DUMITRU CONSTANTIN

Satiră întrun act

( Urmare)

SCENA V

Acelaş decor. Este luminată(lumină locală) numai masa de lucru a lui Ciuc, care lucrează ceva la o mască. Din partea stângă a scenei intră Doamna Cochetă şi se apropie de Ciuc. Doamna Cochetă se tocmeşte cu Ciuc. Ciuc îi arată câteva schiţe, dându-i explicaţiile de rigoare.Vorbe neclare şi încete.
DOAMNA COCHETĂ, în voce : Perfect. Perfect. Va fi foarte drăguţă. Până aici, îmi place. Sunteţi un adevărat magician.
Doamna Cochetă îşi ia rămas bun de la Ciuc.Peste câteva clipe, Ciuc va stânge lumina şi va părăsi scena. În acelaşi timp din partea stângă a scenei intră Fata Bătrână. Admiră măştile. Doamna Cochetă văzând-o pe Fata Bătrână se îndreaptă grăbită spre ea, trecând prin faţa biroului. Muc, ridicându-se în picioare, o salută.
DOAMNA COCHETĂ, fără să-şi întoarcă privirea spre Muc : Bună ziua cucoană… Mă bucur să te revăd. Ce bine-mi pare că eşti sănătoasă. Vai, ce bine arăţi.
FATA BĂTRÂNĂ : Şi mie-mi pare bine.
DOAMNA COCHETĂ : Mi-am comandat o nouă mască şi tocmai am făcut nişte probe. O să fie tare drăguţă. Peste trei zile o să fie gata. Ce bine-mi pare să te revăd. Ştii că s-a întors Ioana din Italia?
FATA BĂTRÂNĂ : Ştiam c-a plecat. Nu ştiam c-a revenit.
DOAMNA COCHETĂ : Nici n-am recunoscut-o. Are o mască nouă. Zice că-i din Italia, de la Comedi de l’Art. Vai, ce mască. Era cu italianul ei.
FATA BĂTRÂNĂ : Căsătorită?
DOAMNA COCHETĂ : Nu, că-i putred de bogat. De i-au putrezit tocmai dinţii în gură, ha,ha,ha. Erau amândoi la clinica stomatologică.
FATA BĂTRÂNĂ : L-ai văzut?
DOAMNA COCHETĂ : Păi, îţi spun, un boschetar de italiaşcă cu blugi şi fără dinţi… Ha, ha,ha… A venit să şi le pună la noi, cică-s mai ieftini.
FATA BĂTRÂNĂ : Poate i-au căzut pe drumurile noastre, doar ştii ce drumuri avem. Numai hopuri şi dopuri, de-ţi sar dinţii din gură.
MUC : Umblaţi pe cărări dacă nu vă plac drumurile noastre.
DOAMNA COCHETĂ : Pentru aşa ceva trebuie să ai secretară. Nu e de datoria dumitale să tragi cu urechea.
Muc se aşează în fotoliu. Doamnele se pornesc spre ieşire.
DOAMNA COCHETĂ : Da’ de unde, că-i boschetar bătrân… Pe unde l-a mai găsit? Dar ce mască minunată are Ioana. Şi coafură nouă. Ei, se pricep să facă măşti adevărate, nu ca ai noştri. Poate pleci şi tu în italia?…
FATA BĂTRÂNĂ , părăsind scena : Nu. Nu pot. Mama mi-e bolnavă, trebuie să caut de ea.
Lumina se stinge.

SCENA VI

Întuneric. La masca de pe fundal arde o candelă. Pe birou câteva lumânări, Muc le aprinde. Se desluşeşte silueta lui Ciuc care meditează la masa sa de lucru. Din sală intră în scenă un adolescent. Adolescentul poartă blugi şi cămaşa scoasă din pantaloni. Fundul blugilor sunt la genunchi. Blugii sunt rupţi în câteva locuri. Adolescentul se apropie de o mască. Ochii măştii de pe fundal se aprind. Din ochii măştii de pe fundal ţâşneşte lumină şi cade pe masca de care s-a apropiat Adolescentul, apoi, pe alta. Câte măşti vor fi luminate de ochii măştii de pe fundal rămâine la discreţia regizorului. Cuvintele Fiul meu vor fi pronunţate de fiecare dată în altă tonalitate.
MUC , cu biblia în mână : (cu voce cuvioasă) Apropiete, fiul meu.
Adolescentul se apropie de Muc.
ADOLESCENTUL : Bună ziua…
MUC : Ce griji te-au adus la mine? Fiul meu.
ADOLESCENTUL : În ultima vreme am vise ciudate.
MUC : Visezi?… Fiul meu, s-a visat până nudemult, acu nu se mai visează.
ADOLESCENTUL : Da’ eu visez.
MUC : Noaptea, când trebuie să dormi, făureşti vise, fiul meu?
ADOLESCENTUL : Îmi place să dorm, nu vreau să visez, dar visez… ba, vreau să visez dar, ce visam până nudemult…vreau să trăiesc.
MUC : Dar acu ce faci? nu trăieşti? Fiul meu.
ADOLESCENTUL : Mă chinui.
MUC : Vasăzică stai în faţa mea şi te chinui.
ADOLESCENTUL : Sufăr… din pricina lor. Mi-au displăcut visele.
MUC: Toate merg în aceaşi direcţie… Trebuie să te dezveţi să circuli pe contrasens, fiul meu.
ADOLESCENTUL : Sunteţi primul cui îi mărturisesc.
MUC : Aşa şi se cuvine, fiul meu.
Adolescentul trage cu urechea.
MUC : Fii liniştit, nimeni nu ne aude.
ADOLESCENTUL : Nici Dumnezeu?
MUC : Pe el nu-l interesează vorba noastră.
ADOLESCENTUL : Îmi place foarte mult viaţa, vreau să trăiesc, dar mă chinui.
De ei se apropie Ciuc ţinând pe braţe nişte măşti.
MUC : A-a-a, ai probleme de sănătate…(Luând o mască de la Ciuc) Ia masca aceasta. E senină. Calmă. Echilibrată. Uite ce surâs plăcut. Are o putere magică împotriva răului.
ADOLESCENTUL : Sunt sănătos tun.
MUC , restituindu-i lui Ciuc, masca : Dacă ai probleme la facultate, …(Luând o altă mască de pe braţele lui Ciuc)ţi-aş recomanda-o pe aceasta. Are o expresie hotărâtă, încrezută în sine. Inspiră încredere. Ea ţi-ar aduce succes.
ADOLESCENTUL : La facultate totul e okei.
MUC , restituindu-i lui Ciuc, masca : Probleme de carieră? …(Luând o altă mască de la Ciuc)Pentru carieră, uite, asta. (Aşezându-i pe faţă masca) Îţi impune voinţă.
ADOLESCENTUL , smulgându-şi masca de pe faţă : Nu!Tocmai măşti visez.
Ciuc se retrage la masa sa de lucru.
MUC : Şi demult visezi? Fiul meu.
ADOLESCENTUL : Ce?
MUC : Măşti.
ADOLESCENTUL : Cam de vreo jumate de an.
MUC : Înseamnă că nu mai eşti copil, fiul meu.
ADOLESCENTUL, cu înflăcărare : Până nudemult visam că zbor… Zburam deasupra copacilor, deasupra caselor. Zburam ca un vultur. Zburam cum zbor norii peste păduri, peste lacuri…Uneori zburam sus de tot…
MUC : Te-ai maturizat, fiul meu.
ADOLESCENTUL : Acu, visez măşti… Numai măşti visez… Măşti peste tot, oriunde m-aş duce. Măştile mă ademenesc, îmi vorbesc, mă îmbrâncesc, mă înjosesc. Mi-e frică. Măştile mă urmăresc pretutindeni, ca nişte năluci: trag cu urechea; mă fură, mă umilesc…mă atacă. Îşi bat joc de mine… Ce afurisenie.
MUC : Foarte bine că măştile şi nu oamenii adevăraţi, fiul meu.
ADOLESCENTUL : Măşti… urâte, pocite… Oameni nu visez. De parcă n-ar fi…S-au poate nici nu-s. L-am visat pe ultimul…
MUC : Pe Cristos?…
ADOLESCENTUL : Da. Pe Cristos.
MUC : Trişezi,fiul meu.
ADOLESCENTUL : Nu.Vă spun pe cinste.
MUC : Eşti sigur? Fiul meu.
ADOLESCENTUL : Daaa… Se lupta cu nişte măşti… Le alunga… Le nimicea…
MUC : Măştile nu pot fi nimicite, ele nu pier, fiul meu.
ADOLESCENTUL : Măştile, până la urmă, l-au răsticnit.
MUC : Fiul meu, fantomele n-au nevoie de măşti.
ADOLESCENTUL : Străzile, magazinele-s pline de măşti… Am început să urăsc visele… Să urăsc măştile…
MUC : E imposibil să te ridici împotriva măştilor.Fiul meu.
ADOLESCENTUL : Urăsc măştile! Nu vreau să port mască pe faţă. Nu vreau să fiu mască pentru nimeni!
MUC : Pace, fiul meu.
ADOLESCENTUL : Mă iertaţi…Vreau să schimb viaţa…
MUC : Nu viaţa, ci măştile trebuiesc schimbate, dar fiecare ţine la masca sa: Mincinosul, la masca sa de cinstit; zgârcitul, la masca sa de darnic; neputinciosul, la masca de puternic; trădătorul, la masca de îndrăgostit; invidiosul, la masca binevoitorului.
ADOLESCENTUL : Vreau să trăiesc!…
MUC : Dacă vrei, îmbracă mască, fii realist! Şi n-o să mai visezi, fiul meu.
ADOLESCENTUL : Nu! N-o să-mi reuşească.
MUC :Crezi că mie mi-e uşor să port… Cu vremea, te vei obişnui, fiul meu.
ADOLESCENTUL : Dar fără mască…
MUC : O să vezi măşti şi mai departe.
ADOLESCENTUL : Dacă îmbrac mască, nu voi mai fi eu.
MUC : Toţi poartă măşti. Nici tu nu ştii cine-i după mască. După măşti se ascunde adevăratul. Omul e o taină ce poartă mască, fiul meu.
ADOLESCENTUL : Dacă e o taină, ce-i trebuie şi mască?
MUC : Taaaina, fiul meu, e masca adevărului. (După o scurtă pauză) Măştile le trezesc tuturora aceleaşi gânduri, aceleaşi dorinţe, aceleaşi reacţii.
ADOLESCENTUL : Măştile sunt purtate cu rea voinţă…
MUC : Şi din buna-cuviinţă, fiul meu…(o mică pauză) Ai putea să te uiţi în ochii celui care te urăşte, fiul meu? ADOLESCENTUL : Cred că nu…
MUC : Da’n masca lui te uiţi…mai şi-i zâmbeşti… Gânditu-te-ai vreodată, fiul meu, că otrava zâmbetului tău i-ar sluţi faţa?
ADOLESCENTUL , jenat : La aşa ceva nu m-am gândit…
MUC: De ce să te uiţi la măştile altora, să n-o porţi pe a ta?
ADOLESCENTUL : Să fiu ca toţi?
MUC : Să mă ferească Dumnezeu, n-am spus aşa ceva… Să porţi masca ta, proprie… şi totuşi… masca, impresionează. Ea face dintrun nenorocit, un fericit… Îi dă o altă stare, îl prezintă… E mai bine să vezi o mască zâmbitoare, decât zeci de feţe triste, sau pocite… Nu-i aşa, fiul meu?
ADOLESCENTUL : Aşa e…
MUC : Pasiunile-s mari şi multe… Fiecare are dreptul la intimităţi şi dreptul să le mascheze cum vrea… Nu om pe om, ci mască pe mască se stimează… Trebuie să primeşti legile jocului.
ADOLESCENTUL : Am să încerc.
MUC : Masca te va scoate din vise, fiul meu…
ADOLESCENTUL : Am înţeles.
Adolescentul, privind măştile ce-i stau în cale, părăseşte scena.
MUC : Fii binecuvântat, fiul meu…
ADOLESCENTUL , de după culise : Vă mulţumesc.
MUC , către sală : Decât cu două feţe, mai bine cu o mască…
Lumina treptat se stinge. Măştile continuă să lumineze.

SCENA VII

Acelaş decor. Muc, la cravată, cu ochelari de soare, şede la birou. Pe birou cheile de la maşină. În scenă intră un bărbat mai în vârstă decât Muc.
BUC : Noroc, cumetri.
MUC : Voie bună, cumătre.
BUC : Bucuros de oaspeţi?
MUC : Îmi faci onoarea. Mai des aşa oaspeţi.
BUC : Ai prins la cheag… Bun BMW ţi-ai luat…
MUC : Nu-i chiar ultimul model, dar mă mulţumeşte.
BUC : Barosan te-ai făcut.
MUC : Şi tu cu ce te mai lauzi?
BUC : Să-l odihnească Dumnezeu pe cumătru Miţ…
MUC : ’cumva a murit?
BUC : Muri, sărmanu de el.
MUC : Nu mai zi…
BUC : Tare s-a mai chinuit. Şapte operaţii i-au făcut. Ca să le plătească, cumătra Ileana a vândut mai tot din casă. S-a împrumutat de la cine a putut. Că l-a costat învăţătura pe domn’ doctor. Câât cinism… Şi pân’ la urmă tot o dat ortu popi. Bani cheltuiţi aiurea.
MUC : Cumătre, tu ai facultate?
BUC : N-am…Am!…Hârtie am.
MUC : Înseamnă că n-ai de unde şti cât l-a costat pe domn’ doctor masca de specialist? Opt ani plătiți din buzunarul său. Trebuie cumva să-şi întoarcă pârleala.
BUC : Aşa-i… dar, chiar aşa-i?…
MUC : În locul lui ai face la fel.
BUC : Când ne-am dus la morgă să-l luăm, şeful morgăi ne-a spus să venim a doua zi. – Cum, adică mâine? Acasă s-a adunat lumea la priveghi. Toţi aşteaptă mortul. – Urgenţa costă! – Cât costă? – Vezi şi tu căt nu şi-i jale. Totuşi ţi-i cumătru. I-am îpins şi lui o sută de dolari… Urgenţa l-o adus urgent. Ieri l-am îngropat.
MUC, puţin deplasat : A fost multă lume?
BUC : O fo. Multă, tare multă. O fo cumătra Ileana şi cumătru Nicâ. Multă lume. Eu şi cumătra; trei vecine. Două căldări de jin, două oale de galuşte… cheltuiaală maare… Cu tot cu popa zece o fo. Frumoasă îmormântare o avu.
MUC : Dumnezeu să-l ierte…
BUC : Păi cum să nu-l ierte, cumetri. O fo de-al nostru. Bun gospodar. Toată viaţa o agonisât. La masa de pominiri s-o adunat tot satu.
MUC : N-am ştiut…
BUC : Ştiu că eşti ocupa…
MUC , aprinzându-ţi o ţigară electronică : Rutină, cumătre, rutină…Măgăreală…
BUC : Ai început să fumezi?
MUC : Printre altele, nu te-ar interesa? Fac reclamă la mucu electronic.
BUC : Aaa… Asta mai merji.
MUC : Ai probleme cu taraba?
BUC : Cu taraba e în ordini, cumetri.
MUC : Atunci, ce necaz te-a adus la mine?
BUC : Uite-te la mine!… Chiar să şiu eu ultimul necăjit!?…N-aş putea şi în rând cu lumea…un şefuleţ… (gest cu degetul în sus) acolo?
MUC : Şefu trebuie să aibă un birou, de unde să ţi-l iau, cumătre? Că numai tinerii însurăţei, fac familie fără casă, dar un şef fără fotoliu nu e şef. Unde să ţi-l pun? Că nu-s Papa de la Roma şi nici măcar Preasfinţitul Vladimir, să-mi pot permite să ţi-l pun oriunde.
BUC : Şeful pieţii a fost avansat. De mâine-i ministru. Iar şefului halei de carne să fie şeful pieţii…
MUC : Ciob!?
BUC : Exact…
MUC : Foarte bine – din câte ştiu, sunteţi cumătri. E de-al nostru.
BUC : Suntem. Dar fiecare cu ale sale. Nici măcar mutră de şef n-are…
MUC , făcând câţiva paşi fermi spre Buc : Cumătre, nu te supăra , dar nici tu n-ai mutră de şef… că şefii…
BUC : Ştii ce BMW ţi-a luat? Ultimul model… Mai di hai decât al tău.
MUC : Ciob?… BMW?…
BUC : Păi, da.
MUC, plin de orgoliu : Bă, el nu e băgat în seamă de nimeni.
BUC : Şi-a pregătit şi mască.
MUC , îngrijorat : Nucumva i-a intrat cuiva sub piele?.
BUC : Cine!? El!? Pur şi simplu ni-a şters nasul…Trebuie pus la respect…
MUC : El, să mă calce drept pe bătătură…N-o să-i iert.
BUC : Păi, nu-i de iertat, cumetri. Fiecare trebuie să-şi cunoască lungul nasului.
MUC : Tocmai mucoşii vor să-şi şteargă nasul.
BUC : Cumetri, în caz că mă faci… te alegi, săptămânal, cu o bucă de cărnică prospeţică… Ei, ce zici?…
MUC : Lasă tu buca aia… Află Ciob ce preţ are moneta mea!…Toţi vor să fie şefi!…
BUC : Aşa ni-i viţa…
MUC : E foarte greu să fii şef!…
BUC : Şi mai greu să nu fii.
NUC : Crezi că-i de glumă să înghiţi atâta umilinţă din partea poporului când se lamentează? Că lui când i se scoală… paralizează totul…
BUC : Groaznic… totul blochează!…A ars chiar şi parlamentul.
MUC : Cumătre, tu ştii că eu pentru tine rup cuiu… toate cuiele!!…Dar încă nu eşti copt să te dai în spectacol.
BUC : Aşa necopt mă dau. Păi ce tiatru-ţi fac.
MUC : Poate mai aşteptăm? Să pregătim media.
BUC : Ehe-he, mediul de mult e gata.
MUC : E o chestie politică, dar politica, e ceva delicat, se face cu mult rafinament, cumătre.
BUC : Şef de hală, cumetri, nu politic.
MUC : Şi el face politică.
BUC : Toţi socot că-s cel mai indicat, pricepi?…
MUC : Concurenţa e mare, cumătre.
BUC : Şi eu am tupeu.
MUC : Asta mai salvează situaţia….
BUC : Cumetri, chiar mâine, cele două hectare de livadă… le trec pe numele tău.
MUC : Eşti cam previzibil, dar şefii sunt imprevizibili.
BUC : Dacă trebuie mă fac imprevizibil. În privinţa asta, biroul tău nu tare se deosebeşte de taraba mea. (vârându-i în buzunar nişte bani)Tot cu o mână iai şi cu alta dai.
MUC : Mdaa… Bună tocmeală ar fi, cumătre…Bună de tot.
BUC : Te dumireşti?…
MUC : Încât suntem cumătri, vorbesc cu Superiorul, să vedem ce-i de făcut.
BUC , vârându-i lui Muc în alt buzunar nişte bani : Totul hotărăsc Mai-Marii noştri.
MUC : Bine, ne-am înţeles…(consultând ciasul) Da pe Ciob, cu BMW-ul lui îl trimit înnapoi la oi, să-i mai scadă euforia puterii.
BUC , părăsind scena : La oi cu el, că tari şi-o mai luat nasul la purtari.
MUC : Cumetre, cele trei hectare de livadă, le scrii pe cumătră-ta…nu pe mine.
BUC : Trei?!…
MUC : Bătusem palma la patru?
BUC : Am numai două…
MUC : Cumătre, trei, patru, hai să nu ne mai tărguim, că nu suntem la tarabă.
BUC, părăsind scena : S-a făcut, cumetri.
Lumina treptat se stinge.
MUC, aşezându-se în fotoliu : Ciob?…BMW?… Pripită treabă…Pripită.

