TAINELE TĂRTĂRIEI

ADRIAN BUCURESCU

Despre celebrele tăbliţe descoperite de arheologul Nicolae Vlassa la Tărtăria, judeţul Alba, în anul 1961, s-au scris şi se vor mai scrie cărţi întregi. Controversele legate de aceste artefacte de lut nu fac decât să ţină mereu trează atenţia specialiştilor şi a publicului larg asupra lor. Ceea ce urmează nu e decât un rezumat al unor studii îndelungate asupra istoriei noastre din Neolitic şi chiar din vremuri mai îndepărtate.
Mai întâi, să vedem ce vrea să transmită ciudatul toponim Tărtăria, care astăzi nu mai este înţeles. Am aflat, într-o inscripţie descoperită la Cluj-Napoca antroponimul dacic TATTARIO, ce poate fi la originea toponimului de astăzi. Am citit acest nume T-AT-TA-RIO, şi l-am tradus astfel: ”Cel de deasupra Apei; Cel care conţine Apă; Cel dus pe (de) Apă” (cf. rom. râu; iezer; ţuţuroi ”şiroi; robinet”; ţurţure; ciutură). Cum tăbliţele au fost descoperite pe malul stâng al Mureşului, s-ar putea presupune că sintagma antică se referă la râul respectiv. Numai că, în vechime, toate aşezările umane se întemeiau lângă ape, căci altfel nu ar fi supravieţuit, aşa că Tattario trebuie că se referea la altceva sau la altcineva.
Cum toate actele importante ale omului vechi erau legate de divinităţi, iar ”Cel dus pe (de) Apă” era chiar profetul trac Orfeu, înseamnă că acesta era venerat şi la Tărtăria, unde probabil i s-a ridicat şi un sanctuar. Admiţând că era patronul divin al aşezării de pe Mureş, e posibil ca şi tăbliţele să aibă legătură cu el. Conform legendelor antice, Orfeu a fost decapitat de dansatoarele sacre trace, iar capul lui a fost aruncat în râu, şi, plutind pe valuri, a continuat să cânte! Ei bine, pe una din tăbliţele de la Tărtăria este decupat un cap, deasupra unei cruci, căci, în iconografia tracică Orfeu apare şi răstignit.
Pe aceeaşi tăbliţă, apar şi ideograme, pe care învăţaţii le-au citit astfel: NUNKASAUGULASPAIDIMKARAI. Despărţind textul, am ajuns la următoarea lectură: NUN KA SA UGULAS PA IDIM KA RAI. Traducerea: Nobilul care ştie tainele va merge în Rai. Atenţie: topica este exact ca în limba română! Desigur, textul se referă la tainele divine, în acest caz orfice, la care aveau acces numai preoţii, nobilii şi alţi câţiva iniţiaţi.
Pe altă tăbliţă sunt încrustaţi un cal şi un ţap. Cercetând iconografia orfică, am aflat un mozaic din secolul V, descoperit la Ierusalim, care-l înfăţişează pe Orfeu cântând la liră, iar la picioarele lui străjuiesc doi ucenici cu cap de om; însă unul are trupul de cal iar celălalt de ţap. Este limpede că şi pe tăbliţa de la Tărtăria şi pe mozaicul de la Ierusalim personajele, evident sacre, sunt aceleaşi. În bibliografia orfică, Olympus şi Linus sunt cei mai apreciaţi învăţăcei ai marelui profet şi cântăreţ al tracilor. În limba tracă, OL YMPUS însemna ”Cal Impunător; Cal Voinic” (cf. rom. cal; clampă ”cal înalt şi grebănos”; hleamp ”grajd; staul pentru cai”), iar LINUS – ”Căprior; Ţap” (cf. slav. ielen ”cerb”; fr. elan ”elan”). Aşadar, calul şi ţapul de pe tăbliţa de la Tărtăria sunt simbolurile celor mai apropiaţi ucenici ai lui Orfeu, care, de altfel, au şi murit odată cu învăţătorul lor, ucişi tot de dansatoarele trace.
Cercetările nu se opresc aici. Să revenim la textul tradus prin ”Nobilul care ştie tainele va merge în Rai”. În vremea veche, limba nu era încă precisă, lexicul abunda de omonime şi sinonime, şi nici gramatica nu se închegase, fiind ajutată şi de intonaţie. Aşadar, modul indicativ, timpul viitor, putea avea valoare şi de conjunctiv sau de imperativ. Astfel, la un moment dat, PA IDIM, cu sensul de ”va merge” în textul de la Tărtăria, a căpătat sensul de ”să meargă”, ajungându-se la teribila datină dacică de a se trimite la un anumit interval de timp un sol la Zalmoxis, ales dintre cei mai inteligenţi şi mai curaţi tineri, pentru a transmite dorinţele poporului. Şi cum credinţa le era autentică, tinerii geto-daci se întreceau aprig, în forţă fizică şi în cunoştinţe, ca să fie vrednici de a ajunge în Cer. Aşa mărturisesc, în scrierile lor, autorii antici, începând cu Herodot.