DESPRE SFÎNTA GETIA (2)

Constantin Olariu Arimin

,Argumentele” specialiştilor că tăbliţele sînt false
V. Pîrvan spunea că ,,sînt falsurile lui Haşdeu” şi de aici a pornit ideea criminală că un plăsmuitor vrea să ne batjocorească adevărata istorie. Dar pînă în prezent nimeni nu a avut curajul să facă publice falsurile şi tîmpeniile lui Pîrvan care au mutilat istoria noastră veche.
Alexandru Vulpe director la Institutul de Arheologie Bucureşti, în publicaţia Formula As din martie 2006 spune: ,,falsurile sînt realizate de un geniu dar mie mi-a fost deajuns o jumătate de oră ca să-mi dau seama”! Chiar aşa este cultura română ţinută la degetul mic de nişte genii şi supergenii! Cînd prostia şi incompetenţa au ajuns moţ, înseamnă că este loc de mai rău.
Alexandru Suceveanu, director adj. la aceeaşi instituţie, în publicaţia Ultima oră din 16 februarie 2005 spune: ,,copiile au fost ale lui Nicolae Densuşianu care a scris şi Dacia preistorică, ce este pocalul de aur al tracomanilor, noi am fost buricul lumii, de la noi s-au tras toate, etc…Astfel, tăbliţele ar fi copii a demenţei lui Densuşianu, făcute la Iaşi unde s-au făcut şi alte falsuri”. Şi acest individ bate cîmpii în nebunia lui obraznică. Dacă spune ,,specialistul” că tăbliţele sînt copii înseamnă o recunoaştere indirectă a autenticităţii lor pentru că orice copie este făcută după un original adică să înţelegem că nu sînt falsuri. Şi ne mai trimite el plin de sumeţie să căutăm şmecheria pe coclaurile Iaşului pentru că acolo s-a pus la cale tîlhărşagul. Dar la Sinaia unde s-au făcut copii după tăbliţele de aur din porunca lui Carol l, mai există persoane în viaţă care pot depune mărturie că au avut în mînă copii după aceste tăbliţe despre care ştiau multe persoane din acest oraş. Mai există înscrisuri pe care ,,specialiştii” le ţin la mare strînsoare să nu le vadă nimeni! Cît priveşte demenţa lui Densuşianu şi nebunia tracomanilor tov. culturnic dă dovadă de o mare neghiobie.
În Dacia preistorică pe care cu siguranţă că nu a citit-o, Densuşianu nu spune niciodată că neamul nostru vine din cel al tracilor ci el aminteşte pe hiperboreeni ca un popor mitic de unde vin pelasgii, ariminii cu toate ramurile lor şi riminii sau rumunii cu răzleţirile lor în cele patru zări. Iar povestea privind originea dacilor din traci îi aparţine secăturii de Pîrvan
Dacă Haşdeu sau Densuşianu ar fi ştiut de tăbliţe, cu siguranţă că hulitorii nu mai erau astăzi directori la instituţia amintită. Pentru a nimici smintelile lui Suceveanu am să amintesc faptul că pe internet există site-ul proel.org realizat de mai multe universităţi din Spania în colaborare cu lingvişti din U.S.A. avînd ca subiect originile limbilor şi a alfabetelor. Pentru teritoriul de unde au migrat indoeuropenii ei propun patru teorii:
1 din regiunea baltico – pontică pe la anul 7000 î.e.n.;
2 din regiunea centraleuropeană – balcanică pe anul 5000 î.e.n.
3 din regiunea pontico – caspică pe la anul 4000 î.e.n.
4 din regiunea anatoliană pe la anul 6000 î.e.n.
Trei din aceste teorii vizează tocmai teritoriul ţării noastre şi regiunile unde au locuit în vechime neamurile geţilor(Ungaria, fosta Iugoslavia, Bulgaria, sudul cîmpiei Ucrainei şi sudul Poloniei). Tot aceşti răi spun că cel mai vechi alfabet este cel proto-sumerian din care se trag cel sumerian, proto-elamit şi Tărtăria! Iar arheologul american Marija Gimbutas spune în lucrarea Civilizaţie si cultură, Bucureşti, 1989 că pe toriştea noastră, în mileniul Vll î.en. ,,în Carpati, era o civilizatie puternică, prima si singură în Europa…o societate matriarhală, teocratică, paşnică, iubitoare şi creatoare de artă”. Chiar şi în faţa acestor argumente de necontestat, gunoaiele culturii române rămîn neclintite în ticăloşia şi ura lor fără margini împotriva adevărului! Prin tabelele privind răspîndirea alfabetelor geţilor eu confirm aceste ipoteze iar prin studiul lingvistic ,,Rădăcini”, dovedesc realitatea de necontestat că pretinşii indoeuropeni este neamul nostru care a migrat în mai multe valuri în cele patru zări aşa cum arată şi alfabetele duse cu ei şi perpetuate timp de sute sau mii de ani. Dar ,,specialiştii” noştri sînt prea tari ca să consulte şi asemenea informaţii, ei au rămas pe calea luminoasă deschisă de Pîrvan şi Roller! Informaţii asemănătoare se găsesc şi în surse antice! Strabon spune în Geografia că: ,,Cei dintîi care au descris diferite părţi ale lumii spun că hiperboreii locuiau deasupra Pontului Euxin, a Istrului şi a Adriei” iar Macrobiu în lucrarea despre Scipio zice că: ,,regiunile udate de Tanais/Don şi Istru pe care antichitatea le numea hiperboreene”. Apollonius din Rodos în Argonautice spune că hiperboreenii sînt pelasgi locuind în nordul Traciei.
Crucile libere prezentate de mine la sfîrşitul cărţii, au în mijloc o mică gropiţă sau o cruce mai mică.În localitatea Poduri din judeţul Neamţ, pe dealul Ghindaru s-a descoperit o necropolă veche de 6000 de ani. În interiorul acesteia era un lăcaş de cult format dintr-o cruce cu braţele egale care avea în mijloc o mică adîncitură unde se punea ofrandele pentru ars şi 7 vetre situate în jurul ei. Podoabele geţilor erau o imitare a acestei realităţi religioase şi cred că aveau rolul de talisman aşa cum se întîmplă şi astăzi. Cele 7 vetre sînt simbolurile a celor 7 duhuri din religia strămoşilor noştri care au ieşit din Sîntu(crucea-vatră). Mai apare şi crucea înscrisă în cerc care reprezintă universul existenţial al individului(roata vieţii) şi se subscrie renaşterii în nemurire prin puterea crucii. La emeşi legătura dintre Creator şi celelalte 7 duhuri născute din el sînt prezentate simbolic printr-un copac cu 7 ramuri cunoscut în Biblie ca ,,pomul cunoaşterii” aşa cum apare pe un sigiliu de pe la anul 2200 î.e.n. Sub ramurile copacului sînt două fructe care aduc a mere sau pere iar colindul nostru de Crăciun chiar asta spune! În partea stîngă este o divinitate stînd pe un corp dreptunghiular iar în spatele ei este un şarpe ridicat pînă deasupra capului personajului. Imaginea a fost interpretată de evrei ca ,,ispitirea Evei” care nu are acest sens în religia emeşilor, şarpele fiind un animal binecuvîntat de divinitate cum era şi la geţi. Pe tăbliţele 34, 42, 53 apare şarpele ridicîndu-se pe un suport cu două picioare iar în tăbliţa 73 apare chiar ca pe sigiliul emeş! Poznaşul nostru mioritic nu putea pune pe tăbliţe aceste simboluri şi să le brodească atît de bine încît nu le poţi găsi cusur, pentru că despre civilizaţia emeş/sumeriană nu se ştia nimic cînd pretind ,,specialiştii” că s-ar fi făcut falsurile adică undeva pe la 1870 – 1880?
Aurora Peţan în publicaţia Gardianul din 2 iunie 2005 spune: ,,plăcuţele sînt scrise într-o limbă preindo-europeană…Alfabetul secuilor nu are nici o legătură cu alfabetele de pe plăci care sînt predominant greceşti…limba folosită pe plăci nu seamănă cu substratul limbii române. Nu există cuvinte din substratul limbii române”. Alt specialist care minte cu neruşinare! În tabelul ,,Alfabetele geţilor şi inspiraţiile altora” arăt că 28 de semne din cele 33 ale alfabetului secuilor, se găsesc identic sau foarte apropiat cu semnele geţilor. Iar acest alfabet al secuilor este luat de la românii din zona unde sau aşezat, adică între izvoarele Bistriţei şi Mureşului, ape pe care plutaşii le foloseau să transporte lemnele către cîmpie. Ei crestau lemnele cu diferite semne care se găsesc în alfabetele geţilor. Pe site spune specialista că tăbliţele sînt scrise în limba dacă? Dacă tot veselosul spune fără opreliştea bunului simţ ce-i bîntuie freza, de ce n-am striga să audă neamul că tăbliţele sînt scrise în hitită, curvită, hurită, smintită, zbîrlită, luvită, fiecare pune de o limbă şi-i trage tare! Dar şi prin Asia Centrală avem asemănări cu alfabetele siberiene sau brahmi din India, aşa că am putea presupune că tăbliţele sînt scrise în kazară, tătară, chineză, amneză, că tot avem fiecare dreptul la o părere!
Sorin Olteanu, tracolog, filolog şi lingvist într-un material pe internet îl face şuviţe pe Dan Romalo care susţine că tăbliţele sînt scrise în greacă, latină şi o limbă necunoscută, toată zicerea o pune într-o carte iar Aurora Peţan a analizat fonetic, semantic şi filologic scrierea tăbliţelor. Specialistul afirmă că năbădăiosul plăsmuitor s-ar fi inspirat ,,din alte scrieri mediteraneene, amestecând laolaltă hieroglife ale discului de la Phaistos, semne silabice cipriote si ale linearelor cretane A si B, care, cu toate, treceau drept “scrieri enigmatice” prin sec. 19, şi se puteau găsi în orice carte de popularizare a preistoriei Greciei,…fie anonimul nostru a trăit într-o vreme în care cunoştinţele despre daci erau într-adevăr sumare, adica cel mult până la jum. sec. 19” folosind limba română arhaică. I-am amintit specialistului că discul de la Phaistos a fost descoperit în anul 1908 iar Evans a descoperit în anul 1900 plăcuţele cu scriere cretană dar i-a trebuit 25 de ani numai să le transcrie fără a reuşi să le citească. Specialistul mă pune la zid spunînd că nu cunosc istoria limbii române şi afirmă tăios: ,,Limba noastră nu are nimic în comun cu cea a dacilor, în afara câtorva cuvinte transmise vorbitorilor de latină din Dacia, şi apoi moştenite în română”. Şi continuă: ,,Ce s-ar întâmpla dacă v-aş spune că în realitate plăcuţele sînt scrise în greacă”? Adică pe Dan Romalo îl trage de urechi pentru că tăbliţele sînt scrise în limba română ,,cel mult pînă la jum. sec. 19” iar mie îmi taie pofta de muncă spunînd că sînt scrise în greacă! Specialiştii tot specialişti, o învîrt cum vreau ei şi nu le mai dai de capăt pentru că sfînta minciună poate oricînd să fie adevăr! Nimeni nu a citi tăbliţele şi nu cunoaşte informaţiile adevărate scrise pe ele, interpretările fiind imaginarul celor care pretind că le-au înţeles dar care nu are nimic comun cu conţinutul lor.