SCENA VIII

Acelaşi decor. Muc, în cămaşă albă, cu butoni la manşete. Peste cămaşă poartă o flanelă. Nu-i lipseşte cravata. În scenă intră corespondentul: e tânăr, poartă un ecuson V.I.P. Corespondentul, câteva clipe cercetează măştile atârnate. Pe câteva şi le potriveşte. Ia cunoştinţă cu anturaju. După câteva probe , se apropie de birou.
CORESPONDENTUL: Sunt de la revista Măştile.
După o scurtă felicitare cu ocazia numirii în funcţie, corespondentul, pune portvocea pe masă. O porneşte.
CORESPONDENTUL : Recent v-aţi întors din Cypru, cum aţi petrecut?
MUC : Nu răspund la nicio întrebare până nu vă puneţi mască. Trebuie să vă conformaţi-vă legii Regatului. Masca oficialităţii trebuie respectată.E o chestie politică.
Corespondentul îşi trage o mască pe faţă.
CORESPONDENTUL : Vă rog.
MUC : Eu politică nu fac.
CORESPONDENTUL : Se vorbeşte prin Regat că umblaţi sub aceeaşi mască cu opoziţia.
MUC : Gurele rele vorbesc că noi toţi suntem sub aceeaşi mască. Tacă-le gura!… Dragii mei, eu vreau să spun că e o minciună gogonată. Noi avem fiecare masca sa.
CORESPONDENTUL : Deci, nu-i adevărat?
MUC : Bârfa e adevărată. Se mai întâmplă ca cineva să treacă de partea noastră, el imediat îşi schimbă masca.
CORESPONDENTUL : Tot aceleaşi guri rele mai spun că maştile voastre sunt prea vechi pentru aceste zile noi.
MUC : Să-şi scoată ei măştile, să se uite la ele, să nu caşte gura la măştile noastre…Spurcaţii.
CORESPONDENTUL : Postul dumitale de televiziune a anunţat că intenţionaţi să-i atacaţi în instanţă?.
MUC : E o chestie politică, da eu politică nu fac.
CORESPONDENTUL : Să ne abatem puţin de la măşti. Dumnezeu cu ele. Domn’Şef, ce părere aveţi despre noul ordin al Domn’lui Superior…
MUC, aşezându-se comod în fotoliu : Aveţi în vedere ordinul 07/04 2009 al Domn’lui Mai-Marelui?
CORESPONDENTUL : Exact. Asta am avut în vedere.
MUC : Păi, formulaţi-vă clar întrebările, că ordine se emit miii pe zi şi diferite… Ştii câţi şefi sunt în Regat?
CORESPONDENTUL : Am înţeles Domn’ Şef. Să trecem la răspuns.
MUC : Daaa…Hmîî… Eee un ordin foarte actual, necesar şi la vreme. Eo chestie politică. Da, eu politică nu fac. Azi nici politicienii nu mai fac politică… ştii tu ce fac… Nu!Nu, eu afaceri nu fac… Aşa cere legea. Sunt omul legii şi-s cu ochii legaţi.
CORESPONDENTUL : Ca toţi oamenii legii.
MUC : Păi e mai bine să ai ochii legaţi decât mâinile legate .
CORESPONDENTUL : Părerea dumneavoastră vis-a-vis de noua guvernare?
MUC : E veche şi ea. La noi cum cineva acapară puterea, imediat îmbrăţişează toate viciile, iar opoziţia rămâne numai cu virtuţile…Da eu politică nu fac.
CORESPONDENTUL , filmând măştile : Va să zică: viciile-s la putere, iar virtuţile în opoziţie?
MUC : Care opoziţie, domnule?… Opoziţia e toată la con-du-ce-re, necăjiţii îs de partea cealaltă, înţelegi? Şi ei s-au conformat situaţiei. Nu mă prea pricep cine-i la stânga şi cine-i la dreapta: adică, cine-i la putere şi unde-s ceilalţi… nici în vicii şi virtuţi nu mă prea pricep… eu politică nu fac. Da de greşit, greşesc şi unii, şi alţii. Aşa se întâmplă că unii stau de o parte de baricadă, (Arătând cu mâna spre birou) iar alţii pe cealaltă parte. Atât. (După o scurtă pauză) E un spaţiu unde apariţiile şi dispariţiile e ceva, absolut, obişnuit; normal aş zice… numai nu şi aspiraţiile.
Muc se tolăneşte lenevos în fotoliu, întinzându-şi picioarele sub birou. Priveşte în jur cu un aer mândru. Scoate un râgâit. Îi sună telefonul mobil de pe masă : soneria de apel e un început de manea.
MUC : Ţie îţi plac manelele?
CORESPONDENTUL : Lături cântate.
MUC : Îmi plac la nebunie.(Muc nu se grăbeşte să apese tastatura mobilului.)
Las’să cânte că nu ne deranjează.
CORESPONDENTUL : Fiţos telefon aveţi.
MUC : Mi l-a uitat un client pentru o favoare de serviciu. Şi el să-mi bage curechi în buzunar. – Stai bre că mă vâri la puşcărie cu varza ta. Şi el îl scoate din buzunarul său şi-l uită pe biroul meu.
( Muc vorbeşte la telefon. Grav)Aloo… Să trăiţi!… Remanieri… Da… am înţeles. Masca trei, înlocuită cu masca patru; masca opt, cu zece. Da… da… am înţeles… Să trăiţi! Da…vă mulţumesc! Muc deschide cartea şi face însemnări în carte.
CORESPONDENTUL : Şi cartea? E vreun nou roman pe care-l scrieţi? Doar scrieţi şi cărţi…
MUC, cu o solemnă, ritualică încredere continuâ să scrie în carte : Cine nu
scrie azi cărţi…
CORESPONDENTUL : Sunteţi o persoană importantă în Regat, sunteţi şi fericit.
MUC : Pe dracu. Pe unu lichidează-l, că-ţi încurcă; pe altul măsluieşte-l că-i de partea ta ; pe aia întreţine-o, că-i din partea lor. Pe cutărică promovează-l… Dar totul costă bani…şi mari bani… Nu reuşeşti să-ţi umpli buzunarele că imediat se găseşte cineva care să şi le deşarte.
CORESPONDENTUL : O fiinţă fericită în Regatul nostru e o raritate.
MUC : Păi, cum să-ţi spun, nu-mi amintesc să fi văzut vreodată.
CORESPONDENTUL : E grea munca de şefie.
MUC : Chin adevărat. Câtă energie irosită pentru a te menţine în fotoliu. Când eram de vârsta ta puţini purtau măşti. Era uşor să te descurci, dar acu toţi poartă măşti, de te încurci în ele.
CORESPONDENTUL : Să revenim la măştile noastre. Buchia legii trebuieşte respectată!Şi ce scriţi acolo, în Lege?
MUC : Întroduc noile modificări… Am primit de la slugile poporului un ordin pentru o nouă modificare. Să am iertare, da eu politică nu fac.
CORESPONDENTUL : Am înţeles, De la popor, aţi vrut să spuneţi.
MUC : Poporul… slugile lui, tot din el se trag şi ele…
CORESPONDENTUL : important e să te infiltrezi şi să te înşurubezi.
MUC : Ştii câţi au ars în turbăria politicii?… Eu mă respect. Sunt un om practic şi serios… Da’ politică nu fac… E o chestie de onoare. Ei, se întâmplă… seara, la bucătărie, cu nevastă-mea. Ce-i drept am o căsătorie de convenienţă. Ăştea-s nişte exploatatori… Exploatează orice şi pe oricine, numai nu propria minte…
CORSPONDENTUL: E tare greu să fii între două focuri.
Muc îşi schimbă masca.
MUC ,pe un ton familial: Aşa m-am săturat de toată harababura asta. Da eu politică nu fac. Democraţia! Numai ea.
CORESPONDENTUL : Bună colecţie aţi adunat, de când aţi fost numit în funcţie..
MUC : A mea e destul de modestă: Artist al poporului. Artist emerit. Meşter Faur. Meritul Civic. Toate regaliile,inclusiv şi cele în curs de apariţie. Poftim filmaţi-o. S-o vadă toţi. Să ştie ei ce-am ajuns.
CORESPONDENTUL : Sunteţi un răsfăţat al camerei de luat vederi. Prim-plan e al dumitale. Vă fac vedetă media.
MUC : Numai umiliţii nu vor să fie în centrul atenţiei…
CORESPONDENTUL : Important să-ţi faci o mască, una de referinţă – care impune respect.
MUC : E o chestie importantă masca publică, că opinia publică n-are nicio
valoare…
CORESPONDENTUL : Atitudinea dumitale faţă de Biata fiinţă umană.
Muc îşi schimbă masca.
MUC, cumpătat : Cum şi se cuvine, o atitudine pur politică. Da’ eu politică nu fac.
CORESPONDENTUL : Fiţi mai explicit.
MUC : He, robul Regatului e un exponent discutabil. O-o-o, foarte discutabil… şi contradictoriu… Îndeplineşte şi el o funcţie pur exponenţială… Nimeni nu te slujeşte ca el.
CORESPONDENTUL : Atât de docil nici câinii nu te slujesc…
MUC : Dar, trebuieşte dobândit, ca un material preţios – petrolul, sau gazul, bunăoară… Noi zăcăminte subpământene nu avem, în schimb avem resurse umane… A dobândi un material preţios, nu e defel uşor. Mai întâi trebuie să-l obligi să iese la suprafaţă şi pentru asta sunt alegerile de-mo-cra-ti-ce!…
CORESPONDENTUL : Legea şi Puterea e ceva misterios.
MUC : I-o pui în faţă, în cap, în buzunar; oriunde… numai prin lege îl poţi obliga. Da eu politică nu fac. Legea, fie bună, fie rea – mereu e la putere şi în putere, adică Puterea. Da puterea trebuie slujită, iar legea, respectată. Ştii ce-şi doreşte un hoţ?
CORESPONDENTUL : Să nu fie prins şi pedepsit.
MUC : Ba! Să fie în lege!…Da eu afaceri nu fac. Robul regatului e obligat prin lege, adică prin tine, s-o slujească, s-o respecte. Fiind chiar şi hoţ, dar prin lege ei sunt impuşi să te respecte…Înţelegi? Da eu, pardon, politică nu fac. Creaturile astea, neputincioase au nevoie de putere ca de aer : pentru a-şi apăra drepturile, că cine să i le apere ? Doar-de Tândală, sau Păcală. Aşa că legea îl obligă nu tu.Care nu slujeşte legea, e în afara legii…Asta-i, dragii mei…
CORESPONDENTUL : Legea – respectată, puterea – oficiată.
MUC : Exact. Ei te-au votat pe tine, nu tu pe ei. Ei ţi-au dat imunitate, nu tu, lor. Gata. Revezi articol cu articol: aşa cum îţi convine. Domn’le, da eu politică nu fac.
CORESPONDENTUL: Ştiu că pe vremuri aţi fost un încrâncenat ateist, acum cum gândiţi?
Muc îşi schimbă masca. Corespondentul îl filmează.
MUC : Ca un fost ateist… Dar, cred. Toţi au îmbrăcat masca credinciosului şi eu a lui Cristos. Da, e mai bine să-ţi fie Creatorul duşman decât nişte imbecili. Cel puţin te va pedepsi pe dreptate; cu motiv, cum s-ar zice, pentru păcatele tale… fără să te umilească, sau să-şi bată joc de tine, realizezi? Să-ţi atârne nuştiu ce păcate de gât… Că nu te mai dă Creatorul pe mâinele mojicilor ăştea. (gest către sală) Eu politică nu fac… Da’ pe la noi…(Priveşte în jurul său. Ceva mai încet.) şi fără adevăr dreptate se face.
CORESPONDENTUL : Trăim nişte vremuri tulbure şi dumneata aveţi o mască atât de calmă.
MUC , consultând ceasul : Procurorul când citeşte sentinţa e atât de calm, că mulţi condamnaţi chiar adorm.
CORESPONDENTUL : Un mic bilanţ al activităţii dumneavoastră în calitate de şef al acestei instituţii.
MUC , cu alură de mare şef : Am reuşit ca toţi angajaţii instituţiei să poarte măşti. Masca mea s-a identificat cu mine. Toţi angajaţii mi-au urmat exemplu.Toate măştile s-au identificat cu cei care le poartă.Măştile au o putere magică asupra lor. S-au redus cazurile de ipocrizie şi laşitate. Moralmente, bunele moravuri învechite au dispărut definitiv. Toţi sunt bolnavi de putere, toţi vor un post călduţ… şi asta, graţie ordinului 07/04 2009.
CORESPONDENTUL : Să ne auzim de bine.
MUC : Sănătate. Hai că te mai sun eu.

SCENA IX

Acelaş decor. Va fi luminat numai Mai-Marele. Ochii măştii de pe fundal se aprind. Fundal muzical. În scenă intră Domn’Mai-Marele: un bărbat de o vârstă cu Ciuc, la statură mai jos decât Muc. Mai-Marele poartă pe faţă o copie a măştii de pe fundal. Masca e poleită cu aur. Ţinând în mâna dreaptă un baston, cumpănindu-şi paşii, se apropie de masca de pe fundal.
Masca de pe fundal : Ave ţie! (Vocea Mai-Marelui imprimată pe bandă audio.)Toate măştile repetă Ave ţie.
Masca de pe fundal : Ave Mai-Marelui! Toate măştile repetă Ave Mai-Marelui!
Mai-Marele, mulţumit, loveşte uşor cu bastonul o mască. Masca începe să balanseze, scoţând un sunet sonor. Mai-Marele, atingând şi alte măşti, se apropie încet de birou. Muc doarme. Mai-Marele, îl bate pe Muc uşurel cu bastonul pe umăr.
MAI-MARELE : Eeei…
Muc nu se trezeşte.Vorbeşte ceva prin somn. Mai-Marele loveşte uşurel cu bastonul în masca lui Muc. Muc tresare.
MAI-MARELE, lovind : Eşti acasă?
Muc, sare în poziţie de drept şi încremeneşte. Frecându-şi ochii, cearcă să rostească ceva, dar scoate nişte bâlbâieli. Pauză. Se aude respiraţia aspră a Mai-Marelui. (Imprimare pe bandă audio.)
MAI-MARE, grav : Eşti, sau nu eşti… măruntule?
Se aud bătăile inimii lui Muc.
MUC, cu voce tremurândă : Să trăiţi Domn’ Mai-Marele! (Slugarnic, cu capul aplecat, cu mâinele atârnate) Mă scuzaţi, sunt vinovat…M-a furat somnul.
MAI-MARELE : Bine că nu te-au luat dracii.
MUC: Toată noaptea am lucrat. Tocmai visam.
MAI- MARELE : Visai?
MUC : Să am iertare, lucram…şi-n somn lucrez…
MAI-MARELE : Nu cumva te visai în fotoliul meu, măruntule?…
MUC : Să mă ferească Dumnezeu…Domn’ Mai-Marele.
MAI-MARELE : Vezi…că-ţi rup urechile… şi o să umbli cu urechi de măgar.
MUC : Să trăiţi! Domn’ Mai-Marele…Bucuros să-şi slujesc.
MAI-MARELE : Nu-mi propui să mă aşez?
MUC : Iartată-mi fie nesimţirea, Domn’Mai-Marele. (Propunându-i fotoliu) Poftiţi, poftiţi…
MAI-MARELE , aşezându-se cu greu în fotoliu: Binişor te-ai aranjat. Îmi place… Bravo… (privind în jur cu mişcări de manechin) Bravo… Le ştii rostul…
MUC : Mă strădui, Domn’ Mai-Marele.
MAI-MARELE : Unde-i ţi-i secretara?
MUC : Anticamera e amenajată…
MAI-MARELE : Cum? N-ai nici secretară?
MAI-MARELE : Ce-ţi permiţi? Tu ştii că-mi strici imaginea?
MUC : Chiar mâine angajez o secretară, Domn’ Mai-Marele.(arătându-i o poză)Vă place Domn’ Mai-Marele?
MAI-MARELE , cutremurat : Domnişoara Cochetă?…Daa…Daa… Nu, e prea tinerică pentru mine. (O mică pauză de reculegere) Am citit interviul… Mi-a plăcut. Ai o gândire matură. Diferenţa de vârstă între noi e destul de mare, dar gândim la fel.
MUC : Noi toţi vrem aceleaşi lucruri, gândim la fel, chiar şi acei care nu gândesc defel, Domn’ Mai-Marele.
MAI-MARELE: Bravo! Vreau să ne cunoaştem mai îndeaproape… la o saună, să zicem: Nişte şampanie, ceva mici la grătar… Doar îmi cunoşti preferinţele… Ştiu că te pricepi bine să le aranjezi…
MUC : Totul va fi okei, Domn’ Mai-Marele.
MAI-MARELE : De când eu deţin puterea în acest Regat, la cancelaria regatului n-a fost înregistrată nici o jalbă.
MUC : Aşa este Domn’ Mai-Marele.
MAI-MARELE : N-a ajuns până la mine nicio plângere de leac.
MUC : Niciuna, aşa a fost ordinul, Domn’ Mai-Marele.
MAI-MARELE : Mă mândresc cu stabilitatea din Regat.
MUC : Nu-i atât de uşor să menţii stabilitatea, Domn’ Mai-Marele.
MAI-MARELE : În niciun Regat din lume robii nu se bucură de o aşa libertate.
MUC : Aşa este, Domn’ Mai-Marele.
MAI-MARELE : Sunt copiii noştri, nu trebuie să-i acuzăm aspru.
MUC : Nici întrun caz, Domn Mai-Marele.
MAI-MARELE : Suntem doar o familie.
MUC : Şi un cuget, Domn Mai-Marele.
MAI-MARELE : Sunt robii mei şi nimeni n-are dreptul la ei.
MUC : Exact, Domn Mai-Marele.
MAI-MARELE , ridicându-se cu greu din fotoliu : Asta ce înseamnă?
MUC: Că toţi robii Regatului sunt fericiţi de situaţia lor, iar dumneata sunteţi cel mai bun dictator-democrat de când există Dictatura Democratică, Domn’ Mai-Marele.
MAI-MARELE ,apropiindu-se de masca de pe fundal: Bravo. Am creat un nou sistem totalitar al democraţiei. Am investit noi fonduri pentru schimbarea filosofiei măştilor… Sarcinile stabilite de mine trebuiesc îndeplinite întocmai… Acesta e Regatul meu…Puterea mea domneşte peste tot în el. Atotputernicia mea… De după masca de pe fundal apar două mâini. Îi leagă Mai-Maralelui mâinile şi picioarele, apoi şi de gât. Mai-Marele, manipulat, vorbeşte ca un manechin. Muc, stupefiat, urmăreşte scena.
MAI-MARELE , zbătându-se să scape de frânghii : Cum? (Scandalizat) Ce!?… Ce înseamnă asta? Ce vă permiteţi? Eu!…Eu!…
Sforile brusc se rup, sau se slăbesc. Mai-Marele cade cu faţa la podea ca secerat.
MUC , panicat : Domn’ Mai-Marele, vă rog, numai nu aici… Nu în biroul meu. Îmi faceţi probleme, Domn’ Mai-Marele.
Fundal muzical. Măştile încep să se clatine, să balanseze. Dansul Măştilor.
MUC : Domn’ Mai-Marele! Ajutor!…Domn’Mai-Marele…Domn’ Mai-Marele…
Se aude sirena ambulanţei. Fluierături de poliţişti. Strigăte de alarmă. Mare balamuc. (Imprimare pe bandă audio)
MUC : Vă rog, numai nu aici!
Întuneric.

