DESPRE SFÎNTA GETIA (1)

Cruce

Constantin Olariu Arimin

În una august 2004 am găsit pe internet imaginile a 74 tăbliţe de plumb depozitate la Institutul de Arheologie Bucureşti. În cultura română, despre aceste tăbliţe cu scriere getică nu s-a scris un cuvînt, fiind învăluite într-un mister absolut. Unele informaţii care nu pot fi dovedite cu probe, spun că după terminarea mănăstirii Sinaia în anul 1695 o parte dintre sihastrii din munţi s-au retras aici aducînd cu ei şi tăbliţele cu pricina. O altă variantă a apariţiei acestor obiecte este că în anul 1875 cînd se săpau temeliile palatului Peleş, s-a descoperit o mare comoară formată din aproximativ 240 sau 540 de tăbliţe de aur şi plumb cu o scriere asemănătoare cu a grecilor antici dar folosind şi litere latine precum şi alte semne specifice acestor tăbliţe şi figuri de geţi, oştiri, cetăţi, simboluri divine şi alte elemente care duceau la ideea clară că s-a descoperit o mare civilizaţie. Numai că şeful guvernului României de atunci, Lascăr Catargiu a dăruit-o regelui Carol 1 care a ordonat ca tăbliţele de aur să fie topite după ce s-au făcut copii. Bănuind că valoarea lor este inestimabilă şi a distrus dovezi ale istoriei noastre, a donat copiile însoţite de o scrisoare unde-şi recunoaşte greşeala, mănăstirii Sinaia! În anul 1956 puterea comunistă a confiscat de la mănăstire atît tăbliţe de plumb cît şi toate documentele care făceau referire la ele şi totul a dispărut. În anul 1986 mai mulţi cercetători din domeniul istoriei au afirmat în discuţii particulare că înainte de al doilea război mondial, în subsolul actualului Institut de Arheologie din Bucureşti existau mai multe sute de tăbliţe cu o scriere necunoscută pe care ,,nimeni” nu le-a cercetat! În anul 2003, istoricul Alexandru Deac a comunicat la Congresul de dacologie ţinut la Bucureşti, că a descoperit în arhivele Comitetului Central al PCR scrisoarea lui Carol l către mănăstirea Sinaia. În prezent la această instituţie ar mai exista 5, 35 tăbliţe după unii sau 70 după alţii, dar fără documente de intrare şi fără a fi înregistrate în patrimoniul ei!
Din cele 74 tăbliţele de plumb eu am citit 65 iar informaţiile de pe ele ne arată adevărata noastră istorie privind structura de organizare a statului geţilor, sistemul juridic, religia lor, felul cum ştiau să-şi apere glia străbună.
Ei îşi spuneau geţi sau rumuni pentru că aşa este scris pe tăbliţe nu daci cum i-au numit romanii. Îşi scria identitatea de neam cu cuvintele rumun, riomion, ruomuon, rumuno, romuno sau falnici geţi şi nu daci, iar ţara lor o numeau sfînta Getia sau Gitia.
Strămoşul lor ancestrtal era Moş Arimin os din care s-au tras ariminii/armînii şi rumînii. Conducerea neamului era asigurată de dage balo (adunarea neamului străbun) care alegea un mato (ocrotitor, conducător, părinte) care deţinea funcţia cît timp era sănătos la trup şi la cap.
Din cei 54 de mato eu am reuşit să citesc numele a 43 de conducători ai neamului strămoşesc. Pe alte tăbliţe această conducere colectivă apare cu numele de soboru, gomeţi sau radă. Aveau un guvern numit agie, în fruntea căruia era mato. Conducătorul armatei se numea basileo care era ajutat de un consiliu de război numit soto balo (soţii, însoţitorii steagului get) iar cetăţile lor întărite se numeau dabe.
Ţara era împărţită în sindii (isprăvnicii) fiind conduse de către un sind. Organizarea administrativă era în cătune, sate şi dabe iar centrul de putere se numea dabo geto (cetatea neamului get) care a fost la început la Sarmisetuzo, mutată pe la 380 î.e.n. la Enisala (judeţul Tulcea) iar pe la anul 320 î.e.n. a revenit din motive strategice la Sarmisetuzo. Sînt menţionate şi legăturile de sînge care formau şatre în cadrul unor comunităţi. Armata era organizată în polcuri şi avea două corpuri distincte: daco armosa (armata nobililor) care pornea prima în luptă şi gloto armosa (armata gloatei sau a poporului) care suplimenta forţele primului corp sau îl înlocuia complet. Echiparea armatei era asigurată de dage balo iar conducătorii corpurilor de armată erau numiţi tot de adunarea neamului. Oamenii nu aveau voie să se mute dintr-un loc în altul decît cu aprobarea dabei de care aparţinea. 32 din semnele folosite în scrierea geţilor pe tăbliţele de plumb sînt identice sau foarte apropiate cu semnele scrierii cretane liniar B din perioada 1500-1300 î.e.n.
Alfabetul chirilic folosit de români pînă pe la 1870 este în realitate o parte din alfabetele utilizate de strămoşii noştri geţi în urmă cu 2500 de ani.
Secuii au folosit prin secolul Xlll un alfabet cu 33 de semne iar 28 dintre acestea sînt identice sau asemănătoare cu ale geţilor de pe tăbliţele de plumb. În Transilvania şi Ungaria s-a folosit în secolele XV şi XVl un alfabet runic maghiar care a fost ,,prelucrat” tot din alfabetele geţilor. Gotul Wulfila a ,,creat” şi el pe la mijlocul secolului lV e.n. un alfabet runic inspirîndu-se din semnele geţilor. Scrierea geţilor mai are semne comune cu alfabetul folosit în secolele Vlll – ll î.e.n. în estul Spaniei (Tartesio/Turdetano), cu alfabetele folosite de tuaregi şi libieni înainte cu multe secole de era creştină. Există asemănări uluitoare ale alfabetelor geţilor cu scrierea din Biblos, Mohenjo-Daro, brahmi şi alfabetele folosite de sabei în Arabia în secolele XV-lV î.e.n. cît şi cele din Siberia din secolele lV era noastră. Plutaşii de pe rîul Bistriţa foloseau pe la 1880, 56 semne pentru crestatul lemnelor. Dintre acestea 13 sînt identice cu semnele din scrierea liniar B iar 38 sînt identice sau foarte apropiate cu semnele alfabetului geţilor.
După mitologia greacă, hiperboreenii care locuiau la locuiau la nordul Dunării, erau legaţi de cultul lui Apollo. Herodot în Istorii spune că aceştia aduceau ofrande templului din Delos iar fecioarele ,,Arge şi Opis veniseră chiar odată cu zeii”.
Platon în Axiochos vorbeşte prin gura lui Socrate, despre nişte table triunghiulare de aramă cu un conţinut religios aduse la Delos de fecioarele hiperboreene Opis şi Hekaerge. Venirea zeilor la greci a avut loc odată cu formarea primelor structuri sociale din secolele Xll-X î.e.n. în numita ,,perioadă obscură”. Arheologia a descoperit într-adevăr plăcuţe de bronz cu o scriere arhaică pe care au atribuit-o vechilor greci şi care a apărut la sfîrşitul secolului Vlll î.e.n.
Religia lor era monoteistă avînd în frunte pe Sentu/Sîntu cu sensul de Creatorul, Dumnezeu iar ca simbol al sacrului era crucea (vezi imaginea de sus) cu braţele egale liberă sau înscrisă în cerc cum apare deasupra uşii la primele biserici creştine din Siria şi Palestina. Divinitatea activă al cultului crucii era Zabelo; Creatorul vieţii din lumina vie a soarelui şi Suien, Zoien, Zoe ca divinitate a renaşterii vieţii din aşteptarea luminii morţii (liniştea lunii) prin nemurire. Mai erau dio Dionise, dio Sopio, dio Donizeto, dio Oroelio, dio Tiaz.
Fiind o religie a luptei continue dintre bine şi rău, duhul răului se numea Sotea sau Satan.
Pămîntenii se năşteau din lumina vie a vieţii(lumina soarelui) dar toată existenţa lor trebuiau să se străduiască să facă numai fapte bune în folosul celor din jur ca o probă de curăţenie pentru comuniunea cu adevărata viaţă veşnică(nemurirea) ce impunea condiţia de OM.
Nu aveau statui iar divinităţile lor se manifestau ca nişte duhuri, entităţi spiritual – energetice.
La naştere fiecare persoană era luată în pază de un înger, neamul get fiind binecuvîntat de oastea de îngeri (falanga). Nu aveau temple ci mici troiţe şi bisericuţe/metocuri unde îşi oficiau cultul sau altare improvizate în vremuri de restrişte.
La naştere fiecare era botezat în religia neamului cu vin şi pîine strămoşească.
Crucea a fost simbol al sacrului la neamul nostru de la începutul mileniului V î.e.n. descoperire făcută la Gorban judeţul Iaşi apoi la Cucuteni iar mai multe tezaure ale geţilor au ca obiect de podoabă crucea înscrisă în cerc sau crucea cu braţele egale. Divinităţile lor aveau în jurul capului o aură aşa cum arată plăcuţa de plumb descoperită la Romula.
Sarmis sau Armis este Mîntuitorul sau Salvatorul neamului geţilor, apare pe tăbliţe şi sub iniţialele IOI, III, II, sau Ili, Ilio toate avînd aceeaşi semnificaţie. Tăbliţa 1 este prima atestare materială a legendei naşterii Mîntuitorului care se va numi mai tîrziu Sarmis.
