie constatarea pătrunderii de timpuriu a unor zeităţi orientale: Isis (zeiţa egipteană a naturii fecunde şi a maternităţii), Mithras (zeul lumii cereşti, al Soarelui, al purităţii şi al adevărului), Cibele (mama zeilor) ş.a., zeităţi venerate, desigur, de către comunităţile negustoreşti orientale prezente mai ales în zona Dobrogea.

dacii.ro