SCENA X

Fundal muzical. Lumina se aprinde.
Muc, mângâindu-şi masca : Drăguţa mea. Nu pot să uit ce senzaţie ciudată am încercat când te-am îmbrăcat pentru prima dată… Datorită ţie mă aflu aici. Tu m-ai scos din găoacea unde-mi cloceam singurătatea. Fără tine aş fi fost nimeni. Tu mi-ai adus succesul. Graţie ţie am obşinut tot ce mi-am dorit. Am ajuns în rând cu lumea. Devotamentul tău e fără margini. Fără tine nu i-aş fi răbdat (gest către sală) pe ei…Oameni buni! Dacă vreţi să fiţi, nu neglijaţi măştile. Învăţaţi-vă să citiţi în măşti. E cea mai necesară meserie… În nici un caz nu vă scoate-ţi măştile!…
După culise se aud nişte paşi. Muzica încetează. Muc, grăbit îşi pune masca pe faţă. În scenă intră Domnişoara Cuc.
DOMNIŞOARA CUC : Salut.
Se îmbrăţişează.
MUC : Salut păsărica mea.
Se sărută.
DOMNIŞOARA CUC : Îmi încurcă… ţie nu-ţi încurcă masca? Scoate-ţi masca măcar la sărut, dacă n-o scoţi la salut…
MUC : M-am obişnuit. Faţa mi s-a dat după mască. Porumbelul meu, ce bine c-ai venit.
DOMNIŞOARA CUC : Ţi-ai crescut burtică decând te-au făcut şefuleţ.
MUC : Şefii sunt bărbaţi solizi…
DOMNIŞOARA CUC : Şi foarte sexi…
MUC : Tocmai voiam să-ţi sun. Am o noutate bună pentru tine.
DOMNIŞOARA CUC : Ce noutate?(Domnişoara Cuc, grăbită se apropie de birou.)
Drăguţul meu.
MUC : Aseară, târziu, m-a vizitat Mai-Marele…
DOMNIŞOARA CUC : Nu mai zi?
MUC : Dacă-ţi spun. M-a salutat şi mâna mi-a dat.
DOMNIŞOARA CUC : Vai, ce onoare… vei fi promovat.
MUC : Îşi închipui, Mai-Marele, în carne şi oase să-ţi strângă mâna.
DOMNIŞOARA CUC : Dacă alt ceva nu s-a mai păstrat în el.
MUC : A rămas plăcut surprins cum m-am aranjat.
DOMNIŞOARA CUC : Asta-i noutatea?
MUC : Mi-a spus să-mi iau o secretară, chiar a insistat.
DOMNIŞOARA CUC : O secretară?… se începe… Niciun şef nu poate fără
secretară. De ce nu i-ai spus că nu-ţi trebuie secretară?
MUC : M-am gândit la tine. I-am arătat şi poza ta. Am obşinut confirmarea.
DOMNIŞOARA CUC : La mine?
MUC : Da! Veveriţa mea.
DOMNIŞOARA CUC : Eu? Secretara ta?
MUC : Da! Îngeraşul meu… Tu, secretara mea!
DOMNIŞOARA CUC : Extraordinar! Eu să-i fiu şi secretară!
Şi amantă! De ce nu-ţi angajezi i-co(c)oaana de acasă?
MUC : Iar începi.
DOMNIŞOARA CUC : Vrei să faci din mine o recuzită?
MUC : Ce tot spui? O să fim toată ziulica împreună.
DOMNIŞOARA CUC : Rolul secretarei e pur decorativ, ca al soţiei.
MUC : O să fim fericiţi.
DOMNIŞOARA CUC : În măşti!
MUC : La masă cu măşti…
DOMNIŞOARA CUC, sărind în fotoliu : Iar sub masă fără măşti.
MUC : Floricica mea… Aşa se trăieşte în ziua de azi.
DOMNIŞOARA CUC : De ce nu mi-ai spus de planurile tale?
MUC : Eram convins că vei fi de acord… Că îţi doreşti aşa ceva…
DOMNIŞOARA CUC : Îmi doream şi sunt de-acord.
MUC : Chiar acu semnez ordinul. L-an pregătit încă aseară, după ce ambulanţa l-a luat pe boşorogu ăla… rămolit…
DOMNIŞOARA CUC , sărind din fotoliu : Mai repede… şi sub masă…
MUC : Trebuie să-ţi pui masca de secretară.
DOMNIŞOARA CUC : Nu-ţi place machiajul meu?
MUC : La serviciu, toţi trebuie să purtăm măşti.
DOMNIŞOARA CUC : De ce?
MUC : Conform legii Regatului.
DOMNIŞOARA CUC : Ce motiv idiot.
Domnişoara Cuc îşi alege o mască de fluturaş alb.
MUC : Lasă-mă să te ajut. Îmi face plăcere. Te roc, nu-mi refuza.
Muc îi îmbracă masca Domnişoarei Cuc. Domnişoara Cuc se uită în oglindă.
DOMNIŞOARA CUC : Sub masă!
MUC, vârânduse sub masă : Dacă piere, rămolitu, voi avansa în post… De-ar pieri mai repede…
DOMNIŞOARA CUC, vârându-se sub masă : Totul e aranjat.
MUC , de sub masă : Oo, dacă aş avea agoniseala lui…
DOMNIŞOARA CUC, de sub masă : Tu ai calităţile lui, vei avea şi agoniseala.
MUC, scoţându-şi hainele : Peştişorul meu.
DOMNIŞOARA CUC, scoţându-şi hainele: Măgăruşul meu.
Lumina din ochii măştii de pe fundal se stinge. Masca cade cu zgomot.Tăcere. Întuneric. Se aprinde lumina la masa de lucru a lui Ciuc. Ciuc îi ia masca de pe
faţa de mort al Mai-Marelui.
CIUC : Ei mor, măştile rămân…Fostul, parcă nici n-a fost.
Ciuc ia fosta mască de fundal şi o duce după culise. Lumina treptat se stinge. Întuneric.

SCENA XI

Masca de pe fundal lipseşte. Scena e slab luminată. Ciuc, tăcut şi cumpătat, adună măştile de pe scenă şi le duce după culise. La câţiva paşi de birou câteva scaune. Muc şi Domnişoara Cuc se hârjonesc sub birou. De după prima cortină, se îndreaptă spre birou Femeia, care duce cu greu două pungi. La jumătate de cale face un mic popas pentru a-ţi trage sufletul.
FEMEIA : Domn’ Şef…
DOMNIŞOARA CUC , de sub birou: Aveţi mască?
FEMEIA : Am. Am. M-am împrumutat de la cumătra…
DOMNIŞOARA CUC , de sub birou : De ce n-o puneţi pe faţă?
FEMEIA : O pun. O pun. Iaca, chiar acu mi-o pun.
Femeia îşi pue masca.
FEMEIA : Domn’ şef…
DOMNIŞOARA CUC , de sub birou : Nu vezi că Domn’ Şef e ocupat?…
FEMEIA : Bine. Bine. Să nu se deranjeze. Am să aştept…
Femeia se aşează. De după a doua cortină de birou se apropie Ion.
ION : Şefu!…
DOMNIŞOARA CUC , scoţând capul de sub birou : Şeful are pauză tehnică.
FEMEIA : Ion, nu vezi că-i ocupat? Are tenica pauză…
ION, indignat : A oboist sărmanu…
Ion se aşează. De după a treia cortină, de birou se apropie Adolescentul.
ADOLESCENTUL : Domn’…
DOMNIŞOARA CUC, cochetând : V-aţi programat audienţa?
ADOLESCENTUL : N-am programat, dar am o urgenţă.
DOMNIŞOARA CUC : Atunci, aşteptaţi.
Adolescentul se aşează. De birou se apropie Fata bătrână.
FATA BĂTRÂNĂ : Domn’ Şef…
FEMEIA : Domn’ Şef e ocupat.
ION : Şeful are pauză tehnică.
ADOLESCENTUL : Aşteptaţi.
Replica femeii, a lui Ion şi a adolescentului, vor fi rostite întrun glas. Domnişoara Cuc iese de sub birou. Masca Domnişoarei Cuc atârnă sub barbă.
Toţi vizitatorii întrun glas : Domn’ şef s-a eliberat?
DOMNIŞOARA CUC : Azi, nu-i zi de audienţă, veniţi mâine.
FATA BĂTRÂNĂ : Îmi pare rău…
DOMNIŞOARA CUC : Fără păreri de rău.
FATA BĂTRÂNĂ : Doar câteva clipe… să-i spun…
DOMNIşOARA CUC : Domn şef trebuie ascultat, nu să asculte.
Muc iese de sub birou. Masca îi atârnă la ceafă. Muc, îşi aşează hainele. Scena se luminează.
Toţi se repăd spre Şef, rostind întrun glas. Domn’ Şef… După o mică pauză, toţi vizitatorii, îl privesc cu nedumerire.
FEMEIA : Ăsta nu-i Şefu.
FATA BĂTRÂNĂ : Ba e şefu.
Muc, la braţ cu Domnişoara Cuc părăsesc scena.
Toţi întrun glas : Plecaţi?
DOMNIşOARA CUC : De mâine, veţi avea alt şef…
Toţi întrun glas : Alt şef?
DOMNIşOARA CUC : Nu uitaţi să vă schimbaţi măştile.
ADOLESCENTUL : Ieri, avea altă mască.
FEMEIA : Vocea e a Domn’ Şefului. (părăsind scena) Ce ne facem fără Şef?
ION : Vine altul…
FEMEIA: Important să nu tărăgăneze cu numirea lui în funcţie…
CIUC , adunând ultimile măşti de pe scenă : Oamenii tac, măştile vorbesc… (părăsind scena) Timpul trece, măştile se schimbă…Toate bunele pe altă dată. (Către sală) ştiţi prea bine ce vă aşteaptă.
Vizitatorii încremenesc văzându-l pe Ciuc.
Toţi întrun glas : Ce ne facem fără măşti?
Lumina treptat se stinge.

Cortina

P.S. Spectatorii vor ieşi prin gura unei măşti. Posibilele asemănări dintre măşti şi unii demnitari a fi considerate întâmplătoare, asemănări accidentale.

DUMITRU CONSTANTIN

Satiră întrun act

Scena e slab luminată. Pe fundal o mască în relief de mărimea unui om de satură mijlocie. Masca este poleită cu aur şi înrămată. În colţul stâng al scenei, pe planul doi, masa de lucru a lui Ciuc, iar scena ar fi atelierul său de creaţie. Ciuc, ca un lucrător de scenă, în haine de lucru (salopetă) atârnă de sfori măşti. Măştile sunt de diferite dimensiuni şi efectuate din diferite materiale. Măştile redau diferite stări şi expresii a feţii omeneşti. Unele măşti fiind mai vechi, altele mai noi. Unor măşti, mai jos, pe cârligaşe, le atârnă câte un obiect. Fie ochelari, tastatură,sau poşetă; pungă, sau cheis…etc. În centrul scenei un Fotoliu. Pe fotoliu, o mască veche. În faţa fotoliului o masă de birou. Pe masă, în partea stângă, un laptop, biblia şi codul penal. În partea dreaptă câteva măşti aşezate una peste alta. Tot în partea dreaptă a mesei, un scaun. În apropierea biroului aranjează suporturi în formă de potcoavă. Pe suporturi pune măşti. În avanscenă mai multe pupitre (suporturi) îndreptate cu faţa spre spectator, pe care afişează câte o mască efectuată la repezeală, sau neterminată. Măşti sunt afişate şi atârnate prin sală. Spectatorii vor intra în sală trecând printr-o mască. În vremea când lumina se stinge semnalând începutul spectacolului, Ciuc se va retrage după culise.

SCENA I

Din culise, în scenă, dă buzna Muc : un bărbat tânăr de statură mijlocie. Îndreptânduse spre fotoliu, brusc se loveşte de masca ce-i stă în cale. Masca scoate un sunet surd. Muc, ca secerat cade. Revenindu-şi îşi pipăie cucuiul de pe frunte. Se ridică. Năucit de lovitură, clătinându-se, frecându-şi fruntea, se apropie de fotoliu. Pe câteva clipe rămâne nehotărât în faţa fotoliului. Tăcut, ridică masca din fotoliu. După ce o cântăreşte în mână, se uită la ea ca-n oglindă, o aruncă neglijent pe masă.
MUC : Oare nu m-a văzut nimeni?
Muc se opreşte cu privirea asupra măştii din apropierea biroului. Îi repetă grimasa, scoţând şi sunete înfundat. Se aşează în fotoliu. Admiră comoditatea fotoliului.
MUC, frecânu-şi fruntea : Eh!… Ce cucui mi-am făcut… Să mai spună cineva că nimic nu se întâmplă în Regatul nostru. (bătând şi frecându-şi palmele) Gataaa!…Uită!… Cu atenţie deschide un sertar al biroului. Speriat, brusc, îl închide. Peste câteva clipe, din nou deschide sertarul. Priveşte în jur. Scoate din sertar o mască.
MUC : şi-aici măşti?
MUC , privind cu atenţie masca : Durere. O pune grijuliu pe masă.
Deschide alt sertar, din care scoate altă mască.
MUC , privind cu atenţie masca : Bucurie. O pune grijuliu pe masă.
MUC, scoţând câteva măşti : Tristeţe. Disperare. Furie. le pune pe masă.
MUC : Măşti, măşti… numai măşti. De parcă aş fi la teatru şi nu întrun birou.
Muc cade pe gânduri. În scenă intră Ciuc, un bărbat de aceeaşi statură,dar în vârstă. E puternic machiat, la costum de culoare albă. În mâna stângă are o trusă pentru scule.(Fundal muzical) Muc, o vreme rămâne nemişcat, urmărindu-l cu mare atenţie pe Ciuc, care trece pe la măştile atârnate, lovindu-le uşor. Măştile încep să balanseze. Le admiră, le analizează.
CIUC , admirând măştile : (Apropiindu-se, rând pe rând, de mai multe măşti) Creaţia mea de ani. Fapt pentru care toţi îmi spun Magicianul. În Regatul nostru e o veche tradiţie a purta măşti. (Suflând praful de pe mască)Părinţii le moştenesc de la bunei, copii de la părinţi. Un adevărat cult al măştii. Toţi sunt apreciaţi după măşti, iar hainele şi vorbele, sunt doar o continuare a măştii. (Apropiindu-se de altă mască) Aceasta e ultima mască a şefului spitalului. Îl mai ţineţi minte?N-o recunoaşteţi? E chiar de pe faţa de mort. Ei mor, măştile rămân. (Apropiindu-se de cea mai veche mască)Aceasta mi-a adus succesul. (Ştergând-o de praf)Am meşterit-o pe vremea când Domn’ Şef Mai-Marele era încă un prizărit şefuleţ de birou. (Vorbind cu masca) Tragi anumite sfori şi masca reînvie.Vai, ce veche eşti, dar ce bine arăţi…
MASCA, voce imprimată pe bandă audio :Să nu mă avut pe mine, era un nimeni şi el… (după o mică pauză) şi tu…
CIUC : Graţie ţie e Domn’ Mai-Marele.
MASCA , voce imprimată pe bandă audio : Eram nouă şi enigmatică pe atunci, iar el, era pătruns de forţele mele magice. Când a ieşit cu mine pentru prima dată în faţa poporului, a produs un furor… de i-a înţepenit pe toţi.
CIUC : Mi-aduc aminte. Nu le venea a crede…
MASCA : Seamăn foarte mult cu cel decândva. Chiar sunt întruchiparea lui de atunci.
CIUC : De câteva ori ai fost restaurată.
MASCA ,voce imprimată pe bandă audio: Maestre, vă sunt recunoscătoare.
CIUC : Toate maştile seamănă cu cei care le poartă. (Ciuc trece prin faţa pupitrelor fără să se atingă de ele. Se îndreaptă spre fotoliu. Muc se face nevăzut sub masă. Ciuc pune trusa pentru scule pe masă.)
CIUC, cercetând fotoliu : Acesta e fotoliu şefului!…(Aşeazându-se în fotoliu.) E cam măricel dar, pentru un Şef, e cum mai bun…Pe vremuri, în aşa fotolii şedeau numai Mariii: Cel Mai-Marele şi Marii săi. Ba, nu. Ai Marilor erau ceva mai mici… Daaa, cât de mult au crescut dorinţele şi ambiţiile unui şef. (Analizând măştile de pe masă) Cu fiece an fotoliile se umflă, se fac mai înalte, mai pompoase… Portofoliile mai groase. În progresie geometrică şi măştile se îmulţesc. Bieţii oameni… Unii nu pot fără şefi, şefii nu pot fără măşti şi fotolii. Nu s-ar fi suportat unii pe alţii, pe când ele (gest către măşti) … suportă orice… chiar insuportabilul… Adevăratele salvatoare. (Cercetând masa) Şi masa e a şefului… Câte taine şi câte adevăruri nerostite ştie. Tăcută ca oricare masă de aiurea. (Cercetând masa)Cam câţi ani o fi având? (Privind sub masă) Tu?…
MUC, de sub masă : Îhîî.
CIUC : Ce faci acolo puiule?
MUC : Sunt în serviciu.
CIUC, ridicându-se din fotoliu: Ai venit la serviciu?…
MUC : În carne şi oase şi cu mari speranţe.
CIUC : Ăsta eşti tu…
MUC : La costum, cum aţi spus. Nou, de firmă, cum aţi spus… şi camaşă, cum aţi spus. Cravată mi-am luat… una nouă…cum aţi spus. (demonstrându-şi pantofii) Şi pantofii mi-s noi, cum aţi spus.
CIUC : De la tălpi până la creştet…Domn la patru ace.(cu sarcasm) şi sufletul?
MUC : Cum aţi spus.
CIUC : Alain Delon sub masă… şi de ce fără mască? Ţi-e frică?
MUC : Puţin emoţionat dar, cum spuneaţi: Cerul senin de trăsnet nu se teme.
CIUC, calm. Cu voce blândă, puţin tărăgănată : Cerul de nimeni şi nimic nu se teme, numai de măşti. Afară, se înnourează … s-ar putea să fie şi furtună.
MUC, încercând să iese de sub masă, se loveşte cu capul de ea: Dumnezeule! (După o mică pauză)Am lăsat ferestrele deschise!…
CIUC, admirând măştile : Nu-ţi fă griji, se închid automat… Şi ce faci acolo?
MUC : (Frecându-şi cucuiul) La datorie.
CIUC : Sub masă? (îndreptându-se către pupitre) Deţii şefia unei instituţii. Eşti tânăr. Dar, eşti noul şef… Unul adevărat. Dar cum apare un şef nou, hop şi periuţă-i lângă el – se adaptează uşurel.
MUC, cu toată seriozitatea : Am fost numit în post chiar de Dom’ Şef Superior…Să-i îndeplinesc voinţa…
CIUC : Iar Domn’ Şef Superior, îndeplineşte voinţa Marelui Şef, iar Marele Şef îndeplineşte voinţa Mai-Marelui. Iar Mai-Marele îndeplineşte voinţa Mai-Mai-Marelui. (O mică pauză) Toţi îndeplinesc voinţa celui Mai-Mai-Mai-Marelui. Nu uita acest amănunt important…
MUC: Sunt gata! Voi îndeplini întocmai.
CIUC : De atâta sunt aici. Am venit să te felicit cu ocuparea acestui înalt fotoliu.
MUC : Vă mulţumesc.
CIUC : (Către măşti) Doamnelor şi domnilor vi-l prezint pe noul şef al instituţiei în care aveţi onoarea să slujiţi: Domnul Muc. (Măştile uşor se clatină)Ai fost unul dintre bunii mei învăţăcei.
MUC : Sunt mândru.
CIUC : Nu mă interesează mândria ta, ci dorinţa ta de a fi şef… Am investit în ea.
MUC : Nu văd nimic rău în asta…