Sub un şopron cu o vită şezînd, un copil mic ridică braţele către cer simbolizînt bucuria vieţii ce s-a născut. La dreapta jos, mama primeşte un toiag şi un miel de la divinitate/marelui preot get? care are pe cap costumaţia religioasă făcută din blana unui lup al cărui cap este pus pe capul lui. Deasupra şopronului este figura cunoscută a lui Iisus cu plete şi cu barbă scurtă ca semn al tinereţii, imagine preluată de hagiografia creştină. La stînga imaginii este un porumbel zburînd reprezentînd Sfîntul Duh, doi măgăruşi(cum a intrat Iisus în Ierusalim) şi un profil de om. În partea stîngă jos a şopronului se vede o persoană şezînd pe un scaun iar în mînă ţine un toiag. Scaunele sînt trei sugerînd legenda celor trei magi. Sub imagine, în colţul stînga jos se văd stilizate imaginile pentru o şopîrlă mare, un peşte, o broască ţestoasă, o pasăre mare care aleargă şi un cîine sau lup. La mijloc este un şarpe foarte lung iar lîngă coada acestuia este un pătrat împărţit în nouă părţi egale sugerînd că este protector al vînătorilor şi al învăţaţilor. Tăbliţa ll povesteşte despre vizita lui Zamolxe în insula Samos şi trecerea cabirilor la religia sfintei cruci a Mîntuitorului! Pe tăbliţele l şi ll apare semnul crucii ca simbol al sacrului şi al pămîntului(ţării) care stă sub această protecţie. Geţii se considerau poporul ales de Creator iar ţara lor o numeau ţara sfîntă(dio Geta). Creştinismul ortodox este în mare parte religia strămoşească.
Multe din elementele de cult ale religiei geţilor dar şi simbolurile religioase(crucea cu braţele egale libere sau înscrise în cerc, steaua cu şase colţuri şi steaua cu şase raze) sînt păstrate din religia neamului mioritic din mileniul lV î.e.n. şi care au fost duse de emeşi în Sumer/Ki-en-gi de pe meleagurile noastre pe la mijlocul mileniului lV î.e.n..
Zamolxe, Pitagora şi pitagoreismul Marele get a existat ca realitate istorică, a fost mare preot şi reformator, a vizitat Egiptul, i-a trecut pe cabirii din Samos la religia crucii Mîntuitorului, s-a înfruntat cu Pitagora şi le-a cerut geţilor să renunţe la folosirea aurului ca aducătorul tuturor relelor de pe pământ, fiind ispita diavolului. Toate aceste date sunt scrise pe tăbliţele 2 ;i 3. Religia geţilor a influenţat şi zoroastrismul prin existenţa magilor perşi la curtea din Sarmisetuzo în secolul Vl î.e.n. cum rezultă din tăbliţa 5.
Iisus a fost get. La începutul secolului Vl î.e.n. s-au aşezat printre neamurile geţilor populaţii ale galilor/galatilor care au îmbrăţişat religia crucii cu taina botezului cu pîine strămoşească şi vin. În anul 279 î.e.n. aceste relaţii s-au stricat rău iar conducătorul geţilor, Biseto l a pus sabia pe gali şi i-a alungat. Fiind opriţi şi la graniţa Macedoniei, au trecut Dardanelele şi au întemeiat în podişul Anatoliei un stat – Galatia – care a existat pînă în anul 25 î.e.n. cînd a fost cucerit de romani.
O parte din aceşti gali au coborît mai spre sud şi s-au stabilit în anul 275 î.e.n. într-o regiune pe care au numit-o Galileea. În secolul ll î.e.n. iudeii amintesc de secta esenienilor/esenilor avînd centrul de cult în Galileea şi care practicau o religie diferită de a iudeilor dar identică cu a geţilor.Începutul secolului l e.n. i-a găsit pe gali – esenieni într-o aprigă dispută religioasă cu clerul iudeu. Galii cheamă în ajutor mentorii din Carpaţi. Este trimis Ili împreună cu o ceată de geţi – tăbliţa 53 – pentru a înfrunta fanatismul religios iudeu. Răstignirea lui Ili, înfăşurarea trupului cu giulgiu şi transportarea lui pînă la ,,galii cei roşcaţi” din Galileea apoi drumul prin Siria Efes, Grecia şi Tracia pînă au ajuns în Sarmisetuzo sînt povestite pe 7 tăbliţe. Durerea a fost fără margini peste neamul geţilor.
Tăbliţele sînt scrise între anii 560 î.e.n. şi iulie-august 106 e.n. cînd statul geţilor a fost distrus de romani iar ţara a cunoscut un jaf fără seamăn. Limba folosită în aceste texte este limba română veche care se găseşte identic sau asemănător în dicţionarele de arhaisme şi regionalisme existente în România. 79 de cuvinte se găsesc numai în eme-gi(sumeriană) fiind dispărute din româna veche Tăbliţa 1 consider că a fost turnată sau trasă – cum apare scris pe mai multe tăbliţe, pe la 1600 – 1500 î.e.n. pentru că de aici se trag semnele alfabetelor folosite de strămoşii noştri.
În anul 1982 am cumpărat cartea Civilizaţia sumeriană unde am găsit trei cuvinte care m-au pus pe gînduri: da, nu şi inga. Ştiam că aceste cuvinte sînt specifice numai limbii române iar inga se foloseşte numai în nordul Moldovei şi Maramureş. Am găsit pe internet în anul 2001 un dicţionar sumerian-englez elaborat de J.A. Halloran. L-am tradus în limba română şi bănuiala mea s-a confirmat limba sumeriană/eme-gi are aceeaşi rădăcină cu limba română. Am scris cu acest subiect o carte ,,Civilizaţia soarelui” publicată în august 2002. Arătam în această carte că avem 1000 cuvinte identice sau asemănătoare cu eme-gi şi 1400 de arhaisme şi regionalisme compuse din două sau mai multe cuvinte eme-gi. Mai arătam că denumirile activităţilor agricole, păstoreşti şi de organizare socială sînt în mare parte comune celor două limbi iar creştinismul are foarte multe elemente comune cu religia emeşilor.
Culturnicii de profesie au ieşit la atac şi m-au făcut în toate felurile atît la TVR 1 cît şi la postul de radio Iaşi. S-a remarcat A. Vulpe director la Institutul de Arheologie din Bucureşti unde stau ascunse tăbliţele de plumb ale strămoşilor noştri; I. Sluşanschi director al Institutului de Lingvistică Iorgu Iordan din Bucureşti şi Neagu Djuvara, istoric care a trăit pînă în 1991 la Paris. Nu au avut reţinere la limbaj spunînd despre cei care vreau să se uite pe tăbliţe sînt nebuni, indivizi cu minţile rătăcite, diletanţi, oameni fără conştiinţă dar nu au acceptat să-mi spun şi eu punctul de vedere. Iar într-un acces de nebunie genială A. Vulpe spune peste tot că tăbliţele de lut descoperite de N. Vlasa la Tărtăria ar fi chiar plăsmuirea acestuia!!! Despre tăbliţele de plumb ale geţilor spune că sînt falsurile unui geniu dar el şi-a dat seama numai în jumătate de oră ! Noi trebuie să băgăm la cap că această lepădătură este un supergeniu şi nu avem cum să-l contrazicem.
La sfîrşitul lunii noiembrie 2002 am trimis lui J.A. Halloran – care se ţine că este cel mai mare specialist în sumerologie – un mesaj cu 145 cuvinte comune limbilor română şi eme-gi dar care nu sînt în latină. La 17 dec. 2002 îmi trimite următorul răspuns: ,,Most vocabulary of the Rumanian language can by derived fom Latim, modified by Slavic influences. This happened after the time of the Roman empire. So you need to reassurse me and your readers that you have avoided attaching a Sumerian etymology to any wordthat as a Latin etymology. Are you familiar with the Larin etymologies gived for most Rumanian words?” În publicaţia Formula As din 25 mai 2006, fiind întrebat despre legătura scrierii de la Tărtăria cu cea din Sumer, acelaşi J.A. Haloran spune: ,,Cum se poate explica faptul că într-o regiune din vestul României înconjurată cu nume sumeriene… , s-au găsit trei tăbliţe din lut local, cu pictograme sumeriene dar mai vechi cu 1000 de ani decît cele din Mesopotamia ? …Asumîndu-vă o origine trivială, recentă, romană, sigur că acestea nu vă mai aparţin”. Acest individ nu a căzut în cap ca să-şi schimbe fundamental ideile cu privire la ce mi-a scris în anul 2002. Explicaţia constă în faptul că textul din fişierul Rădăcini, ajustat puţin, l-am tradus în limba engleză şi l-am trimis în august 2003 către Tv Discovery, Institutul de Studii Orientale din Chicago şi Institutul de Studii Orientale din Philadelphia. Englezii au răspuns că au primit mesajul meu şi atît dar americanii au tăcut mîlc. Sigur acest studiu al meu a ajuns şi în mîinele lui dar şmecherul a uitat să spună de unde vin ideile pentru că hoţia intelectuală se practică şi la case foarte mari. Se pare că i s-a zbîrlit moţul către genialitate şi acestui nemernic! Ghinionul lui este că nu ştie cum sună limba română vorbită în graiurile noastre mioritice altfel ar pune şi el de o şmecherie aşa cum au făcut cei doi canadieni care şi-au însuşit descoperirea insulinei făcută de N. Paulescu în 1923 şi cu această hoţie au luat premiul Nobel iar statul român nu a spus nici pîs!. Suedezii au recunoscut nedreptatea în anul 1962 la protestele unui scoţian !!! Situaţia este asemănătoare cu Alexandru Odobleja şi studiile lui în domeniul ciberneticii care au ajuns pe căi ocolite la Norbert Wiener iar priceputul şi-a pus un moţ de ,,prima-ntîi”!
Consider că a venit vremea ca românii să-şi cunoască adevărata istorie chiar dacă mentorii culturnici dar şi alte lichele urlă că tăbliţele sînt nişte falsuri ale lui Haşdeu, N. Densuşian sau a unui geniu încă nedescoperit iar cei care vreau să le vadă de aproape sînt ,,nebuni, diletanţi, nespecialişti, indivizi cu mintea rătăcită” şi alte asemenea sofisme şi fineţuri academice.

De ce sînt autentice tăbliţele
Cum tăbliţele cu scrierea geţilor au fost ţinute la popreală mai bine de 130 de ani, apariţia lor pe internet în vara anului 2004 a produs o ,,efervescenţă creatoare” şi multă zburdălnicie în minţile unor indivizi dar şi o înverşunare fără margini din partea ,,specialiştilor”. De existenţa lor am aflat şi eu în septembrie 2004 din aceeaşi sursă! Argumentele autenticităţii tăbliţelor sînt infailibile în faţa minciunii dar cum la noi plăsmuirile au ajuns adevăruri sacre, orice canalie cu titluri şi ţîfnă poate să facă istoria după propria nebunie şi ticăloşie! Dau mai jos cîteva dovezi care nu pot fi contestate de nimeni în cazul cînd nu sînt scoase în afara culturii române.
