Adrian Bucurescu

Autorizarea crimelor

Teoretic, principalii responsabili pentru teroarea şi crimele ce vor urma în secolul XX sunt Karl Marx şi Friedrich Engels, coautori ai sinistrului ”Manifest al Partidului Comunist” şi autori ai altor lucrări de acelaşi tip.
Karl Heinrich Marx (1818 – 1883) s-a născut în Germania, fiind fiul unui burghez evreu, convertit la protestantism şi adept al ”Epocii Luminilor”. Culmea e că, din punct de vedere religios, Marx a început ca un creştin fidel, iar idealul comunist l-a îmbrăţişat tot în calitate de creştin, devenind membru al Ligii celor Drepţi, o organizaţie comunist-creştină. Mai târziu, el a devenit ateu şi i-a făcut pe cei din această ligă să se lepede de creştinism, rebotezând-o Liga Comuniştilor! Ca să vezi!
Fiu de burghez, Karl Marx s-a căsătorit cu o aristocrată şi n-a prea avut contact cu clasa muncitoare. El e trecut în lucrări de specialitate ca filosof, economist şi publicist, întemeietor împreună cu Friedrich Engels al teoriei ”socialismului ştiinţific”, teoretician al mişcării muncitoreşti.
Marx a elaborat treptat materialismul istoric ca teorie ştiinţifică a analizei istorice a societăţii. În anul 1864, a devenit principalul conducător al Internaţionalei Socialiste, căreia i-a trasat ca obiectiv abolirea capitalismului. Pentru el, istoria omenirii se bazează pe lupta de clasă; pentru a se elibera, proletariatul, victimă a exploatării capitaliste, trebuie să se organizeze la nivel internaţional, să cucerească puterea politică şi, în această fază, de dictatură a proletariatului, să realizeze desfiinţarea claselor sociale, ceea ce, într-o fază superioară, va duce de la sine la dispariţia statului şi la întemeierea societăţii comuniste.
Principala operă a lui Karl Marx este ”Capitalul”, pe care se pare că, măcar din cauza imensului ei număr de pagini, nimeni, în afară de autor, nu a citit-o vreodată în întregime. Prietenul său cel mai bun, Friedrich Engels (1820 – 1895), s-a născut tot în Germania, în familia unui mare industriaş de textile, din banii căruia ambii teoreticieni ai răsturnării capitalismului au profitat din plin.
Că tot veni vorba de banii tatălui lui Engels, iată ce scria Karl Marx: ”Legile, morala, religia sunt pentru dânsul (proletariat – n.n.) tot atâtea prejudecăţi burgheze, în spatele cărora se ascund tot atâtea interese burgheze”. Cu alte cuvinte, să nu faci ce face popa, ci ce spune popa, sau una vorbim şi alta fumăm! Friedrich Engels a dezvoltat teoria comunistă şi a fundamentat teoria ”socialismului ştiinţific”, sub denumirea de ”materialism dialectic”.
”Manifestul Partidului Comunist” a fost publicat mai întâi în limba germană, fiind difuzat în Germania, Marea Britanie şi SUA, ajungând în scurtă vreme la 12 ediţii. La început, a fost redactat în engleză, franceză, germană, italiană, flamandă şi daneză. În engleză a apărut ceva mai târziu, în 1850, la Londra, în ziarul ”Republicanul roşu”, în traducerea lui Helen Macfarlane. În engleză a pătruns şi în SUA, în 1871.
Răspândirea manifestului a fost relativ rapidă, cuprinzând aproape toate mediile muncitoreşti, prin organizaţiile comuniste secrete ale acestora. În limba rusă, prima ediţie a apărut în traducerea celebrului anarhist Bakunin, în 1869, la Moscova, la imprimeria Kolokol. De-abia de la această dată, documentul acesta a devenit ”Biblia” proletariatului şi a mişcării comuniste internaţionale. În România, ”Manifestul Partidului Comunist” a pătruns în limbile germană, engleză, franceză şi rusă, din ultima fiind tradus şi în română.
Scopul principal al manifestului, declarat făţiş, este de a distruge prin violenţă ordinea existentă în toate ţările: ”Proletariatul, stratul cel mai de jos al societăţii actuale, nu se poate ridica şi elibera fără să arunce în aer întreaga suprastructură a păturilor care alcătuiesc societatea oficială”; ”Dar burghezia nu a făurit numai armele care îi vor aduce moartea; ea a creat şi oamenii care vor mânui aceste arme, - muncitorii moderni, proletarii”;
”Descriind fazele cele mai generale ale dezvoltării proletariatului, am urmărit războiul civil, mai mult sau mai puţin ascuns, înăuntrul societăţii actuale, până la punctul când aceasta răbufneşte într-o revoluţie deschisă şi când, prin răsturnarea cu forţa a burgheziei, proletariatul îşi întemeiază stăpânirea sa”; ”Scopul imediat al comuniştilor este acelaşi ca şi al tuturor celorlalte partide proletare: constituirea proletariatului ca clasă, răsturnarea stăpânirii burgheze, cucerirea puterii politice de către proletariat”.
Probabil, pe atunci nimeni nu credea că profeţiile lui Marx şi Engels chiar se vor întâmpla vreodată, nici măcar coautorii manifestului. Cititorii care au trăit în comunism pot aprecia în cunoştinţă de cauză obiecţiile de bun simţ ale filosofilor ”burghezi”, dintre care cele mai multe s-au şi adeverit în secolul XX.
Din motive polemice, unele astfel de obiecţii sunt persiflate în ”Manifestul Partidului Comunist”: ”S-a obiectat că, prin desfiinţarea proprietăţii private, va înceta orice fel de activitate şi că o lenevie generală va cuprinde lumea”. Gura păcătosului adevăr grăieşte, căci chiar şi cei mai harnici din fire scădeau ritmul, în comunism, considerând, pe bună dreptate, că n-are rost să munceşti pentru alţii, în speţă pentru conducătorii şi funcţionarii de partid, care câştigau imens doar dând cu gura.
Că Manifestul Comunist a avut o mare influenţă asupra proletarilor din secolul XIX n-ar fi prea de mirare. Întrebarea este: ce au păzit ”burghezii” din acel secol când era clar ce vroiau comuniştii? N-au luat în serios ameninţările? Se ştie, urmaşii lor aveau să plătească scump această lipsă de prevedere. Finalul ”Manifestului Partidului Comunist” prevede o ”Apocalipsă” care chiar avea să se întâmple:
”Comuniştii refuză cu dispreţ să-şi ascundă concepţiile şi intenţiile. Ei declară făţiş că ţelurile lor pot fi atinse numai prin doborârea violentă a întregii alcătuiri sociale de până acum. Să tremure clasele stăpânitoare în faţa revoluţiei comuniste! Proletarii n-au de pierdut în această revoluţie decât lanţurile. Ei au o lume de câştigat. PROLETARI DIN TOATE ŢĂRILE, UNIŢI-VĂ!”
În rest, analiza, din documentul cu pricina, a orânduirilor care s-au perindat prin lume, din epoca de piatră şi până în epoca burgheză, a relaţiilor între clase sociale şi între oameni, este puerilă, fără niciun fundament ştiinţific, aşa că nici Marx, nici Engels nu-şi merită nici pe departe titlurile de filosofi şi teoreticieni cu care apar şi astăzi împopoţonaţi în dicţionare şi enciclopedii. De terorişti, da!