Toţi specialiştii arătaţi mai sus dar şi puhoaiele de urlători din umbră, au o trăsătură comună, neagă cu vehemenţa adevărului ce nu mai poate fi discutat, faptul că strămoşii noştri vorbeau o limbă pe care noi cei de astăzi o moştenim în cea mai mare parte.
Textul de mai jos este o parte prelucrată dintr-un manuscris intitulat Dicţionarul nemuririi şi care cuprinde 2936 cuvinte româneşti identice sau asemănătoare cu eme-gi/sumeriană şi 4405 cuvinte româneşti vechi(arhaisme şi regionalisme) compuse din două sau mai multe cuvinte eme-gi. În dicţionar am la unele cuvinte comentarii mari şi un studiu comparativ al limbii române şi eme-gi cu irlandeza, latina, quechua.
Nu sîntem latini aşa cum ne vreau ei!

Ce ştim si ce nu vrem să ştim despre trecutul neamului nostru? La această întrebare vreau să răspund cu puterea adevărului. Un adevăr rătăcit, uitat, ascuns sau trunchiat de cei nevolnici sau de simbriaşi ai minciunii.
Arheologul american Marija Gimbutas în lucrarea Civilizaţie si cultură, Bucureşti, 1989 arăta: ,,În mileniul al Vll-lea, a. Cr. în Carpati, era o civilizatie puternică, prima si singură în Europa…o societate matriarhală, teocratică, pasnică, iubitoare si creatoare de artă”. Aşa gîndesc unii străini despre istoria noastră foarte veche, concluzii ce au la bază probe arheologice de necontestat, cu o simbolistică atît de variată si de complexă care şi astăzi uimeşte prin profunzimea lor. Dar majoritatea istoricilor români ascund acest adevăr si ne duc pe calea plăsmuirilor susţinînd că teritoriul carpato – dunărean devine vatră de cultură si civilizaţie odată cu migrarea indo-europenilor în perioada 2000 – 1200 î.e.n. Peste această găselniţă au aranjat cu răbdare si tenacitate, pălăria latinităţii neamului nostru. Povestea şugubeaţă cu iz de adevăr istoric nu rezistă la o cercetare si confruntare pertinentă a dovezilor arheologice si lingvistice. Explicaţiile stufoase si pline de pretenţii ale adevărurilor absolute nu pot arunca în uitare timpul si spaţiul ca suport primar dar si final al existentei umane. Iar pământul pe care ne-a zămislit destinul ne-a oferit atîtea dovezi ale statorniciei noastre pe aceste meleaguri, încît numai răuvoitorii pot susţine că ne-au adus aici ,,vînturile, valurile”. Noi am fost aici din timpurile fără început.
Geţii nu sînt indo-europeni aşa cum sună frumos la urechea multor dascăli ai neamului nostru. Probele arheologice ne arată că locuim aici din mileniul al XV-lea î.e.n. si trebuie să amintim substraturile aşezărilor Strachina – Dorohoi si Cuina Turcului de la Portile de Fier sau cele din mileniile Vlll – lll î.e.n. cum sunt Criş, Gura Baciului, Valea Lupului (precucuteni), Leţ, Hîrşova, Cîrcea, Icoana, Boian, Căscioarele, Cruşova, Cucuteni, Drăguşeni, Dudeşti, Gorban, Gumelniţa, Hamangia, Hăbăşeşti, Hotărani, Ostrovu Corbului, Parţa, Petreşti, Rastu, Ruseştii Noi, Soroca, Tărtăria, Tisa, Tîngaru, Turdas, Vădastra, Vidra, Vînătorii Mici. Acestea sunt vetrele veşnicie noastre ştiute dar ascunse în umbra unor interese meschine sau a unor ideologii deşarte. Cîteva dintre ele au o importantă fundamentală în istoria si cultura noastră.
Tărtăria. În anul 1961 s-au descoperit la Tărtăria, judeţul Alba într-un vechi sit arheologic, mai multe statuete, o brăţară de scoici marine si trei tăbliţe de lut cu scriere pictografică. Tot de aici au fost scoase dintr-o groapă plină cu cenuşă, osemintele arse ale unui om matur. Datările cu Carbon 14 au arătat că cele trei tăbliţe de lut precum si celelalte obiecte de ceramică aparţin unei culturi de la începutul mileniului V î.e.n. Întrucît scrierea pictografică de la Tărtăria era identică cu scrierea arhaică din Sumer, un sumerolog rus a tradus în anul 1975 una din tăbliţe astfel: ,, În a patruzecea domnie pentru buzele(gura) zeului Saue cel mai vîrstnic după ritual a fost ars. Acesta-i al zecelea’’.S-a stabilit că scrierea de la Tărtăria este foarte asemănătoare cu scrierea din cultura Vincea care cuprinde toată zona balcanică si a fost răspîndită în mileniile Vl-V î.e.n.
Gorban. Anul 2001 va rămîne o dată de referinţă în arheologia română ce ar trebui să aibă implicaţii majore în istoria noastră. Pe malul Prutului, în satul Isaiia comuna Gorban, în apropiere de Huşi, profesorul de istorie Vecu Merlan, a făcut o descoperire senzaţională. În urma unor săpături repetate în vatra satului, a reuşit să aducă la lumină un vas ceramic care a fost apreciat pentru jumătatea mileniului V î.e.n. Vasul a fost dus la muzeul de istorie din Iaşi unde s-a găsit în conţinutul lui o adevărată comoară: 21 de statuete feminine si 21 de statuete masculine cu semne pe ele împreună cu 42 sfere mici de lut ars. Mai erau si mici tronuri din lut ars avînd gravate semne pe ele. Cu această ocazie au mai fost descoperite cîteva vase mici, iar pe fundul unuia se vede incizat foarte clar semnul crucii cu cele patru braţe egale. Semnul crucii se găseşte pe întreg arealul culturii Cucuteni si Precucuteni ce a cuprins la început jumătatea de nord a Moldovei extinzîndu-se ulterior peste întreaga Moldovă incluzînd aici Basarabia si Transnistria si partea de sud-est a Ardealului. Simbolistica micilor obiecte este o dovadă clară a unui cult religios destul de elaborat, centrat pe imaginea sacră a crucii si dovedind că oamenii acelor vremuri trecuseră mult de faza hoardei si a instinctelor primare. O asemenea comunitate, care cunoştea prelucrarea si arderea lutului, a confecţionării unor obiecte cu scop clar de a simboliza o gîndire abstractă, care ştiau că nu sunt singuri în existenta lor, îşi venerau cu pioşenie străbunii si natura. În jurul acestui cult al strămoşilor si naturii au apărut formele incipiente ale religiei crucii.
În lucrarea mea ,,Limba noastră-i o comoară” apărută în anul 2002 susţineam cu o puternică argumentaţie lingvistică si terminologie socială, că emeşii(sumerienii) au plecat din teritoriul carpato-dunărean în Ki-en-gi(Sumer) în două valuri. Primul a plecat la mijlocul mileniului Vl î.e.n. cînd a avut loc potopul de la Marea Neagră iar valul doi a plecat în prima jumătate a mileniului lV î.e.n. cînd începe si istoria acestei civilizaţii ce a marcat atît de puternic cultura lumii si în special cultura europeană, adevăr pe care nimeni nu vrea să îl recunoască. Ei (străbunii noştri) au inventat scrisul la Tărtăria ducîndu-l în Ki-en-gi, au dezvoltat structurile sociale urbane, au creat o formă de capitalism financiar, au descoperit bolta în arhitectură, au construit primele lăcaşuri de cult sub formă de cruce cu cele patru braţe egale(crucea greacă spun lotrii iar getă/dacă cum spune adevărul), cunoşteau curentul electric si făceau operaţii pe creier, au dezvoltat o societate de tip comunitar în care indivizii erau angrenaţi în relaţii specifice statului de drept modern.

Ei sînt pionierii civilizaţiei europene !!

Neamul emeş ne-a lăsat o cultură extraordinară. Tăbliţele de lut au păstrat pentru posteritate valori spirituale care reflectă modul lor de gîndire si de percepere a realităţii. Dar chiar dacă ei au dispărut, o mare parte a culturii lor a fost asimilată de cultura babiloniană iar limba lor a fost folosită ca limbă liturgică pînă în secolul V î.e.n. Religia lor era o religie a entităţilor spiritual-energetice definite prin termenul lil care semnifică vînt, suflare, umbră, spirit, creaţie, avînd şi o profundă veneraţie pentru elementele naturii. Ei nu se închinau la statui ci aveau altare pe ultimul nivel al ziguratului iar acolo preotul oficia ritualul religios si aducea ofrande. De remarcat faptul, că scriitorii antici referindu-se la religia geţilor, spun că zeii lor nu au statui, aceasta este şi caracteristica fundamentală a religiei neamului emeş. Cercetarea originilor neamului emeş şi a religiei lui dovedeşte că începînd cu mileniul Vll în arealul carpato-dunărean existau comunităţi umane bine organizate, cu o religie puternică si conduse de sacerdoţi. Societatea getă era foarte asemănătoare cu cea a neamului emeş pentru că ele au avut o rădăcină comună de plecare, aveau în frunte un conducător civil si un mare preot. Dacă privim cu atenţie sigiliul emeş din secolul XXV î.e.n. unde apare pentru prima dată crucea ca semn determinativ al sacrului şi troiţele maramureşene(unde trăiesc în prezent un grup de români ce îşi spun cu mîndrie nemeş) vom observa cu uimire că formele crucii sînt identice. Iar descoperirea senzaţională a crucii de la Gorban demonstrează că noi nu avem nimic cu indo-europenii găselniţă a istoricilor occidentali, iar continuitatea noastră este marcată de alte repere temporale. Izvoarele istorice menţionează prezenta apostolului Andrei în Dobrogea în secolul lll… si cam atît. Dacă celelalte popoare au fost creştinate prin sabie sau ucaz, pentru noi istoria nu consemnează nimic. Am păstrat un tezaur uimitor de cuvinte în limba veche, limba celor mulţi si tăcuţi, limba ţăranilor vorbită de-a lungul mileniilor. Pentru a dovedi acest miracol trebuie să analizăm termenii liturgici folosiţi şi de creştinismul iahvist ca o reflectare în timp a mitologiei emeş. Principalele mituri din Biblie; facerea universului, facerea neamului omenesc, naşterea Evei din coasta lui Adam, potopul, salvarea seminţiei omului de către Noe, primirea tablelor de legi de la divinitate, existenta raiului, lupta cu balaurul, primul păcat, toate se găsesc scrise pe tăbliţele de lut ale culturii emeş. Dar scrise cu cel puţin 2000 de ani înaintea pretinselor texte sacre ale iudeilor. Acest transfer cultural a avut loc în perioada deportării iudeilor în Babilon de către Nabucodonosor (580 î.e.n.) unde emegi(limba sumeriană) era limbă liturgică chiar dacă poporul ce o vorbea dispăruse ca structură politică de cca 1300 de ani. Aici iudeii au luat contact cu această cultură fabuloasă iar o parte din ei au încercat să-si reformeze propria religie. Acţiunea a fost un eşec dar în coasta lor au apărut la începutul secolului lll î.e.n. galii pe care scrierile vechi i-a numit eseni/esenieni datorită religiei lor. Istoria spune că atît Ioan Botezătorul cît si Isus Cristos au fost esenieni. Aşa se explică faptul că românii nu au fost creştinaţi prin ucaz sau sabie.