Religia geţilor are multe elemente de cult identice cu ale emeşilor şi foarte asemănătoare sau identice cu creştinismul timpuriu, adică lumea materială este creată de o divinitate fără început şi sfîrşit numită la geţi Sîntu iar la neamul nostru din Ki-en-gi, An sau Anu. Acest Creator a zămislit şi lumea spirituală a entităţilor divine definite ca duhuri fiind 7 atît la geţi dar şi la emeşi cu atribuţii asemănătoare sau identice. Taina botezului, îngerul păzitor, oastea de îngeri, nemurirea, judecata cerească, crucea ca simbol al sacrului, toate acestea dar şi altele se găsesc în cele trei structuri de cult. În localitatea Poduri din judeţul Neamţ pe dealul Ghindaru s-au descoperit ruinele unei necropole arse de la începutul mileniului lV î.e.n. În interiorul unei construcţii care avea rolul unui lăcaş de cult s-au descoperit 7 vetre iar între ele era o cruce care avea în mijloc o mică vatră pentru ars ofrandele. Arheologia, pe care încă nu au apucat să o înjure că s-a stricat cu falsificatorii, confirmă fără putinţă de tăgadă autenticitatea tăbliţelor!
Dio Zabelo întîlnit şi sub forma Zabelio, Zabielio sau Sabelio este duhul care aduce lumină şi viaţă pe pământ, regenerează natura, agricultura, viaţa şi stabileşte dreptatea fiind consultat în hotărîrile preoţilor judecători. În eme-gi avem cuvîntul zabalom care semnifică cele mai înalte culmi muntoase. În sens religios înseamnă sanctuarul din vîrful muntelui, sau hotarul dintre pămînt şi cer arătînd originea acestei religii care s-a născut într-un loc cu munţi înalţi unde soarele răsărea de pe culmile acestora. De aceea emeşii au construit ziguratele, să poată venera duhurile energiilor primare pe înălţimi la fel ca în ţara lor de baştină. Tracii aveau o divinitate solară, unică şi mîntuitoare cu numele de Sabazios sau Sabadius. La neamul nostru răzleţit între Tigru şi Eufrat mai găsit o divinitate cu numele de Zabab ca duh al vînătorii şi războiului unde ghioaga şi arcul erau la mare căutare. Grecii vechi ne-au spus în izvoarele lor că tracii venerau şi pe Gebeleizis, divinitate a vegetaţiei şi renaşterii naturii iar emeşii ne-au lăsat pe tăbliţele lor informaţii despre Gibil ca duh al purificării şi al iertării precum şi al apelor limpezi dar şi al soarelui arzător sau al focului. Ca duh al vieţii pline de energie, strămoşii noştri l-au considerat pe Zabelo simbolul principiului masculin, numele lui fiind purtat de bărbaţi. Trebuie remarcat faptul că sfîntul Zabelio ca structură spiritual-energetică nu se identifică niciodată cu soarele. În dialectul istroromân este cuvîntul zabelie cu sensul de a unge cu ulei, a pune ulei pentru ardere.
Dio Zoe, Zoei, Zoin, Sien, Zien Duhul care ţine roata vieţii sau inelul vieţii şi rînduieşte soarta morţilor şi întoarcerea în universul energiilor primare din care s-a născut totul. Simbolizează renaşterea prin creaţie divină şi umană fiind asimilat de către geţi duhului feminin iar numele de Zoe era purtat de femei. Este un judecător al sorţii tuturor oamenilor dar nu un tiran şi are în subordine ţinutul unde sufletul omului poate reveni la ce a fost înainte de viaţa pămîntească. La emeşi avem pe Suen, Zuen, Zoen ca duh al lunii, al regenerării sau al vieţii în aşteptare fiind considerat şi stăpînul înţelepciunii simbolizînd începutul vieţii în formă de germeni. Pe tăbliţele de la Tărtăria s-a descoperit o divinitate Şaue care primea ofrande ce erau arse pe altar împreună cu mortul. În legendele noastre Iana este sora soarelui pe care acesta o cere în căsătorie dar Dumnezeu se opune acestei sminteli. În emegi avem E-anna – casa cerului sau casa Creatorului/ Dumnezeu iar Inanna(stăpîna cerului întunecat şi soră a pămîntului) este duhul lunii care asistă femeile la naştere şi ajută plantele să germineze. Să fie românii aşa de neghiobi încît să se adreseze soarelui şi lunii cu apelativul Sfîntul sau este reflexul firesc al vechii religii strămoşeşti a geţilor?
Emeşii au plecat din ţinutul carpatic pe la mijlocul mileniului lV î.e.n. şi s-au aciuat în Ki-en-gi unde au realizat o cultură şi civilizaţie uluitoare (civilizaţia sumeriană cum au botezat-o specialiştii!).
Dacă acest neam ar fi venit din altă parte în Ki-en-gi şi ar fi elaborat acolo toate miturile religioase şi întreaga structură socială nu trebuiau să existe legături atît de vii cu religia geţilor şi tradiţiile noastre populare. Sfîntul Soare şi Sfînta Lună vin din religia neamului nostru pe care o practicau strămoşii pînă au venit romanii şi au distrus statul get interzicîndu-le cultul crucii iar legătura cu religia emeşilor dovedeşte că tradiţiile noastre populare sînt un depozit extraordinar de cultură, veche de peste şase milenii.
Mai arăt că în Joimărel (Joia Mare) prin ogrăzile gospodarilor se aprind focuri astfel ca morţii acelei şatre să vină din lumea lor rece şi să se încălzească. Tot la această dată, la cimitire se aprind focuri la morminte pentru a oferi morţilor căldură din lumina vie şi puterea reînvierii. Mai avem în cultura populară pe Joimăriţa(Zoe + mărita) sau Zoica, duh protector al căsătoriei care veghează la trăinicia şi rodnicia familiei şi întărirea neamului. În Ardeal, în multe colinde se găseşte refrenul ,,ziorel de zîuă” dovadă ce arată că în subconştientul colectiv Zoirel(Zoi) nu a dispărut nici după măcelul roman. Într-un colind din Cluj se spune că Sfîntul Soare împreună cu sora lui(Sfînta Lună) păstoresc pe cer turma Domnului! Tot aici se dă colindătorilor un colac mare umplut care are deasupra o cruce împletită din două şuviţe de aluat. În spaţiile acestei cruci sînt aşezate opus două cruci mici şi literele O(om) şi T(tete: tată) din alfabetul geţilor. Un colind din Oaş ne spune parcă în ciudă: ,,Două mere jucătoare, rupte de la Sfîntu Soare”. Tradiţia este o referire fără echivoc la vechea religie a geţilor închinată lui Zoie, chiar dacă peste ea s-a pus eticheta creştină.
La ceremonialul de înmormîntare se folosesc colaci de forme speciale tot ca o amintire neştearsă a religiei strămoşeşti. Sînt colacii în formă de opt care au pe extremităţile lungimii spirala vieţii iar la capul mortului o lumînare făcută în spirală arde pînă se termină. Un alt colac are forma unui S mai desfăcut iar ambele forme se găsesc identic în alfabetul get. Însă liftele, ca aprigi hulitori urlă din toţii bojogii că ţinutul strămoşilor noştri era o cumplită sălbăticie pînă la venirea romanilor care s-au silit ei să ne aducă pe calea cea bună chiar cu sabia dar nu au reuşit pentru că sîntem un popor nevolnic!
Sînziene, sărbătoarea neamului geţilor la 24 iunie, este o împlinire a vegetaţiei ajunsă în pîrg. Bobul de grîu se umple, fructele se formează, plantele de leac sînt bune de strîns pentru tămăduire. La această dată, spune tradiţia geţilor(rumunilor) că prin poarta veşniciei, marile energii creatoare curg pe pământ aducînd lumină şi viaţă. Este marea revărsare a creaţiei de început unde omul şi natura sînt uniţi prin credinţa în sfînta cruce şi a respectului pentru cei ce vor veni. Numele sărbătorii vine din cuvintele Sin ca duh al naşterii şi regenerării naturii precum şi a neamului omenesc sau sfînt după vorbirea veche şi Zien, duhul protector al căsniciei, fertilităţii, vegetaţiei şi al sănătăţii mintale la geţi dar şi la emeşi. În această zi femeile măritate se prind într-o horă ca simbol al darului fertilităţii neamului geţilor şi a nemuririi spiţei lor pe aceste meleaguri. Feciorii fac roţi mari din paie cărora le dau foc şi le aruncă în vale ca simbol al curgerii implacabile a destinului(roata vieţii) în nemurire. Îngerii de pe tăbliţele geţilor ţin în mînă roata vieţii pe care soarta a hărăzit-o fiecărui individ. Cu această dată încep sărbătorile de vară şi care sînt legate direct de solstiţiu pentru că neamul nostru fiind sedentar avea toată existenţa legată de energiile dătătoare de viaţă ale soarelui. La partea opusă avem ziua de 24 decembrie legată de solstiţiul de iarnă cu care încep sărbătorile de iarnă. Din iunie pînă în decembrie lumina zilei scade, vegetaţia se împuţinează şi miracolul vieţii ca dar al creaţiei trece în aşteptarea rece a nemorţii. În noaptea de 24 decembrie în vechiul cult străbun al crucii, oamenii erau chemaţi să vină să i-a lumina care s-a născut ca dovadă că va începe un nou ciclu al vieţii.
Sărbătoarea dovedeşte că sîntem aici înrădăcinaţi de peste 6000 de ani iar dacă ne-am păstrat tradiţia religioasă şi culturală cu atîta îndîrjire cu certitudine că nici limba nu am uitat-o aşa cum o dovedeşte chiar numele ei! În religia geţilor sfîntul Zoe nu se identifică cu luna de pe cer pentru că în scrierile de pe tăbliţe ei folosesc termenul de loneo sau luno pentru corpul ceresc.
Duhurile din mitologia emeş avea mai multe apelative iar Zoen mai era invocat şi cu numele de Sara, cu sensul de răsărit al lunii. În onomastica noastră avem prenumele Sînzien pentru băieţi şi Sînziana pentru fete!