CIUC , adunând măştile de pe pupitre : Masca pentru voi, carieriştii de vocaţie, e ceva foarte serios. Şi nu poate fi neglijată. Fără ea, ai putea fi doar ajutor de băgător de seamă. Până şi popoarele primitive, adică strămoşii tăi, aveau o bogată cultură a măştii.
MUC : Purtau şi ei măşti?
CIUC : Cel puţin aşa spune istoria.
MUC : Istoria nu minte.
CIUC : Nu ştiu, nu ştiu… Cum să-ţi spun…
MUC : Mi-aţi vorbit…
CIUC : Dar nimic n-ai înţeles.
MUC : Să am iertare.
CIUC, aplecându-se peste faţa lui Muc : Şi întâlnirea noastră de azi e o lecţie, din care vei putea învăţa câte ceva. Dar bagă-ţi în urechi, masca netezeşte nu numai beteşugurile trupeşti, ci şi cele interioare. Le ascunde pe cele reale, dar nedorite şi le scoate în evidenţă pe cele închipuite, dar dorite.Trebuie să realizezi toate stările existente, după situaţie, să-i împaci pe toţi. Dar tu eşti unul dintre ei. Masca îţi face prieteni. Tu eşti nimic.
MUC : Până acuma, cât am lucrat, nu mi-a trebuit nicio mască.
CIUC : Pentru că erai Ni-meni…Dar aici eşti Şef.
MUC : Da’ ce nu-s bine şi aşa?
CIUC : Eşti bine naiv, ca un tânăr ce eşti…Dacă vrei să te menţii în acest fotoliu, să guşti viaţa, eşti dator să porţi mască.
MUC : Sunt totuşi direguitor şi nu actor…
CIUC : Vai, ce măşti poartă direguitorii…
MUC : Îmi voi face cu cinste datoria.
CIUC : Sunt ferm convins de acest fapt. Dacă nu şi-aş fi citit-o pe faţă n-aş fi propus candidatura ta… Măştile trebuiesc schimbate din când în când. (Şoptindu-i la ureche) Ai văzut câte măşti a avut fostul şef?
MUC : Văzut.
CIUC : Pe toate le-a purtat în timpul şefiei. Nu s-a dezis de ele nici după…(luând măştile scoase din sertare) La arhivă cu ele.
MUC : A plecat benevol?
CIUC : Ce şef pleacă benevol dintrun fotoliu? L-au plecat benevol.
Trebuie să vă susţineţi unii pe alţii…
MUC : Pentru un aşa fleac să port mască?
CIUC : Fleac?…Tu nu eşti teafăr. Mă înnebuneşti cu poziţia ta socială! (enervat) Cum ai de gând să faci să nu mai fi tu, cel de altădată…cel care eşti acum… Cel care trebuie să fii!? Naivule!
MUC, roşind: Mă iertaţi.
CIUC , revenind la fotoliu : Ai roşit… (către spectatori) măştile nu roşesc niciodată. (cu voce ridicată) Te vedeai în fotoliu… Poftim, eşti… Poate te dezici de el, cât nu-i târziu?
MUC : Nu!
CIUC : (către spectatori) Vezi câţi aşteaptă? Locurile-s deficitare…
MUC : Nu!!! CIUC : Încă nimeni n-a şezut fără mască în fotoliu… cu atât mai mult în acesta.
MUC , punându-şi o mască pe faţă : Sunt onest…
CIUC : Aşa te-am recomandat eu dar, de-facto…
MUC, scoţându-ţi masca: N-am nimic de ascuns.
CIUC : La început ţoţi n-au ce ascunde, (către spectator) dar cu vremea, n-au unde ascunde…
MUC : Sunt cinstit..
CIUC ,punând măştile pe masă : Cum să nu … (potrivinu-i lui Muc o mască) Ca toţi angajaţii acestei Instituţii. Ca toţi locuitorii acestui bârlog. (Îndepărtându-se pentru a-l cuprinde cu privirea.) Vai, de capul vostru: Împovăraţi de probleme şi necazuri (Eliberându-l de mască)toţi zâmbitori, binevoitori…
MUC : Pentru că-s bine educaţi. Au bunul simţ…Şi se stimează ca oameni…
CIUC, Potrivindu-i o nouă mască: Pentru că poartă măşti…Ele sunt stimate!…Fără măşti nu s-ar cunoaşte între ei, nu s-ar răbda unii pe alţii… Cearcă să-i smulgi cuiva masca de pe faţă şi o să te îngrozeşti cum arată!… Cinstit, zici?…(Eliberându-l de mască) Toţi cetăţenii acestui regat spun astfel… Apropo, ai luat cunoştinţă de ordinul 07/04 2009 al celui Mai-Mare?
MUC : Ce ordin?
CIUC , citeşte repede, ca pe de rost, sau imprimare pe bandă audio : În ultima vreme, adică în vremurile noastre, s-au îmulţit cazurile de ipocrizie, laşitate, invidie, gelozie, înşelăciune; agresivitate şi frică. Reieşind din realitatea de mai sus şi din simplu motiv că fiinţele umane nu se mai înţeleg între ele şi nu se mai suportă una pe alta, ordon : Toţi cetăţenii Regatului meu sunt obligaţi să poarte măşti. Cetăţenii fără măşti vor fi eliberaţi din funcţiile pe care le deţin şi nu vor fi angajaţi în câmpul muncii, chiar expulzaţi din Regat. Departamentul Antimască este obligat să controleze cu stricteţe îndeplinirea ordinului meu.(Dându-I lui Muc foaia.) E o chestie politică… Pune-ţi-l în frunte. Eu, (către spectator) personal, nici mucii n-aş da pentru unu fără mască… (Muc, la repezeală, îşi lipeşte foaia de frunte.)
CIUC, către Muc : Ce faci?
MUC : Cum aţi spus…
CIUC, dezlipindu-I foaia de pe frunte : E prea de tot… Şi căsuţa ceea din vârful dealului… pe care şi-am ridicat-o pe banii Regatului?…
MUC : Sunt creştin.
CIUC : Stai! Reiese că eu sunt păgân?
MUC : Mă scuzaţi.
CIUC, dând a lihamite din mână : Pretutindeni, toţi poartă măşti.
MUC : În celelalte regate cum e?
CIUC : Regatele-s cam la fel… măştile diferite.
MUC, în şoaptă : Chiar şi Părintele Ciu poartă mască?
CIUC: O-o-o, de-ai şti tu ce colecţie bogată are.
MUC : Cetăţean devotat…
CIUC , potrivindu-i altă mască : Cui?
MUC : Regatului!
CIUC : Regatului?… E ca şi cum lui Dumnezeu… (Eliberându-l de mască) Nici asta. E prea banală.
MUC : Şi Domn’ Superior are mască?
CIUC : Mai multe. E o chestie de onoare.
MUC : Şi Domn’ Principal?
CIUC : Câteva, pentru reputaţie.
MUC : Şi Domn’ Mai-Marelui?
CIUC : Câte una pentru fiecare fan şi duşman. Cea mai bogată colecţie din întregul Regat. Am lucrat la ea câţiva ani. şefu e un simbol al puterii, al jocului…iar masca un simbol al încrederii şi stabilităţii.
MUC : Aş vrea s-o văd…
CIUC : Merită.
MUC : Şi sectoristul poartă mască?
CIUC , surprins de întrebare : De ce întrebi?
MUC : E vecinul meu.
CIUC : Aaaa-are… Dar pe ale lui, nimeni, niciodată, nu le-a văzut.
MUC : Cum poţi trăi sub mască?
CIUC : Da’ sub hainele acestea, poţi?… Şi un neputincios ca tine, dacă-i pui mască se simte puternic şi important. Se crede capabil să întoarcă lumea cu fundu-n sus. Dar neputincioşilor, le place Puterea. Să bage frica lor în toţi ceilalţi. În sufletul omului te vâri, dar în mască ba… accesul e strict reglamentat.
MUC : Voiam să spun…
CIUC , potrivindu-i o nouă mască : Vrei să faci,voiai să spui…
MUC : Voiam să vă spun că-s un bun familist…
CIUC : Daaa, cum să nu… Apropo, domnişoara Cuc cum se mai simte?… E bine?
MUC, în şoaptă : Vă rog, s-ar putea să fim ascultaţi.
CIUC : Chiar suntem ascultaţi şi încă cu câtă atenţie.
MUC : Cum?… Cine?…
CIUC : (gest către public)De o mulţime de urechiuşi…
MUC : Aaaa…acestea?Cu ăştea totul e clar. De urechiuşile lor nu mi-e frică.
CIUC : Nu zi. Şi ei şi-au pus câte o mască înainte de a veni încoace. Îmbrăcarea măştii e un adevărat ritual… O intimitate de casă… Pentru început, ţi-ar trebui o mască luminoasă. (Admirânu-l dintro parte) Prima mască e memorabilă.
MUC : Voi fi de nerecunoscut.
CIUC : Toţi sunt recunoscuţi după mască.
MUC, aşezându-se în fotoliu : Îmi voi face cu cinste datoria.

CIUC : (Adunând măştile de pe pupitre.) Din câte ştiu, casa părintească, e cam vechişoară… Soţia dumitale merită mai multe… N-ar fi rău să-ţi schimbi automobilul… Copila să-şi continue studiile la cea mai bună Universitate europeană… (Îndreptându-se spre masa sa de lucru.) Să călătoreşti şi tu prin lume… Nu mai zic de modele şi poftele domnişoarei Cuc… Dar… Dumnezeule! Eşti dator să faci măcar ceva pentru Regat. Ai de gând să le realizezi toate acestea din mizerabilul salariu de funcţie ce ţi s-a propus?
MUC : Îmi cunosc meseria pe degete…
CIUC : Visezi să devii şi de-putat… (Punând măştile pe masa sa de lucru) Numai copii şi morţii nu port măşti.
MUC : Spuneaţi că şi Deogene.
CIUC : Şi?…Cu ce s-a ales? A plătit cu viaţa. (Mică pauză)V-aţi sufoca dacă n-aţi purta măşti. V-aţi nimici unii pe alţii.
MUC, pipăindu-şi masca : Îmi sluţeşte faţa.
CIUC, revenind la birou : Faţa trebuie să se dea după mască.(Ia trusa de pe birou şi o pune pe masa sa de lucru.)Cu masca trebuie să te identifici, nu să te ascunzi ca după perete. Uite ce bine arăţi. Acuu, eşti un Şef adevărat.
MUC : Îmi boţeşte faţa!
CIUC : Rabdă toţi, rabdă şi tu.
MUC : Mă incomodează.
CIUC : Masca, e o incomoditate obligatorie întru obţinerea comodităţii.
Se aud bătăi în uşă.
MUC, scoţându-şi masca : Nu mai pot.
CIUC : Ei, atunci vei fi o pocitură în proprii tăi ochii.
Ciuc, calm, se retrage la masa sa de lucru.Muc îmbracă masca la repezeală.
CIUC , din mers : Perspectiva te ispiteste.

SCENA II

Acelaş decor. Ciuc lucrează la masa sa de lucru.Vopseşte o nouă mască. (Lumină slabă, locală) Muc, în cagulă neagră, şede la masă. E luminat numai biroul lui Muc. Se repetă bătaia timidă în uşă.
MUC , potrivindu-şi masca: (Cu voce gravă) Intraţi.
În scenă intră o doamnă îmbrăcată lejer. Mai sus de genunchiul stâng are atârnat un fluturaş de culoare albă.
DOAMNA COCHETĂ , apropiindu-se cochetând de birou: Bună ziua Domn’ Şef. Felicitările mele cu ocazia numirii Dumutale în acest post atât de important.
MUC: Vă mulţumesc. (Gest cu mâna spre partea mesei unde sunt măştile şi scaunul.) Poftiţi luaţi…
Doamna Cochetă se aşează,crezând că i s-a propus să se aşeze.
MUC, autoritar : Masca… (enervat) Doamnă, Luaţi masca.
Doamna Cochetă se ridică nedumerită.
DOAMNA COCHETĂ : ( în şoaptă )Poftiţi?
MUC : Masca.
DOAMNA COCHETĂ , pipăindu-şi faţa : Care mască? Domnu Şef, mie-mi place să fiu luată cu binişoru, nu peste picior.
MUC : Alegeţi-vă oricare doriţi.
DOAMNA COCHETĂ : Domn’ şef, sunt machiată… Eu mă stimez. Nu ies din casă până nu mă machiez. (Scoţânu-şi din poşetă oglinjoara) Sau e vre-o problemă? (Privindu-se în oglindă) Totul e în regulă. De fapt nu arăt chiar excelent. Noaptea trecută am fost la un banchet…
Doamna Cochetă îşi pune oglinjoara în poşetă, trage scaunul mai spre Muc, îşi pune picior peste picior.
MUC : E masca Dumitale de toate zilele.
DOAMNA COCHETĂ : Măştile mi le fac înainte de culcare, Domn’ şef.
MUC : Şi?
DOAMNA COCHETĂ : Mary Kay! Veritabil… Toate doamnele care se stimează îşi pun măşti seara. Soţia dumitale nu-şi aplică seara măşti?
MUC : Nu mă interesează ce măşti îşi pun femeile seara. La şef se intră cu mască spe-ci-ală.
DOAMNA COCHETĂ : Fostul Şef îmi aprecia…
MUC : Nu mă interesează ce şi cum vă aprecia fostul. Puneţi-vă o mască pe faţă.
Doamna Cochetă se scoală, pune piciorul drept pe scaun, încet îşi scoate un ciorap, după ce-l flutură în faţa lui Muc şi-l trage pe cap.
DOMNIŞOARA COCHETĂ : Aşa merge?
MUC : Cu astfel de mască se prădeză. Luaţi-vă una normală.
DOAMNA COCHETĂ , scoţându-şi ciorapul de pe cap: Pentru?…
MUC, indignat : Pentru că sunt şef. Pentru ca să fiţi în mască. Pentru ca să nu fie încălcată legea. La recepţie, masca e obligatorie. Primesc numai cetăţeni în mască. (Mică pauză) La urma urmei, pentru că aşa vreau eu.
DOAMNA COCHETĂ , aruncându-şi ciorapul pe umăr : Dacă-i aşaa, mă supun şi eu vrerii…Dumitale.
Doamna Cochetă, îşi alege masca de fluturaş de culoare neagră.
DOAMNA COCHETĂ , punându-şi masca de fluturaş pe faţă. : De fapt, sunt un fluturaş de zi, dar aş putea fi şi unu de noapte, dacă doriţi. (scoţând oglinjoara din poşetă) Astaa vă placee? (Apropiindu-se şi mai mult de Muc) E bine? Domn’ Şef…
MUC : Îmi place, nu-mi place; e bine, e rău, sunteţi în mască conform legii… Ce-aţi dorit?
DOAMNA COCHETĂ ,îndepărtându-se : Aaaa?… Eeeuu… Ştiţi, chiar mă simt mai bine cu maasca aceasta.
MUC, nedumerit : Ce-aţi dorit?
DOAMNA COCHETĂ , privindu-se în oglindă : Dumneata, Domn’ Şef, eşti şef dar, toţi şefii au secretară…Am auzit că locul e vacant. Fostul şef, chipurile, şi-a luat din birou tot calabalâcul şi a plecat cu tot cu secretară…
MUC : Normal. Un şef nou vine cu figurile sale.
DOAMNA COCHETĂ , demonstrându-şi corpul : Nu v-ar conveni figura mea?
Ştiu că salariul fostei secretare era foarte mic…
MUC : Simbolic.
DOAMNA COCHETĂ : (mângâindu-l pe cap) Accept să fiu angajată şi fără salariu…
MUC : Ca dereticatoare… Să ştergeţi colbul de pe măşti.
DOAMNA COCHETĂ : Domn’ şef, Cu figura mea?
MUC : Cu cârpa…
DOAMNA COCHETĂ : Ce glumă de prost gust…
MUC : Lăsaţi-mi o cărticică de vizită…
Doamna Cochetă îşi scoate fluturaşul de la genunchi.
DOAMNA COCHETĂ , punând fluturaşul pe masă : Poftiţi, Domn şef.
Muc, certetează fluturaşul.
DOAMNA COCHETĂ, legându-i lui Muc ciorapul la gât : Ce şef fără cravată?
Muc, îşi admiră cravata.
DOAMNA COCHETĂ , punându-şi oglinjoara în poşetă : Ce drăguţ sunteţ…(Scote un flaconaş cu parfum. Se parfumează.) Aş putea să iau masca cu mine?
MUC : Da, da, luaţi-o.
DOAMNA COCHETĂ ,ridicându-se să plece : Data viitoare, am să vin cu masca aceasta, Domn’ Şef… (făcând câţiva paşi) Aş putea să mai iau una? Pentru soţul meu. (Ca pentru sine) Derbedeul… neputinciosul ce este…
MUC : Poftiţi.
Doamna Cochetă revine, răscoleşte măştile de pe masă, apoi priveşte măştile atârnate.
DOAMNA COCHETĂ,arătând spre masca atârnată în apropierea biroului : Pe asta aş putea s-o iau?
MUC : Nu-nu, aceea… e ocupată. Dacă nu vă mulţumeşte niciuna de pe masă, puteţi comanda.
DOAMNA COCHETĂ , privind la ceas : Mă grăbesc… Domn’ Şef … am şi eu audienţele mele.
Doamna Cochetă, ia o masca de pe masă.
DOAMNA COCHETĂ : Cu corniţe, domnul meu. Cu corniţe-ţi stă mai bine.
Doamna cochetă, iese cochetând;ceva îngânând voios.
DOAMNA COCHETĂ , părăsind scena : La revedere drăguţule, ai fost atât de amabil, drăguţule.
MUC , ca pentru sine : Bună poamă.
Muc cearcă să-şi scoată masca pentru a-şi şterge sudoarea de pe faţă, dar nu răuşeşte. De birou se apropie Ciuc.
CIUC, curios, dar cu aceeaşi calmitate: Mi-nu-naat!?
MUC , iritat : Ajută-mă, să-mi scot masca…
CIUC : Minunaat! Ce struguraş… şi-i copt…
MUC : Te-am rugat să mă ajuţi!
CIUC : Da tu eşti un ne-sim-ţit…
MUC : Drăcia…(făcând noi încercări de a-şi scoate masca) Mă sufoc… (forţând masca) Nu mai pot!
Ciuc îi sare în ajutor.
MUC : Mai atent! Îmi frângi gâtul!
Ciuc reuşeşte să-i smulgă masca. Se aude o nouă bătaie în uşă. Muc la repezeală îşi potriveşte altă mască. Ciuc, calm, se retrage la masa sa de lucru, continuă să lucreze.

SCENA III

Acelaş decor. Bătaia în uşă se repetă.
MUC : Intraţi.
În scenă intră o femeie de vârsta a treia. Se sperie văzând atâtea măşti. Îşi face de mai multe ori semul crucii, bombănind ceva neclar.
FEMEIA, făcând semnul crucii unei măşti atârnate : (în şoaptă)Bună ziua Domn’ Şef.
Tăcere. Văzând că masca nu-i răspunde, se apropie de altă mască.
FEMEIA, făcând semnul crucii măştii : Bună ziua Domn’ Nacialnic.
MUC : Eu sunt Şeful, bună ziua. Ce doriţi?
Femeia, derutată, caută să înţeleagă care mască i-a vorbit.
FEMEIA : Bună ziua.
Cade în genunchi în faţa unei măşti.
FEMEIA : Domn’ Şef…
MUC : Eu sunt Şeful.
Femeia nedumerită se ridică.
MUC, absent : Apropiaţi-vă de birou.
Femeia se apropie de birou.
MUC : (gest către măşti) Poftiţi…
Femeia, crezând că i se propune să ia loc, se aşează.
MUC : Masca.
FEMEIA , sărind în picioare : Da, Domn’ Şef.
Femeia rămâne nemişcată.
FEMEIA : Domn’Şef…
MUC , scărpinându-se în zona gâtului cu un pix. Imparţial : V-am rugat să vă puneţi mască.
FEMEIA : Stimate Domn’ Şef, uitaţi-vă la faţa mea… Ce rost să-mi pun acu mască?Când eram tânără n-aveam timp, acu n-are rost.
MUC : La recepţie trebuie să vă luaţi o mască, aşa e legea.
Femeia ia prima mască care-i cade sub mână şi neştiind ce să facă cu ea, o ţine în mână.
FEMEIA : Domn…Ce să fac cu ea?
MUC : O puneţi pe faţă.
FEMEIA : Pe faţă? De ce mi-aş ascunde faţa? Zbârcită, aşa cum este, dar nu mi-e ruşine de ea… E faţa mea.
MUC : Sunteţi obligată să fiţi cu mască, ca mine.
FEMEIA : Apoi, dumneata eşti Domn’ Şef, e altceva, dar eu…
MUC : Hai, mătuşico pune-ţi odată masca, că nu eşti în musafirie şi n-am timp de pierdut şi cu tine. Nimeni n-are dreptul să încalce legea.
Femeia îşi pune masca pe faţă.
MUC : Acum puteţi vorbi.
Femeia priveşte în jur.
MUC : Hai, vorbiţi.
Femeia îşi priveşte prin mască, pantofii, masa, mâinile sale…apoi, în jur.
FEMEIA , ca pentru sine : Cu mască, totul pare altfel.
MUC : Da vorbiţi odată!
Femeia tresare.
FEMEIA : Domn’ şef… Ieri, fiul meu a fost surprins de colegul său de birou că se spăla pe faţă…
MUC , scărpinându-se în ureche cu pixul : Şi?
FEMEIA : A fost pârât şi concediat pentru că era fără mască.
MUC, sugând acelaşi pix : Aşa e legea. Toţi angajaţii sunt obligaţi să poarte mască.
FEMEIA : Dar, era în veceu, se spăla pe faţă… Cum să te speli pe faţă, fără să-ţi scoţi masca?
MUC : Cazul acesta e de competenţa şefului de direcţie. La şef are dreptul să intre numai şefii de direcţie şi superiorii… Subordonările trebuiesc respectate. Să ai în vedere pe viitor.
FEMEIA : Da, Domn’ şef, mă scuzaţi. Am înţeles… Pe viitor.
MUC : În primul rând nu a fost pârât de nimeni. Noi nu avem pârâtori, ci colaboratori. În al doilea rând a fost surprins de camerele de luat vederi. Nu trebuia să se lase surprins.Toţi angajaţii încuie uşa după sine când intră în veceu.
FEMEIA : Ştiu… şi el ştie…e obişnuit. El şi acasă se încuie în veceu şi şede, şi şede. Aseară s-a culcat cu tot cu mască, iar azi dimineaţă s-a spălat fără să-şi scoată masca. Vă rog să-l iertaţi şi să-l restabiliţi în funcţie. E unicul din familia noastră care mai lucrează…
MUC : Dumneata de ce nu eşti angajată în câmpul muncii?
FEMEIA : Am fost, Domn’ Şef… Am lucrat ca operatoare la fabrica de ciorapi. Dar fabrica s-a închis, a dat falimen şi am rămas pe drumuri.
MUC : Daa, e criză în Regat…Şi soţul dumitale de ce nu lucrează?
FEMEIA: A lucrat şi el… toată viaţa a lucrat la o casă de creaţie. Casa s-a închis, apoi s-a ruinat şi a rămas fără casă. Acu are peste cincizeci de ani şi zice că nimeni nu vrea să-l angajeze.
MUC : Ştie ce zice.
FEMEIA : Şi el aşa spune…De scârbă a început să-i dea cu păhărelul.
MUC : E o chestie politică. Da, eu politică nu fac. Nu pot încălca ordinul Mai-Marelui.
FEMEIA : (cade în genunchi)Vă rog frumos. Mai are de achitat creditul de la bancă pentru mască.
MUC, plictisit : Soţul dumitale să intre pe la mine, mă voi gândi eu şi pentru el. Am să văd ce se poate de făcut şi cu băiatul…
FEMEIA, ridicându-se : Vă mulţumesc Domn’ Şef…Vă rog frumos Domn’ Şef. Vă mulţumesc Domn’ Şef.
Femeia pleacă făcându-şi cruce la măştile din cale.
MUC : E un mare lucru şi mărinimia asta.