Adrian Bucurescu

Spre Marea de Sânge

Nimeni nu ştie cum şi când a început comunismul, când au început râurile să se înroşească şi să se verse în aceeaşi Mare de Sânge. Unii cercetători sunt de părere că idei comuniste apar încă din ”Utopia” lui Thomas Morus, în engleză Thomas More (1478 – 1535), avocat, scriitor şi om de stat.
Acest englez era un tip luminat; printre altele, lucru neobişnuit în epoca lui, a depus la fel de mult efort în educarea fiicelor sale precum în educarea fiului său, declarând că femeile sunt la fel de inteligente ca şi bărbaţii.
În anul 1515, Morus a scris cea mai cunoscută şi controversată operă a sa, ”Utopia”, un roman în care un călător, Raphael Hythloday, descrie organizarea politică a unei naţiuni insulare imaginare. Titlul romanului vine din greacă, unde ou-topos înseamnă ”niciun loc”, dar, ca joc de cuvinte, poate fi apropiat de eu-topos ”loc bun”.
În contrast cu viaţa socială a statelor europene, Morus propune aranjamente sociale ordonate şi rezonabile în Utopia şi în ţinuturile din jurul ei – Tallstoria, Nolandia şi Aircastle. Lucru foarte important, în Utopia nu există proprietate privată şi se practică o toleranţă religioasă aproape absolută.
Mesajul cel mai important al acestui roman este necesitatea, în primul rând, de ordine şi disciplină, mai degrabă decât de libertate. Societatea descrisă este aproape totalitară şi foarte diferită de ceea ce înţelegem astăzi prin libertate. Astfel, în Utopia, încercările de a discuta politicile publice în afara forumurilor oficiale se poate pedepsi cu moartea!
Faţă de statul comunist imaginat mai târziu de Karl Marx, în Utopia lipseşte ateismul obligatoriu, ba chiar există toleranţă pentru diferite practici religioase, căci Morus consideră că, dacă un om nu crede în Dumnezeu sau într-un tip de viaţă după moarte, nu i se poate acorda încrederea că va accepta pe cale logică vreo autoritate sau principiu care să nu derive din propria persoană.
Unii cercetători au fost de părere că Morus şi-a bazat cartea pe comunalismul monahal descris în ”Faptele Apostolilor”. În fine, deşi a fost o mişcare specifică Renaşterii, bazată pe redescoperirea conceptelor clasice de societate perfectă, precum în operele lui Platon şi Aristotel, utopianismul a continuat şi după intrarea în aşa-numita ”Epocă a Luminilor”, zisă şi a Iluminiştilor.
Părerile Iluminiştilor erau diverse. Astfel, Voltaire era teoretician al despotismului luminat, iar Montesquieu considera monarhia constituţională forma de guvernare cea mai eficientă, deoarece puterea executivă, legislativă şi judecătorească erau independente una faţă de cealaltă. Cel mai radical dintre ei era Jean-Jacques Rousseau, care consideră că sursa inegalităţii şi a relelor în societate este proprietatea privată şi, de aceea, ea trebuie limitată.
Forma ideologică a Iluminismului, prin criticile la adresa regimului de atunci, a pregătit, pe plan ideologic, marile răsturnări pricinuite de Revoluţia Franceză (1789 – 1799). Vechiul regim a fost înlăturat şi în Franţa a fost instaurată o nouă orânduire politică şi socială.
Cititorii noştri cunosc, desigur, ce râuri de sânge au curs atunci, când ghilotina tăia neîncetat, cei mai mulţi condamnaţi fiind absolut nevinovaţi. Astăzi pare limpede că Revoluţia Rusă s-a inspirat copios din Revoluţia Franceză.
După căderea Bastiliei, la 14 iulie 1789, în Paris a fost stabilit un nou primar, într-o nouă structură, numită ”comună”, dând astfel şi numele comunismului. La 26 august, acelaşi an, Adunarea Naţională Franceză a publicat ”Declaraţia Drepturilor Omului şi Cetăţeanului”, idealurile revoluţionare fiind rezumate în formularea ”Libertate, Egalitate, Fraternitate”; în acelaşi timp, orice critică la adresa guvernului devenea criminală, iar sângele oamenilor şi cetăţenilor curgea fără oprire!
Francezii îl asasinaseră pe rege, ca, la sfârşitul acestei nebunii, ţara să aibă în frunte un împărat, Napoleon Bonaparte. Apoi, după cum o arată şi denumirea, Comuna din Paris a dus mai departe sloganurile comuniste, prin guvernul care a condus Parisul începând cu 28 martie şi până la 28 mai 1871. Acest guvern a fost instaurat înaintea rupturii dintre anarhişti şi marxişti, ambele grupuri considerând Comuna din Paris ca prima preluare a puterii de către clasa muncitoare în timpul Revoluţiei industriale.
Marx se lăuda că a fost inspiratorul şi eminenţa cenuşie a Comunei din Paris, dar mulţi istorici de astăzi contestă importanţa lui în declanşarea şi desfăşurarea acelui eveniment. Este adevărat, celebrul ”Manifest al Partidului Comunist” fusese elaborat încă din noiembrie 1847, cu prilejul întrunirii Ligii Comuniştilor, organizaţie muncitorească internaţională secretă, întrunire care a avut loc la Londra.
Prima ediţie publică a acestui manifest odios, în limba germană, a fost dată la tipar cu câteva săptămâni înainte de declanşarea revoluţiei din februarie 1848 din Franţa. Ediţia în limba franceză, publicată în acelaşi an, a fost pierdută în zilele revoluţiei. Iar dacă n-a influenţat Comuna din Paris, atunci revoluţiile din 1848 nici atât. Acestea au fost revolte naţionaliste ale burgheziei din Europa, îndreptate împotriva ordinii încă supranaţionale stabilite la Congresul de la Viena (1814 – 1815).
Revoluţiile de la 1848 au dat semnalul deşteptării naţionalismului european, fiind cunoscute de aceea şi sub denumirea de ”primăvara popoarelor”. Or, cum se ştie, deviza ”Manifestului Partidului Comunist” era ”Proletari din toate ţările, uniţi-vă!”, propovăduind ”internaţionalismul proletar”.
În realitate, proletarii nu numai că nu s-au unit niciodată cu cei din altă ţară, dar nici măcar n-au fost vreodată ”clasa conducătoare”, cum îi minţea Marx şi toţi acoliţii lui.

GABRIEL TEODOR GHERASIM, NEW-YORK

Motto:
Cu o auto-justificare continua fata de crime facute contra a milioane de oameni nevinovati, demonstrand lipsa de introspectie, sau vre-o dorinta de a-si asuma vre-o responsabilitate pentru acte de genocid din trecut, de violenta generala contra populatiei civile, de catre persecutorii comunisti, nu numai ca nu se vor uita crimele trecutului, dar se vor continua nedreptati si in ziua de azi fata de partile vulnerabile ale societatii noastre.
Gabriel Teodor Gherasim, autor Victimele Comunistilor si Persecutorii Lor

Victimele Comunistilor si Persecutorii Lor, este o noua carte a lui Gabriel Gherasim, care imbina marturiile supravietuitorilor din temnitele comuniste, cu o analiza paralela a persecutiilor populatiilor neputincioase din aparheidului Africii de Sud, din lagarele de exterminare naziste, si din suferintele de pe ambele fronturi ale conflictului israelo-palestinian. In plus, raspunde dorintei de dreptate a victimelor comunistilor si a urmasilor lor, cu o metodologie de mediere care s-a dovedit a da rezultate pozitive de-a lungul istoriei, atunci cand a fost implementata in mod etic si impartial fata de toate partile afectate de conflict.
In plus, in mod diferit de justitia punitiva, care cere numai retributii de la abuzatori, fara a se interesa in recalibrarea dinamicii dintre victime si persecutorii lor, Victimele Comunistilor si Persecutorii Lor propune o paradigma de justitie restorativa, respectiv, de a crea premizele reparatorii pentru victime, in timp ce persecutorii si/sau urmasii acestora se reincadreaza in sanul societatii de be baze egalitare, si nu privilegiate ca pana acum.
Initial formulata ca o teza de Masterat de catre autor, pentru diploma sa in specialitatea Negociere, Mediere si Aplanarea Conflictelor, din cadrul Catedrei de Sociologie de la California State University (sediul Dominguez Hills), autorul a fost incurajat de diferiti profesori ca sa o publice in formatul de carte dupa absolvire, datorita valorii sale practice, pe langa scopul initial de natura academica.
Partea Intai a cartii analizeaza premiza de cum ar putea procesul de justitie restorativa ca sa aduca atat restitutii, cat si ca sa transforme dinamica dintre victimele comunistilor si a persecutorilor lor.
Partea a Doua a cartii include recapitularea a catorva componente importante din literatura si pratica specialistilor din negociere, mediere si conciliere, in ceea ce priveste partile abuzate si abuzatorii lor. Printre aceste concepte enumeram: dilema prizonierului; comnicare intragrup si intergroup; tactici de negociere, mediere, si elemente de conflict intercultural.
Partea a Treia discuta cateva aspecte din concepte de justitie precum: justitie restorativa; metodologie; istoricul teoriilor comuniste si aplicarea acestora in distrugerea omenirii; efecte intrapersonale; efecte interpersonale; si efecte globale.

Partea a Patra analizeaza o solutie satisfacatoare la dilema repararii holocaustului communist fata de victimele sale precum: administrarea conflictului; folosirea conceptelor analitice vizavi de cele sintetice; realitatea sociala vizavi de concurenta constructiva; transformarea conflictului din retributiv in restorativ ; mediere ca reparare a persecutiilor comuniste; diplomatia multi-dimensionala; pluralism conform regulilor; dreptate in contextul rezolutiei conflictelor; elemente convingatoare si puncte vulerabile din cadrul justitiei restorative.
Partea a Cincea propune crearea si aplicarea unor proiecte educative si comemorative in societate, ca sa informeze publicul elevilor, al studentilor si al adultilor, asupra exemplelor de violenta comunista, si cum pot supravietuitorii persecutiilor comuniste, cat si persecutorii lor, ca sa gaseasca un sens in tragedia care s-a intamplat , si inca se mai intampla in tari comuniste si neo-comuniste, la oameni a caror “vina” este numai aceea ca nu sunt considerati de “origine sanatoasa,” sau pentru ca isi doresc libertatea pe care comunistii le-au luat-o.
Iata cateva din recenziile ale cartii:
Victimele Comunistilor si Persecutorii Lor propune un model de justitie restorativa ca sa repare distrugerea creata de 94 de ani de crime si persecutii (neo)comuniste.
Este o analiza din perspectiva negociatorului diplomatic al genocidelor comuniste, folosind marturiile supravietuitorilor din inchisorile comuniste, a ceea ce a insemnat Holocaustul Rosu in Europa, cu particulara atentie la cazul Romaniei.
Cartea detaileaza cauzele, procedurile, si efectele care au afectat populatii intregi prin crimele comunistilor, la nivele intra si inter personale.
Autorul discuta antecedentele, comportamentele, consecintele si solutiile pentru rezolvarea victimizarii a milioane de oameni nevinovati, atat la dimensiuni micro cat si macro sociale.
Folosind experienta comunista si post-comunista a Europei, autorul propune o continuare a intelegerii si educarii populatiei asupra efectelor inca tangibile astazi ale crimelor comuniste din Europa, cat si o privire atenta la dictaturile comuniste care raman inca o plaga a societatilor contemporane de azi, din China in Cuba, si din Vietnam in Nord-Coreea.
Este ironic ca ignoranta asupra crimelor comuniste naste crearea si recrearea de monstrii, inclusiv in Statele Unite. De exemplu, in 2010, in acelasi an cand Georgia a demolat statuia lui Stalin din Grozni, America a ridicat o statuie lui Stalin in orasul Bedford, statul Virginia. Fundatia D-Day care a platit peste $ 1,000,000 ca sa monteze aceasta statuie a unui dictator care a omorat milioane de oameni, il considera inca astazi pe Stalin ca pe un erou de valoare al Europei. Prin ridicarea acestei statui, victimelor comunismului, inclusiv refugiatilor politici si religosi din America care au conoscut lanturile si temnitele comuniste (printre care se gaseste si tatal autorului), li se cere in mod impertinent ca sa traiasca in continuare cu explicatia idilica precum ca ocupantii rusi si comunisti ai Europei ar fii fost de fapt “eliberatori democratici.” Prin urmare, cartea lui Gabriel Gherasim se dovedeste a fii o lectura necesara si actuala nu numai pentru societatile care au supravietuit dictaturilor comuniste, dar si un material educativ pentru tarile care au fost ferite de pacostea rosie.
Gary Revel, Actor/Regizor, Hollywood California