Religia neamului nostru străbun dar şi al emeşilor era o religie solară dar nu idolatră ci bazată pe entităţi spiritual-energetice/duhuri justificînd lipsa statuilor de cult în ambele culturi. Religiile au în ritual apa vieţii ca formă materială de nemurire, îngerul păzitor şi oastea de îngeri iar ca simbol al sacrului este crucea cu braţele egale înscrisă în cerc sau liberă şi steaua cu şase colţuri sau şase raze aşa cum apare în lăcaşul religios de la Şimca Mare. Rădăcina comună a religiei emeşilor şi geţilor este dată şi de folosirea cuvintelor lam şi a-ngi-a/angea în ambele limbi cu sensul de înger chiar dacă între ele există o distanţă în timp de 2000 de ani şi o distanţă de 2000 km în spaţiu!
Cine spune că steaua cu şase colţuri aparţine culturii iudaice nu cunoaşte istorie sau minte ca o secătură pentru că evrei pînă după întoarcerea lor din Babilon(500 î.e.n.) foloseau steaua cu cinci colţuri luata de la egipteni aşa cum apare mai tirziu la comunişti!
Crucea, ca simbol al sacrului apare în probele arheologice pe fostele teritorii locuite de strămoşii noştri( România, Ucraina, Republica Moldova, Ungaria şi Bulgaria) de la începutul mileniului lV î.e.n. dar nu a fost menţionată niciodată să nu dea de bănuit cuiva!
Cum textele tăbliţelor cu scriere cuneiformă au început să fie citite la începutul secolului XX iar primele lucrări despre civilizaţia sumeriană au apărut după anul 1935, este imposibil ca năzdrăvanul mioritic să fi cunoscut aceste informaţii pentru că specialiştii susţin că plăsmuirea s-ar fi făcut pe la 1870-1880.
Pe la anul 560 î.e.n. marele înţelept Zamolxe îşi pune traista în băţ şi împreună cu o ceată de geţişori de soi pleacă în lume să se mai cultive şi ajunge în insula Samos unde întîlneşte o altă ramură zburdalnică a seminţiilor carpatine – cabirii. Cu mare osîrdie îi trece la religia crucii sau reforma impusă de el cultului geţilor şi are prima confruntare într-ale înţelepciunii cu ,,subţirele” Pitagora care stătea numai cu nasul pe sus precum rîtul porcului. Cu acest pezevenchi se mai întîlneşte şi în Egipt şi iarăşi grecul îi face necazuri iar Zamolsiu ne lasă aceste întîmplări pe două tăbliţe din care una este scrisă chiar de el. În caseta tăbliţei apare menţiunea abariso(aba: bătrîn + risu: şănţuleţ, crestătură) Zam-xei adică scrisă de bătrînul Zamolsiu.
Tăbliţele de plumb şi aur au fost realizate astfel; se săpa(rizuia) de la dreapta la stînga textul dorit şi se gravau imaginile pe o placă de bronz care avea şi rol de matriţă. În ea se turna plumb şi ieşeau tăbliţele scrise de la stînga la dreapta, aşa cum le cunoaştem noi. Grecii neştiind prea multă carte în acele vremuri, au reţinut că pe ei i-a vizitat marele înţelept Abaris pe la 568 î.e.n.
În dialectul istroromân este cuvîntul zamoli cu sensul de a ruga, a implora, aşa ca să fie povestea mai turbată!

Pe una din tăbliţe apare o imagine care i-a smintit pe toţii ,,specialiştii”. Un călăreţ get este în faţa îngerului păzitor care ţine în mînă roata/cercul vieţii cum zice cîntătorul de ode Marţial dovedind că şi romanii ştiau cîte ceva despre religia strămoşilor noştri. Imaginea îngerului mai apare pe şase tăbliţe, singură sau în compoziţie! Un plăsmuitor sadea nu ar fi făcut asemenea giumbuşlucuri chiar dacă era el genial, şi-ar fi dat singur cu stîngul în dreptul!
Pe tăbliţe numele apei care despărţea Geţia de Mesia a fost scris numai Istru dar niciodată Danubius. Năzdrăvanul mioritic nu ar fi făcut asemenea tîmpenii pentru că aşa cum susţin ,,specialiştii” era genial sau erau o gaşcă de răuleni geniali!
Şi capitala statului get a fost scrisă Sarmisetuzo iar o singură dată pe la anul 300 î.e.n. în variantaSarmiegetozo dar niciodată Sarmizegetuza sau Sarmisegetuza aşa cum ar fi fost firesc pentru un fals. Capitala geţilor – dabo geto – este menţionată pe toate tăbliţele care sînt turnate aici dar niciodată nu este amintită Ulpia Traiana Sarmisegetusa, noua capitală zidită de cuceritori în alt loc şi pe care au menţionat-o scrierile romane. Cetatea geţilor a fost descoperită în prima parte a secolului XX aşa că plăsmuitorul nu avea de unde şti aceste realităţi istorice!
Meşterii în plăsmuiri spun că Sarmisegetuza a ajuns capitala geţilor în timpul lui Burebista cînd a unit triburile din cîmpie şi din munţi! Şi aceste afirmaţii sunt nişte nebunii ale unor indivizi cu minte puţină dar mult venin în rînză faţă de istoria neamului nostru. Cea mai vechie menţionare a capitalei geţilor(dabo geto) este pe tăbliţa 16 care povesteşte moartea conducătorului Baicu ce trebuie ,,să-şi doarmă somnul de veci în Sarmisetuzo, cetatea geţilor/dabo geto”. Această tăbliţă este turnată pe la 560 î.e.n. pentru că apar pe ea imaginile lui Zamolxe şi Pitagora aşa cum sînt redate în T 2. După venirea galilor pe toriştea noastră avem T 11 de pe la mijlocul secolului V î.e.n. unde un preot get îl trece pe regele galilor la religia crucii şi aduce cu această ocazie un trofeu în Sarmisetuzo. Pe la începutul secolului lV î.e.n. capitala neamului get ajunge la Enisala aşa cum ne spune T 12 În acele timpuri geţii avea o sărbătoare a neamului unde erau chemaţi toţi cei de o mamă, adică traci, telagi, iliri, macedoneni. T 15 ne spune că Filip, tatăl lui Alexandru Macedon a fost rău şonţit pe la 342 – 340 î.e.n. iar capitala neamului get era la Sarmisetuzo şi aşa a rămas pînă au distrus-o romanii. Nu ţine snoava cu mioriticul cel isteţ care vrea să ne facă părul creţ!
Pe tăbliţa 25 apar informaţii despre conducătorul satului Dăbîca ce-şi însoară mîndreţea de flăcău tare ca osul(voinic) cu Marica fiica Sofiei. Ori urmele de locuire getică a acestei localităţi au fost descoperite în secolul XX exluzînd ideea pretinselor falsuri.
Dromichete T 22, 23 avea centrul local de putere/daba la Sirmiu, Sierema (T 40) şi nu Helis cum ne spune Diodor din Sicilia cînd povesteşte înflorit păţania lui Lisimah! Pomponius Mela aminteşte despre o localitate Sirmium undeva prin nordul Munteniei. Asemenea ,,greşeli” nu poate face un falsificator, mai ales genial!
Pe tăbliţe apare Moş Arimin os/Arumun os(T 19) ca strămoş al geţilor şi protector din înaltul cerului. În ţinutul Apeninilor exista oraşul Ariminum ca amintire perenă a fondatorilor urbei iar Jupiter, divinitatea supremă a panteonului roman purta în vechea religiei a populaţiei locale epitetul de armunos sau armunis. După ce au ocupat Panonia, romanii şi-au adus cu ei şi divinităţile. O inscripţie descoperită la Buda pomeneşte de Deus Arimanius ca epitet pentru Mithra, aşa ca să le dea în bot latiniştilor. Tot ca Deus Arimanius apare Mithra şi la Roma iar menţionarea este făcută de marele preot al cultului mitraic. În tăbliţa 5 apare preotul persan Gomtaro care participă la cultul geţilor! Chiar prea mult punem în cîrca unui om fie el şi supergenial!
Tăbliţa 15 ne dă informaţii preţioase despre războiul pe care l-a pornit Filip al-ll-lea al Macedonie pe la anii 339 î.e.n. împotriva geţilor pentru că nu vreau să-l recunoască protector(bade). Cum falnicii geţi nu aveau în obicei să umble în patru labe în faţa altora(aşa cum o fac urmaşii lor astăzi) şi-au strunit sirepii, au dat săbiile la tocilă şi l-au aşteptat pe bădia Filipoi Enia să-l întrebe de ce pofteşte la toriştea lor. Pentru că urgia era mare, s-a adunat neamul geţilor din toate ţinuturile şi rău i-au hăcuit pe macedoneni cu toată fala şi falanga lor. Propaganda macedoneană spune că geţii, ca nişte găini plouate, în frunte cu riga lor Cothelas i-au aşteptat pe machidoni cu daruri multe pe malul drept al Istrului să nu mai obosească sărăcuţii să-l treacă. Şi atunci minciuna era la mare cinste cînd se vîntura în vînt freza vreunui rigă sau neam de flutură steag! Genialul plăsmuitor nu putea să facă o asemenea greşeală aducînd alte informaţii despre badea Filipoi decît minciunile cunoscute deja de istorie!