Fiecare oraş emeş avea cîte o divinitate protectoare care locuia într-un templu închinat în acest sens. Eridu, cel mai vechi oraş al emeşilor avea un lăcaş de cult respectat si venerat si de alte comunităţi iar templul de aici s-a dovedit a fi prima construcţie cu caracter religios din lume. A fost construit la jumătatea mileniului V î.e.n. Uimirea arheologilor a fost şi mai mare cînd în stratul al paisprezecelea s-a descoperit fundaţiile unui templu datat la mijlocul mileniului lV î.e.n. avînd forma unei nave dreptunghiulare, împărţită în trei părţi. Acest sistem de construcţie religioasă a fost preluat de templul lui Solomon din Ierusalim, concepţie ce se găseşte si în arhitectura bisericilor creştine care se mai numeşte cruce greacă! Dacă privim crucea de pe fundul vasului descoperit la Gorban vedem că este o cruce cu cele patru braţe egale(pe care nişte şmecheri ne-au furat-o spunînd că s-a născut sub freza lor grecească!) care se găseşte pe sigiliile emeş fiind simbolul cultului creştin etiopian iar în creştinismul catolic si ortodox crucea are un braţ mai lung pe care se sprijină. Asemănarea arată că religia crucii s-a născut la est de Carpaţi, a fost dusă în Ki-en-giodată cu migrarea emeşilor în această regiune, le-a legănat speranţele timp de 2000 de ani, alţi 1000 de ani a fost religie şi pentru seminţii semite iar iudeii au cunoscut-o în deportarea din Babilon. Tot de la ei, iudeii au luat simbolul lor religios ,,steaua lui David” cînd au fost deportaţi în Babilon. Pe monezile lor din secolul Vl – V î.e.n. aparea steaua cu cinci colţuri aşa cum a fost şi este ca simbol sacru la comunişti stabilit tot de către un iahvist, Karl Marx. Emeşii aveau ca simbol pentru zei, steaua sub formă de disc cu sase braţe repartizate la distante egale sau de disc cu sase colturi şi steaua cu şase colţuri(două triunghiuri isoscele suprapuse). Cele trei simboluri se găsesc în steaua noastră cu care se colindă de Crăciun. În Biblie se spune că şarpele a ispitit-o pe Eva îndemnînd-o să muşte un măr care era în pomul cunoaşterii, păcat ce nu a fost iertat de Dumnezeu si a urmat alungarea din rai. Dar mărul este un pom caracteristic regiunilor temperate inclusiv României şi nu ţărilor cu climă caldă cum sînt Iraqul sau Israelul dovedind rădăcina mitului. Noi românii păstrăm si în prezent mărul ca pom sacru în colindele de Crăciun: ,,florile dalbe lemn de măr”, alături de brad la căsătorie şi stejar la înmormîntare. Trebuie precizat că religia emeşilor era monoteistă avîndu-l în frunte pe AN (cer, rai, înalt) ca divinitate din care au apărut ceilalţi zei (spirite).
O asemănare uluitoare cu mitologia emeş si a creştinismului se găseşte în religia incaşilor care are în centrul pe Viracocha ca fiind Creatorul, Stăpînul Soarelui. Acesta a creat din piatră nişte uriaşi pe care i-a trimis printre oamenii primitivi pentru ai civiliza şi ajuta(mitul jidovilor de la noi!). Dar pentru că lumea s-a umplut de răutăţi, acesta i-a nimicit printr-un potop imens si a salvat numai un bărbat si o femeie. Viracocha a coborît pe pământ si a creat oameni din lut care sînt străbunii actualului neam omenesc, tot el fiind părintele dinastiei regale Inca si fondatorul imperiului. Rugăciunile erau adresate unei Sfinte Treimi şi Fiului lui Dumnezeu cel care a murit, a înviat si s-a înălţat la cer fiind aşteptat să vină într-o zi să salveze neamul inca şi să-l mîntuie. Această asemănătoare i-a făcut pe invadatorii spanioli să-i acuze de blasfemie si să se poarte şi mai sălbatic cu ei nimicind orice urmă de cult incas. Ei credeau în reînvierea trupului si în Ziua Învierii tuturor oamenilor.
Dar la Isaiia s-au mai descoperit două tăbliţe de lut ars cu semne aşezate într-o anumită ordine care sugerează că este o formă de scriere simplă. Numai faptul că aceşti oameni aveau capacitatea de a sintetiza si simboliza ideile, este un fenomen extraordinar iar gîndirea lor nu era a unor primitivi, aşa cum de multe ori privim noi lumile trecute.
Tărtăria si Isaiia sînt cele două puncte unde s-au descoperit primele forme de scriere din istoria lumii iar noi ne facem că ne plouă în cap cu indo-europeni care ne-ar fi vizitat în jurul anului 2000 î.e.n şi au măturat complet această cultură. Am impresia că există străini(Marija Gimburas) mult mai corecţi în aprecierea trecutului nostru fată de acei românaşi puşi să umble cu şoalda prin istoria neamului. Indo-europenismul este bun doar pentru cei care refuză să accepte realitatea probelor arheologice şi lingvistice sau pentru liftele care vor glorie.
Dar emegi (limba sumeriană cum au botezat-o specialiştii) are legături si cu limba …engleză!!! Descoperirea este uluitoare dacă ne gîndim că aceste civilizaţii nu s-au întîlnit niciodată pe drumul istoriei. Şi totuşi cuvintele arată că în timpurile străvechi populaţiile respective au vorbit limbi foarte apropiate sau poate au avut o limbă comună. Istoria străveche a insulelor britanice este marcată de perioada megalitică cînd o populaţie necunoscută a înălţat mai multe monumente numite henge. Aceste construcţii realizate în mai multe etape începînd cu primele secole ale mileniului lll î.e.n. şi situate în zone deschise aveau un caracter religios iar după unii cercetători erau si centre de studiere a cerului şi marchează prima manifestare a artei monumentale prin care omul se eliberează de lupta pentru supravieţuire si concepe o construcţie destinată grupului social căruia îi aparţine. Construcţiile în sine arată un nivel evoluat al cunoştinţelor arhitectonice dovedind si existenta unor structuri sociale bine organizate. Numai în insulele britanice există aproximativ 200 de construcţii de tipul henge. Pentru manevrarea blocurilor de piatră de zeci de tone din care sînt realizate aceste monumente, trebuiau să existe comunităţi umane cu zeci de mii de indivizi, bine organizate care să participe efectiv la dislocarea, transportul si ridicarea lespezilor. Aceste comunităţi nu au dispărut din istorie odată cu terminarea monumentelor. Despre constructorii lor nu se stie nimic. Deocamdată!
La mijlocul mileniului 1 î.e.n. insulele britanice au fost ocupate de triburile celţilor veniţi de pe continent. Nu ştim dacă au dispărut creatorii monumentelor de tip Stonehenge sau dacă au format structuri sociale împreună cu noii veniţi. Celţii au preluat aceste monumente şi le-au dat o nouă viată prin religia lor condusă de druizi. Romanii ocupă insulele britanice la mijlocul secolului 1 e.n. si ţin populaţiile sub sabie pînă la începutul secolului V e.n. cînd le abandonează.
Am făcut acest scurt istoric să pot pune întrebarea: ce legături au existat între populaţiile care au construit monumentele megalitice din insulele britanice, populaţia carpatică si neamul emes(sumerienii) din Ki-en-gi (Sumer)? Răspunsul este unul năucitor, cele trei populaţii au o rădăcină comună si ea se află în societatea mileniului Vll î.e.n. din ţinutul carpatic unde a fost zămislită ,, prima si singura în Europa…o societate matriarhală, teocratică, paşnică, iubitoare si creatoare de artă”. Iar cele 260(numai atît am scris eu în prezentul studiu dar în realitate sînt aproape 2000) cuvinte din limba engleză care se găsesc în româna veche si emegi demonstrează cu prisosinţă acest lucru. Fărîme din limba celor care au construit monumentele megalitice se găsesc chiar si în prezent în limba engleză iar studiul în sine este doar o mică părticică din ceea ce se cere făcut, pentru că trebuie răscolită în profunzime limba engleză veche cu dialectele ei şi limbile galeză, scoţiană si irlandeză.
Studiind comparativ emegi, limba română veche si engleza, am ajuns la concluzia că ţinutul carpatic a fost o vatră de migrare către alte meleaguri a unor comunităţi umane ce au creat culturi uluitoare acolo unde si-au găsit vremelnicia.
Primii au plecat către sud-est, emeşii, pe la mijlocul mileniului lV î.e.n. stabilindu-se în Ki-en-gi unde au realizat o civilizaţie si o cultură unică în lume. Următorul val de migraţie a fost al albilor(albi: veşmintele albe purtate de acest neam + on: neam, clan) către vest pe la sfîrşitul mileniului lV î.e.n. şi au avut ca punct final insulele britanice unde au realizat arhitectura megalitică preluată mai tîrziu de celţi. A treia mare migraţie a fost către est cu ramificare către nord-est prin nordul Chinei (civilizaţiile Taklamacan din vestul deşertului Gobi şi Karacum din estul Tadjikistanului) si punct final nordul Japoniei prin populaţia ainu(cunoscută în cronicile japoneze şi sub numele de emişi), sud prin rahmanii plecaţi din Moldova şi cunoscuţi ca brahmani în India şi sud-est traversînd subcontinentul indian, Oceanul Pacific si ajungînd pe coasta de vest a Americii de Sud unde au dat naştere civilizaţiei şi culturii inca.
În deşertul Taclamakan(partea de nord-vest a deşertului Gobi) s-au descoperit mai multe zeci de mumii ale unei populaţii de origine europeană; un bărbat de 2 m., cu păr roşcat sau şaten deschis îmbrăcat cu o haină lungă pînă la genunchi de culoare vişiniu închis, pantaloni albaştri iar în picioare purta un fel de cizme. Era încins cu un brîu cu modele deosebite care se găsesc un ţesăturile vechi din Europa Centrală şi Răsăriteană. Şi cizmele aveau modele cusute pe ele. Pe faţă avea pusă o pînză de culoarea hainei. Această civilizaţie a existat pe la 2500 – 1700 î.e.n iar ultimele rămăşite au dăinuit pînă în secolul Vlll î.e.n. Era o civilizaţie cu agricultura bazată pe irigaţii şi un comerţ foarte dezvoltat cu India de vest, Mohenjo – Daro şi Sumer. Ţineau un fel de evidenţă cu ajutorul unor bile cu semne pe ele pe care le puneau în vase iar acestea aveau la rîndul lor anumite semne. În localitatea Gorban din judeţul Iaşi a fost descoperit în anul 2001 un vas ce avea înăuntru o adevărată comoară; 21 de statuete cu simboluri feminine şi 21 de simboluri masculine împreună cu 42 sfere mici de lut ars. Mai erau şi mici tronuri din lut ars avînd gravate mici semne pe ele.. In prima jumătate a secolului XX, în mai multe centre ale culturii emeş s-au descoperit mici bule din argilă care au în interior mici obiecte din argilă: conuri, piramide, pătrate, cuburi şi s-au emis mai multe ipoteze privind semnificaţia lor; de la o simbolistică religioasă pînă la un sistem simplu de evidenţă şi calcul. Aceste bule sferice provin din perioada Uruk lV (3300 – 3100 î.e.n.) şi preced cu unul sau două secole apariţia scrierii cuneiforme. La Nuzi, în nordul Iraqului, s-a găsit un vas de argilă conţinînd 48 de astfel de obiecte mici, modelate iar pe partea exterioară a vasului era o listă cu scriere cuneiformă care enumera o listă de animale, tot în număr de 48. Cercetătoare Denise Schmandt-Besserat de la Universitatea din Austin (Texas U.S.A), a publicat în anul 1981 o sinteză asupra unui număr de 200 bule sferice şi fragmente de bule cunoscute în revista Technology and Culture. Ea ajunge la concluzia că reprezintă preistoria scrierii şi ele provin din Sumer. În realitate sistemul a fost adus de neamul emeş(sumerieni), pe acest teritoriu cînd au migrat din locurile de baştină, ţinuturile din jurul Carpaţilor. Unele din micile obiecte au fost perforate (conuri, discuri, bile) ceea ce demonstrează că erau înşirate pe sfoară, procedeu găsit şi la o tăbliţă de la Tărtăria. Obiectele găsite în bulele sferice nu erau găurite şi se regăseau imprimate pe exteriorul acesteia. În deşertul Karacum s-a descoperit o ,,civilizaţie a oazelor” care a dăinut cam în aceeaşi perioadă cu civilizaţia din Gobi(Taklamacan) cu o agricultură bazată pe irigaţii şi care făcea comerţ cu oraşele emeş şi acadiene. Principalul centru era Agi Kui.