Muc, scoate de sub birou inscripţia Intrarea fără mască e interzisă! şi o pune pe masă. Se acomodează în fotoliu lăsându-şi mulţumit capul pe spate. Lumina se stinge.

SCENA IV

Acelaşi decor. Pe birou inscripţia Intrarea fără mască e interzisă!
E luminat numai Ion. Muc, cu masca ridicată pe frunte, moţăie în fotoliu. Din partea dreaptă a scenei intră Ion, un bărbat de vârsta a treia. Bărbatul e cherchelit.
ION : Vai! Vai! Vai! Ce mascaradă. Unde mă aflu?…La vreun bal mascat? În viaţa mea n-am văzut atâtea măşti…(pipăindu-şi fruntea) Nu cumva m-a luat damblaua?… (Se apropie de o mască, o pipăie, o scuipă. Se apropie de altă mască şi o pipăie.)Unde naiba am nimerit?… (apropiindu-se de cheis) Bun cheis, bun…(privind în jur, ia cheisul de pe cârligaş. Se aşează pe podea desfăcând larg picioarele. Îşi potriveşte cheisul între picioare şi-l deshide. Brusc îl închide. Îşi freacăochii. Priveşte în jur, apoi la masca de la care a luat cheisul.)
ION, vârând mâna în cheis : Chiar mi-ai auzit rugăciunea!?… (scoţând o sticlă din cheis) de mi-ai trimis bunătatea de…(citeşte) Whisky…Ooo, mai zic şi eu. (Verificând cupajul) Nu cumva e urină? că am băut odată şi urină.
M-am lăsat păcălit de un bleg de glume urâte. (Decupează sticla şi miroase conţinutul din ea)Ehe,(trage un gât) e veritabil, whisky ,(Privind în stânga, apoi în dreapta, mai trage un gât) adevărat. Pune sticla jos, pentru a deschide cheisul.
ION : Nu…(privind suspect în jur. Se opreşte cu privirea la spectatori.) Ce vă holbaţi aşa?… Eeii, poate să dispară…
Ia sticla în mâna dreaptă, iar cu mâna stângă deschide cheisul.
ION : Poate mi-ai trimis şi alte bunătăţuri… (Ion scoate o foaie, după ce o priveşte pe o parte şi pe alta, citeşte) Mi-nis-tru-lui Să-nă-tă-ţii…domnului Bur-tică…
Priveşte masca deposedată de cheis, încet se ridică, ţinând cheisul ca pe o comoară recent găsită.
ION , mângâind masca : Mersi, domn’ Burtică pentru gest. (Făcând câteva înghiţituri) Să fii sănătos, dacă eşti în viaţa asta, iar dacă eşti în cealaltă, să-şi dea Dumnezeu… (Făcând câteva înghiţituri) Dacă vrei să-l vezi pe cineva fără mască dă-i să bea o votkă… eu, personal, prefer (citeşte)whiski. Se porneşte să admire măştile.În mod vulgar şi obraznic, ia câte ceva de pe cârlige şi le tixeşte în sân, în buzunare. Biroul e slab luminat. Muc se trezeşte.
MUC,ridicându-se din fotoliu : Ăstuia, nici mască nu-i trebuie. E însuşi mască. (Ascunzându-se după fotoliu) Numai boschetari n-au fost în biroul meu.
Ion se apropie de birou. Tuşeşte aluziv.De după fotoliu apare masca lui Muc. Ion, nedumerit priveşte masca ce se vede de după fotoliu.
ION, cu voce timidă : Dumneata… eşti Şefu?
MUC : Cine eşti bre?
ION, privind în stânga, în dreapta : Fost… (citind de pe sticlă) Ministru Sănătăţii. (ţintuindu-l pe muc cu privirea)Dacă nu-ţi convine pot fi şi al Educaţiei.
MUC : Da! Eu sunt Şefu!
ION : Ţi-ai pus masca pe dos. Nu pot vorbi cu o mască pe dos.
MUC , pipăindu-şi masca : Cum de îndrăzneşti, nenorocitule…
ION : Unii,n-au nici o faţă, ăsta-i tocmai cu două.
Muc, ieşind de după fotoliu, îşi coboară masca pe faţă.
ION : Ce imprudenţă… şefu’, nu te mai ierta. Pe când eu, socoate că nici n-am văzut… Noi! (întinde mâna să se salute cu Muc) E numele meu citit de la dreapta la stânga.
MUC , aşezându-se: Cum?…
ION : E numele dumitale citit de la dreapta la stânga?
MUC , ridicându-se : Nemernicu…Uită-te la el…
ION : Mă uit şi-i vorbesc. Nevastă-mea a fost la audienţă şi i-ai spus că ai un cuibuşor călduţ şi pentru mine, că la fotolii nu pretind. Mi-s antipatice. Sunt prea moi pentru un tare de cap ca mine.
MUC ,aşezându-se : Beţivanule!
ION : Prost o duci cu cultura generală. Ce-i la mine în cap, la tine-i pe limbă.
MUC : Afară!
ION : Bodigarzi n-ai? Să mă dea de spete afară. (Ion pune cheisul pe masă.)Pe vremuri, o mască bine educată, se ridica în semn de respect când noi intram în cabinet.
Muc, văzând cheisul, se scoală din fotoliu şi încremeneşte.
ION , deschizând cheisul : Ţi-a venit apa la moară Şefu?
Muc îşi ridică masca pe frunte să vadă mai bine. Masca îi cade pesta cap. Pe câteva clipe încremeneşte, apoi se apleacă să-şi ridice masca.
ION, scoţând sticla cu whisky din cheis : Bine că nu ţi-au căzut pantalonii. (Făcând câteva înghiţituri.) Mie mi s-a întâmplat odată să-mi cadă pantalonii chiar în plină stradă. M-am încordat să mă aplec după nişte bănuţi… Mi-a zburat nasturele şi pantalonii au căzut…Vai, ce ruşine am tras. (Muc se ridică de sub masă) Pune-ţi mai repede masca, că fără ea eşti nimeni… puţin whisky? Domn’ Şef…
MUC , punându-şi masca : De unde ai acest cheis?
ION : De la mâca…Mai ai întrebări de genul ăsta? (Făcând câteva înghiţituri.) Eşti cam încet la minte…şefule…
MUC ,aşezându-se necăjit : Ai venit să te cerţi cu mine?
ION : Bine’nţeles, nu să mă pup, că nu-s poponar.
MUC, tropăind nervos cu picioarele : Eşti un nesimţit care nu vede că de când a intrat duhoarea asta în biroul meu, nasul mi-a intrat în fund, iar nervii mei îs la pământ.
ION, aplecându-se să vadă ce se întâmplă sub masă : Calm, domn’şef… Chiar aşa lungi nervi ai, de-i târâi pe jos?
Ion, ridică atent un picior: „Pardon”, apoi, altul:” Pardon”, se dă mai la o parte, pentru a elibera nervii pe care a călcat.
ION , scuturându-şi piciorul : Ăştea nu-s nervi…Ridică-ţi…mucii… (Făcând câteva înghiţituri.) Hai, zii ce ai acolo pentru mine, că ard de nerăbdare să mă cuibăresc.
MUC, punându-şi masca : (pe un ton şefesc) N-am promis nimănui, nimic.
ION, făcând câteva înghiţituri : Aşa şi am ştiut… Toţi şefii de azi, sunt la fel. Nu promit niciodată, nimănui, nimic. Nu pot să-şi onoreze măcar promisiunile. (Punând sticla în cheis. Pe lângă sticlă mai pune şi laptopul de pe masă.)Nici ăsta nu-i de lepădat.
MUC : Îîî…Mă!…
ION : E ceva impardonabil? Şefu…
MUC : Poliţia!Chem poliţia!
ION : Poliţia! Poliţia! Domn’şef e deposedat de laptopul luat bacşiş de la fiul meu!
MUC : Totul e în regulă.
ION : Ei, vezi…( rostind ca pentru sine) Pe timpuri… şefii preţuiau personalităţile: depindeau de ele, acu depind numai de măşti…Pălăvragi afurisiţi. (Frunzărind biblia)Voi, cei puţini şi aleşi, profitaţi de cei ca noi, ce vă aleg, (aruncând biblia pe masă) iar noi ne mai mândrim cu măştile voastre.
MUC : Vezi, întreci măsura…Încalci drepturile Măştii.
ION : Ce-am avut şi ce-am pierdut. Ţi-aş smulge masca, să vadă toţi cine eşti, dar n-are rost. O să-ţi pui alta.(Îndepărtându-se) Rămâi cu bine Şefule.(Părăsind scena) După cinzeci nimeni nu te mai ia la lucru.
Muc îşi scoate masca pentru a-şi şterge sudoarea de pe faţă.
MUC : Sărăcăciosul ce este, nici bani de-o mască n-are… Da’ cuibuşor călduţ visează. Las’ că-l dau la cuibuşor călduţ de o să-i îngheţe şi mucii. Mă crede un nepriceput, un neputincios ce se teme de orice foaie, de orice semnătură….
Lumina treptat se stinge.

Va urma

N. Bălaşa

Gârlici– burlac, propietar de bodegă
Ali Stepârţă - Istoric si critc literar
Nae Prepuţă – poet cu pretenţii
Ghecurcu - poet înfumurat
Ioan St. Rulă – poet cu pretenţii de geniu
Milu Lalitră – poet şi jurnaliast
Conu Jorj Amir – prozator cunoscut
A. Carcalete - jurnalist
Brează V. Kil – referent amestecat în lumea culturală
Stefan Ianache – autor de carte
Toi D. Ţui – pasionat de orice.
Ghici– vecin cu Gârlici
Reta Curcubea – redactor la Editura „Sus”
Măria – femeie de serviciu la bodega lui Gârlici

Actul I

Scena I

Gârlici aranjează halbele, apoi feţele de masă… Fluieră prin cârciumă, priveşte când la ceas, când la partea dorsală a Mariei, femeia de serviciu care ştergea podeaua, când la cărţile aranjate în rafturile de lângă tejgheaua cu băuturi. Se apropie de ultimul raft, vrea să ia de acolo o carte, dar se răzgândeşte. Îşi pune într-un pahar, cam de un deget, ţuică, îşi clăteşte gura şi o scuipă într-o chiuvetă.

Gârlici: Ptiu! Fir-ai a dracu! Poşircă! Cum de-o putea ăştia s-o bea? Cică, acool cu aromă de ţuică! Un drac! Pufoaică! Pute a rahat de la combinat.
Măria: Pentru orbeţi! O să ajungi în fundul iadului! Au chiorât ăştia pe jumătate! …Şi-au surzit definitiv.
Gârlici (se apropie de femeie şi o ciupe de fund): Ştii tu?!
Măria (îi indepărtează mâna lui Gârlici): Păi află că ştiu!
Gârlici (cu ochii parcă lipiţi de fundul femeii): Ştii?… Păi dacă tot zici că ştii, ia zii, fă ,,cât fac, fă, patru ori trei?” Mărie, că tot te crezi tu deşteapta neamului, ,,care e, fă, capitala Portugaliei?’’
Măria (uşor indignată): ,,Însoară-te, mă, Târziule, şi nu mai lozi aci, cu copiii, că ai şi-nceput să iei culoarea cerii.’’
Gârlici: ,,Păi, găseşte-mi tu una care să-mi placă şi să-mi pupe mâna la comandă, că acum o iau.’’
Măria: ,,În nădejdea aia, vezi să nu te pupe moartea rece.’’
Gârlici (arată spre raftul cu cărţi): Sorescu! Mare! Mare de tot!
Măria: Cunoaştem! „Rânduieli”! Că doar de-aia am pierdut timpul pe-aci! Moartea însă odată vine! Muiere n-ai, copii, de unde?…Testament nu vrei să-mi faci! Odată închizi ochii şi dus eşti… Apoi, praful şi pulberea!!
Gârlici: Ai vrea tu! Numai că în mine zace nemurirea. Ia uite: trecutul, prezentul, viitorul. Eternitatea, cum s-ar zice, în podul palmei!… Şi pe rafturile din faţă!
Măria (se aprobă): E, da! Poate ăia de la Eternity?! Ăia da! N-am ce zice, firmă serioasă! Te aranjează, te îmbălsămează… Sunt pe mână cu popa Ibric… Face ăsta o zeamă de busuioc!… Domnule, minune mare! I-o toarnă în burtă, pe nări, mortului, înainte de-aş da duhul. Cică să-i dea miros ,,de veşnicie”… E, şi să fie primit bine acolo, sus…
Gârlici: Cine, fă?
Măria: Sufletul! Că dumneata şi ăştia, care trec pe-aci, spurcaţi cum sunteţi, la doi metri şi o ţâră… În pământ de-l galben. Am auzit, mai nou, că şi ăsta ar vindeca! Am eu o babă pe scară, bea, a dracului, în fiecare seară, câte o oală, şi apoi: ,,muică, asta da busuioacă! Dumneata ce zici?
Gârlci: Mărie, baba se drege cu vin de Bohotin! Ia sticla, în fiecare zi, de la mine! Au, au!… Fir-ar a dracu de carte să fie!
Măria: Măi domn` Gârlici, am văzut cu ochii mei. Pământ de-l galben, luat de la farmacie. … Dar mai ştii?! A, da! Da, da… Acum îmi vin de-acasă… Să ştii dumneata că drege amestecul cu popa Ibric. Cu fiertura de la el, vreau să zic… Şi-a dracului, până acum, nu s-a strâmbat neam… Bă, nimic! Şi apoi, trosc, pleosc, bate baba din picior şi-l înjură pe…
Gârlici: Te pomeneşti că pe Dumnezeu!
Măria: … Nu, pe Dej! Dumneata trebuie să-l ştii, cică ar fi fost bărbatul ei, ăla dintâi…
Gârlici: Ba pe dracu! E baba înţepenită-n timp…
Măria: Unul care, zice-se, că bătea la ea ca la cui… Nu o lăsă până nu intra jumătate în pământ. Numai după aceea o scotea, îi stergea lacrimile şi o dădea de-a dura. Şi auzi, a dracului, să vezi şi dumneata, cică-i plăcea! Acum, spun şi eu ce aud, că pe vremea aia…
Gârlici: Abia te băgase tactu pe ţeavă! De-aia ai prins timpurile de-acum, tânără! Ce-ţi pasă? Cu bucile ca piatra… Te doare în cot că ăştia de care zici şi-au tocit coatele şi-au scris cărţi.
Măria (meditativ, uşor mirată): Au scris?! E, dacă zici dumneata, or fi scris!
Gârlici: Au scris, fă, au scris! (arată rafturile cu cărţi). Nu se vede?
Măria: Ba da… Iar ţuicile ce nu le-au plătit, aici, pe rafturi. Acum, de, fiecare cu păsărica lui!
Gârlici: A ta acolo, între picioare… Fi-ţi-ar cracii ai dracu! Că m-ai băgat în boale! Fă, ştii ce?…
Măria: Ştiu, dar nu se poate! La praful de-acum şi zgârcenia dumitale…
Gârlici ( complimentând): Fir-aş al dracu! Adevărul e că ţi-a dat Ăl de Sus… Altceva nici că-ţi mai trebuia! La ce bună mintea când până şi soarta popoarelor, de când lumea, între picioarele muierilor?!
Măria (vulgar, mişcându-şi fundul): …Şi la umbra unor buci!
Gârlici (privind la ea): Daaa, dar, buci, buci! Să dea dracu, că bine zici! E? Până se scoală intelectulitatea, ar mai fi de-o tăvăleală, ce zici?
Măria: Păi… da, dar vezi dumneata, nici broasca nu orăcăie pe uscat.
Gârlici: Fă, fiţi-ar broasca a dracu! Dumnezeu ţi-a dat-o s-o dai şi nu să mergi cu ea în rai.. Popa Ibric nu ţi-a spus?
Măria: Popa?! Face slujba, tămâie în biserică de jur-împrejur…
Gârlici: Se uită la tine-n… Ştiu eu, când te apleci după lumânările căzute, vrând… nevrând, că de!
Măria: S-o fi uitând, numai că spovedeşte pe-ale lui, în podul clopotniţei. Le ia minţile. Cică acolo ar face Dumnezeu urechea pâlnie. La gura clopotului! Bang! Bang! şi japiţele, cu poalele-n cap. N-ai loc de ălea cu bărbaţii duşi de-acasă!
Gârlici (incitat): Iauzi, al dracului popă! Mărie, hai, fă!
Măria: Păi, hai! Dar e cu preţ!
Gârlici (decis): Căt, fă, cât?
Măria (iscoditoare): E…! Păi eu ştiu! Aş vrea cam cât pui dumneata, zi de zi, preţ pe dispreţ.
Gârlici: Tii, drace! Fă, tu eşti nebună?
Măria: Nebună şi nici chiar prea, prea… Acum depinde şi cum vrei dumneata…

Scena II

Gârlici priveşte pe fereastră spre dudul din spatele grădinii. Între timp, intră în cârciumă cu un dosar sub braţ, şchiopătând, într-un baston, Reta Curcubea. Se aşează, plină de ea, la o masă, şi aşteaptă să fie servită. Nimeni însă nu o bagă în seamă.