Cartea lui Gabriel Teodor Gherasim’s Victimele Comunistilor si Persecutorii Lor este o lectura necesara pentru cititorii de pe ambele parti ale Atlanticului, pentru ca uneste metode de analiza si remediere ale confictelor din scoala americana de consiliere, cu marturisile, analizele si observatiile de la fata locului, a ceea ce a insemnat Holocaustul Comunist pentru Europa. In acelasi timp, autorul nefiind afiliat politic nici unui partid sau a vre-unei ideologii, reuseste sa ramana, sa descrie si sa propuna in mod obiectiv solutii la cea mai grava problema a secolului 20, care a ramas inca nerezolvata: crimele comunismului. Aceste crime raman unul din cele mai respingatoare episoade ale istoriei umanitatii din toate timpurile.
Dr. Theodor Damian, Profesor de Filozofie si Etica, Colegiul Metropolitan din New-York. Presedinte al Institutului Roman de Teologie si Spiritualitate Ortodoxa.

In general, dupa cum autorul insusi a spus: “Daca ignoram, justificam, si minimalizam crimele comunismului, facem atat un act de imensa nedreptate fata de victimele comunismului, cat si invitam in viata contemporana si pentru generatiile viitoare dictaturi si suferinte asemanatoare. O reala vizualizare, onorare, comemorare si redresare a suferintelor victimelor comunismului, inseamna de fapt un act de dreptate fata de intreaga societate care a suferit aceste atrocitati, de pe urma carora suferim si ne vindecam inca si in ziua de azi.”

VICTIMS OF COMMUNISM AND THEIR PERSECUTORS

Adevăraţii conducători ai României (1/2)

Adevăraţii conducători ai României (2/2)

În noaptea dintre 12 spre 13 iunie 1940 începe calvarul Românilor Basrabeni – Deportările în Siberia de Gheaţă. La ora 2:30 începutul chinului a bătut la uşile miilor de oameni nevinovaţi. Peste 30 de mii de Români Basarabeni au fost duşi de unde puţini s-au întors. De organizarea deportării s-a ocupat Biroul politic al CC al PC URSS. Listele cu deportaţi au fost făcute de NKVD pe bază de denunţuri, ţinându-se cont de pregătirea şi activitatea capului familiei, de averea sa şi de faptul că a colaborat cu administraţia Românească. În gările de unde au fost transportaţi, cei arestaţi au fost separaţi de familii şi încărcaţi în eşaloane speciale. Basarabenii au fost supuşi unui chin inuman, erau încărcaţi în vagoane de vite şi duşi în Kazahstan. Călăii sovietici au “oferit” Basarabenilor 1315 vagoane. Ulterior, ajunşi în lagăre, aceştia au fost supuşi unor represiuni dure, mulţi fiind condamnaţi la pedeapsa capitală pentru “activitate antisovietică”. Erau ridicaţi copii, bătrâni, femei, nu se ţinea cont de nimic. Logica proastă a lor era următoarea, dacă aveai un bou şi un car erai antisovietic, dacă erai gospodar erai antisovietic, dacă nu erai beţiv, tâlhar, erai antisovietic etc. Un raport din octombrie 1941 arată că în GULAG, la acea dată, din RSS Moldovenească se aflau 22.648 de persoane: în coloniile din RSS Kazahă 9954 persoane, RASS Komi 352 persoane, regiunile Omsk 6085 persoane, dispersate în 41 de raioane, Novosibirsk 5787 persoane şi Krasnoiarsk 470 persoane. Românii deportaţi din Bucovina au fost incluşi în statistică drept provenind din regiunile din vestul Ucrainei. Cine va plăti pentru chinul şi durerea acestor oameni?

Alexandr Soljenitan explica motivele principale care l-au determinat sa scrie o asemenea carte: dorinta de a elimina petele albe din istoria Rusiei, de a spune adevarul despre soarta evreilor din Rusia in ideea asigurarii coexistentei armonioase si colaborarii in continuare a popoarelor rus si evreu. Scriitorul subliniaza ca in cercetarea sa s-a sprijinit intr-o mare masura pe sursele si publicatiile evreiesti. Imediat dupa aparitie, cartea a provocat reactii contradictorii. Unii au salutat-o, au laudat bogatia materialului abordat si analiza profunda si corecta, altii l-au acuzat pe autor de partinire si chiar de antisemitism. Volumul al doilea trateaza o problema mai putin abordata in istoriografia sovietica si rusa - participarea evreimii rusesti la revolutiile din februarie si octombrie 1917 si rolul acesteia in proiectul comunist din URSS, aducand cercetarea pana in zilele noastre.

“Comunitatea evreiasca din Rusia - arata autorul - a obtinut de la Revolutia din Februarie absolut tot pentru ce s-a luptat si, intr-adevar, nu mai avea nevoie deloc de lovitura din Octombrie, cu exceptia acelui tineret evreiesc secularist cu inclinatii maximaliste, care impreuna cu fratii lor internationalisti rusi a acumulat un potential de ura fata de oranduirea de stat rusa si nazuia sa aprofundeze revolutia”. Situatia economica si financiara a tarii a fost foarte grea. Si evreii, inclusiv milionarii din strainatate, participa activ la imprumutul “Libertatea”. Evreii se inscriu activ in partidele de stanga si de centru. Partidul etnic Bund, aliat al bolsevicilor si promotor al ideii de autonomie evreiasca, se bucura de un succes deosebit. La Petrograd si Moscova creste numarul populatiei evreiesti, aceasta ajungand la 50.000 si, respectiv, la 60 000. Se intorc ca revolutionari numerosi evrei din America (Trotki, cu un pasaport american) si Anglia. Multi dintre ei vor ocupa pozitii-cheie, in administratia bolsevica - Volodarski, Uritki (fondatorul CEKA, viitorul NKVD), Larin (artizanul economiei comunismului de razboi), fratele lui Sverdlov, Veniamin, alti camarazi de lupta ai lui Lenin si Trotki. Soljenitan releva ponderea foarte mare a evreilor in toate partidele politice care in anul 1917 au fost preocupate de “aprofundarea revolutiei” - cele ale bolsevicilor, ale mensevicilor, ale socialist-revolutionarilor (eseri). In vara anului 1917 evreii au avut un mare succes in alegerile locale - la Moscova, Minsk, Saratov si alte orase ei au ajuns in conducerea dumelor locale. Creste ponderea lor in Sovietele de Deputati ale Muncitorilor si Soldatilor (SDMS) in pofida faptului ca in randurile lor nu se gaseau nici soldati, nici muncitori. Prezidiul Comitetului Executiv Central al SDMS al Rusiei, principalul organ al puterii din tara, numara noua evrei si doar un singur rus. Potrivit surselor evreiesti, incepand cu luna mai, din cei 30 de membri ai Comitetului Executiv al Sovietului de Deputatilor al taranilor doar trei erau tarani, iar sapte evrei. Acest lucru batea la ochi si provoca o reactie de nedumerire printre masele de oameni. Mai mult, evreii continua sa poarte pseudonime rusesti: Sverdlov (Esua), Kamenev (Rosenfeld), Zinoviev (Radomislski), Steklov (Nahamkis), Larin (Lourie)… Oamenii se intrebau: de ce oare? Deoarece acesti revolutionari nu mai aveau nevoie sa se ascunda de puterea tarista ca inainte. Soljenitan subliniaza caracterul antinational si antirus al Comitetului Executiv Central al Sovietului din Petrograd, dispretul demonstrativ al acestuia fata de istoria rusa. Aceasta orientare este sustinuta si de Guvernul Provizoriu, desi acesta este compus preponderent din rusi. El sustine continuarea cu orice pret a razboiului, punand interesele aliatilor pe primul plan.

Autorul aduce o marturie interesanta: inaintea Revolutiei din Februarie, antisemitismul in Rusia nu se observase, cu exceptia regiunilor cu ghetouri evreiesti. Dupa revolutie, insa antisemitismul creste din ce in ce mai mult. Populatia este revoltata, vazand peste tot oratori si agitatori evrei si constatand ca ei ocupa pozitii privilegiate in viata (nu stau la coada dupa paine, merg cu limuzinele etc). Din ce in ce mai des se aud lozinci: “Jos cu jidanii!”. Evreii incep sa fie batuti, spre septembrie multe dintre magazinele si dughenele lor fiind devastate. Pogromuri popriu-zise nu au existat insa.

Evreii renegati au trecut la bolsevism

Evreii din randurile bolsevicilor, releva Soljenitan, au fost evrei renegati, adica cei care au rupt-o cu comunitatea si oranduiala lor traditionala. La randul lor, rusii din bolsevism au fost renegati si ei, adica cei care au rupt-o cu traditiile propriului popor.