Tăbliţa 51 spune că Biseto ll conducătorul neamului get îl ajută pe Dapisiu în confruntarea cu murdara Romă iar situaţia devine tot mai grea. Mesia se află sub influenţa militară a romanilor chiar dacă geţii din nordul Istrului nu acceptă ruperea gliei străbune în bucăţi. Dio Cassius ne lasă informaţii nu prea sigure despre campania lui Crassus împotriva geţilor şi bastarnilor din anul 29 e.n. El spune că războiul a început după ce geţii şi bastarnii au atacat pe protejatul lor Rolex ce se ţinea tare undeva pe la gurile Dunării. În realitate bastarnii şi geţii au atacat Mesia în centru iar acest Rolex apare pe tăbliţă cu numele de Orolo care a refuzat să mai plătească dăjdiile către Sarmisetuzo. Revolta lui este reprimată de boero Biseto ll ca mato al geţilor fără a se preciza rezultatele ulterioare. Dio Cassius spune că acest Rolex simţind presiunea coaliţiei geto-bastarne cheamă în ajutor pe romani care nimicesc oştile lui Dapix şi Zyraxes cucerind şi dabele lor situate undeva la gurile Dunării. Tăbliţa arată că aceştia erau doi conducători locali din Muntenia fiind ajutaţi de boero Biseto ll au purtat lupte grele cu romanii iar în anul 30 ajung amîndoi mato. De aici trebuie să tragem concluzia că la acea dată Mesia nu era provincie romană.. Şi această tăbliţă contrazice informaţiile venite din surse vechi infirmînd ideea criminală a falsurilor. Din altă sursă am mai găsit o tăbliţă care povesteşte despre o solie trimisă de Dapiseu la sciţii din cetatea Grono pentru a plăti în groşi solda cuvenită armatei acestui neam angajată să-i sprijine pe geţii. Tot din această tăbliţă aflăm că Dapiseu era acum singur conducător al geţilor, Zoirasieo ori a dispărut de moarte bună ori i-a făcut felul cel care a rămas mato. Numele monezii geţilor s-a păstrat mult timp pe teritoriul locuit de neamul nostru pentru că în perioada feudală a circulat în Ţările Române, Ungaria şi Polonia o monedă care se numea groşi.
Pe tăbliţa 17, numele conducătorului geţilor este Midai Glma. Grecii ne spun că cel mai cunoscut rege al frigienilor – neam tracic, era Midas dar în textul frigian el este scris Midai aşa cum l-a scris şi strămoşul nostru. Dacă tăbliţele ar fi false numele folosit era Midas pentru că textul frigian a fost descoperit la începutul secolului XX iar şmecheria mioriticului năzdrăvan, susţin ,,specialiştii” s-ar fi pus la cale în a doua parte a secolului XlX!
Ca să le tai maul pentru vecie acestor înverşunaţi în făcături dau citeva nume din onomastica actuală a creştinilor spanioli: Antonio, Diaz, Diego, Durao, Aurelio, Sabio şi unele culese din tăbliţele necreştinilor geţi: Antonio, Tiaz, Diegio, Duro, Orelio, Sobio. Tabelul ,,geţii din Iberia şi…scrierea buclucaşă” arată şi altă legătură neştiută pînă acum între cele două culturi. După erupţia de la Santorini la 1652 î.e.n. clima Europei a suferit un accentuat proces de răcire aşa cum o dovedesc probele de lemn şi gheţarii din Groenlanda. Ca să scape de nenorocire, neamul nostru a migrat către sud iar o direcţie a fost şi către Iberia! Istoria fabuloasă a Spaniei medievale spune că în negurile munţilor Caucaz, între Marea Caspică şi Bosforul Cimerian/Crimeea, trăia un neam de oameni care se numea iberi şi care nu puteau fi străini de iberii de dincolo de coloanele lui Hercule. Eschyl(525-455), spune că neamul sciţilor se ţinea tare în baştina lor într-o regiune din ,,nordul Traciei lîngă Caucazul de lîngă Istru” adică plaiurile noastre mioritice! Scriitorul grec scrie aceste informaţii cu aproape 900 de ani înaintea lui Orosius(începutul secolului V) şi mai are avantajul cunoaşterii directe a acestor meleaguri. Trebuie să admitem că informaţia lui Eschil este corectă pentru că această precizare se găseşte şi în alte surse antice greceşti şi romane. Cronicarii medievali nu puteau spune limpede dacă cei de aici trecuseră acolo sau dacă nu cumva seminţia celor de aici se trăgea din iberii Caucazului, veniţi în Spania în timpuri imemoriale care au dus cu ei un sistem de legi cu care se lăudau că ar fi vechi de 6000 de ani! Ei au dus şi scrierea descoperită la Tartesico şi Turdateno!
Sarmis sau Sarmise este Mîntuitorul ori Salvatorul geţilor, apare scris şi sub forma IOI, III, Ili, Ilio iar legenda lui este imortalizată pe tăbliţele 1 şi 3. Figura lui este identică cu a lui Cristos din creştinismul iahvist dovadă clară că aceştia au copiat/furat informaţiile din religia geţilor. Pe tăbliţa 9 unde se face o judecată, Sarmis apare cu simbolul lui caracteristic – calul tînăr care se găseşte pe mai multe feluri de monede găsite pe la noi dar pe care ,,specialiştii” le-au declarat cu mare furie ca false. Tot pe tăbliţe dar şi pe monede apare şarpele ca simbol al sacrului(dio Tiaz) şi se găseşte identic în caduceul cu şerpi purtat de mitropolitul României. Trebuie declarat şi acesta fals! Numele lui Sarmis a dat şi denumirea capitalei geţilor Sarmisetuzo adică, unica putere sau casa lui Sarmise dar îl păstrăm şi în onomastica feminină prin Sarmisa sau Sarmizia care nu există în calendarul creştin! Şi acestea sînt false?
Tot tăbliţele ne mai dezvăluie că galii/galatii au venit în toriştea noastră pe la sfîrşitul secolului Vl î.e.n. şi au convieţuit cu geţii formînd o confederaţie T 9 pînă la anul 279(T 26) cînd boero Biseto 1 i-a alungat cu sabia pe o parte dintre ei pentru că i-au scărmănat rău pe sarmaţi. Traiul împreună i-a făcut pe gali să treacă la religia geţilor aşa cum arată T 11. Cei care au plecat au ajuns în Anatolia şi au format o nouă patrie numită Galatia iar o parte au plecat mai în sud şi au pus de o Galilee. Că nu au plecat toţi galii o dovedeşte tăbliţa 46 care spune despre conflictul lui Orilieo(30 î.e.n. – 20 î.e.n.) cu monsiro Dimpo şi chindia pe care au pus-o la cale geţii după ce au călcat cetatea galului. La aceşti gali din Galileea a fost trimis Ili să-i apere de zoile aramaice vărsate de clerul evreu care vroia să-i treacă la iudaism aşa cum arată tăbliţele 52 – 58.
În Evanghelia după Marcu 4,70 se spune: ,,Şi el s-a lepădat din nou. După puţină vreme, cei ce stăteau acolo, au zis iarăşi lui Petru: Nu mai încape îndoială că eşti unul din oamenii aceia, căci eşti Galilean şi graiul tău seamănă cu al lor”. Dacă iudeii l-au ,,mirosit” pe Petru că vorbea o limbă străină ce seamănă cu a lui Ili, a cetei lui şi a locuitorilor Galileei, atunci trebuie să tragem concluzia că apostolul ori era gal şi geţii vorbeau curent limba galilor ori era şi el get cu ceva treburi prin lumi străine şi făcea parte din grupul celor veniţi să se înfrunte cu preoţii iudei.
Boero Bisto este unul dintre puţinii conducători amintiţi de izvoarele antice de la care ne-au rămas tăbliţele de la 36 la 44. Pe două din ele se povesteşte despre tentativele de asasinat asupra marelui conducător. Cuvîntul boero nu vine de la slavi ci a fost un titlu folosit de geţii din Ardeal sau Banat. Mai apare şi pe alte tăbliţe la boero Biseto l şi boero Biseto ll şi la un flăcău get tot boero Biseto care îşi caută soaţă în neamul bastarnilor. Tot pe aceste tăbliţe sînt amintite moartea fiului lui Bisto şi conflictul cu bastarnii T 20.
Ultimul conducător al geţilor a fost Diogio/Diegio care a încheiat pacea din Panonia la anul 89 şi menţionat de romani cu numele de Diegis. Decebal vine din confuzia cuvintelor dage balo(dage: adunare + bală: a conduce, fiară, steagul geţilor) Datorită acestei confuzii a romanilor, specialiştii noştri l-au descoperit pe uzurpatorul Regalianus că se trage din neamul lui Decebal! Ori la geţi funcţia de mato era o funcţie electivă nu ereditară, situaţie identică şi la emeşi cu lugal(conducătorul civil). Plăsmuitorul nu putea să inventeze atîtea adevăruri.
Ede sau preotul judecător purta pe cap o bentiţă cu un obiect mic în dreptul frunţii iar în prezent acest semn este purtat de şeful bisericii siriace pe unde erau esenienii sau galii cei roşcaţi cum sînt menţionaţi pe tăbliţe. Plăsmuitorul nu avea de unde să ştie asemenea informaţie.
,,Tablourile de familie” T 2, 28 unde apar şi alţi mato decît cei de pe tăbliţe iar unii de pe tăbliţe nu apar în tablouri. Un falsificator nu şi-ar fi permis asemenea ,,scăpări”!
Ştefan Răzvan, domnul Moldovei, bate monedă la anul 1595 pentru a consemna evenimentul. Pe faţă are bustul domnitorului cu legenda în română scrisă cu litere latine şi chirilice: STEPH BOIBO MO DOB. Acest adevăr nu a fost tăgăduit de nimeni. Cînd aud ,,specialiştii” despre tăbliţele de plumb că sînt scrise tot în română cu alfabetul geţilor(latin, chirilic şi alte semne) turbă şi tună în toate direcţiile că blăstămăţiile sînt falsuri şi nimic mai mult!
Limba folosită este limba română veche dar se găsesc şi 79 de cuvinte folosite în emegi şi care au dispărut din arhaismele noastre. O altă dovadă pe care nu o pot desfiinţa ,,specialiştii” noştri este inelul de la Ezerova, descoperit în anul 1912 şi vechi de 2500 – 3000 de ani, scris cu aceeaşi limbă ca cea folosită pe tăbliţe dar necitit pînă în prezent. ROLIS ŢENE ANERE(în eme-gi ,,aniri’’: inel cu piatră preţioasă iar în româna veche ,,anulare’’ înseamnă de forma unui inel) NER(minunat) ŢI-L ŢEANE-Ş KOR(cor: cerc, unire, legătură) RAZE ADO MEANTI LEZ(leş: trup mort) VIIŢA MINE RAZE-L TA. Rolis, ţine acest inel minunat ce-ţi va lega(ţine unite) lumina aducerilor aminte cînd trupul meu va fi părăsit de raza vieţii. Situaţia este identică pentru colanul de la Pietroasa şi fibula de la Kerlich pe care nimeni nu le poate trimite în categoria falsurilor.
