ANDRE BOULANGER : ORFISM ŞI CREŞTINISM

Trasaturile orfice pot fi uşor regăsite în doctrina şi ritualul creştinismului iniţial. Insă nu poate fi vorba despre o influenţă nemijlocită a orfismului care, de multă vreme, nu mai exista ca religie şi care mai supravieţuia doar într-o literatură accesibilă numai celor învăţaţi. Prin urmare, acţiunea lui nu este cîtuşi de puţin comparabilă cu aceea a unei religii vii, cum era mithraismul.
Se ştie că întemeietorii creştinismului nu au avut cunoştinţă de poemele orfice, iar cei mai erudiţi dintre scriitorii ecleziastici, deşi le menţionează adesea, nu le cunoşteau în forma lor originală, lăsîn-du-se înşelaţi de falsurile îndrăzneţe ale Evreilor alexandrini. Creştinismul nu a cunoscut mai bine nici ceea ce putuseră păstra din doctrina şi ritualul orfismului anumite thiaze dionisiace.
Dar, elenizîndu-se, el s-a conformat cîtorva idei caracteristice pentru orfismul străvechi, idei difuze în sincretismul religios al păgînismului în declin, care nu este, de altfel, nici o religie ferm conturată şi diferită de celelalte, nici o sinteză atotcuprinzătoare a marilor religii de mistere. El a preferat să adere la aceste idei, fără a le şti obîrşia, parcă sub imperiul unei simpatii inconştiente. Şi e lesne de înţeles din ce cauză a făcut-o.
În primul rînd, multe din acele noţiuni nu erau necunoscute mediului iudaic în care s-a ivit creştinismul. Iudaismul le adoptase în epoca elenistică, pe vremea cînd, renunţînd la rigoarea exclusivismului său, el interpreta sau chiar modifica unele dintre credinţele sale tradiţionale, cu ajutorul ideilor elenistice: de pildă, concepţia dualistă a sufletului omenesc, idee fundamentală a orfismului, cu totul străină iudaismului antic; aceea a unei lumi de dincolo, în care cei răi sînt daţi pradă unor chinuri veşnice şi în care celor drepţi le este asigurată o soartă preafericită în preajma lui Dumnezeu.
Şi, mai ales, numeroase concordanţe — şi nu dintre cele mai puţin semnificative — ce se pot stabili între orfism şi creştinism şi care nu pot fi explicate prin împrumuturi, sînt rezultatul unei veritabile afinităţi de natură. Or tocmai prin aceasta orfismul se deosebeşte profund de politeismul elenistic, în pofida miturilor şi riturilor ce le sînt comune.
Într-adevăr, asemenea creştinismului, el se întemeiază pe o revelaţie. Asemenea tuturor religiilor revelate, el îşi are dogmele lui — în principal, aceea a păcatului originar şi a mîntuirii —, cărţile sale sfinte, comunităţile sale de iniţiaţi, teologia şi morala sa. Asemenea creştinismului, este o religie spiritualistă, împărăţia sa nu este aceea a acestei lumi. Fără a împinge ascetismul pînă la ultimele lui consecinţe, el propovăduieşte un mod de viaţă care umileşte trupul şi eliberează sufletul din lanţurile sale. În sfirşit, asemenea creştinismului, el fixează ca ţel suprem al năzuinţelor iniţiaţilor săi unirea desăvîrşită cu divinitatea.
Orfismul se mai înrudeşte cu creştinismul şi prin preocuparea lui pentru puritate. E-adevărat că este singura dintre religiile de mistere ferită de amestecuri impure, de rituri grosolane şi respingătoare, de misticismul maladiv. Am fi chiar înclinaţi să credem, dată fiind preocuparea pentru dreptate pe care doctrina orfică ne-o dezvăluie, cu veneraţia ei pentru viaţa universală, că iniţiaţii în misterele sale ar fi trebuit să fie cei mai curaţi, cei mai drepţi şi cei mai virtuoşi dintre Greci.
Pînă aici nu a fost vorba decît despre concordanţe generale, a căror interpretare se poate lipsi de ipoteza unei influenţe nemijlocite. Or am văzut că nu este nevoie să recurgem la o asemenea explicaţie nici pentru a înfăţişa asemănările dintre mituri şi dogme.
Creştinismul este întemeiat în întregime pe credinţa in învierea lui Isus Mesia. Orice părere am avea cu privire la istoricitatea acestui fapt iniţial şi fundamental, sîntem siliţi să recunoaştem că, înainte ca sfintul Pavel să-şi fi definit christologia, cele dintîi comunităţi creştine justificau prin acea înviere autenticitatea misiunii lui Isus şi nădejdile pe care ea le făcuse să se nască în cugetul lor. La fel ca în orfism, ca şi în majoritatea cultelor de mistere, învierea zeului este mitul esenţial ce asigură iniţiaţilor un atare triumf asupra morţii.