În nord-vestul Chinei sînt mentionaţi toharii începînd cu secolul lV î.e.n. populaţie de origine indoeuropeană, înrudită cu sacii/sciţii care la rîndul lor erau înrudiţi cu geţii. Cred că aceştia sînt urmaşii vechilor populaţii care au trăit în mileniile lll şi ll î.e.n. în ţinuturile Taclamakan şi Karacum iar în prezent se găsesc în Turkmenistan, Iran, Tadjikistan, Kazahstan, Uzbekistan. Dovezile arheologice menţionate demonstrează că în mileniile Vl – lV î.e.n. pe teritoriile din jurul Carpaţilor, a existat o civilizaţie înfloritoare, cu o religie bine conturată care a fost dezvoltată de grupurile umane ce au migrat în ţinutul dintre Eufrat şi Tigru dar şi alte direcţii (takla: vorbărie, flecăreală, a spune, a conduce, a părăsi + macan/Magan: civilizaţia de la Mohenjo-Daro).
Ce catastrofe au năvălit peste comunităţile carpatice, au determinat spargerea lor si răzleţirea în cele trei zări? Pentru lămurirea acestei întrebări trebuie să căutăm în umbrele timpului calea care să ne ducă spre lumină, altfel vom trăi în continuare în sminteala făcătorilor de adevăruri sacrosante. Am făcut acest comentariu de istorie veche să arăt că noi nu sîntem indo-europeni aşa cum ne dau la cap profeţii neamului iar această minciună nu poate să reziste în fata probelor arheologice dar în special al argumentelor lingvistice.
Si dacă nu sîntem indo-europeni atunci nu sîntem nici latini. Această poveste cu pretenţie de adevăr absolut s-a născut foarte chinuit în mintea reprezentanţilor Scolii Ardelene la sfîrşitul secolului al XVlll-lea dintr-o dorinţă sinceră de identificare a naţiunii române din Ardealul aflat sub ocupaţie austriacă, la tradiţia veche a istoriei europene. Si pentru că în limba română există cuvinte identice sau asemănătoare fonetic si semantic cu limba latină, ei au considerat că au descoperit strămoşul lingvistic. La aceasta mai trebuie adăugat si suportul naţional deosebit dat românilor de sub stăpînirea austriacă care erau consideraţi ca un popor ieşit de undeva dar fără a se şti cînd şi de unde. Aceste două elemente spaţiu, timp au fost răstălmăcite de tot felul de minţi ciuntite, năimite sau smintite ajungîndu-se la monstruozităţi că am fi de origine slavă, sau urmaşii colonilor romani amestecaţi cu slavi sau că sîntem o populaţie slavă din sudul Dunării care a suferit un proces de latinizare în convieţuirea cu populaţia băştinaşă si i-a venit un dor de ducă mai spre nord, a pîndit cînd Dunărea era îngheţată şi tulio! Asemenea basne(născociri), susţinute de istorici si lingvişti români ne-au făcut la fel de mult rău ca si cotropirea gliei străbune. Perfidia manipulărilor istorice s-a manifestat foarte puternic odată cu constituirea statelor moderne pe principiul naţiunii sau a naţiunilor majoritare, unde teritoriul era împărţit sau răşluit după componenta etnică. Minciuna a găsit un domeniu vast de manifestare în care oricine putea contesta pe oricine sau orice iar adevărurile se stabileau în funcţie de puterea si persuasiunea celui mai tare. Iar noi fiind puşi de soartă, aici la mijloc de drum, ne-am aplecat sub furtuni cînd spre apus cînd spre răsărit, dar niciodată această înclinare nu ne-a adus linişte sau bunăstare.
Ca să arăt că nu ne-am schimbat limba sub ocupaţia vremelnică, parţială si prădalnică a romanilor aşa cum îţi schimbi straiele, am urmărit să demonstrez că geţii aveau o limbă inconfundabilă dar cu unele cuvinte care se găseau în latină. Această limbă vorbită de ei, noi o păstrăm în limba veche si contemporană într-o măsură uimitoare iar pretinsa latinizare a poporului român s-a realizat în fapt începînd cu a doua jumătate a secolului XlX şi continuă si astăzi. În susţinerea celor afirmate voi apela la mai multe feluri de probe care au stat si stau si în prezent la îndemîna celor care se ocupă cu studierea originii limbii române.
Argumente istorice. Ocupaţia romană asupra Geţiei/Daciei a durat aproximativ 165 de ani si a inclus în provinciile controlate de cuceritori doar o parte din teritoriul locuit de triburile geţilor. Aceste zone au avut atît un rol economic cît si un rol strategic pe care romanii l-au luat în considerare mereu la împărţirea teritorială făcută de-a lungul ocupaţiei. Se spune că în această perioadă atît de scurtă, geţii ca nişte sărîntoci si-au lepădat limba precum o boarfă uzată si plini de dragoste pentru cuceritori au mers în castrele lor să ia lecţii de latină iar cei mai grei de căpăţînă(comatii) erau traşi de coamă. Istoria a consemnat că dragostea pe care o purtau geţii cuceritorilor romani s-a măsurat totdeauna numai cu ascuţişul săbiei iar relaţiile lor au fost numai între stăpîn şi slugă. Răscoalele nenumărate ale geţilor ocupaţi şi vizitele de lucru neanunţate ale geţilor liberi prin castrele romane sau peste Dunăre dovedesc că aceşti prădători chiar dacă aveau sub control o parte a gliei străbune nu au învins si dorinţa de neatîrnare a străbunilor noştri, aşa cum ne dăscălesc unii cu această poveste însăilată pe sub togă despre binefacerile civilizaţiei Romei. Romanii au urmărit să pună mîna în special pe minele de aur si argint din Apuseni care erau vitale pentru acest popor prădător si plin de arogantă. Nicăieri în istorie cuceritorul nu a venit să aducă celor cuceriţi flori, busuioc şi ceva parale, ei au adus, crime, jafuri de tot felul, nenorociri si distrugerea unor sisteme sociale cînd s-a trecut la ocuparea teritoriului. Să ne amintim ce dezmăţ a urmat la Roma după cucerirea Geţiei şi jefuirea ei de tot ce se putea jefui iar noi şi acum nu prididim să ne lăudăm prădătorii, o facem cu ei în orice ocazie, am făcut-o si cu turcii timp de cîteva secole, ne-am mai uitat si în est 45 de ani pînă am ameţit.
Albanezii au stat sub ocupaţie romană timp de 562 de ani si sub ocupatie bizantină aproape 9 secole şi nu s-au latinizat, nu s-au grecizat ci au rămas un popor căruia nu-i neagă nimeni originea tracă. Mai mult si în prezent ei au două dialecte desi ocuparea lor a fost totală atît sub romani cît si sub bizantini. Istro-românii, o comunitate de cîteva mii de oameni emigrată din Ardeal în secolul XV în Croaţia sau poate o rămăşiţă a vechilor geţi, îşi mai păstrează si în prezent dialectul chiar dacă numărul lor s-a redus la cca 200 persoane. Ardelenii au stat sub ocupaţie maghiară cca 800 de ani şi nu si-au pierdut limba sau obiceiurile aşa cum ar trebui să fie după dogma latinităţii.
Lipovenii au 300 de ani de cînd trăiesc în mijlocul poporului român dar si-au păstrat cu sfinţenie limba si obiceiurile, la fel este situaţia ţiganilor cu care convieţuim de cca 600 de ani. Cel mai concludent exemplu este al aromânilor care, deşi au un dialect apropiat cu limba noastră, totuşi nu şi-au pierdut identitatea lingvistică si tradiţiile chiar dacă convieţuim de peste 2000 de ani. Prea ne cred unii proşti sau grei de cap!!
Asemenea argumente nu dau bine deloc la dogma latinităţii, povestea este prea străvezie ca să fie si adevărată. Dar să mergem cu pipăitul chiar în bîrlogul ursului(romanilor) să vedem cum stau lucrurile la ei acasă în ciubota italică. Istoria ne spune că puterea militară a Romei s-a înzdrăvenit după mari opinteli împotriva etruscilor, triburilor samnite, celţilor din nordul peninsulei italice, grecilor din sudul peninsulei, a punilor care au bătut în porţile Romei într-o vizită nepoftită. După ce-au supus toată peninsula la sfîrşitul secolului lll î.e.n. şi nu au mai avut pe cine jefui(acesta era obiectivul oricărui război în antichitate dus pe teritoriul străin) romanii si-au înălţat ochii către răsărit si în urma unor războaie cumplite au ajuns să controleze toată peninsula balcanică pînă la Dunăre. Mă opresc aici pentru că atît ne interesează pe noi. Dacă săndăluţa romană a păşit falnic în toată peninsula italică timp de aproape 700(şapte sute) de ani cît au controlat-o pînă la prăbuşirea Imperiului Roman de Apus în anul 476 e.n., cum pot explica magiştrii noştri în lingvistică faptul că şi în prezent în Italia se vorbesc 12 dialecte iar în România(fosta Dacie) nu există dialecte chiar dacă a fost sub ocupaţie romană numai jumătate din teritoriu timp de 165 de ani.
Grija prădătorilor fată de cei prădaţi este consemnată de istorie ca un blestem al celor neputincioşi în fata violentei oarbe sau a vicleniei.
Spaniolii, după ce i-au măcelărit pe incaşi şi celelalte popoare amerindiene le-au mai dat si o mulţime de boli care au făcut ravagii reducînt populaţia la aproape la un sfert într-o sută de ani. Cu tot acest dezastru ei si-au păstrat limba si cultura chiar dacă de atunci trăiesc într-un mediu social străin lor. Popoarele din Africa ce au fost tratate cu o sălbăticie greu de imaginat au reuşit să-si păstreze limba si cultura în ciuda faptului că sistemul social a fost distrus în cea mai mare parte. Să facă geţii excepţie de la această regulă elementară a supravieţuirii în care orice supus încearcă să-si păstreze identitatea si să scape cît mai repede de stăpîn? Nimeni cu mintea întreagă nu poate accepta această tîmpenie. Ei care erau cel mai numeros popor din Europa nu s-au vîndut ca o turmă de oi cohortelor romane iar cel mai bun exemplu este moartea viteazului Diogio/ Decebal după zicerea romană, care a preferat să se sinucidă decît să fie circar la Roma. Dar acest blestem al istoriei ne-a făcut să avem circari printre noi si chiar la noi acasă. Cine nu vrea să gîndească însemnă că nu are cu ce să gîndească şi pentru o asemenea meteahnă nu va fi pus în obezi sau trimis la ocnă.
