CINUL SOLOMONARILOR

Portretul regelui So Lomon, la Şinca Veche

Adrian BUCURESCU

Întemeietorul Ordinului Solomonarilor, care a funcţionat veacuri de-a rândul în ţara noastră, a fost regele dac SO LOMON „Cel Luminat; Care luminează”, născut în ţinutul Napailor, neam aflat la nord de cursul inferior al râului Naparis, astăzi zis Ialomiţa. Acest rege a fost cel care, în fruntea oastei sale, i-a alungat pe romani peste Dunăre şi cel care a reîntregit pentru o vreme Dacia.

Cântecele Divine
Pe una din celebrele tăbliţe de plumb de la Sinaia este încrustat actul de înfiinţare a Cinului Solomonarilor. Graţie importanţei acestui text, care în originalul dacic este în versuri, el trebuie transcris în întregime şi în româneşte:
„Ruşine să nu-i fie nici unui om să muncească. La luptă plecau tinerii lei. Cu bucurie, acolo alergau. Pe vremea mea, ţara înflorea, unită şi strălucitoare. Creşteau copiii mândri, tinerii oşteni Îl celebrau pe Zalmoxis. Ai noştri, în luptele cu cioroii (romanii – n.n.), nu se întorceau cu spatele la oastea putorilor. Eu am fost mare preot şi am scris de la înţelepeţii bătrâni. So Lomon a dorit să strâng din cântecele divine. Pe mine însumi m-a împuternicit să culeg din sfintele ziceri, să vin cu faptele lui Zalmoxis cel Împodobit, şi chipurile celor sfinţi să-i aduc. Nici un tuciuriu nu se va mai întoarce învingător lângă strămoşi. A fost din întâmplare când au izbândit duşmanii. Prevăd că acele vite vor fi tăiate de cei curaţi în curând. Să-L serbăm pe Prea Curatul la sfârşitul săptămânii, pe Prea Divinul, Frumosul Zalmoxis, Îndrumătorul celor Curaţi”. Sub numele de Ramunc şi Sigeher, viteazul rege So Lomon este atestat ca „voievod al Valahiei” în celebrul poem medieval „Cântecul Nibelungilor”.
Oamenii Roşii
În unele relatări despre Solomonari se spune că aceştia ar avea „chică roşie”, şi e posibil ca ei să-şi fi vopsit părul în roşu, ca prim semn de recunoaştere. Ei trebuie să fie „oamenii roşii” din descântecele noastre. Iată un descântec „de bubă” din Ardeal: „Se ie omu roş / Poroş / De la casă roşie / Poroşie, / Pe drum roş / Poroş, / Cu secure roşie / Poroşie, / Merge-n pădure roşie / Poroşie, / Taie lemn roş / Poroş / (…) Şi cheamă: / – Aideţi, oameni buni, / Şi mâncaţi, / Că nu mâncaţi / Borş, peşte şi pită, / Ci mâncaţi / Buba / Ca zgaiba / Şi cu roşaţa / Şi cu albeaţa, / Ca N. să rămâie curat, / Luminat, / Ca auru curat / Ca argintu strecurat!” Existenţa ordinului lor este sigură, doar că e acoperită de legende, unele consemnate chiar în zorii Evului Mediu.
Iată ce scrie, la leatul 1235, cronicarul francez Alberic de Trois-Fontaines:
„În acelaşi an, în afara pădurii, lângă Kerte (Cârţa – n.n.), s-a arătat, după cum se spune, o amăgire a demonilor, s-au arătat nişte oameni roşii, care au ieşit din nişte locuri muntoase pe cai roşii, dar mai mici la statură decât sunt ai noştri, cam vreo două sute de oameni care făceau felurite alergări în faţa poporului ce se uita, iar când cei din oraş năvăliră asupra lor, ei au intrat în bârlogurile lor şi nu s-au mai ivit după aceea; totuşi, unul din mulţimea lor, oprit de unul din oraş, a făcut ca mâna acestuia să fie roşie cu totul şi astfel a luat-o la fugă…” („Alberici Chronicon”, Ed. Leibniz, Lipsiae, p. 556).
Trebuie amintit că Ţara Cârţei era un alt nume al Ţării Făgăraşului – în latină Terra Olacorum de Kyrch, în germană – Cherzeland.
De altfel, e aproape sigur că regele So Lomon prefera cetăţile din interiorul curburii Carpaţilor, loc ideal de apărare.
Că una dintre reşedinţele regale a fost cetatea Corona „Coroana”, numele latinesc al Braşovului, o vădeşte şi denumirea, pe cursul superior, de Pietrele lui Solomon, a rîului Graft, care trece prin acest oraş.
Tot Pietrele lui Solomon se numesc şi doi munţi, din vestul Braşovului, la ieşirea din Schei. La Pietrele lui Solomon vin şi celebrii Juni ai Braşovului, în Duminica Tomii.