Ei au fost, de fapt, antirusi si antiortodocsi. Exemplul caracteristic, Lenin. Din intreaga literatura rusa el n-a insusit decat pe revolutionarul Cernisevski, pe satiricul Saltikov-Scedrin, pe liberalul Turgheniev si pe denuntatorul tarismului, Lev Tolstoi. El a urat istoria rusa si Volga unde a crescut. In pofida faptului ca era metis, el este un fenomen rusesc, strain insa de spiritul rus. Dar nu putem sa ne dezicem de el, spune scriitorul. In ceea ce priveste evrei-renegati, la Congresul Partidului Social-Democrat din Rusia (PSDR), partid bolsevic, care s-a tinut in 1907 la Londra, din totalul de 305 delegati, 160 erau evrei. In vara 1917, la Congresul al Vl-lea al aceluiasi partid in CC au fost alesi 11 membri din care cinci erau evrei - Zinoviev, Sverdlov, Uritki, Sokolnikov si Trotki. Insa evreii nu au fost uniti. Kamenev si Zinoviev s-au pronuntat impotriva insurectiei armate a bolsevicilor. In schimb, Trotki a fost singurul lider atotputernic, geniul loviturii din Octombrie (Lenin se ascundea si nu s-a manifestat nicidecum in acel moment istoric).

Imediat dupa victoria bolsevicilor, Lenin a folosit potentialul evreilor din ghetouri, unde ei nu s-au mai intors, substituind pe aceasta cale pe functionarii de stat rusi care sabotau puterea bolsevicilor. Un citat a lui Lenin: evreii “au facut un mare serviciu revolutiei”. Din primele zile bolsevicii i-au chemat pe evrei, pe unii, pentru posturi de comanda, pe altii, pentru munca executiva in aparatul sovietic. Si foarte multi au venit imediat. Si multi dintre ei nu erau membri de partid. A existat si un simplu calcul practic, “insa fenomenul a fost de masa”, remarca autorul.

Soljenitan citeaza si un autor evreu, Sapiro: “Mii de evrei s-au indreptat spre bolsevici, vazand in acestia pe cei mai hotarati aparatori ai revolutiei, internationalistii cei mai de nadejde. Si evreii au fost prezenti din abundenta in straturile inferioare ale structurilor de partid”. Inaltul grad de organizare a comunistilor a fost asigurat in mare masura de comisarii evrei.

Puterea comunista s-a certat cu evreii

“Incepand cu finele anilor ‘40 ai secolului XX, se arata in carte, cand puterea comunista s-a certat cu evreimea mondiala, aceasta participare furtunoasa a evreilor la revolutia comunista a inceput sa fie trecuta sub tacere din prudenta, sa fie tainuita - atat de catre comunisti, cat si de catre evrei, iar incercarile de a reaminti acest lucru au fost calificate din partea evreimii drept un antisemitism extrem”.

In acest context, unul dintre autorii israeleni, Tirulnikov releva: “La inceputul revolutiei evreii au servit drept baza a noului regim”. Presedintele tarii a fost evreul Iakov Sverdlov, ministrul de Razboi, evreul Trotki (Bronstein). Alte exemple: Moscova era condusa de Zinoviev; Petrogradul - de Kamenev, Internationala sindicala - de Dridzo-Lozovski, Komsomolul - de Oskar Rivkin etc. Tot anturajul lui Trotki, un internationalist convins si un evreu-renegat, a fost compus exclusiv din evrei. Departamentul CK pentru combaterea speculei a fost alcatuit, de asemenea, numai din evrei. Evreii, precum Sverdlov, Brodski, Uritki, Gordon, Drabkin au jucat un rol activ in sabotarea si desfiintarea Adunarii Constituante (ianuarie 1918), unde bolsevicii au avut o slaba sustinere. Autorul aduce zeci de nume ale liderilor bolsevici de la Moscova (Rozalia Zalkind-Zemliacika, Lazar Kaganovici si altii), de la Odessa (Gamarnik), din Belorusia etc. cu numele evreiesti. Cunoscutul scriitor rus Vladimir Korolenko a remarcat in Administratia Kremlinului “abundenta de figuri evreiesti, ceea ce 1-a frapat”.

Ziua

Valeria Novodvorskaia

Fara indoiala, Germania hitlerista trebuia distrusa. Pentru omenire, pentru nemti. Hitlerii nu trebuie sa invinga. Dar si URSS trebuia sa sufere infringere, caci nici Stalinilor nu trebuia sa li se ofere victorii. Trebuiau sa invinga aliatii – Marea Britanie si SUA. Si ar fi facut-o. Nimeni nu l-ar fi lasat pe Hitler la putere si la libertate, nimeni nu i-ar fi iertat Holocaustul. Numai fara noi.

Valeria Novodvorskaia, 20.03.2009
Elena Sanikova: Dezbinarile in jurul Zilei Victoriei

“Se pot ofili floricelele, numai sa nu rugineasca mitralieristul ” – acest proverb occidental de pe timpurile “ОУН” si “УПА”, Stepan Bandera si Roman Suhevici, ar fi bine sa fie assimilate de provocatorii de la Sevastopol si Odesa, de hranitii lui Lujkov si Rogozin, care au plecat cu dolari de la Moscova in orasul antisovietic liber Lvov (adica intr-o manastire vestica) cu Statutul lor invechit, alcatuit din portretele lui Stalin, din panglici Sf.Gheorghe furate si cirpe rosii cu secera si ciocanul.

Ca intodeauna, provocatorii au ales reusit momentul: 9 mai – o sarbatoare a celor care si-au riscat viata pe front, care isi amintesc de tinerete, de camarazi si de “luptele in care, impreuna, cadeau”, – si nu preferata celor care li s-au alipit, care nu au luptat o zi, dar care au profitat de pe urma lor, de cele mai multe ori nascuti dupa 1945, dar care nu si-au impuns un degetel de dragul Patriei, impototonati, ca ciorile in pene de paun, in simbolurile cavalerilor cu Sfintul Gheorghe in piept (pacat ca nu-si fac si ordine din martipan), care cara dupa ei in Piata Rosie niste bucati de tabla balistica si care privesc salutul ca pe unul de bazar.

Nu-i poti numara – de la banalii cu panglici Sfintul Gheorghe in piept, moderatori de emisiuni televizate, pina la Putin si Medvedev, care au ajuns la un piar cotidian pe oasele a 27 de milioane de cazuti in acel razboi. Adaugati-le homo sovieticus, care s-au infiltrat in “Solidaritatea” germana si care au aruncat blestemuri asupra lui Nicolae Hramov, un adevarat antisovietic si disident numai pentru ca a remarcat pe buna dreptate (dupa stralucitul ziarist si unul dintre stilpii comunittii disidentilor – Aleksandr Podrabinek), ca, pe 9 mai, nu avem ce sa marcam, o sarbatoresc numai oamenii inculti si cetatenii sovietici, mereu obtuzi la minte.

Ziua de 9 mai este o sarbatoare corporativa a celor ce au luptat pe front (minus “вохра”, “Смерш” si “НКВД”). Debarasati-va de ei, civili, oameni ce nu au stat in linia de lupta, sobolani cu panglici straine, pentru ca nu ati stat in linia intii si nici in transee. Mai intii luptati – (numai nu in Afganistan, in Cecenia si nici in Georgia), dupa care vom mai discuta. Si eu sint veteran al razboiului impotriva totalitarismului, cu o vechime de 43 de ani, ba chiar si cu un ordin, pentru aceasta, din partea Lituaniei. Si noi am luptat, si colegii mei disidenti, multi au cazut pe cimpul de lupta. Da, am pierdut razboiul, nu am reusit sa eliberam Rusia de URSS, insa cine ar indrazni sa arunce cu o piatra in noi pentru aceasta? Si noi vom merge la moarte, avem si noi sarbatorile noastre coporative: 21 si 22 august – zilele revolutiei in 1991 si de la 4 octombrie – cind a cazut puterea sovietica. Noi sintem veteranii unui razboi pierdut si, asa nu ne este dat sa ii intelegem si nici sa ii veneram pe luptatorii de pe front din anii 1941-1945, care, si ei, si-au pierdut razboiul. Cum scria Iosif Brodski: “Spuneti acolo, sa nu mai fim treziti, sa nu ne deranjeze nimeni somnul… Ce e din faptul ca noi n-am invins, din faptul ca, o stiti, – nici nu am revenit!!!”

Pavel Kogan, Mihai Kulcitki, Boris, jucat de Batalov in “Zbara cucorii”, cei care au aparat Moscova, soldatii de la Cetatea Brest, Victor Nekrasov, Vasili Bikov, Veaceslav Kondratiev, Vasili Grosman, Iuri Levitanski – ei toti, vii sau morti, au vrut cum e mai bine, dar s-a intimplat ca intotdeauna. Pentru tara lor ei nu au reusit sa faca nimic – tara a putrezit in lagarul de concentrare stalinist, in Europa de Est, in Tarile Baltice, in Ucraina de Vest, in Bielarusi de Vest, in nefericita Basarabie – actuala Moldova, inrobita cu ajutorul lor si minata in cireada comunista. Marea Britanie si SUA si-au reeducat Germania lor si au facut-o democratie avansata. Iar noi am facut din partea noastra de Germanie o filiala a GULAG-ului. Asa ca tuturor noua, nu luptatorilor de pe front, pe 9 mai nu saluturi trebuie sa facem, ci sa varsam lacrimi. Pentru ca am pierdut nu numai razboiul, dar si viata, si viitorul.