Argumente etnografice. Columna lui Traian din Roma ni-i prezintă pe geţi îmbrăcaţi în iţari cu căciulă(cuşmă) si cămaşă lungă pînă aproape de genunchi încinsă cu un brîu. În picioare purtau opinci iar ca arme foloseau arcul cu săgeţi si sabia încovoiată la vîrf. Femeile dace purtau cămaşă lungă peste genunchi cu deschidere la gît si umblau încinse pe mijloc. Imaginea de pe columnă este în fapt imaginea tipică a ţărancei si ţăranului român de la începutul secolului XX. Dar acest port este specific si aromânilor, popor care vorbeşte un dialect apropiat de limba române si pe care istoria l-a consemnat foarte rar. Greu de acceptat ideea că geţii au renunţat la limbă în 165 de ani de ocupaţie străină dar si-au păstrat intact portul timp de 2000 de ani iar în portul lor actual nu se găseşte nici un element din vestimentaţia romanilor! Să ne oprim asupra elementelor de vestimentaţie specifice celor două popoare. Femeile romane purtau în picioare: campodes(sandale uşoare pentru drumeţie), coturni (botine scumpe pentru teatru si ceremonial), crepidae(botine de folosinţă curentă), conipodes(pantofi cu vîrf ascuţit), calceus(papuci din piele de căprioară), enemides(pantofi cu vîrf moale), lancia(papuci de casă), laconica(sandale pentru plimbare) muleus(papuci din stofă brodată cu aur), peribarides(încălţăminte numai pentru nobili) saltides(pantofi uşori pentru dans) iar femeile gete purtau opinci sau umblau cu picioarele goale. După cum se vede nu le-am moştenit nimic din vestimentaţie. Si invers să vedem dacă vestimentaţia noastră se găseşte în latină, vom constata: căciulă(pileus), călţun(caliga), cămaşă(subbcula), cojoc(pelliceum), iţari(bracae). Dacă nu le-am preluat portul şi nu le-am asimilat cuvintele ce definesc vestimentaţia atunci cum susţin lingviştii că geţii au renunţat la limba lor şi aşa, într-o sminteală generală s-au trezit vorbind latina pe coclauri. Nici folclorul si nici tradiţiile noastre nu sînt comune cu cele ale latinilor chiar dacă unii bagă în această matriţă tot ce este specific şi ne individualizează de alţii. Dovada vine si de la tradiţia mărţişorului care nu se găseşte în obiceiurile romanilor dar ai noştri latinişti spun că tot de la Rîm se trage şi şnuruleţul cu cele două buburuze. Ei ştiu că în siturile arheologice din România s-au descoperit mărtisoare vechi de 8000 de ani iar tradiţia acestei podoabe de primăvară o au numai românii, bulgarii, aromânii si albanezii, adică cei care cu mii de ani formau marea familie a tracilor după vorba grecilor. Iar bulgarii au preluat acest obicei de la geţii/mesii cînd s-au aşezat în sudul Dunării în secolul Vl e.n.. Termenii noştri care definesc vestimentaţia tradiţională sînt mult mai vechi decît cotropirea Daciei de către romani şi nu au nimic comun cu limba acestor invadatori. Geţii locuiau în cătune şi sate fiind organizaţi pe şatre iar romani pripăşiţi pe la noi trăiau în canabae – aşezări de lîngă taberele militare; vici – aşezări rurale unde anexau şi cătunele băştinaşilor şi pagi – denumirea aşezărilor formate din populaţia autohtonă. După cum se vede nimic comun în sistemul de organizare administrativă nu am păstrat de la aceşti prădători. Dar de ce avem unele cuvinte comune fonetic si semantic cu limba latină ?
Argumente lingvistice. Ca să facem lumină în această nebuloasă a originii limbii române trebuie să vedem cine au fost latinii si originea limbii lor. Mitologia romană spune că neamul latinilor ar fi venit în Italia după distrugerea Troiei de către greci iar ei sînt urmaşii troienilor. Povestea este încîntătoare numai că nu a avut putere de convingere la istorici pînă a venit un ,,nespecialist” nepoftit pe nume Schliemann, care, după ce si-a otrăvit mintea cu Iliada a spus că războiul Troiei este o realitate istorică. Această afirmaţie trebuia verificată şi dovedită cu probe. Mergînd pe urmele povestirii lui Homer, Schliemann a descoperit ruinele Troiei, a crezut că a descoperit comoara lui Priam şi a confirmat că Iliada trebuie privită ca o sursă de informaţii istorice. Si atunci de ce nu vrem să acceptăm si ideea că latinii ar fi urmaşii troienilor cînd evenimentul este menţionat cu lux de amănunte în Iliada. Arheologia ne oferă probe indiscutabile că ţinutul carpatic a fost locuit încă din mileniul XV iar din mileniul Vll există mai multe centre de cultură a căror viată poate fi urmărită o perioadă lungă de timp. În sudul Dunării, în peninsula balcanică şi Grecia probele arheologice dovedesc începînd cu mileniul V, existenta unor populaţii care practicau păstoritul si o formă de agricultură mai simplă. Peste mare, în podişul Anatoliei, cultura de la Çatal Hűyűk a înflorit în aceeaşi perioadă. În mileniul V din Carpaţi pînă în Anatolia existau comunităţi umane care ne-au lăsat dovezi clare ale trecerii lor prin timp. Iar Troia a fost un centru important de tranzit între aceste două orizonturi ale lumii vechi, nordul carpatic si sudul anatolian cu Asia Mică. Troia ca centru urban a fost datat din mileniul lll, a fost distrus de mai multe ori si iar reconstruit pînă l-au făcut cenuşă aheii iar Homer a pus în versuri acest eveniment tragic lăsîndu-l posterităţii. Populaţia acestei zone era un amestec de pelasgi ca vechi locuitori ai Greciei, ionieni(din neamul ilirilor si al tracilor), misi, hititi poate ahei si alte seminţii. Poziţia geografică îi permitea să controleze comerţul dintre nord si sud iar în jur avea un ţinut foarte roditor, renumit pentru creşterea oilor şi cailor. Opulenta si luxul acestei cetăţi a atras poftele aheilor, care trăiau mai mult din jaf si silnicii. După ce au cucerit oraşul cu faimosul ,,cal troian” l-au jefuit si l-au dat pradă focului iar o parte din locuitori s-au salvat plecînd spre alte meleaguri si ajungînd în Italia. Valurile de invadatori – ionieni, ahei, eolieni si dorieni – care s-au stabilit în Grecia i-au împins pe pelasgi de pe litoral în ţinuturile cele mai grele vieţii, în munţii din nord. În ,,perioada obscură” a grecilor(secolele Xll – Vll î.e.n.) nu se mai aminteşte nimic de pelasgi dar aceasta nu înseamnă că ei au dispărut sau au fost asimilaţi de greci. Din comercianţi si pescari, pelasgii au devenit păstori în munţi pe platourile aride si înalte. Pe acest teritoriu, la sfîrşitul secolului V î.e.n. se formează si se consolidează statul macedonean ca o monarhie. Macedonenii(machidonii) vorbeau o limbă diferită de a grecilor si erau priviţi de aceştia ca barbari. Filip, regele Macedonie (359-336 î.e.n.) a organizat statul si armata devenind cea mai mare putere în zonă ceea ce nu-i încînta deloc pe greci. Acesta a cerut să participe la întrecerile olimpice a grecilor din anul 340 î.e.n. dar a fost refuzat pe motiv că este barbar(străin) iar sărbătoarea este numai a elenilor. După doi ani, prin bătălia de la Cheroneea, Filip îi învinge pe greci si supune toate oraşele state. Fiul acestuia, Alexandru Makidon a preluat conducerea statului în anul 336 î.e.n. si a împins graniţele puterii sale pînă în India, fondînd imperiul elenistic. Capitala regatului macedonean se numea Pela (pel: a fi întuneca, a se murdări, a se plimba, a defila + a: a adăpa vitele, străbun, rădăcină, braţ, armă, neam, clan), adică baştina păstorilor sau rădăcina neamului păstorilor. Pe acelaşi teritoriu al munţilor din nordul Greciei cîteva secole mai tîrziu istoria îi menţionează pe macedoromâni(machidoni) sau aromâni. În limba română veche cuvîntul pelag are semnificaţia de întindere mare de ape, mare, imensitate si se compune din fonemele emegi(limba străbunilor carpatici) pel: a fi întunecat, confuz, a se murdări, a defila, a se plimba + ag: a aranja, loc, parte, faimă, coastă, învechit. Acest cuvînt arată că a existat de-a lungul timpului o legătură strînsă între cei din nordul si sudul Dunării. Cum aceşti pelasgi erau navigatori iar tara lor(Grecia) era înconjurată de ape, cei din nord i-au reţinut fonetic si semantic aşa pentru că vorbeau aceeaşi limbă sau o limbă foarte apropiată. Dar acest cuvînt există si în latină sub forma pelagus ce semnifică întindere mare de ape, mare, largul mării. Deci cele două limbi păstrînd termenul pelag/pelagus într-o formă apropiată dar cu aceeaşi semnificaţie semantică, înseamnă că au o rădăcină comună. Populaţia din sudul Dunării, în mileniile V-l î.e.n. vorbea o limbă apropiată cu cea din nord pentru că pelasgii erau neamuri apropiate cu triburile carpato-dunărene, asa cum este în prezent aromâna si româna. Dar în ţinutul lor de origine – regiunea muntoasă a Macedoniei, există o depresiune cu aspect de cîmpie numită Pelagonia(pelag + on: popor, neam, a locui, rude + ia: tinut, avere, a apăra) iar în NV regiunii există o vale numită Polag iar pe la 1200 exista în această regiune o cetate numită Pelag. Aceste cuvinte arată că neamul pelasgilor nu a dispărut niciodată din sudul Dunării chiar dacă fiecare l-a botezat după timp si nărav. Ei îsi ziceau în epoca feudală armîn (aromîni sau makidoni) iar cei din nordul Dunării îsi spuneau rumîn.
Cuvîntul pater, în latină cu sensul de tată biologic dar şi de seful unei familii formate din mai multe generaţii sau a unui clan se găseşte în eme-gi sub forma patesi si are întelesul de administrator, guvernator. Sensul social al termenului este cel care se îngrijeste de existenta unei comunităţi si de raporturile dintre comunitate si indivizi sau dintre membrii comunităţii. În quichua există termenul de patiri cu semnificaţia de responsabil sătesc ce împarte puii de lama cînd se întorc toamna de la păşunat. Cu aceeaşi semantică limba română are cuvîntul părinţi formă puţin modificată prin inversarea ultimelor silabe. Dar limba noastră are si forma de pater cu sensul de nebun, violent, ţîcnit. Ca să înţelegem semnificaţia acestui cuvînt trebuie să umblăm puţin prin memoria istoriei si să ne amintim de năravurile si apucăturile romanilor. Înnebuniţi după avere si putere, au urmărit în perioada lor de glorie să cucerească lumea pe care o puteau pipăi cu ascuţişul săbiei si aşa nepoftiţi sau arătat si la graniţele Geţiei. După ce au supus sub jugul lor jumătate din teritoriul locuit de daci, au aplicat sistematic o jefuire absolută a bogăţiilor inclusiv robirea populaţiei aptă de efort fizic. Zona ocupată de romani arată clar că îi interesa aurul si argintul ce stătea ascuns în pîntecele munţilor Apuseni. Pentru pretenţia lor de civilizatori si apărători ai celor slabi, geţii i-au considerat nebuni pe motiv că ei nu au rîvnit la civilizaţia romană, nu au alergat după aurul si argintul lor iar ocrotirea era numai sclavie. Poate doreau să-i convingă pe geţi că sînt smintiţi de nu-si folosesc bogăţiile atît de trebuincioase Romei pentru măceluri si orgii numite subţire ,,serbări ale victoriei”. Niciodată prădătorii nu au adus fericire celor prădaţi aşa cum au pretins iar noi cunoaştem vicleşugul venit atît din est cît si din vest. Orice nepoftit îşi arată interesul şi intenţiile generoase cînd aveai ceva pe care nu erai dispus să-l cedezi.