Grota Ursitelor
Singurul portret al regelui So Lomon s-a păstrat într-un templu dacic, dintr-o grotă de la Şinca Veche, localitate situată chiar în centrul actualului judeţ Braşov, în extremitatea sud-estică a Ţării Făgăraşului.
Şinca Veche este un sat compact românesc. Primele documente despre existenţa lui sunt din veacul al XII-lea.
aici a plecat familia lui Gheorghe Şincai, marele istoric şi filolog. Grota unde este încrustat portretul marelui rege, întemeietor al Cinului Solomonarilor, a fost cu siguranţă un templu dacic, poate chiar adăpostul unora din textele transcrise mai târziu pe tăbliţele de la Sinaia. I se mai spune şi Grota Ursitelor şi se află într-o pădure deasă.
Este săpată în gresie de Perşani şi, până acum câţiva ani, când a devenit mânăstire ortodoxă, era compusă din cinci încăperi, cu două altare şi cu un horn în formă de turlă, prin care se vedea cerul.
La câţiva kilometri de Grota Ursitelor se află un amfiteatru rotund, astăzi acoperit de iarbă şi arbuşti, mai înalt cu câşiva metri faţă de terenul înconjurător, cu un diametru de aproximativ 20 m, cu interiorul terasat.
Din amintirile bătrânilor din sat am notat că, mai demult, fetele de măritat şi flăcăii se urcau pe dealul Pleşu, unde este săpată grota, şi aruncau o roată cu paie în flăcări. În imaginile roţii în foc îşi aflau ursita cu care urmau să se mărite în acel an.
Păstrători ai tradiţiilor dacice, Solomonarii erau socotiţi „păgâni”, fiind temuţi de oamenii simpli.
Li se spunea în mai multe feluri, printre care: Zgriminţeşi, Clirici, Gheţari, Griminţeşi, Grindinari, Hultani, Moroi de Ploaie, Oameni Meşteri, Oamenii Nopţii, Pietrari, Simioni, Solemonari, Solomari, Solomânari, Solomoni, Strigoi de Ploaie, Şercani, Şoimani, Şolomari, Şolomonari, Şolomeţi, Şolomânari, Vârcolaci care trag Apele, Zgrăbunţaşi.
Dintre toate aceste denumiri, foarte importantă este aceea de Clirici, formă populară pentru Clerici, ceea ce spune limpede că Solomonarii erau preoţi sau monahi zalmoxieni, urmaşi ai celebrilor Kapnobatai, Ktistai şi Pleistai, pomeniţi în izvoarele elino-latine.
Apărători ai sărmanilor
Despre Solomonari s-au spus şi se mai spun lucruri adevărate, dar şi multe fantasmagorii. Astfel, se spune că ei îşi învaţă meşteşugul pe Tărâmul Celălalt.
predestinaţi să devină vrăjitori sunt furaţi de mici de Solomonarii bătrâni şi duşi la Şcoala de Magie, numită Şolomanţă. Învăţătura vrăjitoriei le este predată până la 20 de ani.
copii sunt supuşi la chinuri foarte aspre şi probe de curaj neînchipuite de vreo minte omenească. Şcoala de Magie se află într-o peşteră inaccesibilă oamenilor obişnuiţi. Şcoala, din cetatea Babariului sau din peşteră, se află pe Muntele Galareu sau Garaleu. Acest munte este pomenit şi în descântece.
Copiii aleşi sunt iniţiaţi stând pe o piatră de moară, legată cu o funie de tavanul peşterii.
Piatra se roteşte foarte iute, la lumina unui opaiţ. Îngroziţi de puterea fără margini a Solomonarilor, oamenii îi descriu ca pe nişte uriaşi sălbatici, păroşi, cu chica roşcovană, „zbârlită şi aspră ca de porc”, ochii bulbucaţi şi sângerii, cu „cozi de pene la subţioară şi noada terminată printr-o codiţă”.
Poartă ţundre albe peste care atârnă desagi în care ţin o toporişcă de fier descântată, un frâu de coajă de mesteacăn şi o Carte de Înţelepciune.
Sub cele şapte pieptare, pe care nu le dezbracă niciodată, nici pe zăpuşeală, atârnă de gât o toacă mică de lemn. Când Solomonarul bate din această toacă, duhurile furtunii încep să se agite prin văzduh. Mai-marele Solomonarilor este Omul Alb.
El se îngrijeşte de durerile oamenilor sărmani şi de hrana lor. Când erau nesocotiţi de oameni, Solomonarii pedepseau tot satul, chemând în ajutor moroii şi spiriduşii.