Desigur, a lupta contra lui Hitler a fost corect sau laudabil. Dar si sa lupti contra lui Stalin a fost corect si demn de memorie vesnica. Aici sint egali toti veteranii: si cei care au luat Berlinul, si cei care au plecat in “РОА”, la Vlasov. Si aici iarasi are dreptate Colea Hramov. Si daca Vlasov in Manifest avea niste rinduri rele, manifestele Armatei Rosii nu erau mai bune. Iar Imnul Sovietic suna cu mult mai rau decit Imnul “РОА”. Si cit de invidiat este destinul patriotilor ucraineni (botezati la noi ca “nationalisti”), care, in rindurile “ОУН” si “УПА”, luptau, sub steaguri nationale, si contra fascistilor, si contra bolsevicilor!

Noi nu avem ce serba nici macar pe 8 mai. Lumea marcheaza linistit si modest sfirsitul razboiului al doilea mondial. Insa pentru noi el nu s-a incheiat pina in prezent. Rusia este ultimul agresor, ultimul aparator al Pactului Molotov-Ribbentrop. Ribbentrop este demult spinzurat si ingropat, in timp ce Molotov a renascut in Primakov, in Lavrov, in Putin, in Medvedev. Noi continuam ocuparea Moldovei, adica a Transnistriei, a Georgiei, adica a Samaceablo (Osetia de sud) si a Abhaziei, a insulelor japoneze si a unei parti a teritoriului finlandez si estonian.

Si este cu totul ridicol cind cerem, in ziua de 9 mai, recunostinta si aplauze de la popoarele asuprite de noi: de la ucraineni, estonieni, lituanieni, letoni si moldoveni. Pentru ei, aceasta zi este o tragedie nationala. Si pentru Georgia si Cecenia – la fel. In aceasta zi s-a inchis cu zgomot, in urma lor, usita custii sovietice si ele au devenit robii lui Stalin si ai NKVD-ului. NKBD si-a dezlegat definitiv miinile, cu forte proaspete a reluat operatiunile de represiune contra rasculatilor ucraineni si lituanieni. Cititi-l pe Soljenitin si pe Leonid Borodin! Priviti filmul “Noptile sub visin”! Ucraina de Vest a luptat pina in aanul 1956, provesticii mergeau in GULAG cu raioanele. Iar provocatorii din detasamentul “Moscova-Sevastopol” le-au carat steaguri rosii si portretele lui Stalin, contind pe faptul ca, in invalmaseala, vor fi caclati in picioare niste veterani si atunci se va putea racni in mare extaz contra acestui fapt.

Partidul lui Oleg Teagnibok “Svoboda” a crescut mult in ochii mei. Aceasta si autoritatile orasenesti de la Lvov au aparat demnitatea nationala. In Ucraina participarea la solemnitati in cinstea datei de 9 mai (ca si in Moldova, Georgia, Tarile Baltice si Europa de Est) – este un semn de tradare nationala. Ca si panglicile Sfintul Gheorghe si steagurile rosii.

Iar consulul rus m-a cutremurat. Treaba diplomatilor este sa stinga conflictele, nu sa le aprinda. El trebuie revocat si trimis direct la Mecca. Acolo sa dea foc Coranului la peretele principalului Monument sfint. Sau sa fie trimis la New York – sa puna, probabil, acolo flori la Ground Zero, in semnul memoriei teroristilor care au spart cu avioanele turnurile Gemenii. Sa puna coroane la Monumentul ostasilor-asupritori la Lvov este alogic celor doua happening-uri propuse. Ca bine ii mai invata la noi pe viitorii diplomati la “MGIMO”.

Si, in general, e de ajuns ca vesnicii homos sovieticus sa caute peste tot motiv pentru razbunare. Pentru aceste aberatii istoria deja s-a razbunat, si s-a razbunat exact pe noi. Si judecind dupa stilistica de la 9 mai, Rusia e deja in mormint, cu mult mai adinca decit buncarul cancelariei Reihului. Sin u trebuie adusi la funeraliile noastre si lvovenii. S-ar putea ca acestia inca sa aiba o nunta cu zestre europeana.

Teodor FILIP

Scrisoarea pe care o redau mai jos ar trebui publicată de toată presa din România, iar politicienii, în special cei de la Ministerul Afacerilor Externe, ar trebui să ia măsuri pentru a fi tradusă în toate limbile de circulaţie internaţională, şi adusă la cunoştinţa opiniei publice internaţionale. Este o srisoare zguduitoare, pe care Ierodiaconul Nicodin Schiopu din Bălţi (Basarabia), a trimis-o pe căi ocolite călugărilor români de la Sfântul Munte Athos, care, la rândul lor, au trimis-o ziarului „Ţara”, publicaţie Frontului Popular Creştin Democrat, în coloanele căreia a fost publicată. Dar iată conţinutul ei:
„În anul 1944, la năvala hoardelor ruseşti care au ocupat Basarabia, Armata Roşie a făcut prizonieri zeci de mii de militari. În oraşul Bălţi, au fost concentraţi circa 50.000 de militari ai Armatei Române, care ţinuseră piept hoardelor dezlănţuite. Dintre aceştia, 80% erau români, iar ceilalţi erau aproximativ 5.000 germani, 2.000 unguri, iart restul cehi şi polonezi. În nord-estul oraşului, unde curge râul Răut şi se formază mlaştini, K.G.B.-ul a găsit locul cel mai nimerit să amplaseze lagărul, înconjurat de garduri înalte cu sârmî ghimpată. Chinurile acestor prozoniei erau de neînchipuit: foamea era flagelul numărul unu, însoţită de lipsa de igienă; bolile, frigul şi umezeala produceau decese fără număr. Din acest lagăr, unii mai curajoşi au încercat să evadeze, dar au fost mitraliaţi. Totuşi, au fost şi fugari scăpaţi, pe care nu i-a găsit nimeni, decât atunci când s-au făcut cunoscuţi, după destrămarea Uniunii Sovietice. Informaţii despre crimele din acest lagăr s-au publicat în „Curierul de Nord”, din oraşul Bălţi, săptămânal al Basarabiei de Nord. Ziarul mai apare şi acum, dar strangulat şi ameninţat de cei care urăsc tot ce este românesc. Din declaraţiile celor evadaţi, s-au stabilit crimele K.G.B.-ului săvârşite la Bălţi: toţi cei 50.000 de prizonieri au fost împuşcaţi în ceafă de militari K.G.B. şi aruncaţi în şanţuri mocirloase. , pe care tot ei le-au săpat, la ordin (exemplu tipic asasinilor K.G.B.-ului, întocmai ca în cazul Katyn-ului, unde diferă numai numărul celor asasinaţi – 14.000). Îndată ce au fost date în vileag cele petrecute, s-au făcut cercetări în mlaştini, în anii 1991-1992. Rezultatele au fost cutremurătoare: nici hârleţele, nici lopeţile nu au putut fi utilizate din cauza mulţimii de oseminte răspândite în aceste mocirle! Inimile îndurerate ale bunilor români, ale evlavioşilor creştini şi ale celor de la săptămânalul „Curierul de Nord” i-au împins pe aceştia să facă o piramidă de oase şi cranii, care au fost strânse pe un loc uscat, peste care s-a aşternut o mare cantitate de pământ bătătorit şi s-a ridicat, în felul acesta, un deluşor mai înalt, o movilă în formă de trepte, tot din ţărână, iar pe partea ei de sus s-a aşezat o troiţă. Troiţa de lemn sculptată a fost darul credincioşilor din raionul Raşcani, din apropierea Bălţilor. Pe data de 7 mai 1992, această troiţă a fost sfinţită de către Preafericitul Petru de Bălţi, cu sobor de preoţi şi monahi, la care sfinţire au participat mii de credincioşi şi autorităţile orăşăneşti. Atunci, prin cuvântul solemn rostit de Ierodiaconul Nicodim Schiopu, s-a lansat apelul ca, pe acest loc, să se construiască o Biserică sau Mănăstire a Oaselor, pentru ca, zi şi noapte, prea-cuvioşii monahi şi cucernici preoţi să pomenească sufletele celor 50.000 de militari, ucişi mişeleşte, cu un glonţ în ceafă, de către militarii sovietici. Preasfinţitul Petru de Bălţi a investit, ca preot paroh al viitoarei Biserici a Oaselor, pe tânărul preot Valeriu Cernei, fost cancelar al Aparhiei Bălţi (în decembrie 1992, Patriarhia Română a reactivat Mitropolia Basarabiei). După aceea, lucurrile au luat o întorsătură tragică: Preasfinţitul Petru a fost agresat, cu arme şi bâte, chiar în sediul Palatului Episcopal, de un grup de călugări şi preoţi, agenţi ai arhiepiscopului Vladimir, care ţine de Patriarhia Moscovei. Atacurile au fost extinse şi asupra celor două mănăstiri din Eparhia Bălţi şi mai continuă şi azi, după doi ani, împotriva a tot ce este românesc. În scaunul episcopal s-a aşezat şeful agresorilor moscoviţi, arhimandritul trădător Marchel Măhăiescu. Din lipsă de fonduri, Biserica Oaselor a rămas numai un proiect, un plan făcut de arhitecţi inimoşi. Oare de ce nu se vorbeşte nimic despre acest genocid împotriva Poporului Român? De ce nu se stabileşte adevărul în privinţa masacrelor făcute împotriva Neamului nostru? Căci şi aceste crime monstruoase nu sunt nimic altceva decât un holocaust, trecut sub tăcere. Oare, nici chiar morţii nu sunt egali în faţa Domnului?”
Aici se încheie scrisoarea. Despre acest Katyn românesc s-a scris foarte puţin după decembrie 1989. Dar prea târziu. Acest îngrozitor masacru ar trebui adus la cunoştinţa întregii lumi. Cei asasinaţi la Bălţi sunt morţii noştri, care au apărat Ţara şi Neamul şi care au avut singura vină de a fi soldaţi români care şi-au făcut datorie. Pe care i-au asasinat mişeleşte „eliberatorii ţării”. În opinia ruşilor şi a Occidentului nu avem dreptul să ne cinstim nici morţii! Şi aşa se scrie istoria: cel puternic, în ciuda crimelor săvârşite, este întotdeauna învingător şi are dreptate…

foaianationala.ro

ANDREI VARTIC

Faptul ca Vladimir (Volodea) Tismaneanu, fiul activistilor comunisti si nkvd-isti (kominternisti) de rang înalt Tismanetchi, a fost ales pentru a condamna genocidul comunist în România are si latura lui “unionista”.