Alfabetele folosite la realizarea tăbliţelor cuprind trei mari grupe de stiluri pe care le-am numit ,,rumun”, ,,religios” şi ,,get”[vezi tablitele de sus in jos]. Literele folosite chiar în scrierea aceluiaşi stil nu sînt identice pentru că se folosea mîna şi dalta în realizarea unor şănţuleţe nu matriţă sau panson pentru imprimarea literelor, fiecare diac arătîndu-şi priceperea în turnarea tăbliţelor. Un loc aparte are alfabetul religios folosit numai în ocazii speciale cu care se scrie întreaga tăbliţă T 11,44, sau numai anumite texte T 25,47. Fiecare tăbliţă are particularităţile ei alfabetice şi de semantică pentru că au fost scrise de persoane cu culturi diferite, în epoci diferite şi în zone unde existau specificităţi dialectale ale limbii române. Să amintesc şi scrierea galilor de pe marginea tăbliţei 9 care nu era descoperită cînd pretind specialiştii noştri că s-au făcut falsurile. Iar semnele plutaşilor de pe Bistriţa se găsesc în cea mai mare parte în alfabetele geţilor dar lipsesc din alfabetul latin sau grec! Dar cel mai izbitor argument este asemănarea pînă la identificare a semnelor folosite de geţi pe tăbliţele de plumb cu semnele folosite în Biblos, Mohenjo – Daro, Siberia, India, nordul Africii(berberii, tuaregii şi libienii), Saba, toate ţinuturi care nu au nimic cu cultura şi scrierea greacă şi descoperite unele, la începutul secolului XX!
Chemare la neuitare IX
nas: organul de miros al omului = nas,nus: ou, bot, a ieşi in fată, a instiga, a îndemna, [nose: nas].
naz: moft, capriciu, nărav, suceală = naz,nuz: a ieşi în fată, a instiga [naze: cap, promontoriu].
nilă: milă, a manifesta înţelegere pentru o persoană în suferinţă = ni-la: a micşora umilinţa unei persoane [nil: nimic, zero, fără valoare].
nic: mic = nic,nig: lucru de preţ, a fi important, mic, a păstra cu mare grijă, a preţui, [nic: crestătură în lemn].
ninii: bîzîitul ţînţarilor = nini: a recunoaşte, a supăra, mulţime, [ninny: prost].
nip: lume, mulţime = nip,nib: mulţime, frică, nemulţumire, agitaţie, violentă, [nip: ciupitură, bîrfă, agitaţie].
nir: ulei sfinţit cu care se ungea capul domnitorului la încoronare, se făcea semnul crucii pe pereţii casei, sau se ungeau diferite părţi ale corpului aflate în suferinţă = nir: prinţ, a atinge, a da, a se ridica, victorios [near: aproape, lipit de, persoană de încredere].
no!: iacă!, uite!, ia aminte! = no, nu: aspect, a arăta cuiva, [no: fără, nici un].
nod: legătură între două sfori, cioturi, a căuta greşeli cuiva, loc de întîlnire = nod,nud: a aranja, a merge de-a lungul, a fi, a sta ascuns, a minti, a urzi o intrigă, [node: nod].
nosa: cuvînt ce exprimă un îndemn la acţiune; ei!, hai! = nusa: a greşi, a începe o nouă acţiune, a repeta o acţiune, [nose: a se conduce după miros].
nud: gol, fără îmbrăcăminte, dezbrăcat = nud: a se culca împreună cu, a pune jos, a se întinde, a oua, a dormi, [nud: gol].
odiu: ură, scîrbă = odu,udu: a zdrobi, a înfige cu putere, a se dezlănţui, [oddly: ciudat, straniu].
odor: miros, mireasmă = odol,udul: văcar, mirosul specific de taurine, [odour: miros neplăcut].
oh: nemulţumire, supărare sau linguşire = oh,uh: a fi iritat, a fi supărat, a scăpăra, a linguşi, venin, răutate, [oh!].
pac: pungă în care se tine tutunul, legătură, pască = pac,pag: a ocroti, refugiu, a pune la adăpost, [pac: balot, legătură].
padi: cuvînt cu care se îndeamnă la mers caii de la căruţă = pad(i): a încuraja, a conduce, a arăta, chemare, [pad: drum].
paha: diavol = pah(a): escroc, labă, picior, braţ, stîlp vertical, [pah: phuuuu!].
pap: îndemn adresat copiilor mici să mănînce = pap: tată, frate, a încuraja, a îndemna, a îngriji, a tine, [pap: terci].
pat: suport pentru dormit = pat,bad: a fi generos, a apărea, a închiria, perete, zid, a se urca pe, a se căţăra, [pat: a mîngîia, a întinde].
păca: a supune, a îmblînzi = paca,pag(a): cuşcă, colivie, a închide în cuşcă, a ocroti, a apăra [pack: a se aduna, a strînge].
pădăi: a se găti, a curăţa, a vărui = pa-da(i): o funcţie publică, a arăta arogantă, a conduce spre [pad: a merge pe jos].
păs: durere sufletească, chin, necaz = păs,pus: durere, suferinţă, a chinui, a supăra, [pass: a depăşi, necaz, a muri, a dispărea].
păsi: a merge încet, a fi sigur de sine = pase: picior, a păsi cu arogantă, [pass: a înainta, a trece, a circula].
păţ: păţanie, păţău = păt,pad: a jura pe, a înjura, a găsi, a dovedi, a cerceta, a dezvălui, [patch: a improviza din bucăţi].
pec: brutar, brutărie = pec,pes: palmă, partea din fată a palmei, a lungi, a lărgi, preţios [peck: merinde, mîncare].
pil: bici cu coadă scurtă făcut din curele împletite sau din vînă de bou, gîrbaci, biciuscă, harapnic, lovitură dată cu acest bici, pisălog = pil: a fi întunecat, confuz, neclar, ascuns, nestiut, mizerabil, a mînji, a defila, [pile: a îngrămădi, a strînge].
pil: leac, remediu, medicament = pil: neclar, ascuns, neştiut, a-si da importantă, [pill: pilulă, hap].
pilă: persoană care face trafic de influentă cu scopul eludării legii = pila: ascuns, neştiut, mîrsav, a se murdări, a pîngări, a defila [pill: situatie neplăcută].
pilă: minge = pila: rotund, ghem, a se umfla, a creste [pill: minge].
pipi: a urina, a curge în stropi = pi-pi,bi-bi: a picura, a curge, [pipi: a urina].
pis: a urina, a stropi cu urină butuci sau tufişuri = pis: mal, pîntece, a presimţi, stîlp, a sprijini, [piss: a urina].
pit: pitigoi, pasăre care îsi face cuibul prin găurire, în trunchiul unui copac = pit,bid: gaură, orificiu, a alege, anus, [pit: gaură în pământ, a ciupi].
plug: unealtă cu care se ară = pulug,bulug: hotar, a se uni cu o pană, margine, a încolţi, a creste, [plough: plug].
pot: a reuşi să facă, a crede că poate face ceva = pot,but: ritm, direcţie, a arăta, a întinde [pot: a culege, a doborî].
puchiri: a face ceva migălos, a migăli = pu-chiri: a iriga livada, a iriga prin şanţ fiecare copac [pucker: a încreţi].
pup: numele unor preparate alimentare făcute din făină de grîu, bucată de prescură, nume generic pentru mai multe plante = pupu,bu-bu: a rupe, a tăia din, a băga în foc, a trage afară, mugur, lăstar, a creste, a da frunza, [pup: căţel].
pup: sărut = pupu,bu-bu: a se aprinde, a provoca, a se înfrumuseţa, [puppy: persoană proastă si înfumurată].
puş: claie, grămadă de strujeni, efortul de a aduna = pus: bine legat, îngust, aranjat, grămadă, ordonat, [push: sprijin].
rac: crustaceu cu două brate cu foarfece cu care prinde prada = rac,rag: a răni, rană adîncă, a ucide, a trage, [rack: chin].
rac: boală gravă a cailor care se manifestă prin umflături în parte inferioară a picioarelor = rac,rag: a prinde rădăcini, rană adîncă, a provoca, a arde, mers legănat, a strînge, a trage, gîtar, a suferi, [rack: chin, a istovi de puteri].
raci: grătar = raci,rag(i): a înjunghia, a aţîţa focul, a roti, a trece, a trage, gălăgie, a arde cu flacără, [rack: grătar].
rad: a tăia de la rădăcină, a îndepărta totul = rad: a tăia de la rădăcină un copac, a tăia de la pămînt [rude: viguros].
rag: sunetele scoase de vite cînd se rătăcesc sau sunt bătute, plînset = rag: a lovi, a aduna în turmă, [rage: mînie, a se înfuria].
rai: tărîmul fericirii = ra(i): a radia, a străluci ca soarele, a vibra de, a uni, a măsura, a împărti, [ray: rază, a radia].
rara: încet, agale, domol, pe îndelete, rar = ra-ra: a netezi, a nivela, [rare: rar].
rapt: a smulge, a cuceri un teritoriu = rap: bandă, clică, fiare, cătuşe, a pune în fiare, a strînge, capcană, [rapt: răpit].
răi: a se înrăi, a slăbi, a tînji = ra(i): a înjunghia, a răni, a asasina, a se strînge, a suferi, a provoca, a se tîrî, [raid: asalt].
răpi: a umili, a pune la stîlpul infamiei = rap(i): a tiui, a tropăi, spiţă, neam, rasă, a pune la stîlpul infamiei, [rape: răpire].
rigă: rege = rig(a): a se înclina, a vrea, a dori, a supraveghea, a îngriji, a păzi, buzdugan, armă, [rig: ţinută, a găti].
rîma: a face rău, a duşmăni = rim: trupă, armată, mulţime, străin, a merge sigur de sine, inamic, a distruge, necaz [rim: a înconjura, a împresura].
rîp: o specie de peste, pietrar, fusar = rip,rib: a fi de rang superior, a fi mai bogat, a pleca departe, [rip: a spinteca].
rucă: jalbă = ruca,rug(a): a repune în drepturi, a restabili ordinea, a reaşeza, a plăti din urmă [ruckus: scandal].