Mai avem noi un cuvinţel pe care foarte mulţi ni-l pun în nas cînd este vorba de originea neamului si a limbii. Zice cronicarul în al său letopiseţ că ,,de la Rîm ne tragem”. Eu cred că de la Rîm ni se trage! În eme-gi (limba străbunilor carpatici) rîm are semnificaţia de străin, duşman, a distruge, ostilitate, rău, necaz. În limba română există verbul a rîma cu sensul a duşmăni, a face rău, a pizmui, a pune la cale o ticăloşie, a batjocori, a umbla cu vicleşuguri. Identitatea semantică şi fonetică nu poate fi pusă in discuţie. Spun profeţii întru adevăruri plăsmuite că acest cuvînt vine din limba slavă si arată chiar capitala imperiului roman. Dar slavii au venit peste noi la cca două secole după retragerea romană din Geţia. Atît dispreţ arată fată de memoria acestui popor, care după imaginaţia lor bolnavă, şi-a uitat prădătorul ce i-a transformat în robi si le-a luat chiar cenuşa din vatră? Noi i-am păstrat ca duşmani si oameni vicleni puşi numai pe răutăţi si această semnificaţie dăinuie si astăzi în expresia ,,mă rîmi”. De ce nu admitem că slavii au împrumutat din limba noastră acest termen pentru că geţii au intrat în contact cu romanii cu cca 500 de ani înaintea lor si i-au cunoscut foarte bine dar mai ales le-au suportat 165 de ani tirania si violenta însoţită de un jaf fără pereche.
Grecii numeau poporul de la nordul Dunării, get. În eme-gi există cuvîntul git cu sensul de bărbat, viguros, a conduce, a stăpîni, lung, îndepărtat, vag şi giti(gidi) cu sensul de gînditor, duh, suflet, a medita, a se întrista. În migrarea lor către sud triburile de greci au trecut pe la noi si ne-au găsit aici stăpînind munţii si apele; eram destul de numeroşi si de puternici ca să nu ne sfîrîie călcîile la vederea lor. În cultura greacă, geţii au fost consideraţi ca un popor plin de înţelepciune si cu năravul meditaţiei, de unde ne-a rămas această meteahnă a mioriticului. În limba română avem cuvîntul getbeget (get + be: a fi generos, a dezvălui, a arăta, a merge departe, distantă mare + get) cu sensul de neaoş, din moşi strămoşi, străvechi, autentic care te duce cu gîndul la rădăcina străveche a neamului nostru, suntem urmaşii geţilor, adevăraţi, cei din vechime.

Chemare la neuitare VIII

Cuvinte care se găsesc identic sau apropiat în emegi, româna veche si engleză.
a: interjecţie care exprimă uimire, uluire, nedumerire sau articol = a: interjecţie – vai!; prepoziţie – unde, cînd, încotro, arată mişcarea, articol – sufix cauzal, [a: uimire, mirare, nedumerire].
aga: conducător, sef militar = aga: coroană, regalitate, faimă, [age: vîrstă, a îmbătrîni].
agil: abil, priceput, istet = igi-il: a direcţiona ochii spre, [agile: vioi, sprinten].
ah,ahi: nedumerire, aprobare, confirmare, a încuviinţa o acţiune, a primi o răsplată = ah,ahi: a se grăbi, arogantă, trufie, a fi de partea cuiva, răsplată, [ah!].
altar: locul unde se aduc ofrandele sau se fac sacrificiile într-un cult religios. Neamul emeş avea o religie monoteistă cu An în frunte ca entitate spirituală ce reprezintă veşnicia si de unde vin toate. Ziguratele erau construcţii atît cu caracter laic dar si religios, aveau forma unor piramide în trepte iar în vîrf exista un altar unde se aduceau ofrandele si sacrificiile = al-tar: a ciopli cu o unealtă, a îndepărta prin tăiere, a delimita, a finisa, a grava [altar: altar].
am: posesie, existentă = am: a fi, [am: a exista].
an: unitate de măsură a timpului, format din 365 de zile si cuprinde o rotaţie completă a Pămîntului în jurul Soarelui. Vechile populaţii percepeau anul ca o veşnică schimbare de două anotimpuri, vara si iarna determinate direct de ciclul agrar. Vara începea odată cu perioada muncilor agricole (martie-aprilie) si se termina cînd se aduna recolta (septembrie-octombrie), după care venea iarna iar Anul Nou era sărbătorit în luna martie ca o sărbătoare a renaşterii si reînvierii. Această tradiţie s-a păstrat la români pînă la începutul secolului XVlll.= an: lumină, cer, rai, An Nou, seminţe, ciorchine, înalt, [an: excelent].
angara: obligaţii impuse în trecut ţăranilor peste cele legiuite, muncă fără plată, corvoadă, belea, greutate, necaz = a-ngar: a acţiona puternic, a persecuta, a rezista, a subjuga, [anger: mînie, violentă].
are: cuvînt care arată posesia unui obiect sau a unei însuşiri de caracter = a-ri: a da naştere, a zămisli, [are: a avea].
argument: suportul unor idei, posibilitatea de a convinge pe cineva, probe în dovedirea unor afirmatii, mijloacele prin care se realizează o demonstraţie = adament: argument, luptă, bătaie, [argument: dovadă, argument].
aria: suprafaţă de teren pregătită special pentru treierat, bătutul fasolelor, depozitarea cerealelor provizoriu pe cîmp. Se smulg buruienile, se nivelează terenul de muşuroaie iar pentru bătutul fasolelor se întinde pe arie pînze de dimensiuni mari = a-ri-a: întindere mare, desert, pustiu, district, spaţiu delimitat, [area: arie, suprafaţă de teren].
as: exprimă o poftă, o stare de nemulţumire = as: dorinţă, blestem, a pofti, a visa, a dori, a blestema, [as: ca si, pentru că].
at: cal bun, armăsar = at,ad: a trimite, a plimba afară, chiot, tată, [at: după, la].
ba: a behăi = ba: lînă, tunsoare, a scoate sunete, a purta [baa: a behăi].
baba: femeie bătrînă, femeie grasă si fără putere datorită vîrstei, care se ocupă cu ghicitul, în familie are grijă de copiii mici = ba-ba: a da, a împărţi, a prezice, caltaboş, terci din malţ încolţit, [babe: copil mic].
bag: acţiunea prin care un obiect sau fiinţă se introduce într-un spaţiu închis = bag: cuşcă, a închide în cuşcă [bag: a vîrî, sac, pungă, a şterpeli, tolbă, a aduna, a se umfla].
bal: scandal, tărăboi, balamuc, mulţime, agitaţie = bal: a săpa un canal, a canaliza, mulţime, [ball: mulţime, zgomot].
ban: mare dregător în Muntenia, conducător al Olteniei care răspundea numai în fata domnului si avea drept de judecată = ban,(ba-na): măsură adevărată, înclinare a capului, a se pleca, [ban: a interzice, a se pleca].
banda: grup de persoane care au scopuri comune sau pun la cale acţiuni comune, în realizarea celor propuse se sprijină reciproc = banda: sprijin, suport, a sprijini, a susţine, impetuos, fioros, pătimaş, [band: grup, ceată, echipă].
bara: obstacol din lemn sau din metal care se pune pentru a opri accesul pe un drum, blocarea unei căi de acces, obstacol natural care limitează orizontul = bara: a întinde, a desfăşura, a dispărea dincolo, a fi lungit, [bar: bară, barieră].
barbar: persoană violentă care distruge totul în cale, denumire dată de greci persoanelor străine de limba si tradiţiile lor = bar-bar: a se dezlănţui, a zdrobi, a lua cu asalt, străin, iscoditor [barbarian: violent, sălbatic].
barim: cel puţin, limită inferioară a unor reguli sau interese care condiţionează începerea unei acţiuni= bar-rim: tinut uscat, sterp, secetos, lipsit de resurse. [barium: mare, întins].
bariu: mare, mult, arătos = ba-ru: a întinde, a lărgi, arogantă [barium: bariu].
bat: a lovi, a pedepsi = bat,bad: a se urca pe, suferinţă, încercare grea, dificultate, fortăreaţă, [bat: a lovi cu bastonul].
bază: partea de jos a unei construcţii care se află în pămînt si se realizează din materiale mai putin finisate, locul de pornire a unei acţiuni, omul simplu dintr-o societare ierarhizată = ba-za: persoană fără valoare socială, [bases: bază].
be: sunetul scos de oi cînd se rătăcesc sau le este foame ori sete, a behăi = be: miros urît, a zbiera, a căuta, [baa: a behăi].
be: a îndemna pe cineva să bea, a trage la măsea = be: a curge, a fi generos, a striga, îngînfare, a se afuma, a şterge, [be: a comunica, a bea].
beli: a jupui, a bate cu năduf = bel,bil: a vîna, a da ghionti, a arde, săpuneală, a se încălzi, [belie: a defăima, a înjura].
bes: vînturi, gaze la stomac si intestine = bes,pes: a lărgi, pîntece, măruntaie, necazuri, [beshrew: a blestema].
bîze: muşte, albine = biz(e): a striga, a tipa, a alunga afară, [buzz: bîzîit, zumzăit, a bîzîi, a se afla în treabă].
boş: testicul = bos,pus: durere, mic, motive grave, [bosh: prostii, necazuri].
buba: umflătură cu puroi care apare în urma unei infecţii, iritaţie a pielii = bu-bu: puroi, bubos, a băga în foc, a arde, a apare, [buble: a face băşici].
buci: cur, a bate la buci – a primi bătaie, a lua la buci – a rămîne însărcinată = buci,pus: tare, a supăra, a mîhni, durere, îngust, suferinţă, durerile facerii, [buck: ţap, mascul, a se înfierbînta].
buluc: năvală mare, grămadă, droaie, toţi deodată, gloată, în masă, cu grămada, unul peste altul, deodată, îmbulzeală, iute, repede = buluc,bulug: a se năpusti, a da buzna, a da junghiuri, a trage, a izbi, a fi nervos, musculos [bullock: bou].
bun: satisfacţie, reuşită, a se confirma o stare de fapt = bun: luminat, uşor, deschis, suplu, rar, [bun: coc].
buş: trîntă, lovitură, a culca la pământ, a bate = bus,pus: durere, suferinţă, voinic, tare, [bush: tufă].
campa: a întinde corturile, a tăbărî = canpa,ganba: piată, loc de vînzare, mulţime, a evalua, [camp: tabără].
cana: vas mic pentru băut lichide = cana: a tulbura, a agita, atent, [can: cană].
canon: chin, necaz, supărare mare, jale, constrîngere = canon,canun: urlet, strigăt puternic, [canon: muncă, regulă].
