SIMBOLURILE ZALMOXIENE ALE MĂRŢIŞORULUI

Adrian Bucurescu

Dacia noastră rămâne încă secretă chiar şi după ce i se dezvăluie câte un mister, căci prejudecăţile care o înconjoară sunt aproape de neclintit. Tot aşa se întâmplă şi cu una dintre cele mai frumoase tradiţii ale noastre, Mărţişorul.
Mai întâi, să vedem de unde-i vine numele, legat evident de luna Martie. Cum, de la cronicarul Grigore Ureche încoace, se tot spune că „de la Râm ne tragem”, am crezut că s-a presupus că şi numele acestei luni ar veni din latină, anume din Mars, Martis. Ei bine, în DEX scrie că ar proveni din slavul Martii! Totuşi, poate că n-ar trebui să ne mirăm prea mult, ştiind că tot atât de puternică este şi prejudecata că vocabularul românei e moştenit în mare parte de la Slavi.
Neprietenii noştri nu cred că limba dacă semăna cu latina, susţinând că Dacii, inclusiv cei care nu au fost cuceriţi, şi-ar fi însuşit limba duşmanilor, pe care mai apoi şi-au colorat-o cu slavisme. Nimic mai fals, căci măcar în privinţa lunii Martie, inclusiv a Mărţişorului, este atestată inscripţia dacică MARTINUS, ce pare a fi cognomenul unui meşter, pe un ulcior descoperit la Orlea, judeţul Olt, la 6 km de Sucidava.
De aproape 35 de ani, de când mă ostenesc cu studiul limbii strămoşilor noştri, am observat că vocabularul ei cuprindea o mulţime de omonime, sinonime şi paronime, ceea ce permitea o mulţime de sensuri, precum şi un har poetic deosebit. Astfel se întâmplă şi cu inscripţia de care am pomenit. Aşadar, un tâlc al ei ar fi M-ARTINUS „Când se încălzeşte; Care (se) coace” (cf. lat. ardens „arzător”), şi nu pot să nu apropii această sintagmă de cuvântul merdenea, despre care, cum era de aşteptat, DEX-ul scrie că vine din turcă! De fapt, după cum se ştie, în acest ruşinos dicţionar nici un cuvânt nu este de origine românească, necum dacică.
De la „a arde” s-a ajuns la sensul de „a înţepa”, şi astfel româna a format din ARTINUS şi urdiniş. Aşa se explică şi un nume al ursului, Martin, tot din MARTINUS, căruia şi în limbile slave i se spune medved, adică „mâncător de miere”.
Mai aproape de tradiţia Mărţişorului sunt însă alte înţelesuri, cum ar fi M-AR-TINUS „Care este preţios” (cf. rom. are; sl. ţena „preţ”; rom. mărgean) sau „Care este (de) purtat” (cf. rom. a ţine) căci, în vechimea nu prea îndepărtată, Mărţişorul era un ban de aur sau de argint, ori un medalion, legat cu un şnur alb-roşu, pe care Românii îl puneau copiilor la gât sau la mână. Mărţişorul se mai numeşte în unele ţinuturi Mărţiguş sau Marţ, şi este purtat pentru noroc, în decursul anului, iar cei ce-l poartă cred că vor fi sănătoşi şi curaţi ca argintul şi că peste vară nu-i vor apuca şi scutura frigurile. Mărţişorul se punea în zorii zilei de 1 Martie, înainte de răsăritul Soarelui, iar când îl puneau, părinţii se fereau să fie văzuţi de vreo femeie însărcinată, crezând că se pătează copilul pe ochi. Unii copii purtau Mărţişorul 12 zile la gât, iar după aceea îl lăsau pe crenguţele unui pom tânăr; şi dacă pomişorului îi mergea bine în acel an, însemna că şi copilului îi va merge bine în viaţă. Alţii îl păstrau până ce vedeau primul arbust înflorit, de obicei porumbar sau păducel, şi îl puneau pe pomişor, sperând să fie albi ca florile acestuia. În unele zone, Mărţişorul se poartă până când începe cucul a cânta sau până când vin berzele.
Nu numai părinţii le puneau Mărţişoare copiilor, ci şi alţi Români şi le dăruiau unul altuia la 1 Martie. Astăzi îl poartă mai ales femeile şi fetele şi, doar în unele sate îl poartă şi bărbaţii şi băieţii. Rareori se mai face din bani de aur sau de argint şi nu mai e ţinut toată luna, ci numai câteva zile, la începutul lui Martie. În Muntenia se spune:

Cine poartă mărţişoare
Nu mai e pârlit de Soare.

Pe la sfârşitul lui Martie, femeile şi fetele iau şnurul Mărţişorului şi îl pun pe trandafiri, iar moneda sau medalionul le dau pe vin, pâine albă şi caş, crezând că aceea ce le-a purtat va avea faţa albă cum e caşul şi rumenă ca trandafirul şi vinul.
Toate bune şi frumoase până aici, dar ne putem întreba de ce Mărţişorul are exclusiv culorile roşu şi alb şi dacă nu cumva şi Dacii considerau aceste culori binefăcătoare.
Ia să vedem! Cel mai vechi templu cunoscut astăzi pe teritoriul României, care pare a fi şi cel mai vechi din Europa, a fost descoperit la Parţa-Şag, judeţul Timiş. El are formă patrulateră, compus fiind din două încăperi. Într-una s-a descoperit un altar monumental de lut ars, de formă paralelipipedică, cu o statuie dublă, ce-i reprezintă pe Gemenii Divini, despre care va fi vorba şi mai încolo. Pe părţile laterale ale altarului au existat basoreliefuri. În aceeaşi încăpere s-au mai găsit un cap de taur modelat în lut şi altul în basorelief, de mărime naturală, pictat cu ROŞU şi încrustat cu ALB. Mai e de menţionat un bust-statuetă de tip orant, perforat, în care se aşeza un cap sau un craniu de taur sau de om. La toate acestea se adaugă suporţi pentru ofrande. În cealaltă încăpere a templului s-au descoperit vetre de jertfă cu vase şi oase calcinate.
La Căscioarele, judeţul Călăraşi, s-a descoperit o construcţie rectangulară de cult, ce are pereţii ornamentaţi în interior cu motive pictate cu ALB şi ROŞU.
La Fântânele, judeţul Teleorman, a fost descoperit mormântul principal al unui tumul ce a avut o încăpere funerară de lemn, cu latura lungă orientată pe direcţia N-S. În colţul de N-V al camerei funerare s-au descoperit osemintele unui tânăr Get, împreună cu şapte vârfuri de lance şi două mărgele de lut şi ocru. Baza mormântului a fost lipită cu lut, iar în centrul lui, o suprafaţă patrulateră, puţin înălţată, de forma unui cub cu laturile de aproximativ 40 cm, a fost pictată cu ROŞU şi ALB. Sunt figurate în culoare trei pătrate înscrise unul în altul, tăiate de două diagonale ce unesc colţurile opuse, creându-se astfel patru triunghiuri isoscele de 90 , ce-şi unesc vârfurile în centrul pătratului. Două dintre triunghiurile cu vârfurile opuse sunt pictate în ALB, iar celelalte în ROŞU. Banda de la baza fiecărui triunghi este de culoare opusă triunghiului propriu-zis. Legătura dintre aceste două culori, sacre pentru tânărul războinic get, şi culorile Mărţişorului românesc este evidentă.
Totuşi, de ce ROŞU şi ALB? Păi, de… florile mărului, am putea spune, fără să comitem vreo impietate, căci MAR-TI-NUS însemna şi „Mărul cel Dalb; Mărul cel Sfânt; Mărul cel Curat; Mărul cel Minunat; Mărul de Sărbătoare; Mărul de Leac” (cf. rom. măr; naş; a năzui; alb. nuse „mireasă”; nuseror „de nuntă; nupţial”; nuske „amuletă; talisman”). Nu au florile mărului nuanţa rozalie, ce provine din ALB şi ROŞU? Nu sunt pomenite atât de des „Florile Dalbe de Măr”, în refrenele colindelor noastre?
Însă înainte de a vedea ce sau cine era acest Măr Minunat, să mai spunem că M-ARTINUS, de unde, cum am văzut, vine denumirea Mărţişorului, mai însemna şi „Cel care tămăduieşte; Cel Drept; Cel Curat” (cf. lat. ordino „a ordona; a orândui), iar de la tâlcul de „Cel Curat” româna a moştenit mârtan „motan”.
Cât priveşte acest Măr Divin, în ţara noastră, se află cel puţin trei sate cu denumirea de Poiana Mărului, şi putem presupune că este vorba de altare în aer liber consacrate acestui Pom, despre care unele texte populare afirmă că se află chiar în mijlocul Raiului. Mai avem şi un superb colind, din judeţul Hunedoara, colind în care se întrezăresc simbolurile mistice:

Cam naintea cestor curţi,
Florile-s dalbe de măr!
Cestor curţî, cestor polăţi,
Născutu-mi-or, crescutu-mi-or,
Crescutu-mi-or doi meri nalţi,
Doi meri nalţi, da-s minunaţi,
De vârvşori asemănaţi,
De trupini d-alăturaţi.
Şi la ii, la rădăcină
Puiatu-mi-o vidra neagră.
Şi la ii, la trupşânioară
Puiatu-mi-o cal galbăn.
Şi la ii, la vârfşorele
Puiatu-mi-o şoimi vânăţî.
Eşî doamna curţâlor
Şî să-nchină merilor
Şî din ciar d-aşa-mi grăia:
-Meriţi, merişorii mei,
Plecaţî-vă vârvurile,
Să-mi iau două, trei smicele,
Că am vro tri bucurele:
D-unui mic ca să-l botez
Cu lumina Soarelui,
D-altu-i mare să-l cunun
Cu lumina Lunii.
Merii din ciaru-i grăiau:
-Daleş, dragă doamna noastră,
Pleacă-ţi, doamnă, de la poale,
De la poale, că din vârv
Ne-am plec, nu ne putem,
Vidra prinde a lătra,
Cal galbân a râncheza,
Şoimi vânăţî a şuiera.
Ş-ăi fi vesel’, doamna noastră,
C-o-nchinăm cu sănătate!

Să urmărim cu atenţie ce spun aceste versuri! Mai întâi aflăm cum Cei Doi Meri, nu au răsărit ca alţi pomi, ci S-au născut, ceea ce mută îndată planul pe tărâm antropomorfic, chiar teomorfic, iar de-acum putem să-I considerăm Doi Tineri Zei Gemeni, căci iată ce spun versurile următoare:

Doi meri nalţi, da-s minunaţi,
De vârfşori asemănaţi,
De trupini d-alăturaţi.

Mai departe, aflăm că Doamna Curţilor Se închină la Ei, precum la nişte Divinităţi, şi Le grăieşte din Cer:

Eşî doamna curţâlor
Şi să-nchină merilor
Şî din ciar d-aşa-mi grăia.
Merii Înşişi cresc în cer, după cum ne spune alt vers:
Merii din ciaru-i grăiau.

Cu acest colind, care de fapt nici nu-i singurul din România care afirmă că S-au născut Doi Meri, ne-am apropiat de miezul Tainelor Sfinte ale stăbunilor noştri, unde este vorba de Zeiţa MARIA, teonim atestat pe o gemă descoperită la Romula, judeţul Olt, sau de MARIAN, în componenţa etnonimului MARIANDINI sau MARYANDINES, atestat ca trib trac. MARIA a rămas în româneşte ca nume feminin, precum şi în formule respectuoase, ca Măria Ta, Măria Sa. Cât despre sintagma MARIAN-DINI, aceasta se traduce prin „Zâna Marian”, fiind desigur Zeiţa protectoare a neamului Mariandinilor. În acelaşi timp, aceeaşi formulă se putea înţelege şi ca MARIA-N’DINI „Copiii Mărului; Născuţi de (din) Măr” (cf. rom. măr; lat. natio, nationis „născut; fiu”), de unde româna a moştenit mărăndău, care înseamnă „copil din flori”, căci Zeiţa născuse fiind Fecioară.
Cum s-a ajuns de la Fiii Mariei la Florile Dalbe de Măr din colinde, ne sugerează două versuri înscrise pe un vas de lut descoperit la Ocniţa-Cosota, judeţul Vâlcea:

VASILE YSTHI A MAR
KO SEPO IEI AN

Traducerea: Mlădiţe Împărăteşti de Măr! Familiei la mulţi ani!

În textele dacice, incluiv în tăbliţele de plumb de la Sinaia, Maria este numită în mai multe chipuri, printre care LIDA, LOEDE şi OLTEA, variante pentru LETO, cum a rămas în mitografiile antice Mama Celor Doi Gemeni Divini, APOLLON şi ARTEMIS. Sub aceste nume îi divinizau pe Cei Doi Zei şi unele triburi trace, după cum aflăm din informaţiile rămase de la autorii antici.
Cu cele două teonime ajungem iarăşi la culorile Mărţişorului, căci A-POLLON se traduce prin „Cel Alb” (cf. rom. bălan; sl. belu „alb”), iar A-R’TE-MIS prin „Domniţa cea Roşie” (cf. engl. red „roşu”; miss „domnişoară”) sau A-R’TEMIS „Roşioara” (cf. lat. ardens „arzător; înflăcărat”; rom. arţar).
Şnurul alb-roşu se purta în Martie nu doar pentru că, aşa cum am văzut mai sus, era legat de această lună, ci şi pentru că în acelaşi răstimp se mai întâmplase un eveniment deosebit, anume Vestirea Fecioarei Lida, de către un mesager ceresc, că va naşte Doi Prunci Divini. Minunea a fost surprinsă în denumirea, şi ea atestată, a unei plante medicinale dacice, anume KOIK-O-LIDA „Vestirea Lidei” (cf. rom. ghioc), cu varianta KUK-O-LIDA, cu acelaşi sens.
Ar fi mai multe de spus despre această plantă de leac. De pildă, se observă că, în limba dacă, ambele variante, KOIK şi KUK, însemnau şi „ghioc” şi „cuc”, ştiindu-se că păsării respective i se atribuie de către Români calităţi oraculare. De aceea, şi în zilele noastre, marii sărbători a Bunei-Vestiri i se mai spune popular şi Ziua Cucului. În timp, denumirea plantei a devenit neinteligibilă, transferându-se asupra altor ierburi de leac, cum ar fi ciuboţica-cucului sau, şi mai straniu, laptele-cucului.
Gemenii Cereşti sunt bine reprezentaţi în iconografia tracică, de multe ori împreună cu Maica Lor. Amândurora Li Se mai spunea şi ZAL-MOXIS „Magii cei Vrednici; Magii Strălucitori” (cf. rom. zel; jar; lat. magus „preot; mag; vrăjitor”). Că şi Geamăna purta acelaşi supranume aflăm din lexiconul antic „Sudas” ori „Suidas”, unde scrie: „Zalmoxis. Nume de Zeiţă”.
Simbolul Suprem al Celor Doi Gemeni Divin era Crucea Fulgerului sau Zvastica, împletire a doi de Z, iniţialele a Doi Zalmoxis, cum se vede şi pe două vârfuri de lance, din spaţiul extra-dacic, unde apar Zvasticile, iar teonimul este înscris ca ZOLMXES.
Iată aşadar că Zeii Dacilor nu au pierit definitiv din spaţiul românesc, căci, fie şi inconştient, cei ce poartă Mărţişoare mai cred încă în Forţa Divină a Celui ALB şi a Celei ROŞII.