sacu: obiect confecţionat din piele, in, cînepă, lănă sau piele în interiorul căruia se pot pune spre păstrare seminţe, boabe, lichide sau bunuri de valoare = sa-cu: braţ, legătură, boccea, mînecă, [sac: sac, pungă].
sadă: vrană la butoi = sa-du: măsură pentru lichide egală cu 24 sila (20,2 litri), [sad: trist, grav].
sagă: miros urît = sag(a): a sufla, a pătrunde, a strica, [sag: stare de deprimare].
sala: cameră de dimensiuni foarte mari folosită pentru întruniri sau ca depozit = sa-la: a întinde, a culca, a lungi, a desface năvodul, a desface legătura, a desface mănunchiul, a mătura, a lega cu funie, a înnoda, [sale: vînzare].
salut: salvare, fericire, bunăstare = salut,sal-ud: a aduce omagii, a respecta, a sosi la, a se întîlni, fericire, [salute: salut].
sanchi: a se lenevi = sanchi,sang-chi: a mînca alene, loc poziţie, a se mădărî, [sink: a se lăsa la fund].
sapa: a face un şanţ cu sapa, unealtă cu care se prăşeşte sau se fac alte munci agrare = sa-pa: a face un sant, [sap: a săpa].
satu: prima formă de organizare a unor comunităţi umane sedentare, aşezate în locuri uşor de apărat, vîrf de deal, platouri, înălţimi muntoase. Satele erau compuse dintr-un număr mic de case fiind înconjurate cu palisade si garduri înalte din trunchiuri de copaci, protejate de şanţuri adînci = sa-tu: înălţime, partea de sus, munte, a împărţi, hotar, a mărgini, vîrf, origine, teritoriu, loc, sanctuar, dreptate, ordine, [sat: a fi aşezat, a se cocota].
satu: senzaţia de saturare, sătul, abundentă, belşug, stare, lăcomie, îndestulare de produse alimentare = satu;sa-tu: a împărţi, a rupe, bucată, morman, grămadă, [sate: a sătura, a potoli foamea cuiva].
sete: lipsă de apă din pămînt provocată de secetă, starea fiziologică a omului cînd are nevoie de apă = sete,sed(e): apă rece, răcoare, a se potoli, a se domoli, [set: rece, pregătit din timp].
sic: pămînt ce conţine calcar, folosit la zugrăvit = sic,sig: culoarea soarelui cînd apune, rosu-galben sau auriu, [sick: care are nevoie de reparaţii].
sichis: zgîrcit, a se realiza greu, puţin cîte puţin = sichil: îndemînatic, sănătos, în putere, natural, [sickly: cu greu].
sigă: substanţă minerală roşie care se găseşte în natură, sub formă de bolovani sau de nisip, cu care ţăranii trag brîele la ferestre si la case = sig(a): culoarea soarelui cînd apune rosu-galben sau roşu, [sight: vedere, a zări].
sîc-sîc, sîg-sîg: a enerva, a înfuria, a dispreţui, a batjocori, gest care se face prin lovirea pumnilor mîinilor pe verticală (de sus în jos) = sic-sic;sig-sig: lovitură repetată, a respinge, a strînge, [sick: abătut, descurajat].
sîn: fiu = sin: a da, a ceda, a dărui, a transmite, a prezenta, a se linişti [son: fiu].
sobori: a se strînge pentru a se sfătui = soboru,su-buru: adunătură, eveniment, a dizolva, [sober: cumpătat, calm].
sodal: ucenic, calfă care trebuie să rezolve lucrurile mărunte = sodal,su-dal: samar, pas, a păsi, a duce, [sodden: necopt].
sol: cel care aduce vesti, stafetă = sol,sul: om tînăr, puternic, îngînfat, a grăbi, a reuşi [sole: talpă a piciorului].
solemn: respect, cinste = solim,su-lim: veneraţie, faimă, [solemn: măreţ].
sudină: flăcău hărăzit ca soţ unei fete pentru căsnicie = su-din: liber ca un fluture, parte a căruţei sau plugului, [sudden: subit, lucru grozav].
sug: a înghiţi un lichid direct din vas sau din glanda ce-l produce = sug: a suge, a alăpta un copil, a dărui, [suck: sugere].
sug: sens figurativ pentru a jefui de bani sau bunuri, a jefui pe cei fără apărare, a bea dintr-un vas pînă la ultima picătură = sug: a persista, a jefui de îmbrăcăminte, a jefui pe cei fără apărare, a suporta, a suferi, [suck: gogoman, fraier, a suge].
suma: a pune la grămadă, a fi împreună = sum(a): ceapă, foile adunate în jurul miezului, din multe bucăţi, [sum: sumă].
şagă: vorbă, glumă = şag(a): a asculta, a spune, a fi atent la, curaj, stare sufletească, [shake: a impresiona, a speria].
şaf: hîrdău, ciubăr, vas de lemn din care mănîncă porcii = şah: porc domestic, a trăi ca porcii, a făta, [shaft: mîner de vas].
şal: ţesătură pentru femei ce acoperă capul si spatele = sal: a strînge, a limita, larg, deschis, a persista, [shawl: sal].
şam: ţesătură de in, bumbac sau lînă cu desene în relief = sam: a evalua, a vinde, a cumpăra, a plăti cu echivalent, [sham: prefăcut, şmecher].
şaniu: cu şalele moi, pocite = sa-ne-sa: rugăminte fierbinte, implorare, a se întrista, [shank: trup, fluierul piciorului].
şar: sir, dungă, nume dat adînciturii de pe diverse obiecte, şăntuleţ, crestătură, adîncitură, hotar = sar: a săpa, a înfige, a seca, a tăia, lungime, dovadă, a fi mulţi, [share: parte, a împărţi].
şed: a avea o poziţie stabilă, a se aşeza, a se pune, a se odihni, a fi calm, a se domoli = şed: apă rece, răcoare, a se răcori jos, a se pune, a se odihni, a fi calm, a se potoli, [shade: umbră].
şedă: în subordine, sub supraveghere = şedur: cocon de omidă, a lega cu fire, a dura, locuinţă, a trăi, [shed: sopron].
şef: astupătoare la horn ce se pune pentru a opri căldura după ce s-a stins focul = şeg: a tremura de frig [sheaf: legătură].
şip: sticluţă mică, vas mic în care se păstra leacurile = şip: descîntec, a descînta, a lecui, [ship: a trimite mărfuri].
şo: strigăt cu care se asmută cîinii = şu: putere, a da peste cap, a distruge, a atîţa, a arăta, a pîndi, a porni, [shoo: a speria].
şoc: cantitate de 60 de obiecte de acelaşi fel luate ca un tot = şoc,şug: portie de hrană, hrană, a împărţi, [shock: claie].
şod: ciudat, hazliu, nebun, poznas = şod,sşd: cerere, binecuvîntare, a implora, a veseli, [shod: a încălţa, a potcovi].
şona: a schilodi, a nenoroci în bătaie = şona,şu-na: par, pisălog, a zdrobi, a distruge, a pisa, [shon: a se feri de, a fugi].
şonc: schiop = şun: soartă, a distruge, a rupe, înjura, [shun: a evita pe cineva].
şoti: a face pozne, a face sotii = şuti: a face, a prinde, a lua, a înhăţa, a fi prins, [shoot: a da buzna, a da junghiuri].
şuc: izbitură, îmbrîncitură = şucu: a se apăra, a para o lovitură, [shook: izbitură, a clătina].
şucar: supărat, necăjit, revoltat = şucur: a se apăra, a para un argument, [shook: a scutura, a speria, a impresiona].
şum: miros specific greu de suportat = şum: a putrezi, a se prăpădi, a se strica, ceva de proastă calitate, [shun:a se feri].
şut: deschizătură în acoperişul unei case care permite pătrunderea luminii în pod, aerisirea sau ieşirea fumului, gaură = şu-tu: evadare, a scăpa din, a fugi, [shut: a închide o uşă, a închide în].
şuti: a lua, a prinde, a înhăţa, a captura, a prăda = şu-ti: a lua, a prinde, a înhăţa, a captura [shut: a prinde, a apuca].
taclale: vorbe în vînt, a povesti vrute si nevrute = tacalal: a începe, a povesti, a deschide, a da spre, [tickle: a linguşi].
tapa: a cresta un copac, a fi liber să tai cum vrei = tapa,dab-ba: om liber de obligaţi [tap: lovitură uşoară].
tel: sîrmă aurită din care se face beteala = til: a realiza, adevărat, viată, natură, a dăinui, [tell: a şti, a număra, a deosebi].
to: salut folosit între persoane cunoscute = to.tu: credincios, onest, demn de încredere, [to: la, pentru, după].
tub: cilindru gol pe interior folosit la transportul, păstrarea sau evacuarea unor bunuri sau produse, la aprovizionarea cu apă si în irigatii = tub: a pătrunde, a aşeza, a lipăi, a săpa, a vîrî, a deschide, a inunda, lac, [tube: ţeavă, canal].
tug: unealtă de lustruit piei în tăbăcărie = tug: a fi mînios, a fi supărat, a strînge în brate, a alătura, [tug: a trage, a lustrui].
uni: a strînge laolaltă, a aduna, a fi împreună = un(i): a aduna, a strînge, populaţie, rude, familie, [unite: a uni].
upi: cerealele care cresc fără grăunte, seci = upi,ubi: rod ascuns, mişcare repetată fără rezultat, a sădi rău, [up: sus].
urgie: nenorocire mare care se abate asupra cuiva sau a ceva, dezlănţuire violentă de forte ale naturii, prăpăd, comportare, faptă de om duşmănos, furios, furie, ură = urgu: ferocitate, ţipăt, strigăt, groază, [urge: a sili, a obliga].
uz: folosinţă, a acţiona într-o anumită direcţie = uz: distantă, înălţime, a se întinde, a goni, a lega, [use: întrebuinţare].
zanatic: aiurit, vesel, glumet = za-na-tac,za-na-tag: a lua în mînă o păpuşă, a conduce o păpuşă, [zany: bufon, neghiob].
zang: a face zgomot, a lovi puternic un obiect de metal cu ceva, a sparge un vas de lut = zang: a face zgomot, a sparge afară, a zdrobi, a izbi cu violentă, [zany: măscărici].
zel: credinţă, lucru făcut cu temei = zil: a fi fericit, a fi iubit, afecţiune, mîngîiere, mulţumire, plăcere, [zeal: ardoare].