cap: extremitatea superioară a corpului omenesc sau cea anterioară a animalelor unde se află creierul, principalele organe de simt si gura, început, în fată = cap,cab: a fi atent la concentrarea gîndurilor, a creste atenţia, (figurativ) locul unde se măsoară si se cîntăreşte totul, [cap: capac, vîrf, culme].
car: mijloc de transport cu două sau patru roti folosit atît pentru deplasări cît si în lupte = car: a sosi la, a trimite, a mîna, a călători, a transporta, [car: car].
cara: a transporta, a duce, a primi, a trimite, a da, a mîna, a călători în afară, a face = car: chei, port, a primi, a trimite, a da, a mîna, a călători în afară, a face, a transporta, a scoate la păşunat, a jefui, a scăpa, a ieşi, a evada, [carat: cărat].
caz: sanşă, ocazie, apariţie = caz,gaz: posibilitate, şansă, a se ivi, a apărea, a se înghesui, a se certa pentru, [case: caz].
căpăra: a zgîrîia, a fierbe, a se înfuria, a scînteia = capari,gaba-ri: a se confrunta, [caper: poznă, a se zbengui].
cer: a face o solicitare, a obliga la o decizie = cer,ser: a decide, a fi obligat, [cheer: a consola, a ajuta].
cică: chipurile, vorba vine!, cam aşa = cic,gig: a fi abătut, a părăsi, a respinge, ignorant, întunecat, [check: mic, esec].
cin: clasă, tagmă, breaslă, dregătorie = cen,sen: ceartă, dispută, luptă, gîlceavă, tărăboi, [kin: înrudit].
cioc: gest făcut la petreceri prin atingerea paharelor sau a cănilor după care se bea continutul si are semnificaţia de noroc, belşug; gura păsărilor = cioc,sug: hrană, alimente, provizii, portie de hrană, [chuck: cioconit, mîncare].
cip: cîntecul păsărilor zburătoare care îsi invită partenerul la dans = cip,gib: a dansa, a se îndoi, gratie [chirp: a ciripi].
cir: terci subţire din mămăligă, turtă din făină de grîu si apă coaptă pe plită = cir,sir: a curge, a amesteca, a scufunda în apă, foc, [cheer: mîncare].
ciri: suflet, fire = ciri,giri: curat, a scoate la iveală, a admite, a închide gura cuiva, [cheer: stare sufletească, aclamaţie].
ciur: dispozitiv prin care se cerne = ciur,sur: lut pentru tăbliţe care era dat prin ciur si apoi modelat pentru scris, [churn: a agita, a frămînta].
cît: a alunga mîţa şi semnifică ,,du-te la şoareci – chit” = cît, gid: a trage, a prinde, a strînge, a înhăta, [cats : pisică]. chendelă: lăuză, femeie care a născut un copil viu si sănătos aducînd bucurie familiei si comunităţii din care face parte = chi-enedi: bucurînd pămîntul, dansînd, [kind: amabil, specific, rasă, neam].
chenead: closet, privată, umblătoare = chi-enedi: bucurînd pămîntul, miscînd [kennel: cocioabă, bordei].
chilă: partea de jos a navei aflată sub apă pe care se fixează lateralele = chi-la: a observa, a fi atent la, a potrivi, a îndrepta, a lua în seamă. [keel: a răsturna, partea unui nave care stă în apă, a arunca pe spate].
chila: măsură pentru volum egală cu l litru = chi-la: măsură pentru lichide egală cu 1,2 litri [kilo: kilogram].
chiler: încăpere mică si retrasă, loc de taină, spatiu foarte mic într-un perete, firidă = chilim: grup de animale mici si fricoase, mamifer foarte mic [killer: ucigaş plătit, cel care te omoară pe la spate].
chili: a ascuţi, a pregăti o unealtă pentru tăiat, a pili = chili: în totalitate, a roade cu pricepere [kill: a pregăti pentru tăiat].
chin: muncă istovitoare = chin: muncă, timp de lucru, a pune la muncă, a se crispa, muncă istovitoare, [kine: a intimida].
chindie: timp al zilei către apusul soarelui, masă luată de lucrători la cîmp pe la orele patru după amiază, concert de seară dat de muzica domnească, instrumente muzicale asemănătoare cu toba mare, dans tărănesc asemănător cu sîrba = chi-enedi: bucurînd pămîntul, dansînd, veselind, [kind: specific, propriu, natură].
chingi: bucăţi de lemn care se pun pentru a întări o structură de lemn, fîsii de pînză sau piele din hamul cailor, prinsă de hloabe si folosită pentru protecţia abdomenului la cai, fîşie de pînză sau piele folosită pentru fixarea şeii, cingătoare de pînză groasă folosită pentru protecţia abdomenului la femeile însărcinate sau la oamenii care fac efort fizic deosebit, ,,a tine închingi” – a constrînge, a controla, ,,a lăsa din chingi” – a lăsa liber, ,,a-l tine chingile” – a fi sau a se simţi în putere, a fi în stare = chi-en-gi: denumirea emegi a teritoriului dintre Tigru, Eufrat şi Golful Persic [king: rege, a conduce, a robi].
chip: stare de nelinişte, obrăznicie, scandal, gălăgie = chip,chib: a lega, a potoli, a linişti, a tine în frîu, a domoli [keep: a păstra, a retine, a înşfăca, a tine în captivitate].
chit: suman negru sau alb, tundră, a achita integral o datorie, a compensa o datorie = chit,chid: a aranja, a pregăti, a se strîmba, a merge, a nimeri, a cîştiga, a retrage, a şterge, a deposeda, a da, a dezvălui, [kid: a păcăli, a glumi].
chiti: a ochi, a trage la tintă, a pune la cale ceva, a aprecia, a tine socoteală = chi-ti: loc delimitat, rînduială, ordine obligatorie, a tinti [kitty: a aduna, a încărca, economii, a bate ţăruşi, a copleşi cu beneficii].
codi: a se frăsui, a-si da importantă, a vorbi mult si tare = codi,gu-di: a face zgomot, a vorbi tare, [cuddy: prost, nătîng].
cop: fund de cos sau de pălărie, urcior, cană de un litru, cofă, conţinutul unei căni, măsură de capacitate de aproape un litru = cop,cub: cos din trestie sau răchită, împletitor de coşuri sau rogojini, [cop: a prinde, a înhăţa].
cucu: pasăre de culoare cenuşiu-închis care depune ouăle în alte cuiburi iar puii sunt crescuţi de aceşti părinţi adoptivi, persoană singură care nu comunică cu nimeni si preferă singurătatea ,,singur cuc” = cucu: întuneric, umbră, culoare închisă, loc întunecos, [cuckoo: cuc].
cupă: vas pentru băut vin, vas de lemn scobit, folosit de ciobani la stînă pentru apă, lapte, caş, cofă cu care se ia mălaiul, unitate de măsură pentru lichide, cofă, oca, vasul cu care se ia vama la moară = cupa,gub(a): a opri, a pregăti din timp, a servi, a ajuta, a împlini, a pune deoparte, a curăţa, [cup: cupă, cană].
cur: fund, şezut, buci, anus, organ sexual feminin = cur: a atinge, a se ridica, intrare, ieşire, a intra, a elibera, a uimi, a fermeca, a da la spinare, des, stufos, proeminent, mare, [cur: mitocan].
cut: cal şchiop de un picior = cut,cud: a tăia, a răni, a blestema [cut: tăietură].
dagă: pumnal cu lama scurtă si groasă, în trei muchii, cu vîrf ascuţit, cu întrebuinţare şi semnificaţie religioasă şi socială = da-ga: asociaţie, organizaţie, cameră, casă, grup conducător, drum , a se aduna, [dagger: pumnal].
dală: placă din piatră sau ceramică folosită pentru pardoseli. Neamul emeş, pentru că nu avea piatră suficientă a inventat cuiele din ceramică arsă si smăltuită. Aceste cuie se fixau atît pe zidurile exterioare si interioare cît si pe podea realizînd suprafeţe netede, rezistente si policrome = dala: ac, daltă, a găuri, a pătrunde [dale: vale, suprafaţă netedă].
dam: sură mică, grajd primitiv, bordei, adăpostul unei familii sărace, acoperişul capului pentru soţ şi soţie = dam: sot si sotie, cei care îsi duc viata împreună si vor lăsa în urma lor urmaşi [dam: femelă, femeie].
dar: obiect care se dă unei persoane ca recunoştinţă si respect, parte dintr-un întreg care se dă cu titlu gratuit, ofrande, jertfe, pomeni, realizări de excepţie în concepţia creştină, a împărţi, a distribui, a rupe, a fragmenta = dar: a împărţi, a rupe, a tăia, a culege, sticlă mică, pahar mic [dare: a îndrăzni].
dări: obligaţii către stat, domnitor sau boier, biruri = da-ri: a achita dintr-o obligaţie, a apăra [dare: a înfrunta, a provoca].
deduc: reţin, judec = di-duc,di-dug: a judeca, a deduce, [deduce: a deduce].
dig: construcţie pe lungimea malului unui rîu cu scopul de a feri de inundaţii sau de-a curmezişul cu scopul de a crea o acumulare de apă. Executată din pămînt si întărită pe partea apei cu faşine de nuiele sau cu plante care trăiesc în mediu umed = dig: a fi umed, domol, care poate fi exploatat [dig: săpare, a lucra cu sapa, a înfige].
doli: a ocoli, a curge lin = doli,dul(i): movilă, dîmb, morman, a se ascunde, a se adăposti, a se apăra, [dole: destin ].
dop: obiectul care astupă o gură = dop,dub: a introduce tăbliţa într-un recipient, a umple, a păstra, [dope: a acoperi cu].
dosi: a ascunde, a acoperi, a feri vederii = dosu,dusu: coşurile folosite la curăţirea canalelor si purtate pe cobiliţă pe care lucrătorul nu le vede simultan, [doss: pat, a dormi într-un azil].
dubi: a tăbăci, a argăsi, (despre in si cînepă) a se muia, a se topi, a se destrăma = dub(i): recipient mare, a umple, a păstra, a amesteca, a vopsi, a aşeza [dub: a unge pielea cu grăsime sau cu răbuială, a păcăli].
dulu: a dezlega, a da drumul = dul(u): a aduna, a spune, a se supune, adăpost [dull: slab, plăpînd, durere].
dup: mers foarte apăsat, a alerga cu paşi grei, a dupăi = dup,dub: a lovi cu piciorul, a hurui, [dup: găgăuţă, a prosti].
egal: stare de echilibru, raporturi de reciprocitate perfectă, relaţii sociale bazate pe principii recunoscute si acceptate de toţi membrii comunităţii. La neamul emeş, judecarea pricinilor se făcea la templu care avea atît un caracter religios (loc pentru ceremonii religioase) cît si un caracter laic (aici se judecau litigiile dintre membrii comunităţii respective si tot aici se făceau rezerve de produse alimentare pentru perioade de criză). Ţăranii din Moldova istorică au în casele lor o cameră cu destinaţie specială numită ,,casa mare”, ,,odaia mare”, unde se tine zestrea, icoanele de preţ, lucrurile de valoare si se sărbătoresc evenimente deosebite. Aici toţi cînd se aşează trebuie să respecte rînduiala impusă de gazdă în desfăşurarea evenimentului = e-gal: templu, palat, [egal: zău!, pe legea mea!].
gad: pureci, păduchi = gada: rufărie, lenjerie de corp de in sau de cînepă, [gad: a hoinări prin, a umbla aiurea].
gagă: termen respectuos pentru femeia care te ocroteşte = gag(a): a da sau a cîrpi cuiva o palmă, [gag: a constrînge la tăcere, a-i pune căluş].