Reta (mahmură): Bă Gârlici, intră şi la tine, aici, după o sută de ani, un om cu carte şi…
Măria (ironică): Cunoaştem! Un om bine pus, la ditamai Editura Fâs!
Reta: Fă, năroada târgului, Sus!
Măria: A, da, cunoaştem! După cum vrea chientul! Când fâs, când sus!
Reta (iritată): Reiau: bă Gârlici, intră şi la tine, aici… Iar tu te uiţi la dracu în praznic!
Gârlici (aproape fără să clintească): Coană mare, de data asta, nu! Dar dacă vrei să ştii şi tu… Uite, privesc la dudul ăla din spatele curţii. Parcă l-aş lăsa, parcă l-aş tăia…
Reta: Păi, atunci taie-l, Doamne iartă-mă, şi serveşte-mă şi tu ca altă dată.
Măria: Cunoaştem! Ca pe o doamnă bine pusă-n sus, la ditamai Editura Fâs!
Gârlici (meditativ, cu aer de intelectual): L-aş tăia şi nu prea…
Măria: Nu prea, prea? Zic eu care n-am prea… Carte, vreau să spun… E, fâs… Câtă vreme şi la case mari, tot cam aşa…
Gârlici (către Măria): Taci fă, dracu!
Reta (nerăbdătoare, îi tremură mâinile): Atunci lasă dudul şi pune-mi măcar o halbă pe masă!
Gârlici: Eu l-aş lăsa, dar… dude ioc, ţuică neam, ghişeft deloc! Şi-atunci…
Reta: Bă Gârlici, intrai şi eu la tine, aici o…
Măria: …Doamnă cu carte, bine pusă în sus, la ditamai Editura Fâs.
Gârlici (iritat): Mărie, mai taci , Doamne iartă-mă, şi adu-i, fă, un ţoi!
Reta: Halbă am spus!
Măria: Cu ce, doamnă, cu ce?
Reta: Rom, şi doar de două degete, bere cu spumă, la marginea de sus!
Gârlici (în timp ce scoate caietul cu datornici): Astăzi, te pomeneşti că mai achiţi?!
Reta (ironică): O să achit, bă, o să achit! Am murit eu şi n-am plătit? Până una, alta, tu vezi ce faci cu dudul…
Gârlici: E, da, da… L-aş cam tăia şi nu prea. În el, copilăria mea. Parcă mă văd. Pe vremea aia, nici chiloţi nu aveam. Doar o cămăşuţă tivită pe poale şi…
Măria (curioasă): Cuculeţul?
Gârlici: Atârna, ca şi acum! De-aiurea!… Cam cum atârnă toate în viaţă!
Reta: Fir-ai al dracu de nărod! Cu bodega ta cu tot! Ca să vezi!! Când prea, prea, când nu prea… Cucu, parcă-i atârna… Mda! Hiii! Să-mi notez inspiraţia. Ăştia de sus, mai ştii, mi-or plăti măcar halba asta…
Măria (cu aceeaşi curiozitate): Domn` Gârlici, acum, fie vorba între noi, cânta?
Gârlici: Da! Păi cum altfel?! Când a văzut pupăza ăştia… Fâl, fâl, evident, cu ceva puf pe ea… Atunci şi el cu ciocul sus şi: cu-cu! Altfel spus, cucu şi pupăza! Şi uite…
Măria: E, care va să zică, aşa…
Reta: Fir-ai al dracu de nărod! … Cu… cu bodega ta cu tot! I-auzi, pupăza… Pupăza mea?! Mărie, notează, fă, că pupăza, fără sau cu rimă în ea, e tocmai ce trebuie la timpurile moderne.
Măria: După ştiinţa mea, cam postmoderne, dar fie! …Şi ca autor?
Reta: Mai încape îndoială?… Celebra Reta Curcubea!
Gârlici: cum, lăsând gluma la oparte, doamna mea…
Măria (jucând teatru, uşor geloasă): Domn` Gârlici, păi, dă-o, Doamne iartă-mă, de treabă, după ce nici că mai poţi, zgârcit, aoleu, de belea, acum, ca să vezi? Ba că ai vrea, ba că n-ai vrea, dar, când cu mine, când cu ea!
Gârlici: Mărie, ţine-ţi, fă, clanţa! …Ai şi tu răbdare şi-om mai vedea! Ia zii, draga mea, punem de vreun paraistas, de vreo…
Reta: Ce pot să-ţi spun cât timp ne stă alături paraşuta asta? Securista! Ţi-au băgat-o ăştia pe gât şi tu ai pus botul…. Că ugere văd că are!
Gârlici: Şi tu… prea, prea! Las-o dracu! Şterge o podea! Mai văd şi eu o ţâţă, mai o bucă …
Reta: Vezi, zici? Al dracu nenorocit! Până mai ieri, te uitai la a mea, acum… E, asta e! Treaba ta! În definitiv şi la mine ai supt destul! Bă, nenorocitule, în cazul ăsta, eu mi-aş cam lua mîna. Venisem aci, la tine, să punem de-o paranghelie, de-o belea…
Gârlici: Păi, şi? Mărie, ia mai adu, fă, o halbă, pentru doamna mea!
Reta (cu aroganţă): Îţi mai vii de-acasă. …Dar tot ca toţi, o puşlama! Dă-te dracu! Venisem pentru o lansare, cu tot tacâmul… Tu cu bodega, un fel de Capşa, eu cu ăla care a scris cartea…
Gârlici (preocupat de câştig): E, păi de ce nu spui, e altceva! Invitaţi?
Reta: Nevoie mare! De la Buc., maistrul Stepârţă, Nae Prepuţă… şi-o mai fi careva… Îţi dai seama? Din târla noastră, Ghecurcu, Carcalete şi Ţoi D. Ţoi… Sau invers… Ai? Parcă aşa îl cheama…
Gârlici: Dracu mai ştie! …Dar de aici, din mahala?
Reta: Ăi mai de vază! În primul rând eu!
Gârlici: Altfel nici că se putea!
Reta:…Apoi, Şterulă…
Gârlici: Asta e, fără un nebun nu se poate!
Reta: Milu Lalitră, conul Jorj Amir… Pentru procesul verbal, Brează V. Kil şi Hil. Apoi, cred eu, ovreimea… E, ce mai zici? Unul şi unul!
Gârlici: Mda! Ăsta, ultimul… Data trecută şi-a dat drumul pe cracul ăl stâng… Ptiu, puţea… Să-i aduceţi aminte că acum, liber pe dreapta! Dar unul?… Ştii, măcar unul pentru impresii… Bântuie şi ăştia cu presa…
Reta: Păi ar fi… profesorul! Numai că ba nu bea, ba nu mănâncă… Şi când îi vine sau îl apucă, te face analfabet… De-aia spun, mai bine lipsă!
Gârlici: E, nu că n-ar avea dreptate, dar… Autor?
Reta: Ianache!
Gârlici: Aaa!… Mda, da! Ştefan?
Reta (convingătoare): Boier din neam în neam!
Gârlici (uşor dezamăgit): De! …şi nu prea… Ovreu, cam da…
Reta: Ovreu, ovreu, dar el plătea! În plus, o măslină, o alună…
Măria (ironică): Şi-o fasole cu ciolan, specialitatea casei. Pentru atmosferă…
Reta: Fie, dar nimic în plus! Destul! Doar ştiţi, noi cu mâncarea nu prea! Băutura e unde e… Bă Gârlici, vezi de vreo vadră de ţuică… Bă, dar ţuică!
Gârlici: Este!
Reta: Sau… eu ştiu, poate chiar două!
Gârlici (îi sclipesc ochii): Este, este!
Reta: Nişte murături şi un butoiaş cu vin?
Gârlici (făcând socoteli): S-a marcat! Ceva bănuţi, acum, la început?
Reta: Bă, du-te dracu! Doar ne ştii, pensia abia astăzi… Ho, drace, că plătim! În rest, e treaba ta…
Gârlici: Draga mea, gata, batem palma! Semnează aci! Mărie! Fă, fi-ţi-ar curu` al dracu!……Ai grijă de coana pân` ce trece… ş-apoi, ghişeft de-o fi, vom vedea!

Scena III

Gârlici îşi freacă palmele, Maria se gudură în timp ce Reta încearcă să se ridice de pe scaun. Nu poate şi se reazemă din nou de spătar. Aţipeşte. Gârlici o prinde pe Măria pe după mijloc şi o sărută pe frunte.

Gârlici: Botu` sus, fi-ţi-ar botu al dracu! Că bani ai vrea!
Măria: E… şi dumneata?!…
Gârlici: Până una, alta, să fi ales fasolea aia…
Măria: Da? Păi, şi cu mine cum rămâne?
Gârlici: Ca la început! Stai să iau şi o să-ţi dau. Şi bani şi una, alta…
Maria: Ai vrea?! Una e una şi alta-i alta! Pe mine nu mă duci. Umblă la tejghea dacă vrei să mai pupi, dacă nu, pa!…
Gârlici: Fă, dau cu tine de podeaua asta, de te găsesc dracii! Tu crezi că-s prost?! Simt cum te mănâncă… Fi-ţi-ar starea să-ţi fie! Numai că…uite aici beleaua! Strâmba meditează!
Măria: Crezi? Dar mai ştii? Acum te-o visa, te-o pune-n rime… Domn` Gârlici, sincer, nu pot să cred cum cândva, harca a fost şi ea ceva. Adică, altcumva… Înţelegi ce vreau să spun?!… Iar dumneata, în limbă după ea! Mă umflă râsul!
Gârlici (cumpănind): Orice armăsar ajunge într-o zi gloabă. Valabil şi pentru iepe! Chiar şi ălea tari în buci! Abia atunci, în hohot, plânsul!
Măria: O întorci la la Ploieşti şi tragi focul pe turta dumitale… Vorbe negustoreşti! Că doar, doar ţi-oi da fără să scoţi de la chimir. Te-amăgeşti. Nici de-a dracu! Hodorog în călduri ce esti! E, să văd, te urci pe Reta?
Gârlici: Mare comedia dracu! Fă, cum să te iau?
Măria: Păi, cu poezii, ca pe deşteptele astea, în tinereţile dumitale! Ori ai crede că eu sunt toantă şi stau aşa, ca proasta? Dacă bani, nu, măcar versuri! Hai, şampanie şi recital!
Gârlici: Doamne, eşti complet nebună! O să… Dar ce?
Măria: Venere şi Madonă - Eminescu! Apoi, Luceafărul… Ba nu, mai întâi, vreau să fii Romeo… La vremurile de acum, un Romeo şi nu prea, dar fie, iar eu, Julieta! Deci, Schakespeare! Hai!
Gârlici (ia o cobză de după tejghea şi cântă): „Mărie, Mărie, ia să-mi spui tu mie/Care floare înfloare, noaptea pe răcoare?/ Care floare înfloare, noaptea pe răcoare?”…
Măria: „ Floarea crinului/, floarea crinului/ şi a dorului/Astă floare înfloare/ Noaptea pe răcoare/ Astă floare înfloare/ Noaptea pe răcoare”…
Gârlici şi Măria (pătimaş): „Mărie, Mărie, ia să-mi spui tu mie!/Care frunză bate?/Vântul când nu bate…”
Măria (arătând spre ea): „Frunza plopului/Frunza plopului/Şi cu a dorului”
Gârlici şi Măria: „Astă frunză bate/Vâtul când nu bate/Astă frunză bate/Vâtul când nu bate”

Partea a doua

Scena 1

După o săptămână. Galateea pregăteşte bagajele.

GALATEEA: (fredonând o melodie confuză; un sunet de cheie învârtită în broască o face să tresară; uşa pe care intrase şi ea se deschide brusc, în atelier îşi face apariţia un bărbat.)
BĂRBATUL :(rămâne o clipă surprins) Bonjour, madame!
GALATEEA (moment de uluială): Bună ziua… Cine sunteţi dumneavoastră?
BĂRBATUL : (închizând uşa, atent) După ştiinţa noastră nu trebuia să găsim pe nimeni. Sus mâinile! (merge şi închide uşa din faţă) Aşa!
GALATEEA : (ţipând înspăimântată) Ce vreţi de la mine?
BĂRBATUL : (bruscând-o, punându-i pistolul în ceafă) Nimic, numai să-mi spuneţi unde aveţi bijuteriile şi unde-şi păstrează soţul dumneavoastră tablourile.
GALATEEA : Cu alte cuvinte ai venit să ne jefuieşti.!
BĂRBATUL : (examinând obiectele din casă) Exact, sunt un banal spărgător.
GALATEEA : (întorcându-se) Nenorocitule… Ha…
BĂRBATUL : (care printr-o lovitură fulgerătoare cu pistolul a secerat-o): Gura… (călcând-o pe mână cu talpa) Spune-mi unde este tabloul acela de care vorbeşte toată presa?
GALATEEA : (gemând ,îşi revine)
BĂRBATUL: Vă avertizez, doamnă Pigmalion, că dacă aţi scăpat ca prin minune din tragedia care v-a făcut celebră ,de data aceasta nu veţi mai scăpa!
GALATEEA : (încercând să se mişte): Soţul meu va veni în curând…
BĂRBATUL : (cu pistolul îndreptat spre ea): Sunt amândoi plecaţi la Ruan, unde a murit sora bătrânei, doar eu am trimis telegrama… Şi se întorc abia deseară.
GALATEEA : (scrâşnind din dinţi; încercând să se lupte cu agresorul) Te avertizez că te cunosc, mai bine pleacă!
BĂRBATUL : (dur): Bijuteriile şi tabloul…
GALATEEA: Nu există nici un tablou!
BĂRBATUL: Prietenii familiei au declarat că l-au văzut.
GALATEEA (încearcă să se ridice, bărbatul o loveşte doborând-o la loc)
BĂRBATUL : (cinic) Nu sunt aici ca să mă joc de-a spargerea. Sunt expresia acestei societăţi nenorocite… Ea m-a trimis aici.
GALATEEA : (gemând) Banditule, nenorocitule.
BĂRBATUL : (o loveşte încă o dată; apoi se apucă să cotrobăiască, găseşte repede tabloul care o înfăţişează pe Galateea; îl întinde pe un fotoliu şi se dă câţiva paşi înapoi pentru a-l privi.) Dumnezeule!… (extaziat; are chipul luminat de o expresie stranie) E o adevărată capodoperă… Peste cincizeci de ani va fi tabloul cel mai scump din lume.
GALATEEA : (care s-a ridicat; este pe punctul de a-l lovi cu un obiect) Banditule!
BARBATUL : (surprins se întoarce automat şi o împuşcă)
GALATEEA : Nenorocitule… Ce-ai făcut? (se prăbuşeşte, încearcă să respire puternic, ca şi cum s-ar asfixia)
BĂRBATUL : (privind-o cinic) Ţi-am spus că nu mă joc, doamnă! (aplecându-se şi constatând că e moartă) Să-ţi fie de bine… Şi mult noroc pe lumea cealaltă. (întorcându-se către tablou) De fapt, cred că-mi ajunge. (îl împachetează cu grijă şi îl pune într-o geantă diplomat) Prea mult noroc ai avut în viaţă ,doamnă. Deveniseră-ţi prea celebră, rămâneţi cu bine…

Partea a doua
Scena 2

După o săptămână. Artistul se află întins pe pat. Mâna îi atârnă inertă pe marginea patului. În atelier intră, înveşmântată în negru, bătrâna lui mamă. Aduce un platou pe care-l pune pe masă,apoi se aşează lângă fiul ei.

BĂTRÂNA : (schimbându-i compresa) Dormi, copilul meu, dormi…
ARTISTL : (cu buzele uscate de febră) Mamă… Mamă…
BĂTRÂNA : (privindu-l cu milă) Doamne! Îşi revine.
ARTISTUL : (gemând) Mamă… Mamă…
BĂTRÂNA : Nu te ridica, Auguste ! Sunt lângă tine, nu te părăseşte bătrâna ta mamă.

Partea a doua
Scena 3

Aceeaşi imagine, a doua zi. Auguste Pigmalion zace slăbit în pat. Se vede că
şi-a mai revenit.

BĂTRÂNA : (dându-i un sandwich) Încearcă, te rog ,să-l mănânci ,Auguste.
ARTISTUL : (luându-l): Spune-mi dacă este adevărat ,mamă?
BĂTRÂNA : (punându-i mâna pe frunte, oftând) Da ,copilul meu, din păcate este adevărat.
ARTISTUL: Nu ştii dacă l-au prins? (pauză)
BĂTRÂNA : L-au prins…
ARTISTUL: Îi voi arde carnea bucată cu bucată.
BĂTRÂNA : (privindu-l mâhnită) Nu, Auguste…
ARTISTUL : (un acces de furie) De ce nu mi-a cerut! Îi dădeam orice, şi pielea de pe mine i-o dădeam… Dar să n-o fi omorât! S-o fi lăsat în viaţă.
BĂTRÂNA : (îngrijorată) Linişteşte-te, Auguste, linişteşte-te. Era bolnav mintal, paranoic sau cam aşa ceva. (tăcere) Şi aşa îl aşteaptă plutonul de execuţie.
ARTISTUL : (clătinând din cap): Degeaba… e prea puţin.
BĂTRÂNA: Arta trebuie să te ridice deasupra durerilor, a dramelor, Auguste.
RTISTUL: Dar până când? Vine un moment când nu se mai poate.
BĂTRÂNA: Atunci chiar va fi sfârşitul lumii.
ARTISTUL: Dacă aş crede în Dumnezeu aş merge în cer şi l-aş ucide. Groaznică lume a mai creat…
BĂTRÂNA (făcându-şi cruce): Nu vorbi aşa ,Auguste. Doamne Dumnezeule, iartă greşelile noastre. Nici nenorocitul acela n-a crezut în Dumnezeu…
ARTISTUL: Ce greu mi-e sufletul, mamă!
BĂTRÂNA : (tăcere): Şi mie îmi este tare greu. (pauză) Vezi, Auguste, tu ai arta…poţi să învingi… pentru tine viaţa are un sens. Eu nu mai am nimic…
ARTISTUL: Da, mamă, o să încerc să iau totul de la capăt.
BĂTRÂNA: Să-ţi ajute Dumnezeu… (pauză) Mai rezist că te am pe tine, altfel… să nu te naşti în lumea de azi.

Partea a doua
Scena 4

Aceleaşi personaje, a doua zi.

ARTISTUL: (s-a mai întremat; se plimbă muncit de gânduri prin atelier.) Şi totuşi, mamă, de ce mi s-a întâmplat tocmai mie tragedia asta? Nu pentru că sunt Pigmalion?
BĂTRÂNA : (aşezându-se în fotoliu) Nu ,Auguste. (pauză) Poate că este vina mea că ţi-am băgat în cap ideea aceasta. Voi, artiştii, sunteţi mereu cu capul în nori.
ARTISTUL : Ce idee, mamă ?
BĂTRÂNA: Ascultă-mă cu răbdare, copilul meu Omenirea, societatea noastră, trec prin cea mai groaznică criză morală, economică. Biata societate e bolnavă, deznădăjduită, oricând putem muri într-un holocaust atomic. A devenit de netrăit ,băiatul meu, în lumea de azi.
ARTISTUL: Şi?
BĂTRÂNA: Omul supravieţuieşte, nu trăieşte pe planeta aceasta.
ARTISTUL: Omul de care vorbeşti, mamă, merită să dispară de pe această planetă.
BĂTRÂNA: Nu m-ai înţeles ,Auguste, în lumea de azi normal este să mori, să fii ucis, bolnav, nebun, hoţ… E un noroc rarisim ,şi tu l-ai avut, datorită artei, să trăieşti şi să te realizezi. Ştii ce-a declarat asasinul? Că din invidie a făcut tot ce a făcut. Locuia la a patra casă de noi.
ARTISTUL (muşcându-şi buzele): Ştiam că lumea e aşa cum este ,mamă. Se vede lucrul acesta şi din arta mea.(tăcere)
BĂTRÂNA: Ştiu că vrei să te apuci încă o dată s-o pictezi pe Galateea. Sunt convinsă că speri s-o mai învii odată.
ARTISTUL (privind-o adânc şi dureros): Da, mi-ai ghicit gândul, mamă.
BĂTRÂNA: Chiar de-ai reuşi ,băiatul meu, ţi-o va omorî altcineva. Şi iar va trebui s-o iei de la capăt.
ARTISUL: Chiar de va trebui s-o iau de mii de ori de la capăt, tot o voi învia.
BĂTRÂNA: Nu, Auguste, sfârşitul lumii se apropie vertiginos. Nimic bun nu mai poate exista sub cerul acesta.
ARTISTUL (îngrozit): Eşti sigură ,mamă?
BĂTRÂNA: Noi ,creştinii ,suntem pregătiţi.
ARTISTUL (aşezându-se, meditând): La lucrul acesta nu m-am gândit…
BĂTRÂNA: Ziceai că arta poate salva lumea de la pieire, sunt convinsă că şi ea este bolnavă şi neputincioasă ca lumea.
ARTISTUL (meditând; se aud bătăi în uşă): Da…

Partea a doua
Scena 5

În cadrul uşii apare un bărbat cu o geantă în mână.

OMUL: Aici locuieşte familia pictorului Auguste Pigmalion ?
BĂTRÂNA: Da.
OMUL: Sunt Jean Aureas, funcţionar la compania de aviaţie…
ARTISTUL: Da. Ce doriţi?
OMUL: După cum ştiţi în accidentul de aviaţie…
ARTISTUL: Da.
OMUL: Soţia dumneavoastră figura pe lista pasagerilor aflaţi la bordul avionului. Cercetările amănunţite făcute la faţa locului nu au constatat existenţa nici unui supravieţuitor.
ARISTUL: Da.
OMUL: De asemenea ,logic ,era imposibil să existe vreun supravieţuitor.
ARTISTUL: Da. Şi ce vreţi de la mine?
OMUL: Compania noastră a luat cunoştinţa din presă, de asemenea, de asasinarea doamnei Pigmalion.
ARTISTUL: Da.
OMUL: Concluzia pe care a tras-o conducerea Companiei este că doamna Pigmalion nu se afla la bordul avionului în momentul accidentului. În cazul acesta compania nu poate plăti despăgubiri familiei.
ARTISTUL: Nu avem nevoie.
OMUL : Aceasta este tot ce doream să vă comunicăm. Am dori să avem din partea dumneavoastră consimţământul că nu veţi da în judecată Compania.
ARTISTUL (din ce în ce mai iritat): Vă asigur.
OMUL: Nu-mi rămâne decât sa-mi cer scuze şi să mă retrag.
ARTISTUL: Procedaţi bine.
OMUL: Sărut mâna ,doamnă! Cu bine, domnule Pigmalion…
BĂTRÂNA: Mergi sănătos ,omule! (funcţionarul Air France iese; se lasă un moment de tăcere)
ARTISTUL : (plimbându-se cu mâinile la spate) Sunt stupefiat. Cred că ai dreptate ,mamă, nu cunosc lumea în care trăiesc. Auzi? Compania nu poate să creadă!
BĂTRÂNA : (după un timp): Auguste, trebuie să-ţi spun… Interviul tău a stârnit foarte multă ură, curiozitate, interes, dar nimeni nu te-a crezut.
ARTISTUL: (privind-o îngândurat)
BĂTRÂNA : Nimeni n-a crezut că arta a putut să reînvie o femeie căzută în nesimţire.
ARTISTUL: (aşezându-se, grav) Înţeleg.
BĂTRÂNA: Majoritatea oamenilor s-au distrat. (tăcere)
ARTISTUL: Mă întreb dacă lumea aceasta nu se îndreaptă spre dispariţie.? Nu cumva ea este bolnavă, şi aceasta e cauza fundamentală a bolii şi a viitoarei ei dispariţii, faptul că nu crede? Că nu mai poate să creadă?
BĂTRÂNA: Omul de azi nu crede în nimic, Auguste.
ARTISTUL : ( pregătindu-se de lucru.Are chipul transfigurat) Mamă,fii bună,te rog,şi
lasă-mă singur…(pauză.Se plimbă neliniştit) O să-mi aduci mâncare când o să bat în
uşă…
BATRÂNA: (îngrijorată) Auguste…
ARTISTUL: (muncit de gânduri) Artistul trebuie să fie un Prometeu. Şi eu sunt…(pauză) Mereu trebuie să ia totul de la capăt.
BATRÂNA: (întârziind) Aş fi liniştită dacă încercarea aceasta te-ar face să-ţi
găseşti liniştea.
ARTISTUL: ( trist,gânditor) O să mi-o găsesc,mamă…
BĂTRÂNA: Lasă-mă să cred că nu mă dai afară.(pauză) O să-ţi aduc mâncare
în fiecare dimineaţă, să nu te deranjezi.
ARTISTUL: (îngândurat) Da…
BATRĂNA: Iţi doresc mult noroc! (iese tristă)

Partea a doua
Scena 6

După câteva momente ,timp în care Auguste Pigmalion s-a plimbat prin atelier, adânc
preocupat de ceva. Artistul s-a oprit în faţa tabloului. Se va apleca apoi şi va
scoate dintr-o ladă o pânză dreptunghiulară pe care o va aşeza în dreptul uşii
prin care a apărut Galateea. Se va apuca apoi de lucru liniştit.