Nu poate fi vorba, şi aici, decît de o coincidenţă, căci ar fi un lucru nesocotit să presupunem că moartea lui Christos ar fi fost imaginată de creştini ca o imitaţie a aceleia a lui Zagreus, Osiris sau Attis. Dar interpretarea înţelesului acestei morţi şi a urmărilor ei pentru omenire nu a fost sugerată oare de doctrina orfică?
Am văzut că moartea lui Zagreus nu este un sacrificiu făcut de bunăvoie, că, pe deasupra, ea este cauza blestemului ce apasă asupra omenirii şi că, în sfîrşit, învierea Lui nu e deloc comparabilă cu aceea a lui Christos. La fel se întîmplă şi în ceea ce priveşte întocmirea mîntuirii. Cu toate că, aparent, ţelul este acelaşi: pentru creştin să se unească, prin botez, cu Christos, pentru orfic să devină Dionysos prin participarea la mistere, avem de-a face cu un spirit diferit1. Myst-ul creştin moare şi renaşte prin botez, întorcîndu-se astfel la starea de desăvîrşire iniţială din care decăzuse. Dar aceasta este o „palingenezie” spirituală, în timp ce pentru iniţiatul orfic e vorba de o metamorfoză corporală ce elimină, ca pe un defect fizic ereditar, natura titanică. Şi, mai cu seamă, regenerarea orfică este rezultatul unei acţiuni magice, mecanică într-un fel, independentă de predispoziţiile iniţiatului şi neimplicînd, din partea lui, un act de credinţă: învierea creştină se înfăptuieşte în spiritul credinciosului.
S-a văzut că deosebirea de concepţie nu este mai mică în privinţa păcatului originar din care derivă, şi într-o religie şi în cealaltă, doctrina mîntuirii. In sfirşit, să mai amintim că orfismul, în ciuda tendinţei sale către monoteism, se împacă bine cu nenumăratele divinităţi elenistice. Deci, din acest motiv, el stîrnea creştinilor un dezgust de neînvins.
Oricît de profund diferă creştinismul, prin conţinutul său spiritual şi moral, de orfism, asemănările exterioare sînt destul de izbitoare pentru a fi dus la presupunerea, nu lipsită de adevăr, că el a reluat, spre a le insufla un spirit nou, formele religiei de mistere cea mai apropiată, prin natura ei, de noua credinţă. Am arătat că ceea ce se ştie despre istoria orfismului nu ne îngăduie să considerăm că acesta ar fi putut intra în contact cu creştinismul şi, nu numai atît, la începutul erei noastre, miturile şi dogmele sale cele mai caracteristice nu îi mai aparţineau doar lui, ci alcătuiau, cumva, patrimoniul comun al tuturor misterelor elenistice.
Am exagera prea mult dacă am pretinde că orfismul ar fi fost, în lumea greco-romană, „furierul” creştinismului şi că i-ar fi adus primii adepţi. Nu e, însă, mai puţin adevărat că orfismul a însemnat o pregătire de la distanţă a creştinismului.
El, cel dintîi, a propovăduit că omul ispăşea prin necazurile traiului păcatul unor „strămoşi îndepărtaţi”, că trupul trebuia chinuit pentru ca sufletul să fie descătuşat şi să poată accede la adevărata viaţă, viaţa veşnică; iar omul nu poate înfăptui transformarea fiinţei sale doar prin propriile lui puteri, ci numai dacă e luminat de o revelaţie şi călăuzit de zeul misterului. El a făcut să devină familiară concepţia despre zeul ce suferă şi moare şi a cărui înviere este, pentru cei iniţiaţi, o chezăşie a nemuririi. Aceste idei, s-o mai spunem o dată, creştinismul nu le-a preluat nemijlocit din orfism. El le-a aflat răspîndite, în mediul unde s-a dezvoltat, de către feluritele religii de mîntuire care le moşteniseră, ele însele, de la orfism. El s-a slujit de ele pentru a interpreta moartea şi învierea lui Christos Mesia, însă le-a adăugat o semnificaţie şi o valoare morală cu totul noi; din ele a desprins consecinţe universale şi infinite.
Piin urmare, acei pictori ai Catacombelor ce doreau ca somnul martirilor să fie legănat de cîntul lui Orfeu şi acei gnostici mai cutezători ce îl legau pe crucea mîntuitoare pe anticul profet al lui Dionysos îşi recunosc, fără voia lor, o datorie faţă de orfism.