Vrea Traian Basescu sau nu vrea (ca el l-a numit pe Volodea în scaun de Areopag), dar Leon Tismanetchi, tatal lui Volodea, s-a nascut la Soroca, în Basarabia. El a intrat de tânar în miscarea mondiala comunistă si a înmultit de la Moscova, mai ales prin radio, semintele comunismului în România mult înaintea lui 28 iunie 1940. Tot el a întretinut relatii strânse cu fratii lui de comunism de la Soroca si din toata Basarabia si a fondat celule teroriste comuniste asa de multe ca, pe 26 iunie 1940, orasele basarabene erau violentate fara mila (exista documente) de nenumarate bande comuniste, care împuscau, maltratau, furau si spânzurau cu o furie antidemocratica necrutatoare (politia, armata si siguranta române aveau ordin sa nu riposteze). Asadar, profesorul Tismaneanu va trebui sa deschida dosarele condamnarii regimului comunist începînd cu Basarabia (poate chiar cu Soroca, unde a activat organizatia anticomunista “Arcasii lui Stefan”), daca nu vrea sa-si pateze reputatia lui de “savant”. Si sa înceapa condamnarea asta mult înainte de 1940, ba chiar înainte de 1924, când NKVD-ul a încercat distrugerea României prin provocarea asa-ziselor rascoale de la Tatarbunar si Hotin. Fiindca, dupa opinia noastra, documentata serios, genocidul comunist din România nici nu poate fi cercetat fara iluminarea cuibarelor comuniste zidite de NKVD si Komintern în Basarabia dupa 27 martie 1918.

Cercetarea sa înceapa din Basarabia

Se vorbeste mult în ultimul timp despre faptul ca actuala clasa politica româneasca, provenita din scoala comunista, a furat si revolutia, si reformele, si democratia postdecembrista pentru a se capatui. Problema e mult mai complexa. Actuala clasa politica a fost tarata de sistemul comunist atât de adânc încât nici nu a fost capabila sa se reformeze si sa reformeze România fara resursele mentale comuniste. Or, aceste resurse nu puteau crea (asa cum a creat Kogalniceanu sau Stere) o Românie noua, democratica si europeana, cu economie functionala de piata, din simplul motiv ca tinta sistemului care le-a format era distrugerea României democratice si scoaterea poporului român din istorie. Exista în arhiva CC al PCUS documente care arata ca, mult înainte de 23 august 1939, Stalin a “ordonat” alfabetul latin în fosta RASSM (o parte din actuala Transnistrie, cu capitala la Balta) pentru a-i învata fortat pe viitorii agitatori, comisari, nkvd-isti si functionari limba româna si alfabetul român, necesar nu numai pentru a instala “statul comunist” în Basarabia a doua zi dupa 28 iunie 1940 (catre acea data pâna si stampilele sovietelor satesti erau gata, iar cei vreo 5.000 doar de “predsedateli selisoveta” sedeau pe bagaje de câteva luni, dar Siguranta româna “nu stia”), ci pentru a “uni” cu URSS toata România (acest scenariu stalinist a salvat limba româna în Basarabia si dupa 1949). Fara cercetarea acestor cuibare “basarabene” a comunismului românesc, cruciale pentru devenirea contemporana a României, practic este imposibila condamnarea atrocitatilor comuniste din spatiul de locuire (si geneza) al poporului român.

Au disparut un milion de oameni

Volens-nonlens, Volodea Tismaneanu, colegul de clasa al multor odrasle de comunisti de rang foarte înalt, va trebui sa ajunga la scenariile moscovite ale instalarii comunismului în România. Fara cercetarea acelor scenarii judecarea comunismului românesc este o totala bataie de joc fata de memoria sutelor de mii de inocenti ucisi în România. Iar acele scenarii nu pot fi descifrate fara cercetarea filierei basarabene a Partidului Comunist Român, care a început realizarea lor mult înainte de 28 iunie 1940, practic imediat dupa votul istoric din 27 martie 1918 care a declansat procesul Marii Uniri a poporului român.

Volens-nonlens, Volodea Tismaneanu va ajunge la dosarele martirilor români din Basarabia, unii maltratati si ucisi pâna la 28 iunie 1940, altii luati din casele lor chiar pe 28 iunie 1940 sau în zilele urmatoare, condamnati fara alta vina decât aceea de a fi români (sau evrei, rusi, ucraineni, gagauzi, bulgari), apoi ucisi cu o cruzime despre care, cum spuneam mai sus, arareori fiinta omeneasca a dat dovada în întunecata ei istorie.

Volens-nonlens omul de stiina Vladimir Tismaneanu este obligat deontologic sa ajunga la dosarele moscovite ale acelor martiri (nevinovati fata de statul democrat român), dar si la informatorii care au transmis la Moscova (din România democrata interbelica) informatii ce au pecetluit soarta lor mult înainte de 28 iunie 1940. De pilda, Vasile Gafencu, deputat în Sfatului Tarii, agricultor de la Sângerei, mort în Gulag, tatal lui Valeriu Gafencu, sfântul închisorilor comuniste din România.

Volens-nonlens Volodea Tismaneanu va trebui sa ajunga macar la cartea Naselenie Moldavsckoi SSR, de E. M. Zagorodnaia si V. S. Zelenciuc (Cartea Moldoveneasca, 1987, Chisinev) unde la paginile 23 si 32 (ce oglindire numerologica!) se vede foarte clar faptul ca, între 28 iunie 1940 si 28 iunie 1950, din Basarabia au disparut un milion de oameni (din 3,3 milioane).

Românismul, demolat cu bani românesti?

Azi, când aceiasi comunisti leninisti distrug tot ce este românesc în Basarabia (inclusiv manualul de istorie a românilor sau arhitectura sacra a poporului român), când pâna si denumirile liceelor românesti le stau în gât, când sunt atacati, ca si în perioada interbelica, patriarhii reunificarii Basarabiei cu România (cum ar fi Paul Goma, Grigore Vieru sau Mihai Cimpoi), o întrebare grea de tot se pune si serviciilor secrete românesti, si clasei politice de la Bucuresti: de ce demolarea românitatii în Basarabia se face de peste zece ani pe banii statului român (Vieru este atacat în publicatiile finantate de Departamentul Românilor de Pretutindeni, iar Paul Goma si Mihai Cimpoi în cele finantate de Institutul Cultural Român)? De ce vestite si foarte mediatizate ONG-uri, zise “democratice si anticomuniste”, din România nu condamna atrocitatile actualilor comunisti, aflati la putere în Republica Moldova (cum ar fi exodul unui milion de români)? De ce membri marcanti ai acestor ONG-uri bucurestene tac despre uriasele monumente ale ocupantului comunist, pe care le ridica în Basarabia, alt Volodea, comunistul “leninist crestin ortodox” Vladimir Voronin sau despre lichidarea institutelor academice de studiere a culturii si istoriei românilor? De ce acesti “anticomunisti” au luat apa în gura atunci când Volodea Tismaneanu a fost numit în functia de “terminator” comunist al comunismului românesc? Poporul român, ca si poporul rus, ca si poporul evreu, ca si poporul italian sau spaniol, ca si poporul german, are destui nemernici comunisti si nazisti pe sufletul sau. Dar oare asa de îmbolnavit de comunism sa fie presedintele României (Einstein spunea ca stiinta fara morala e un nonsens) încât sa nu înteleaga ca judecarea genocidului comunist este o problema morala si ca profesorul Vladimir Tismaneanu va trebui sa înceapa judecarea comunismului românesc cu mama si tatal sau - nascut la Soroca, în Basarabia, stravechi pamânt românesc?

BERIA, MON PÈRE. AU COEUR DU POUVOIR STALINIEN,

Beria, mon père. Au coeur du pouvoir stalinien, de Sergo Beria, editura Plon-Criterion, Paris

Istoria Europei a consemnat câteva nume de poliţişti infami. Francezii l-au dat istoriei pe Joseph Fouche (1759-1820) în perioada imperiului, germanii l-au dat pe Heinrich Himmler (1900-1945) în perioada nazistă, iar sovieticii deţin supremaţia cu Henrik Yagoda (1891-1938), Nikolai Iejov (1895-1940) şi Lavrenti Beria (1899-1953) în perioada stalinistă.
Aceşti ultimi trei ofiţeri sovietici deţin un record sinistru prin numărul imens de morţi rezultat de pe urma activităţii lor. Dar în galeria întregii istorii universale a lumii nu există un exemplu de poliţist infam care să-l fi întrecut pe Lavrenti Beria. După arestarea sa de către Hruşciov în 1953, ancheta judiciară a durat şase luni şi cuprinde 39 de volume cu depoziţii, documente şi alte probe incriminatorii rămase secrete şi inaccesibile până azi. Numai Stalin a mai beneficiat de o asemenea tăinuire a trecutului său criminal. Din acest punct de vedere, cartea de faţă, Beria, mon pere. Au coeur du pouvoir stalinien, este un eveniment editorial prin aceea că aduce detalii inedite atât despre enigmaticul Lavrenti Beria, cât mai ales despre anturajul cel mai apropiat al lui Stalin de la Kremlin.
Sunt detalii valoroase întrucât ele provin de la o sursă capabilă să redea veridic atmosfera din interiorul Kremlinului, acel palat interzis oamenilor obişnuiţi. Istoricii occidentali cer, într-adevăr, prudenţă şi spirit critic în preluarea portretului lui Lavrenti Beria prezentat în această carte, deoarece autorul este fiul legitim al lui Lavrenti. Dar ceea ce autorul scrie despre Stalin şi despre oamenii din jurul lui este fascinant şi, în multe privinţe, total inedit. De aceea ne vom concentra îndeosebi asupra celor relatate de autor despre aceşti oameni şi despre circumstanţele în care s-au petrecut evenimente capitale din istoria secolului XX.