ARTISTUL: (după mult timp, închizând ochii, chinuindu-se) Doamne! Doamne, simt că nu mergeee ! (tare) N-am putere…Îmi lipseşte nebunia aceea de care aş avea nevoie.
(va merge şi va destupa o sticlă de coniac din care va bea).
ARTISTUL: (gemând) Cumplită e neputinţa artistului.(bea în neştire).
ARTISTUL: Mai bine să mă îmbăt ca un porc decât să suport ideea aceasta! (tare,
urlând) Ideea neputinţei! (gâfâie) Ideea neputinţei…
ARTISTUL: (aproape plângând) Nu pooot ! (urlând) Doamne, de ce nu pot? De ce nu pot?
(bea)
ARTISTUL: (din ce în ce mai beat) Să am răbdare…Să aştept… (respirând adânc) Forţa aceea teribilă de care aş avea nevoie nu vine…..
ARTISTUL: (prăbuşindu-se, urlând) Gala-teee-aa, undeeee eşti, iubit-ooooo!

Partea a doua
Scena 7

A doua zi. Artistul stă în genunchi în faţa pânzei pe care se văd câteva linii.

ARTISTUL: (după mult timp) Îmi trebuie luni, ani de concentrare. .De meditaţie. Să las
energiile să se adune. Să dospească, să gâlgâie.
ARTISTUL: (tare, rugându-se) Doamne ! Doamneee ! O dată măcar, o dată, mai dă-mi
puteri! (gâfâie, deznădăjduit) O dată…şi nu-ţi mai cer nimic!

Partea a doua
Scena 8

Peste câteva zile…Auguste Pigmalion se plimbă ca o fiară în cuşcă. Din când în când bea din sticla de coniac. Dezlănţui.ndu-se.

ARTISTUL: (aproape urlând) Nu se poate ! (rar) Simt că n-a murit în mine energia
aceea! (se aruncă asupra pânzei pe care o sfâşie trăgând din ea cu dinţii)
ARTISTUL: (după ce se mai linişteşte.Căzut în genunchi, plânge ca un copil) Nu poot
! (urlând) Nu poooot!
ARTISTUL: (tare) Parcă mi-ar fi mâna un ciot! Şi trupul parcă mi-ar fi inert! Mi-e
teamă să nu-mi pierd minţile.
BĂTRÂNA: (bătând în uşă) Auguste! Deschide ,te rog, Auguste.
ARTISTUL: (gemând) Lasă-mă în pace, mamă! (caută sticla din care bea cu sete)

Partea a doua
Scena 9

Mai liniştit, în faţa pânzei, în genunchi.

ARTISTUL: (frenetic) Merge! (tare) Simt că merge ! (lucrează în neştire)
ARTISTUL:(cu ochii arzându-i febril) Mergeee ! (ţipând de bucurie) Doamneee ! Merge! (pauză) ţine-mă aşa, Doamne ! (fără să se uite întinde mâna după sticla de coniac din care bea fără să-şi dea seama ce face)
ARTISTUL: (lucrând febril) Galateea! (tare) Parc-ar fi o stea ! (jelind) Care tot răsai.. Doamne şi răsai. Noaptea sus pe plai.
ARTISTUL (lucrând febril, pe pânză se întregeşte portretul necrezut de frumos al
celei care a fost soţia lui) Galateea mea…Lumina ochilor mei…Luceafăr şi soare
.Pe boltă răsare!
ARTISTUL: (epuizat, vorbind în şoaptă) Doamnee ! Bunule, fie-ţi milă de mine! Mai
ţine-mă un ceas. Numai un ceas şi pot să mor.
ARTISTUL: (închizând ochii) Mă simt vlăguit…Parcă nici sânge în mine nu mai am.
(întinde mâna după sticlă şi bea cu sete ţinându-şi ochii închişi. Se va prăbuşi la picioarele imensului tablou)

Partea a doua
Scena 10

Auguste Pigmalion în genunchi în faţa tabloului

ARTISTUL: (lucrând febril, luminat) Ţine-mă, Doamne, aşa ! (tare) Încă un ceas. Şi încă o zi. (pauză, lucrează ca un nebun) Aşa, Doamne, ţine-mă aşa!
ARTISTUL: ( tare) Galateeea ! Te văd! Te simt şi te miros, iubito! (uimit el însuşi) Eşti vie în mine! În curând te vei încarna! (ţipând aproape) Vie, frumoasă,
puternică!
ARTISTUL: (cuprins de beţia creaţiei. Urlând) Doamneeee ! O clipă! (gâfâind) Numai o clipă! Şi miracolul se va înfăptui! (pauză. Lucrează febril uitând total de el)
ARTISTUL: Ah, lume nenorocită! Imbecilă, care nu crezi nici în propria ta salvare.(în momentul acesta pe uşa pe care intra de obicei bătrâna apare un bărbat cu pistolul în mână)
ARTISTUL : (ca şi cum şi-ar fi pierdut minţile) Galateea! Mai frumoasă decât o stea! mai vie decât o inimă!
BĂRBATUL: ( puternic) Pictore! Sus mâinile!
ARTISTUL :(după un moment în care s-a speriat) Cine?
BĂRBATUL: (aspru) Sus mâinile! Dacă mişti un deget te-am lichidat… (pauză, cinic) Aşa cum am lichidat-o şi pe maică-ta.
ARTISTUL: (întorcându-se, uluit. Cu mâinile tremurând) Ce…? Ce se întâmplă?
BĂRBATUL: (rânjind) N-ai ochi să vezi? (pauză) Din presă ştiu de existenţa celuilalt tablou al soţiei tale. (rar, stăpân pe el) Îl vreau!
ARTISTUL: (uluit încă, începe să realizeze) Cuum ? Ai ucis-o pe mama? (liniştea devine parcă asurzitoare)
BĂRBATUL: (rânjind) Cred că e numai leşinată. (mică pauză) Mă interesează tabloul. Unde e? (se apropie de tranzistorul care se găseşte pe o policioară. Îl ia în mână şi-i dă drumul)
ARTISTUL: (îngrozit, bâiguie ceva )
BARBATUL: (ridicând tranzistorul) Să punem puţină muzică, poate îţi aminteşti ceva.
ARTISTUL: (uluit şi îngrozit) E..e. în..po..pod.(tare) Vreau s-o văd pe mama!
BĂRBATUL: (calm, manevrând butoanele aparatului, care nu mai funcţionează) O s-o vezi… mai târziu. (preocupat de aparat) Uite că nu mai merge. (apoi brusc ,o voce din aparat)
RADIO: Aşa după cum anunţă Agenţia U.P.I., citată de France Press ,experţii F.A.O întruniţi la recenta Consfătuire ţinută în capitala Italiei, apreciază că numărul copiilor care vor muri de foame anul acesta va depăşi cifra de două milioane. Potrivit estimărilor mai mult de jumătate din populaţia globului este malnutrită.
Toate acestea în timp ce cursa înarmărilor continuă într-un ritm aberant.
ARTISTUL(ca şi cum ar fi trăit un şoc) Ce-a zis? (uluit) Anul acesta vor muri de foame peste două milioane de copii? (liniştea e de gheaţă, dureroasă)
BARBATUL:( calm, rânjind) Dacă crezi că mă duci te înşeli, domnule! Am nervii destul de tari Mult mai tari decât îi ai tu.(aspru, cu ţeava pistolului îndreptată către el) Vreau tabloul!
ARTISTUL: (mai lucid) Ţi-l dau dacă mi-o aduci pe mama, ticălosule,(tare) vie şi nevătămată! Şi dacă vei pleca fără să ne faci nimic.
BĂRBATUL: (aspru) De acord. Stai cuminte aici! La cea mai mică mişcare trag.
ARTISTUL (va rămâne în aceiaşi poziţie, îngrozit, ca şi cum nu i-ar veni să-şi creadă ochilor. Peste câteva momente Bărbatul va apare în atelier ţinând-o de braţ pe bătrâna căzută în nesimţire)
BĂRBATUL: Poftim, e vie! (un tunet slab, îndepărtat vesteşte revenirea furtunii)
ARTISTUL(îngrozit, revoltat) Dumnezeule, ai lovit-o! (îl priveşte cu ură)
BĂRBATUL: (aspru, cinic) Gura, jivină! Îţi dau trei minute la dispoziţie. Te duci în pod şi aduci tabloul. (apăsat) Cu tot ce ai mai valoros. Altfel nu va fi bine de loc! (se lasă o tăcere de gheaţă)
ARTISTUL: (ştergându-şi transpiraţia) Promiţi că ne laşi apoi în pace.?
BĂRBATUL: (furtuna se apropie. Se aude bubuitul prelung) Te asigur.
ARTISTUL: Jură, altfel nu te cred. (îl priveşte cu ură)
BARBATUL ( sec, plictisit) Jur.
ARTISTUL (iese. Se va întoarce peste câteva momente cu tabloul care o înfăţişează
pe Galateea. Pe lângă acesta îi mai dă încă două suluri) Acesta este.
BĂRBATUL:( examinând tabloul cu atenţie. Desface apoi cele două suluri. Pare mulţumit.
Îşi aruncă apoi privirea pe tabloul aflat în lucru). Tabloul acesta ce reprezintă?
ARTISTUL:( aplecându-se asupra bătrânei care şi-a mai revenit) E neterminat. Nu pot să ţi-l dau.(pauză)
BARBATUL:( pare satisfăcut) Mda.Nu e rău.(împachetând tablourile luate)
ARTISTUL.( calm, trist) Vreau să pleci ca să-mi pot îngriji mama.(tunet prelungit, urmat de un trăznet surd)
BĂRBATUL: (fără să se grăbească) E mai mult speriată, n-are nimic.
BĂTRÂNA:(geme) Auguste…Auguste…
ARTISTUL( respiră adânc, trist) Nu e nimic grav, stai liniştită, mamă.
BĂRBATUL( aruncând o ultimă privire) Îmi pare rău. Au revoire…Asta e viaţa. Dacă…
(îl ameninţă)
ARTISTUL (oftând, calm) Mergi fără nici o grijă…
BĂRBATUL (dispare. Trăzneşte undeva aproape .Se aud vibrând geamurile)
BĂTRÂNA (geme, deschizând ochii) Blestemaţii…
ARTISTUL (dându-i să bea,) Bea puţină apă, mamă…
BĂTRÂNA(după ce bea) Mi-am mai revenit.(pauză) Bine că am scăpat cu viaţă…amândoi. Putea să ne omoare ca pe Galateea.
ARTISTUL (se plimbă îngândurat prin atelier) Nu-mi vine să cred încă ochilor.(tare) Nu este posibil aşa ceva!
BĂTRÂNA : ( oftând) A fost adevărat, dragul meu. Din păcate a fost cât se poate de adevărat… Mulţumesc Domnului că am scăpat cu viaţă…(tunet prelung, care parcă nu se mai termină)

Partea a doua
Scena 11

ARTISTUL (după ce a fumat o ţigară gânditor) Groaznic…Sunt pur şi simplu şocat.
BĂTRÂNA (geme, ridicându-se cu greu de jos) Numai anul trecut în Statele Unite au
avut loc 3OO de milioane de spargeri şi nu ştiu câte omoruri. Iţi dai seama ce înseamnă asta?
ARTISTUL:( abătut, ca şi cum ar fi obsedat de ceva) Îngrozitor ..
BĂTRÂNA: (încercând să păşească) Mulţumesc Domnului c-am scăpat cu bine.(pauză) Mă duc să văd dacă nu ne-au luat şi altceva din casă.(iese)
ARTISTUL (rămas singur Luându-şi capul în palme) Groaznic…(pauză) Îngrozitor.
(cu o imensă disperare pe chip) Intr-o lume ca aceasta ce rost mai are artistul ?
Acestui fapt nu mai pot să-i supravieţuiesc.(rar) De fapt cred că sunt un Pigmalion mort. (tunet prelung, prin fereastra atelierului se vede fulgerul brăzdând cerul)
ARTISTUL (după mult timp) Doamne, şi eu care voiam să-i mai dau încă o dată viaţă
Galateei ! (îngrozit) Ce gest absurd…(pauză) Mă gândesc cu oroare la mamele care
trebuie să dea viaţă copiilor în lumea asta…(se ridică în picioare, se opreşte în faţa tabloului)
ARTISTUL: ( acces de furie, sfâşiind tabloul. Urlând) Galateeea ! Eu ţi-am dat viaţă, iubit-o, eu te omor! (pauză) Spre fericirea ta…(tăcere. Se aude doar gâfâitul artistului) Şi a mea…( tăcere. Afară se pune furtuna. Se aude ploaia răpăind pe acoperiş)
ARTISTUL: (tare) Plouă, Doamne, şi nu te mai opri! (urlând) Spală lumea aceasta blestemată şi bolnavă, lumea aceasta murdară şi oribilăăă ! (tunet depărtat)
ARTISTUL (tăcere, meditând amar) Nu i-au ajuns două războaie mondiale…Lumea
aceasta are nevoie de un potop nesfârşit ca al lui Noe…(fulgeră, bubuit prelung.
Apoi zgomotul nesfârşit al ploii care cade pe acoperiş)
Sfârşit

OAMENI DE CULTURĂ DESPRE ŞTEFAN DUMITRESCU

“Am citit piesa d-vs de teatru “Râsul” şi am găsit-o originală, interesantă şi amuzantă! Sunt alături de dumneavoastră. Vă voi ajuta să spargeţi crusta indiferenţei. Intenţionez s-o dau la Theatre de poche, înfiinţat de Eugen Ionesco,unde şi-a jucat piesele lui de teatru şi în virtutea cărora a ajuns membru al Academiei Franceze. De-asemenea, mă gândesc s-o dau unui actor, foarte cunoscut în Franţa,care stăpâneşte în mod desăvârşit arta de a râde.”

Celestin Duca.16 iulie 2ooo.Paris.

“Înţeleg de ce acum treizeci de ani Teatrul Mic a pus piesa (piesa de teatru “Râsul” nn) la sertar. Desigur i-a speriat –pe atunci, stilul modern al piesei –şi îşi făceau gânduri despre posibilele aluzii şi comparaţii cu prezentul.”

Liviu Ciulei.20 iulie 2000.

“Poet, prozator, dramaturg, eseist, critic literar, filozof, analist politic, omul acesta atât de cuminte cu o expresie de copil care se miră veşnic, este una dintre cele mai ardente şi mai neliniştite conştiinţe ale veacului lui.Când românii îl vor cunoaşte cu adevărat, în toată adâncimea şi profunzimea operei lui pe Ştefan Dumitrescu, se vor mira că un scriitor de talia lui Thomas Mann, a lui Albert Camus s-a aflat, fără să-l cunoască, printre ei. La sfârşitul acestui veac, Ştefan Dumitrescu este vârful de lance al literaturii române împlântat adânc în universalitate. L-aş compara cu Mircea Eliade, dacă nu aş şti, cunoscându-i o mare parte din operă, că Ştefan Dumitrescu nu seamănă decât cu el însuşi.”

Francesca Pini, critic literar, coperta a IV-a
a cărţii „Matca ancestrală”.1993

“Dacă citind versurile lui Ştefan Dumitrescu rămânem undeva între real şi ideal, lecturând romanul său “Delirul”, continuarea capodoperei lui M. Preda, suntem stupefiaţi de talentul şi originalitatea sa. Romanul va fi în curând tipărit şi îl recomandăm tuturor iubitorilor de literatură adevărată.

Dumi Nedelcu, revista “Realitatea”, Galaţi, iunie 2000

“ Ştefan Dumitrescu. În tot ce faceţi şi gândiţi aveţi mai degrabă aura unui întemeietor. Cred că ar trebui să faceţi şcoală în jurul dumneavoastră, lucrând direct asupra destinelor vii prin elevii care ar putea să vă continue lucrarea, întemeind cetăţi de spirit la fel de durabile ca şi cele create la umbra măslinilor antici. Trăim vremuri prea mărunte pecuniar ca să găsiţi o revistă deschisă imediat spre ceea ce gândiţi. Singura soluţie ar fi să vă adresaţi unei edituri ca Humanitas, care ar putea să fie interesată de anvergura viziunilor dumneavoastră”

Ion Zubaşcu, scriitor, revista “Expres-Magazin”, nr 4,I993.Text apărut pe coperta a IV-a a cărţii “Eminescu-un Iisus al poporului român” şi pe coperta a IV-a a cărţii” Dicţionarul complet al al dramaturgiei lui I. L. Caragiale”, 1998, de Ştefan Dumitrescu

MARELE PREMIU LA FESTIVALUL NAŢIONAL DE TEATRU, BOGDAN
AMARU, EDIŢIA A TREIA, 2006

PERSONAJELE

ARTISTUL, Auguste Pigmalion
GALATEEA, iubita artistului
MAMA artistului
FUNCŢIONARUL
HOŢUL 1 ŞI 2

Partea întâi
Scena 1

Atelierul sculptorului Auguste Pigmalion. Storurile lăsate scufundă încăperea vastă (prea încărcată de obiectele care se văd de obicei în atelierele artiştilor plastici) într-o penumbră apăsătoare. În colţul din dreapta se întrezăreşte un tors de femeie. Pe peretele din fund se ghiceşte pe o pânză dreptunghiulară portretul unei femei. Se mai zăresc scaune, o căldare cu pensule, alte obiecte din atelier.
Într-o poziţie hieratică, în genunchi, ca şi cum s-ar ruga, cu faţa la perete, se bănuieşte silueta unui bărbat.
Undeva departe, ca şi cum s-ar apropia furtuna, se aud stins tunete. A trecut destul timp de când artistul stă în aceeaşi poziţie.
Pe peretele din stânga, se deschide o uşă. Lumina pătrunde obosită în atelier. Cea care a intrat acum în scenă se vede a fi o bătrână aducând o tavă cu mâncare.
(un tunet puternic, prelung).