Mai sînt cîteva sute de cuvinte eme-gi care se găsesc numai în limba engleză. Sînt cuvinte eme-gi comune cu limba franceză sau cu dialectele ei. Există cuvinte eme-gi si în limba germană si spaniola dar acestea au o poveste pe care o las pentru viitor.
În lucrarea lui S. N. Kramer – Istoria începe la Sumer – am găsit cuvintele kalaturu, kurgaru, sarbatu, care sînt şi în limba română.
kala-tu-ru = licoarea vieţii, are în română cuvîntul călătoru cu sensul de a călători, a pleca la drum lung. În mediul arid din Ki-en-gi si în orice călătorie lungă, apa este elementul vital al vieţii (kala: provizii, a reface + tu: a aduce, a turna + ru: a face socoteli, a fi egal, bogăţie, butoi).
kurgaru = sămînţa vieţii. În limba română este cuvîntul curvaru cu sensul de om destrăbălat care întreţine relaţii sexuale cu oricine, afemeiat.
sarbatu = un soi de salcie, copac cu umbra deasă. Umbra acestui copac era căutată de cei care doreau să se odihnească. În limba română cuvîntul sarbatu are sensul de persoană sărbătorită iar petrecerile în mediul rural se făceau vara la umbra unui copac. Tot umbra copacilor era căutată pentru o clipă de odihnă impuse de sărbătorile religioase ca în expresia ,,sarbati”! cu sensul figurat – vă odihniţi!, petreceţi!
În dictionarul lui J. A. Halloran am găsit mai multe cuvinte fără explicaţie dar care sînt în limba română.
an-bir[A-SUD] Cuvîntul asud are sensul: a transpira, a uda o cămaşă sau corpul cu transpiraţie (a: apă + sud: a stropi, a răspîndi, a absorbi, a se întinde).
bibad[UZ.TUR] uztur = uz(us)-tu-ra. În limba română ustura: a arde, a irita, a supăra, durerea unei răni superficiale, iritatia produsă de un aliment iute sau cînd se sare cu burta pe luciul apei (uz,us: coastă, pantă, a îndura, a chinui + tu: copil, tînăr, a face baie, a lovi + ra: a răni, durere, a rezista, scandal).
dabin[ZI.SE] În limba română cuvîntul zise: a spune, a vorbi, a transmite informaţii, a da de veste (zi: om, gît, suflu, confidente + se: a se înfierbînta, a fi mînios, ardoare).
dir[SI.A] În limba română sia este strigătul cu care se dă unei ambarcaţiuni comanda de mers înapoi (si: a se clătina, a transporta + a: apă).
durun[DUR.DUR] În limba română durdur: a certa, a batjocori, a căuta nod în papură cuiva, a dispreţui (dur: a locui +dur: a întrerupe respiraţia cuiva).
e-muhaldim[MU] În limba română mu: a mugi, a rage.
enku[ZAG-HI-A] În limba română zaghia: ţesătură groasă din lînă colorată în dungi negre alternînd cu dungi roşii si care este purtată ca fustă de femeile de la tară, haină uzată, îmbrăcămintea puşcăriaşilor formată dintr-o ţesătură groasă dungată cu gri si negru (zag: a lua pe umăr, sănătate, ordine, dreptate + hi: individ + a: a purta, loc, răsplată).
ga-an-zir[ŞE-KA] În limba română ceca: huhurez, bufnită, păsări care în tradiţia populară prevestesc o nenorocire sau moartea unei persoane (şe: căldură, foc + ka: a striga, casă).
gina[TUR.DIŞ] Turdaş este o necropolă din mileniul Vll î.e.n. din centrul României (tur: mic, firav, foarte tînăr + diş: unic, singur) Început?
ngarza[PA.LUGAL] În limba română paluga: om înalt, băţ înalt, prăjină (pa: creangă, a se înălta + lugal: om mare).
igi-sig-sig[PA.PA] În limba română cuvîntul papa: terci subţire pentru copii mici, îndemn de a mînca adresat acestora, omletă, mîncare ciobănească din caş si urdă prăjite împreună, lăptişor de marcă (pa: tată, frate, a alege, a căuta + pa: a arăta, a vrea afară, lăstar, a zbura, creangă).
isin[PA.SE] În limba română păsi: a merge cu arogantă, a fi plin de sine (pa: bărbat, a arăta, a conduce, a împodobi +se: stimă, a se uita la).
kislah[KI.UD] În limba română cuvîntul chiot: a scoate sunete specifice unui atac sau unui moment de bucurie (ki: fire, loc, a face legătura cu pămîntul + ud: a lua cu asalt, a se dezlănţui, strălucitor, vioi).
muru[SAL.UD.EDIN] În limba română cuvîntul salut: a se întîlni, a transmite omagii, a se respecta (sal: delicat + ud: sprinten, strălucitor, a sosi aproape de).
zeh[SAL.AŞ.GAR] În limba română cuvîntul salaşar: persoană care se ocupă cu găzduirea oaspetilor sau călătorilor (sal: larg, deschis, a umple cu, a împrăstia + as: cărută mică, a dori + gar: a adăposti, a primi în siguranţă, a avea încredere).Cuvîntul salaş: adăpost, locuinţă, ţarc, ocol.
engir[ME.EN.GI]. În limba română cuvîntul mînci: a mînca, a pofti pe cineva la masă (me: responsabilitate, a avea + en: acesta, aceasta + gi: seară, a da).
La cuvîntul eme-gi hus apare explicatia: rusu din akkadiană. Termenul este din eme-gi pentru că în limba română rosu are sensul de a fi aprins la fată de mînie, a-i arde fata de mînie, rosu de furie, culoare rosie.
La cuvîntul eme-gi u-bu-bu-ul se spune că vine din akkadiana bubu`tu. În limba română este cuvîntul bubuta: bubă mică, a arde, a produce durere; abuba: bubă neagră, bubă formată în gură; boboti: a produce bube mici, a înmuguri. Originea cuvîntului este eme-gi nu akkadiană.
La cuvîntul eme-gi (ngis)al-la-an, se explică = stejar (akk. lonword from allaanum: oak, alan, alun: tree). Cuvîntul este eme-gi pentru că în limba română alun = arbore.
La cuvîntul eme-gi buru(d), bur se precizează: akk. buuru = cistern, well. În limba română este cuvîntul buriu = butoi mijlociu, butoias, putina, deci cuvintul este din eme-gi..
La cuvintele kalag, kala, kal se dă explicaţia: to repair, mend, adj. strong, swift [GURUS +2-N 14 wagon pictogram] pe care o consider incompletă. Imaginea căruţei ar trebui interpreată şi în sensul unei deplasări(transport de marfă) pe roţi şi cine trage căruţa. În limba română cal, cale; căli, cala = locul de depozitare a mărfii pe o navă; celă = încăpere mică pentru păstrarea alimentelor si a unor obiecte; celar, colac, colăci = a înfăşura rotund, a pune la cale o afacere, a căsători, a uni. Din această rădăcină mai sînt cuvintele calari (kala +ri) = a se deplasa călare; a călări; călări, călăreţ, călăraş, călărime, încala (in + cala) = a aduna avere, a se îngrăşa, a se mări; încalara (in + cal + ara) = a urca pe cal pe cineva, a face călăreţ; încalarare = încălacare pe cal.
La cuvîntul rib se explică originea akk. rabbu. Cuvîntul este em-gi pentru că există în limba română răbui: a unge cu dohot osia căruţei sau produse din piele pentru a rezista la umezeală, a tăbăci.
La cuvintele taka4, tak4, tag4, ta6 se explică: reduplication class –ta6-ta6 in maru Cuvintele sînt eme-gi pentru că există în limba română ta, tata: tată.
Chemare la neuitare II
Să desluşim corect aceste ziceri, trebuie să înţelegem că năzdrăvanul nostru a plăsmuit o limbă inspirată din limba română veche dar împănată cu multe cuvinte din eme-gi(sumeriană) care nu era descoperită cînd se făcea şotia, a mai plăsmuit o religie care se regăseşte în mare parte în mitologia emeşilor dar şi în cea românească şi de unde se trage creştinismul iahvist, a falsificat istoria punîndu-i pe gali/galaţi acolo unde i-a menţionat unele izvoare vechi şi a venit cu informaţii necunoscute din alte surse pînă în prezent.
Pentru a umbri şi ruşina fala altora, l-a scos pe Iisus ca fiu al neamului nostru agăţînd cu obrăznicie alte subţirimi ale glagoriei care dau foarte rău la cultura greco-romano-iahvistă! Şi această plăsmuire unică în cultura lumii prin dimensiune şi consecinţe a fost făcută nu se ştie unde, nu se ştie cînd şi nu se ştie de cine dar mişelul a arătat că are la degetul mic toată cultura românească şi de aiurea iar timpul pentru el nu a fost o piedică în făcătura pusă la cale! Există o uriaşă plăsmuire în cultura lumii care ne-a distrus nouă istoria şi dreptul la adevăr, iar aceasta se numeşte Vechiul Testament şi Noul Testament.
În loc de concluzie trebuie să ne închipuim că acest neastîmpărat mioritic avea acces la un fel de calculator al timpului şi tot butonînd în draci a pus la grămadă informaţii neverosimile din trecutul îndepărtat al neamului nostru, a umblat cu şoalda şi prin viitor ştiind că se vor face ceva descoperiri cu privire la şmecheria lui şi aşa pus pe rele ne-a trimis în ceaţă să umblăm legaţi la ochi. Dar noi cum sîntem neam de soi şi în frunte ne-am înălţat numai genii şi supergenii, l-am zăpsit pe mişel şi l-am tras la sfînta judecată a adevărului! Dat dracului pezevenchiul!
Aceste informaţii dar şi altele la fel de năucitoare le-am pus în cartea Adevăruri ascunse din care am tipărit 100 exemplare pe banii mei şi le-am dus în librăriile din Botoşani şi Iaşi în decembrie 2005 iar în martie 2006 era scoasă de la vînzare!

www.ariminia.ro

Va urma