Fiul lui Beria l-a spionat pe Roosevelt
Prima surpriză a cărţii este ştirea că Lavrenti Beria, născut şi crescut în Georgia, privea cu ironie şovinismul de mare putere al ruşilor faţă de cultura popoarelor subjugate de ei, în general, şi faţă de georgieni, în special. Ilustrativ în acest sens este faptul că fiul lui, autorul acestei cărţi, a făcut primele 7 clase primare la Şcoala Germană din Tiflis, azi Tbilisi, iar la absolvirea ei a continuat studiile medii în limba engleză.
Când avea 10 ani, fiul lui Beria, Sergo, a vizitat cu familia pentru prima oară capitala URSS, unde a provocat consternare fiului lui Stalin, Vasili Iosifovici, pentru că nu ştia ruseşte, iar acesta din urmă nu ştia limba tatălui său, gruzina. Buna cunoaştere a limbii engleze l-a determinat pe Stalin să-l folosească pe fiul lui Beria ca translator personal într-o misiune ultrasecretă. L-a pus pe Sergo Beria să asculte în secret convorbirile preşedintelui Roosevelt cu apropiaţii săi, când acesta era cazat în clădirea ambasadei URSS, la Teheran, în timpul întâlnirii din 1943 a lui Stalin cu Roosevelt şi Churchill. Sovieticii instalaseră microfoane în apartamentele locuite de Roosevelt, iar Sergo trebuia să-i prezinte lui Stalin, la prima oră sinteza convorbirilor din ajun purtate de Roosevelt cu colaboratorii săi, pentru a se pregăti de negocieri.
Serviciile americane de informaţii aflaseră despre planul secret al lui Hitler, numit „Saltul cel Lung”, de a-l asasina pe Roosevelt la Teheran.
În acest scop, Hitler l-a trimis acolo pe celebrul Otto Skorzeny împreună cu echipa sa special antrenată pentru aceste operaţiuni, şi care a devenit faimoasă prin scoaterea din captivitate a lui Mussolini. Sovieticii au reuşit să captureze la timp, în Teheran, o parte dintre oamenii lui Skorzeny, înaintea unui asalt asupra preşedintelui SUA.
Sergo Beria a absolvit cursurile Academiei Militare „Budionîi” şi a devenit inginer militar în specialitatea Transmisiuni radio. A refuzat, la sfatul tatălui său, ofertele excepţionale de serviciu oferite de mareşalul Voroşilov, la Ministerul Apărării, şi ale lui Molotov, la Ministerul de Externe. Lavrenti ştia ce pericole îl pândesc pe fiul său în structurile guvernului sovietic. Sergo s-a dedicat ştiinţei şi a devenit cercetător la un institut de proiectări rachete intercontinentale. A rămas până la sfârşitul carierei sale un savant respectat de comunitatea oamenilor de ştiinţă ai Rusiei. Cum nu deţinem spaţiul necesar menţionării tuturor dezvăluirilor făcute de Sergo Beria în această carte, ne vom limita la cele mai surprinzătoare dintre ele.

Moartea lui Beria, un asasinat politic
Prima dintre acestea este demascarea cu argumente şi probe verificabile a versiunii false date de Hruşciov privind arestarea, procesul şi moartea lui Lavrenti Beria. Acesta n-a fost arestat în timpul unei şedinţe a Biroului Politic din 26 iunie 1953 de către un grup de militari, condus de mareşalul Jukov – cum este, de atâţia ani, versiunea oficială. Istorici din Occident şi din Rusia au semnalat de-a lungul anilor numeroase inadvertenţe, contraziceri şi modificări ale versiunii oficiale.
Autorul povesteşte cum a fost chemat acasă, urgent, de la serviciu, în ziua de 26 iunie 1953, şi a aflat de la servitori, paznici şi santinele ale vilei că totul s-a petrecut acolo, în dimineaţa acelei zile. Lavrenti a fost împuşcat în vilă şi Sergo a văzut urmele lăsate de gloanţe în camerele tatălui său. În anul 1997, publicaţia rusească „Nedejia” a prezentat mărturia lui A. Vedenin, cum că a făcut parte din grupul trimis la domiciliul lui Lavrenti Beria pentru a-l suprima (pag. 374).
Cartea menţionează şi depoziţia unui contemporan, pe nume Mirtskhulava, care face lumină completă în acest mister: „A fost o dublură cel judecat în locul lui Beria, care era mort de mult. Ei au fost obligaţi să fabrice un proces din cauza reacţiei străinătăţii. Hruşciov nu ştia să-şi ţină limba cu nimeni. A mărturisit el însuşi că procesul a fost regizat în toate detaliile. Eu l-am auzit exclamând: «Dacă l-am fi ţinut în viaţă, el ar fi fost capabil să recruteze pe toată lumea, să iasă din captivitate şi să ne împuşte pe toţi. Din cauza asta, noi l-am executat curând după arestare»” (pag. 378).
O altă dezvăluire făcută de fiul lui Beria este faptul că Stalin a urmărit încordat, din oră în oră, evoluţia discuţiilor purtate în secret, în Anglia, de Churchill cu Rudolf Hess, adjunctul lui Hitler, trimis acolo în anul 1940 cu un avion echipat cu rezervoare suplimentare de benzină şi pilotat de însuşi Hess. Philby era cel care îl ţinea pe Stalin la curent cu detaliile discuţiilor secrete şi cu obiectivele urmărite de fiecare dintre cei doi. Sergo relatează faptul că Churchill a salvat atunci Anglia de la invazie, promiţând naziştilor ceea ce Hitler dorea cel mai mult: absenţa unui război pe două fronturi. Premierul britanic s-a ţinut de cuvânt timp de patru ani şi n-ar fi deschis al doilea front nici în vara lui 1944, dacă nu era evident că Armata Roşie avansa negreşit, altfel, până la Atlantic.
Acum se cunoaşte faptul că Marele Stat Major al Armatei Roşii întocmise în 1944 şi planurile de ocupaţie ale Parisului! Sergo mai spune că liderii de la Kremlin erau convinşi că dacă Churchill ar fi deschis al doilea front cu un an mai devreme, în 1943, Armata Roşie n-ar fi avut timpul necesar să ajungă la frontiera Poloniei, iar Germania ar fi fost ocupată de anglo-americani în totalitatea ei (pag. 133).

(1943. Cei trei mari, Stalin, Roosevelt şi Churchill, la Teheran, pregătindu-se de fotografia oficială)

Stalin ştia de „Planul Barbarossa“ din 1940
Autorul dezleagă un alt mister din perioada anterioară invaziei URSS de către Hitler. La 29 decembrie 1940, Beria îi înmânează lui Stalin copia „Planului Barbarossa” în toate detaliile sale, la câteva zile după ce el fusese prezentat lui Hitler (pag. 106). Acest succes strategic al spionajului URSS confirmă teza occidentalilor că Stalin a avut un spion în cercul apropiat lui Hitler, la cancelaria Reich-ului. Leon Kilzer, în cartea sa Hitler’s Traitor, susţine că trădătorul lui Hitler ar fi fost chiar şeful cancelariei Reich-ului, Martin Bormann.
Până acum s-a ştiut cu documente că Stalin a fost informat în luna mai 1941 despre ziua şi ora atacului german contra URSS de către super-spionul sovietic Richard Sorge, infiltrat în anturajul ambasadorului german la Tokyo. Acum aflăm că Beria i-a prezentat lui Stalin întregul plan de luptă contra URSS cu 6 luni înaintea invaziei! Ce a făcut dictatorul sovietic cu această probă copleşitoare este neverosimil – a ţinut-o secretă în biroul lui de la Kremlin, cu violarea tuturor regulilor de procedură ale Biroului Politic. Beria a arătat planul şi mareşalului Vasilevski, favoritul lui Stalin, care a studiat o lună întreagă acest plan în biroul lui Beria de la Lubianka, însă autorul cărţii nu precizează dacă tatăl său a făcut acest pas de capul lui sau cu permisiunea lui Stalin.
Mareşalii Jukov şi Timoşenko susţin în cărţile lor de amintiri că n-au ştiut nimic despre existenţa, în URSS, a copiei „Planului Barbarossa“, deşi ei au deţinut pe rând funcţia de şef al Marelui Stat Major al Armatei Roşii! Nici Hruşciov n-a ştiut, deşi era membru al Biroului Politic şi scrie în memoriile sale că Stalin n-avea dreptul să ascundă o asemenea probă de război iminent cu Germania.
Cunoaşterea limbii germane l-a făcut pe autorul cărţii să participe direct la o altă acţiune ultrasecretă: în luna mai 1941, deci cu o lună înaintea invaziei URSS de către nazişti, căpitanul unui submarin german care patrula în apele Leningradului a decis să-i informeze pe sovietici de ordinul de atac contra URSS primit de la Berlin. Lavrenti Beria împreună cu fiul său pe post de translator şi cu amiralii sovietici Kuzneţov şi Galler au urcat în submarinul german intrat în baza navală de la Kronstadt.
În prezenţa celor patru demnitari sovietici, căpitanul german a desigilat plicurile de la Berlin cuprinzând ordinul de luptă contra URSS, la primirea prin radio a unui semnal codificat. Pentru a putea face acest act de trădare, căpitanul german a declarat ruşilor prezenţi pe submarin că a ucis pe membrii partidului nazist din echipajul său care s-au opus iniţiativei lui. Auzind asta, Lavrenti Beria l-a întrebat dacă el se mai poate întoarce la baza navală de la Kiel. „Până la declanşarea războiului mă voi face că patrulez, iar după începerea ostilităţilor mă voi refugia cu echipajul într-un port sovietic” (pag.108).