gaj: garanţie = gaj,gaz: posibilitate, a se certa pentru, a anula, [gaj: gaj].
gat: zăgaz din piatră făcut de-a curmezişul unei ape curgătoare pentru a prinde peste = gata,gada: a termina o ţesătură, plasă, a prinde, a păzi, [gate: poartă].
găman: mîncăcios, găucios, lacom = gamun: grăunte de chimen, a aduna mîncare [gammon: suncă, a afuma slănină, a trage pe sfoară].
ger: frig puternic, scăderea temperaturii pînă la îngheţarea apei si distrugerea vegetaţiei = ger,gir: a alerga, a fugi, a se grăbi, a aluneca, adăpost, a rezista [gear: îmbrăcăminte, viteză, a se grăbi].
geri: împerecherea porcilor = giri: rît, a mirosi, a face rod, [gir: cuplat, unit].
gig: sul de pînză, val de tesătură = gig: a fi descurajat, nedreptate, [gig: sul de pînză].
gheb: cocoaşă, umflătură, dîmb, înălţime, ridicătură = gheb,gib: a se îndoi, a se îndrepta, a se apleca, a se apăra de, întunecat [gibe: glumă răutăcioasă, a lua în rîs, batjocură].
ghidi: interjecţie care exprimă mirarea, ia te uită! = gidi: eclipsă, a se întuneca, a se întrista cerul, [giddy: ameţit, uimit].
grădină: locul din jurul casei de la tară = garadin: a aseza în clăi, maldăr, a strînge, a lega [garden: grădină].
gol: spaţiu fără utilitate, teren necultivat, om sărac lipit = gol,gul: a distruge, a face să dispară [gul: a înşela, naiv].
guleai: chef, petrecere = gu-la: larg, mare, a creste, a fi exaltat, a se pleca, a îmbrăţişa, gură, gît [gullet: gît, a da pe gît].
gurgurel: persoană dragă, mai ales cînd vinul este stăpîn pe minte = gur-gur: recipient de 10 litri pentru vin [gurgle: a murmura, a gînguri].
guturai: secreţie a nasului, răceală = gu-tur: secreţie a nasului, [guttural: cu nasul înfundat, vorbire pe nas].
gut: porumbel = gut,gud: cuib, mulţime, scurt, mic, a sălta, a fîlfîi, a zbura, [gut: a curăţa de, a se curăţa].
hală: furtună, ploaie puternică = ha-la: a spăla, a izvorî, a curge, revărsare, fugă, direcţie, [hale: viguros, puternic].
hap: cacealma, hoţie,a trage pe sfoară = hap,hab: a descoperi necinstea, durere, a hărţui, a bate, [hap: întîmplare, soartă].
haram: afurisit, blestemat, degeaba, venit de pe drum = ha-ra-an: cale, drum, necunoscut [haranque: vehement].
hat: fîşie subţire de pămînt nearat care delimitează două proprietăţi = hat,had: precis, delimitat, [hatch: limită, linie].
hăti: a asmuţi cîinii, a zgîltîi pe cineva, a ghionti = hati,had(i): scandal gălăgie, nevinovat, [hate: a urî, a duşmăni].
hata: belea, pagubă, necaz = hata,hada: a se usca, a seca, nenorocire, belea, [hate: ură, belea, duşmănie].
hi: expresie cu care se alungă sau se opresc cîinii din lătrat = hi: a se pregăti, a alunga, a se gudura, [hi: noroc].
hîră: ceartă, neînţelegere, zîzanie = hir(a): a da naştere, a ceda, a accepta, [hire: plată, a angaja, liber].
hop: obstacol, săritură = hup: atlet, a sări, rîpă, adîncitură, a învinge, [hop: săritură].
hop: a ţopăi = hup: acrobat, a sări, a ţopăi la războiul de ţesut, [hop: a sări].
hoţ: cel care fură sau pradă, timpul favorabil al acţiunii este în zori de zi cînd stăpînii dorm iar dimineaţa au ocazia să constate paguba, cel ce umblă în zori de zi pe căi lăturalnice = hoţ,hud: adăpost, zori de zi [hot: ilegal, de contrabandă].
hudă: casă, locul de unde omul îşi începe ziua = hud(a): adăpost, vizuină, zori, dimineaţă, [huddle: a se ghemui unul în altul, mulţime].
hui: a ocărî, a certa, a cicăli = hu(i): nevrednic, slab, amărît, a rupe, a supăra [hue: strigăt, chiot, strigăt de atac].
hulă: om rău, de nimic, blestem = hu-la: a vorbi de rău, a face necazuri, a înjura, a blestema, a defăima, [hole: cusur].
huş: a fi supărat pe cineva, a alunga nişte păsări = huş: nesăbuit, furios, a fi mînios pe cineva, [hush: a înăbuşi, tăcere].
ie: da, asa e!, desigur!, întocmai! = i-i: a da de, a zări, a lăsa, a trimite [yes: da].
ira: strigăt de supărare cînd copii fac dezordine, mînie = ira: divinitate emeş a dezordinii, supărare [ire: mînie].
jap: a bate foarte rău, a jăpăi = jap,sab: a rezista la un atac, a opri, a doborî, a sparge afară, [jab: a bate, a lovi].
jar: a pune pe jar, a face scandal = jar,sar: cineva care strică sau îngrijorează, a fugi dincolo, a goni, [jar: a se certa].
jude: demnitar cu atribuţii judecătoreşti si administrative, stăpîn de rumâni, principe, judecător, judeţ, primar, conducător = jude,gu-de: a chema, a judeca, a opri, a se sfătui, a stăpîni, a striga, a porunci, a spune, [judge: a judeca, a aprecia].
jug: dispozitiv la care trag boii la car, instrument de tortură = jug,sug: porţie de hrană, alimente, provizii, [jug: a băga la zdup, închisoare].
jur: jurămînt = jur,gur: a cresta, a însemna pe răboj, a protesta, a contrazice, a se pleca, a stăpîni, a înceta, [jur: jurat].
lac: acumulare mare de apă realizată prin îndiguire = lac,lag: a se umfla în dimensiune, a se îngrămădi [lake: lac].
leg: testament = lag: liturghie pentru meditaţie, a se strînge la masă, a împărţi averea, tînăr, a cunoaşte [leg: escroc].
libir: persoană care decide în nume propriu, liber = libir: a duce o anumită viată, a locui, a trece, [liberty: libertate].
lip: jeg, murdărie pe corp, rapăn = lip,lib: a unge cu grăsime, a murdări, [lip: obraznic, nesimţire].
lipi: a pune un strat peste, a unge, a murui, a se apropia de = lipi,lib(i): a unge, a întinde[lip: a atinge cu buzele, a săruta, a fi aproape].
litie: slujbă ortodoxă pentru binefaceri şi belşug = litim,lidim: a primi, a cere, a accepta, a cuprinde, [litany: litanie].
local: ce aparţine de o anumită localitate, ţinut = local,lugal: stăpîn, om cu stare materială bună, rege, [local: de loc]. lugu: a duce cu vorba, a trage pe sfoară, a fi escroc = lu-gu: a înşela, a fi escroc, a nu fi corect, [lug: rîmă, vierme].
ma: mamă = ma: a se naşte din, a naşte, a ajunge la maturitate, familie [ma: mamă].
madea: temă, pricină, afacere, chestiune = ma-da: domeniu, zonă, pricină, [madden: a supăra, a enerva].
malac: om robust, om mare = malac,ma-lag: apărător, susţinător, om puternic, a lega, a se întări, [male: bărbătesc].
mami: cuvînt de alint pentru mamă, femeie care a născut sau are în creştere copii = mami: divinitate emeş, care a făcut din lut, după chipul ei, şapte bărbaţi şi şapte femei, a suflat viată asupra lor dînd naştere neamului omenesc, mit care se găseşte identic în Biblie, [mammy: mamă].
muma: mamă, cea care perpetuează neamul si comunitatea = mu-mu-a: pe vremea tuturor familiilor(a străbunilor), pe vremea cînd indivizii aveau cunoştinţă de strămoşul lor comun, [mummy: mamă].
man: nume de persoană = man: partener, asociat, pereche, bogăţie [man: soţ].
mangă: surpătură în mal, prăpastie, drum sub nivelul ogoarelor din jur care poate deveni impracticabil în perioade ploioase sau cînd viscoleşte = mangar: încărcătura maximă a unei bărci, [mangy: stare proastă].
masa: obiectul pe care se aşează bucatele pentru a fi mîncate, acţiunea de a mînca = ma-sa: un cos cu alimente, [mash: amestec de malţ cu apă fiartă, terci].
maz: sumă de bani majorînd miza iniţială, în plus, acţiune nesăbuită = maaz: exuberant, dans femeiesc [maze: confuzie].
meal: pămînt alb, bun de spoit casele = mea-lu: cît de mult, [meal: praf, pudră].
melic: inflamarea glandelor de la gîtul cailor = meli: gît, arzător, fierbinte, beregată, omuşor, faringe. [melee: încăierare].
meritu: faimă, reputaţie = mi-ri-tum: un instrument muzical, [merit: valoare, a merita].
mesi: a sta la masă, a chefui = mes(i): a dărui ceva, a înzestra, a oferi, a da cu adevărat, [mesh: tocană, terci].
mili: a fi cuprins de milă, a se îndura = mili: voce, a spune, a ruga, a face gălăgie, a străluci, adevărat, [mile: milă].
mină: săpătură subterană de unde se extrag minereuri = mina: belşug, tovarăş, a se asocia cu, a convieţui, [mine: mină].
mizer: sărac, nevoiaş, cu haine murdare sau rupte = me-ze-er-ra: zdrenţe, haine murdare, a murdări [misery: mizerie].
moace: figuri, oameni prosti si blegi, leneşi, tonţi = moace,mu-a-se: pentru că, deoarece, persoane cunoscute, flecari [mock: batjocură, bătaie de joc].
mod: fel, soi, manifestare, reacţie, trăsătură = mud: ticălos, mişel, a pipăi, a întuneca, a slăbi, umbră,, vag, [mode: fel].
mot: smoc, pămătuf = mot,mud: a purta, a se înfrumuseţa, a creste, a lăsa să crească barba, a se ivi, [motes: fire de păr].
mu: sunetul pe care în scot vitele cînd rag = mu: gură, a scoate sunete, a mugi, a gîfîi [moo: a mugi].
muc: secreţie nazală, scurt, mic, prăpădit = muc: scurt, mic, a scoate la iveală, a şterge, a arunca, [muck: murdărie].
mul: catîr, pornirile nărăvasş al acestuia = mul: scandal, pasiune, [mule: catîr].
mulă: om lipsit de energie, bleg, prost, greoi = mu-la: vechil, om rău, netot, [mull: încurcătură, confuzie].
muma: termen foarte vechi pentru mama, cea care perpetuează neamul si comunitatea = mu-mu-a: pe vremea tuturor familiilor (a străbunilor), pe vremea cînd indivizii aveau cunoştinţă de strămoşul lor comun, [mummy: mamă].
mur: perete, zid = mur: a înconjura, a încercui, a păzi, a apăra, a sfărîma, zăbrele, gratii, [mure: a întemniţa].
mut: persoană care nu poate vorbi = mut,mud: a fi speriat, a speria, a îngrozi, a întuneca, [mute: mut].
mutul: personaj din dansul căluşarilor, dans care se face în unele faze în jurul unui băţ = mutul,mudul: stîlp, a pune un băţ, a priponi, a juca, a dansa, [mutual: reciproc].

Va urma