România, sămânţă de scandal între Hitler şi Stalin
Pentru cititorul român, cea mai interesantă dezvăluire a acestei cărţi este probabil reacţia lui Hitler la cererea lui Molotov, aflat în vizită de stat la Berlin, în luna noiembrie 1940, privind retragerea trupelor germane din România şi din Finlanda. Hitler a răspuns că „nu doreşte să se oprească asupra unor mărunţişuri ca prezenţa trupelor germane în România şi în Finlanda. Eu ofer Uniunii Sovietice o veritabilă împărţire a lumii” (pag.105).
Germania propunea URSS „să facă presiuni asupra Turciei pentru a modifica statutul strâmtorilor şi să constrângă Japonia să semneze un Pact de Neagresiune cu URSS în schimbul adeziunii sovietice la Pactul Tripartit încheiat la 27 Septembrie 1940 între Germania, Italia şi Japonia”. La aceeaşi audienţă la cancelaria Reich-ului, Molotov a reuşit să-l scoată din sărite pe Hitler cu reproşurile sale că Germania a dat garanţii României pentru frontierele sale fără consultări prealabile cu guvernul sovietic, aşa cum prevedea Pactul Molotov-Ribbentrop.
Exasperat, Hitler a ordonat imediat după plecarea lui Molotov, întocmirea „Planului Barbarossa”. Ajuns acasă, Molotov a prezentat Biroului Politic raportul său de activitate în Germania. Potrivit cărţii de faţă, „Stalin şi-a manifestat nemulţumirea faţă de atitudinea lui Molotov la acea întâlnire, reproşându-i că a fost lipsit de supleţe. Molotov trebuia să lase uşa deschisă negocierilor, să treneze lucrurile în loc să-i spună brutal lui Hitler că URSS nu este interesată de propunerile lui” (pag.105). După această şedinţă furtunoasă a Biroului Politic, Stalin l-a convocat la Kremlin pe ambasadorul german, contele von Schulenburg, pentru a-i notifica oficial Germaniei că URSS este gata să adere la Pactul Tripartit. Tot legat de România, autorul aduce detalii interesante privind planurile lui Stalin după anexarea Basarabiei: „Stalin voia să se apropie de regiunile petrolifere ale României pe care nu avea intenţia să le abandoneze Germaniei” (pag.100).
„Turcia condiţiona intrarea ei în război de partea Naţiunilor Unite de o debarcare anglo-americană în Balcani. În acest context, s-a discutat la Teheran trimiterea unor divizii britanice în Rhodos ca manevră de scoatere a României, Ungariei şi Bulgariei din alianţa cu Germania” (pag. 149). Această ocazie uriaşă pentru România a fost pierdută la masa tratativelor, pentru că Churchill a făcut greşeala să condiţioneze debarcarea în Balcani de recunoaşterea de către URSS a guvernului polonez aflat în exil la Londra, condiţie neacceptată de Stalin, care avea pregătit pentru Polonia un guvern comunist condus de Boleslaw Bierut.

(Hruşciov şi Beria, Malenkov, Bulgarin, Voroşilov, Kaganovici, la catafalcul lui Stalin, în 1953)

Lenin a cerut otravă, ca să se omoare
Una dintre atracţiile deosebite ale acestei cărţi o reprezintă portretul psihologic pe care autorul îl face fiecărui lider din cercul lui Stalin. Despre Lenin scrie că avea grave tulburări mintale şi că a murit nebun. El cunoştea evoluţia bolii sale şi, după izolarea la conacul din oraşul Gorki, a cerut lui Stalin să-i aducă otravă ca să-şi pună capăt zilelor, dar Biroul Politic s-a opus când Stalin a cerut aprobarea acestuia.
Merită menţionată aici descrierea „in corpore” a Ţarului Roşu: „Stalin era Satana în carne şi oase. El nu comitea numai crime pentru a-şi atinge obiectivele sale. Avea o plăcere maladivă să dea lovituri, să doboare oamenii, să-i distrugă pe cei care-i opuneau rezistenţă. Obţinea un fel de bucurie interioară. Cred că era perfect conştient de răutatea sa, altfel n-ar fi făcut din ascunderea ei o artă şi n-ar fi căutat sistematic să se arate altfel decât era în realitate. Numai un scelerat conştient de a fi astfel putea să mascheze asta cu atâta măiestrie. Şi Stalin a fost un actor înnăscut. Nu se putea spune că el nu cunoştea consecinţele actelor sale din lipsă de inteligenţă. L-am întâlnit de mai multe ori spre sfârşitul vieţii sale şi am putut să-mi dau seama cu ce uşurinţă prindea esenţialul chiar şi în domeniile tehnicii unde el nu cunoştea nimic. Avea darul de a pune degetul pe punctele slabe. Organizator de geniu, el putea crea un departament în câteva minute, să-i încredinţeze o misiune şi să obţină rezultatul dorit în timpul fixat de el. În această privinţă îl întrecea chiar şi pe tatăl meu… Când era bolnav îşi ascundea slăbiciunea. Stalin prefera bucătăria simplă, în special supele şi peştii. Nu era alcoolic. Se mulţumea cu un vin sec pe care-l amesteca cu limonadă georgiană şi nu consuma niciodată vodcă între mese. Nu folosea servitori nici când primea oaspeţi în vizită. Cerea să se facă un bufet pe o masă lungă, băuturile erau puse separat pe două măsuţe rotunde şi fiecare se servea singur. Unii oaspeţi se pătau cu mâncare şi Stalin se amuza teribil. Se delecta la spectacolul oferit de slăbiciunile omeneşti” (pag. 200-201).
Despre mareşalul Voroşilov, Sergo scrie că tatăl său îl considera un cretin absolut. Se lăsa bruftuluit de nevastă-sa, o evreică grasă care nu scăpa ocazia să arate în public dispreţul faţă de soţul ei (pag. 237).
Despre Lev Bronstein-Troţki, cartea spune că dacă el i-ar fi succedat lui Lenin lucrurile ar fi fost şi mai grave pentru URSS. „Troţki şi cu Lenin au creat lagărele de concentrare şi comisarii politici ai Armatei Roşii. Ei au început cu împuşcarea prizonierilor” (pag. 398).

Roosvelt, o marionetă a lui Stalin
Am lăsat pentru final cea mai surprinzătoare observaţie a autorului cărţii: Stalin a fost sigur că Roosevelt n-a murit de moarte naturală şi că a fost asasinat, reproşându-i frecvent lui Beria că n-a adus detalii despre acest asasinat. „Dacă nu murea Roosevelt, spunea Stalin, URSS ar fi cucerit întreaga Europă. America s-ar fi mulţumit să moştenească toate coloniile Angliei şi n-ar fi mişcat un deget împotriva celor 400 de divizii ale Armatei Roşii” (pag. 174).
Este un fapt cunoscut de către istorici că atât la Teheran, cât mai ales la Yalta, Roosevelt l-a dezavuat pe Churchill la masa tratativelor şi l-a pus în dificultate în prezenţa lui Stalin. Ceea ce se ştie mai puţin este faptul că, la Teheran, Roosevelt a avut o serie de întrevederi private cu Stalin în clădirea ambasadei URSS, la care n-a fost prezent decât translatorul sovietic Valentin Berejkov. Cartea spune că translatorul a fost stupefiat când Roosevelt i-a spus lui Stalin că-l va sprijini în distrugerea Imperiului Britanic, pentru că asta corespunde intereselor Americii. Acest proiect a fost o preocupare principală a lui Roosevelt la Teheran (pag. 148). Aceste convorbiri private dintre Roosevelt şi Stalin stau, probabil, la baza declaraţiilor lui Stalin că URSS ar fi controlat toată Europa dacă nu murea Roosevelt la 12 aprilie 1945.
În anul 1944, Roosevelt i-a trimis lui Stalin o telegramă cifrată în care îi scrie, textual: „După cum ştiţi, sunt în campanie electorală pentru al patrulea mandat de preşedinte al SUA. Ar fi extrem de jenant pentru mine dacă ar transpira în presă ceva din natura convorbirilor private avute cu Dumneavoastră la Teheran. Roosevelt”.
Răspunsul lui Stalin a făcut senzaţie când jurnalistul american David Brinkley a făcut publice aceste două telegrame la televiziunea naţională americană: „Domnule Preşedinte. Confirm primirea telegramei Dumneavoastră şi vă comunic măsurile luate aici: stenogramele convorbirilor noastre au fost arse, iar translatorul nostru a fost împuşcat. Stalin”