BĂTRÂNA (oprindu-se un moment în prag): Auguste, copilul meu…
ARTISTUL (după câteva momente): Nu mă deranja ,mamă.
BĂTRÂNA: …De o săptămâna n-ai mâncat nimic… Ţi-am adus mâncarea…(pauză) ce-ţi plăcea ţie când erai la colegiu.
ARTISTUL (tace)
BĂTRÂNA (care a pus tava pe masă): Ai să te distrugi dacă nu faci efortul să ieşi din casă…(pauză), trebuie să umbli, să te întâlneşti cu prietenii…(întorcându-se vede pânza care atârnă pe peretele din faţă; o clipă rămâne nemişcată…)
Pe aceasta când ai pictat-o ?
ARTISTUL: Azi noapte…
BĂTRÂNA (rămânând lângă el): Băiatul meu… Auguste… şi mie îmi este foarte greu… zile şi nopţi m-am rugat… dar trebuie să fim tari. Am rămas numai noi… în afară de tine bătrâna ta mamă nu mai are pe nimeni…(mângâindu-l pe cap), Auguste… copilul meu … îmi e îngrozitor de teamă…
ARTISTUL (după un timp): Te-am rugat să fii liniştită ,mamă… şi să ai încredere în mine.(tunet îndepărtat)
BĂTRÂNA: Ştii bine că întotdeauna am avut încredere în tine.
ARTISTUL: Am certitudinea că o să vină… Parcă o văd înaintea ochilor cum vine ,(gest halucinant) e vie, e întreagă… uite-o, păşeşte… o minune în lumea aceasta nefericită.
BĂTRÂNA: (îngrozită îşi face cruce)
ARTISTUL: Şi acum du-te, lasă-mă singur ,mamă…
BĂTRÂNA (obosită): Aş vrea să iei numai câteva înghiţituri.
ARTISTUL: (ridicându-se, pare preocupat de ceva)
BĂTRÂNA: Numai câteva înghiţituri, Auguste… şi sunt mulţumită.(tunet prelung)
ARTISTUL (plimbându-se prin atelier): Aş vrea să mă laşi singur.
BĂTRÂNA (pregătindu-se să plece): Promite-mi că o să mănânci ceva, ca să plec liniştită.
ARTISTUL: Îţi promit, mamă… (bătrâna iese)
BĂTRÂNA: Domnul să ne ajute! (trăsneşte undeva aproape)
ARTISTUL (aceeaşi căutare nervoasă, obsedantă. Merge şi trage violent storurile,
o clipă îşi pune mâna la ochi gemând. Apoi va lua o pânza şi o va atârna pe acelaşi perete. Va începe nervos, scrâşnind ,să lucreze. Gemând sau mai degrabă urlând): Nu se poate…! Aşa va fi precum cred…(pauză; lucrează agitat uitând de el).Doamne! Nu se poate…!Aşa va fi.(pauză) Chiar dacă e moartă…O voi picta, o voi sculpta atât de frumoasă… încât, încât va fi a mea… mai vie decât a fost vreodată…
(se opreşte îngrozit, privind liniile trase. Deodată se înfurie şi începe să tragă de pânză…O va sfâşia bucată cu bucată. Are faţa congestionată, ochii demenţiali.)
ARTISTUL: (Rămâne un moment în picioare, răsuflând greu…) Dacă e adevărat, dacă puterea mea va fi în stare…! (un trăsnet prelung)
ARTISTUL (Lăsându-se pe vine, trupul i se chirceşte încet, încet, urlând): Nu se poateeee! Nu se poateeee ! (stins) Trebuie să cred, să cred…! Să cred ca un nebun până la capăt…
ARTISTUL (rar, stăpân pe el): Trebuie să rămân lucid… stăpân pe mine. Numai aşa o voi putea recreea… prin puterea minţii şi a spiritului… (se va aşeza pe un trepied în faţa picturii imense de pe peretele din fund. Va deveni din ce în ce mai calm, ochii îi ard vii, concentraţi)
ARTISTUL: Şi totuşi, unde este perfecţiunea…? Parcă eşti tu, Galateea… Şi totuşi lipseşte ceva… (tăcere) Ceva esenţial… esenţialul, pe care încep să-l intuiesc ,să-l pipăi.
BĂTRÂNA (deschizând uşa): Pot să te deranjez puţin, Auguste?
ARTISTUL: Da, mamă?
BĂTRÂNA: A telefonat Jean Andon, diseară va trece să te vadă. Dacă ai accepta ar dori să mergeţi împreună în Africa.
ARTISTUL: Am nevoie de linişte şi de concentrare, mamă. (tunet slab)
BĂTRÂNA: Mă gândesc că ţi-ar face foarte bine… Îţi aminteşti, ăsta a fost visul tău dintotdeauna.
ARTISTUL: A fost… Acum nu mai e…
BATRÂNA: Iar n-ai mâncat nimic, Auguste, sunt aproape două săptămâni de când nu mai pui nimic în gură…
ARTISTUL: O săptămână şi doua zile… şi nu voi putea mânca nimic până nu o voi învia… mai bine zis reînvia.
BĂTRÂNA: Pot să mai stau?
ARTISTUL: Da. (tunet îndepărtat)
BĂTRÂNA: Mi-aş dori mult să mergi în excursia asta, te-ar mai inspira…
ARTISTUL (privind tabloul): Nu pot s-o fac acum. Sunt convins că o voi face… împreună cu Galateea (pauză). Ce crezi că-i lipseşte? (arătând tabloul)
BĂTRÂNA (privind atentă): Nimic… e foarte reuşită. Atunci când o vei expune va stârni multe elogii.
ARTISTUL: N-o voi expune niciodată. Şi totuşi, îi lipseşte ceva…
BĂTRÂNA: Încearcă să iei numai câteva linguri de supă ,Auguste…
ARTISTUL: Acum câţiva ani am avut o revelaţie, că arta este cea care ţine lumea aceasta ca să nu se prăbuşească.
BĂTRÂNA: Auguste… (tună undeva departe)
ARTISTUL: Iar teoria criticului acela, cum îi zice, care afirma că omul a intrat din animalitate în istorie prin poarta artei, cred că este adevărată… ideea este genială.
BĂTRÂNA: Mă bucur că te văd mai senin… şi că ai chef de vorbă.
ARTISTUL: Pentru că sunt sigur că Galateea nu e moartă… sau mai bine zis, a înviat.
BĂTRÂNA: Auguste… nu mă speria (pauză). Ţi-am povestit odată că numai întâmplător bunicul tău s-a numit Pigmalion. Notarul la care s-a dus era cam cherchelit şi i-a trecut numele ăsta.
ARTISTUL: Bine, dar faptul că i-am dat viaţă Galateei, tot întâmplare este ? Şi faptul că o cheamă Galateea ?
BĂTRÂNA: Auguste… (tunet stins)
ARTISTUL: Mi-a explicat clar, am calculat cu calendarul în mână… Din clipa în care tabloul în care era Galateea a fost gata, ea a putut să se ridice ca printr-un miracol, zăcea în pat de la vârsta de şase ani… doar ţi-am povestit. (tunet slab, semn că s-a potolit furtuna)
BĂTRÂNA: Mă gândesc că ar fi bine să mergi şi să vezi expoziţia care s-a deschis recent.
ARTISTUL: Nu încerca, te rog, să-mi abaţi atenţia. Pentru mine e foarte important lucrul acesta. Mi-a spus clar, era într-o zi de vineri, pe seară când ,a văzut că poate mişca picioarele… curioasă, a încercat să vadă dacă poate să se ridice… a crezut că visează şi că înnebuneşte când a văzut că merge.
BĂTRÂNA: Auguste, nu vreau să-ţi dau speranţe… acum poate că ar fi bine să te încurajez în iluziile tale, dar după aceea mă tem că îţi voi face rău. Aşa că mai bine te obişnuieşti cu ideea pierderii definitive.
ARTISTUL (expresie dureroasă a feţei): De-ar fi şi în mormânt şi tot o voi învia (gesturi largi de posedat). O voi face mai frumoasă. Va fi ca o regină… parcă o văd intrând în atelier.
BĂTRÂNA (cutremurându-se): Copilul meu!
ARTISTUL (cu privirea dementă): Crede-mă, mamă, mitul lui Pigmalion e adevărat. Miturile sunt meta esenţe… esenţa unei istorii. Ăsta e mitul, înţelegi? El nu poate, n-are cum să nu fie adevărat… mitul e veşnic (tăcere).
BĂTRÂNA: Sunt de acord cu tine ,Auguste (expresia feţei este de îngrijorare).
ARTISTUL (începând să se plimbe gesticulând prin atelier): Galateea se găsea în avion, la şase mii de metri înălţime… sunt de acord cu tine că de la înălţimea asta nu scapă nici un om, mai ales că avionul s-a prăbuşit în munţi, peste prăpăstii şi peste păduri. Dar… puterea artei, asta nu înţelegi tu, este nemărginită.
BĂTRÂNA (privindu-l îngrijorată, cu compasiune): Auguste, băiatul meu… vreau mult de tot să ieşi din atelier, eşti obsedat de o idee. Ideea aceasta te poate înnebuni…(pauză). Crede-mă ,copilul meu, mulţi oameni au trecut prin nenorocirea asta. Aveam treizeci şi şase de ani când a murit tatăl tău… aveai numai nouă ani. Am urlat, am căzut bolnavă… dar nu mi-am pierdut minţile.
ARTISTUL (trezindu-se): Mamă…
BĂTRÂNA (cu lacrimi în ochi): După ce mi-am pierdut bărbatul şi nora, înţelege-mă, n-aş mai rezista să-mi pierd şi băiatul (pauză). Auguste, înţelege-mă, sunt bătrână, am trecut prin multe… Dacă nu ieşi din atelierul ăsta blestemat, unde stai şi pictezi zi de zi acelaşi chip… o să înnebuneşti.
ARTISTUL: O s-o pictez de mii şi mii de ori, mii de ani. Până o s-o învii.
BĂTRÂNA (mai liniştită): Un bărbat la treizeci şi cinci de ani mai poate să mai iubească. O să iubeşti, o să te căsătoreşti, ai să vezi…
ARTISTUL (muşcându-şi buza, gânditor): Galateea n-a fost numai iubita şi soţia mea, este creaţia mea… şi raţiunea mea de a fi (pauză). Asta nu poţi tu înţelege. Creaţia vieţii este idealul şi datoria oricărui artist. Dacă eu nu voi reuşi să-i dau viaţă Galateei voi fi un om nenorocit (rar), profund nenorocit… (pauză)
Şi acum vreau să rămân singur, simt nevoia să rămân singur cu mine.
BĂTRÂNA (lângă masă): Numai câteva înghiţituri să iei, Auguste, aş fi mulţumită pe ziua de azi.
ARTISTUL : Nu pot, mamă. (se aşează pe acelaşi trepied, în faţa tabloului care o reprezintă pe Galateea în mărime naturala; va rămâne mult timp cu capul în palme, ca şi cum l-ar munci o idee salvatoare)

Partea întâi
Scena 2

Acelaşi atelier. Câteva zile mai târziu… tabloul din scena anterioară care o prezenta pe Galateea în mărime naturală se vede atârnând oribil, sfâşiat, murdărit de vopsele.
Artistul cu mânecile suflecate. Expresia îi este teribilă, încordată până la demenţă. Mânecile halatului îi flutură stropite de vopsele, mesianic. Îşi pregăteşte o nouă pânză. Merge, închide uşa cu cheia. Nervos, arzând ca o flacără se va apuca să picteze o altă Galatee. Cu glasul tremurând, întretăiat de spaimă şi de febrilitatea lucrului. Sunt momente lungi în care uită să mai monologheze furat de muncă.

ARTISTUL: O simt, o văd înaintea ochilor… Galateea! (pauză) ştiu… Eşti moartă… poate că nu eşti decât rănită şi ai nevoie de mine, (rar) de gândul meu care să ajungă la tine. (închide ochii scrâşnind din dinţi; apoi îi deschide violent, privirea îi ţâşneşte demenţială, concentrată)
ARTISTUL (cu mâinile întinse ca şi cum ar vrea s-o pipăie, ca şi cum ar fi
găsit-o) Te văd… trupul îţi zace pe pământ… pe iarbă… gândul meu a ajuns la tine! (urlând) Acum ,Galateea… acum!!! Ridică-te, iubita mea… aşa… târăşte-te… spiritul meu este ca un fulger… un fulger între mine şi sufletul tău… simt cum îţi dă putere. (ca într-o tranşă halucinantă se apucă de pictat; liniile sunt trase fulgerător pe pânză, culorile sunt puse în neştire)
ARTISTUL (cu răsuflarea întretăiată): Acum… repede ,Doamne… dă-mi puteri s-o prind aşa cum este acum… vie! Galateea ,(tare) mă simţi? Mă auzi? (pauză; i se aude răsuflarea şuierătoare) Eu te văd, îţi văd buzele, (pensula i se mişcă născând conturul buzelor) îţi aud respiraţia! (mai tare) îţi aud sângele cum pulsează în vene… şi pe el vreau să-l pictez… (se aud bătăi în uşă)
BĂTRÂNA ( i se aude vocea): Auguste!… (tace) Auguste! Mă auzi ,Auguste!
ARTISTUL (a cărui comunicare cu lumea exterioară este total întreruptă): Simt cum prinzi viaţă, Galateea! Iubita mea, de data aceasta portretul tău va învia… (rar) o ştiu dinainte!… Simt…
BĂTRÂNA (rugător): Auguste! Deschide ,copilul meu… (pauză) Auguste, să nu faci vreo prostie… Auguste!
ARTISTUL (mai lucid): Simt că de data aceasta te prind, (tare) simt realitatea cum învie sub penelul meu !(urlând fericit) Doamneee! Acesta să fie momentul meu unic, supremul meu moment!
ARTISTUL (urlând de fericire, lucrând îndârjit): Simt în mine puteri fără seamăn, cum s-au dezlănţuit şi nimeni şi nimic nu le mai poate opri.
BĂTRÂNA (voce stinsă): Auguste… copilul meu ,să nu faci vreo prostie…
ARTISTUL (se dă o clipă înapoi pentru a privi tabloul; un moment pare lucid): Doamne!… Simt că de data aceasta o să reuşesc… o s-o învii… Galateea… (se apucă din nou de lucru, tabloul pare a se alcătui linie cu linie; lumina va scădea încet, încet, pe scenă)
ARTISTUL: Galateea! Te văd înaintea ochilor… vie… frumoasă… aşa cum erai tu. (tare) Ridică-te şi umblă ,Galateea! Aşa cum s-a ridicat Hristos din morţi. Ridică-te şi umblă, iubita mea. (artistul abia se mai vede în întunericul care inundă scena)
BĂTRÂNA (tot mai stins): Auguste… Copilul meu…
ARTISTUL (cu voce obosită, fără vlagă): Ridică-te ,Galateea! Aşa,iubito… acum umblă, vino acasă!
BĂTRÂNA: Auguste… Copilul meu…
ARTISTUL (voce scăzută): Doamne ,ce obosit mă simt. E ca şi cum n-aş mai exista…
(tare) Poate că într-adevăr nici nu mai exist… din bietul meu trup n-a mai rămas nici un strop de materie.

Partea întâi
Scena 3

A treia zi, atelierul artistului se luminează treptat. Pe peretele din faţă se vede tabloul Galateei în mărime naturală, de o frumuseţe neobişnuită. Impresia că femeia apare în tablou, descinde în atelier, că arta a făcut-o vie, carnală, este atât de puternică încât te copleşeşte. Artistul se vede căzut, ghemuit la picioarele tabloului.

BĂTRÂNA (bătând în uşă): Auguste… Auguste… băiatul meu.
ARTISTUL (tresare)
BĂTRÂNA: Auguste, trezeşte-te! Ştiu că dormi, ţi-am auzit răsuflarea.
ARTISTUL (trezindu-se, în primele momente pare buimăcit): Doamne… unde sunt?
BĂTRÂNA: Auguste ,ţi-am auzit glasul!
ARTISTUL (se ridică somnambul în picioare): Da, mamă, te aud.(pauză, revenindu-şi)
Doamne, ce e cu mine?
BĂTRÂNA: Auguste!
ARTISTUL (dând cu ochii de tablou, rămâne împietrit, extaziat): Galateea !… Dumnezeule! Ea e!… E vie!
BĂTRÂNA: Deschide ,te rog.
ARTISTUL (rămâne în extaz): Da ,mamă ,te-am auzit, deschid acum. (fără să-şi poată lua ochii de la tablou) Eşti îngrozitor de frumoasă! Şi mai ales eşti vie.
BĂTRÂNA: Auguste…
ARTISTUL: Doamne, ce vie eşti! Niciodată n-ai fost atât de vie, atât de fericită!
BĂTRÂNA: Auguste!
ARTISTUL (revenind la realitate): Da ,mamă, imediat.(merge şi deschide)
BĂTRÂNA (pătrunzând îngrijorată în atelier, dă să-l îmbrăţişeze; privirea i se loveşte de tablou; speriată): Auguste…! (uită să-l mai îmbrăţişeze) Auguste, ce e asta?
ARTISTUL (privind şi el pierdut opera): Ştii bine ,mamă. Nu vezi?
BĂTRÂNA (ducându-şi mâna la gură): Dumnezeule! Pare mai vie decât în realitate. (se opreşte fascinată de tablou; ar vrea să-l pipăie dar îi este teamă)
ARTISTUL: E vie, mamă. Priveşte, dacă pui mâna pe el vei simţi sângele zvâcnind în trup. Priveşte-i chipul, nu vezi ce fericită este?
BĂTRÂNA: Mi-e teamă să nu-mi pierd minţile ,Auguste. Mi se pare mai degrabă un vis macabru.
ARTISTUL: Galateea e vie ,mamă. Am sculat-o din morţi, acum e în drum spre casă.
BĂTRÂNA (îl priveşte îngrozită ,făcându-şi cruce): Doamne Dumnezeule, ajută-ne!
ARTISTUL: E vie ,mamă! Va veni şi te va îmbrăţişa.
BĂTRÂNA (atingându-l, încercând să-l mângâie): Auguste, să avem grijă să nu ne pierdem minţile. Nu ştiu de ce am impresia că s-a întâmplat o nenorocire.
ARTISTUL: (încercând s-o oprească): Nu vorbi aşa ,mamă. Ce-am făcut eu este un lucru înspăimântător de mare. Poate că prin mine, pentru prima dată în istorie, arta şi-a atins idealul său, acela de a crea viaţa.
BĂTRÂNA (încercând să-şi revină): Auguste, trebuie să coborâm cu picioarele pe pământ.
ARTISTUL: Dacă e adevărat ,mamă, că viaţa a apărut din lut, tot atât de adevărat este că ea nu trebuie să se mai întoarcă în pământ.
BĂTRÂNA: Dar unde, copilul meu?
ARTISTUL: Să zboare, mamă. În cer, în univers, acolo unde trebuie să se întoarcă…
BĂTRÂNA : (după un timp): De două săptămâni n-ai mai ieşit din atelier…
ARTISTUL: (ştergându-se pe mâini): Ai dreptate… astăzi se împlinesc exact două săptămâni de când am auzit vestea nenorocită… (pauză) Acum pot să ies, să văd lumina zilei… (tare) să mănânc, să mă îmbăt .
BĂTRÂNA: (aruncându-şi o privire prin atelier): Doamne ,ce îngrijorată am fost zilele acestea. Dacă nu ţi-aş fi auzit respiraţia şi sforăiturile tale de urs aş fi crezut că ţi-ai pus capăt zilelor.
ARTISTUL : (pregătindu-se să iasă): Arta trebuie să recreeze viaţa ,mamă ,nu să o distrugă. Fără artă lumea aceasta n-ar rezista vie o fracţiune de secundă, s-ar prăbuşi.
BĂTRÂNA: Înainte de a merge la plimbare va trebui să mănânci.
ARTISTUL: Să mai arunc o privire ,mamă… (pauză) E aidoma cum am visat-o eu. Doamne, ce vie este… !
BĂTRÂNA: Mai bine ieşim să mâncăm undeva.
ARTISTUL: Da, şi apoi mergem la gară s-o aşteptăm. (cei doi dispar; scena se scufundă treptat în întuneric.)

Partea întâi
Scena 4

Scena se luminează pe nesimţite. Artistul pătrunde în atelier.

ARTISTUL: Nu m-am înşelat. Deci e adevărat. Doamne ,ce vie este…! (pauză)
ARTISTUL: (aşezându-se pe trepied, în faţa tabloului): Cât am ieşit tot timpul m-am îndoit. Mi s-a făcut o frică îngrozitoare, iubito, că s-ar putea să fi fost un vis, (rar) o născocire… Dar n-a fost aşa. Eşti adevărată şi vie… mai vie decât orice femeie. Nu voi pleca de lângă tine, voi dormi şi voi mânca la picioarele tale.
BĂTRÂNA : (bătând la uşă, apoi intrând): Auguste, copilul meu… a venit Michele să te vadă.
ARTISTUL: Nu sunt acasă pentru nimeni, mamă. Roagă-l pe Michele să mă ierte, în afară de tine n-are voie nimeni să mă vadă.
BĂTRÂNA: Te roagă bătrâna ta mamă…
ARTISTUL : (contemplându-şi opera): E ultimul meu cuvânt. (bătrâna iese; artistul se întinde la picioarele tabloului, poziţie în care va adormi)
ARTISTUL: Ştiu sigur că opera mea e vie, că Galateea mă caută, că vine acasă… acum în clipele acestea… Şi totuşi de ce o aştept? De ce mă îndoiesc? (pauză) Doamne ,ce chin! Ce greu îmi este sufletul! (pauză) De fapt cred că îmi este teamă că nimic din ce-am sperat nu este adevărat… (lumina se stinge încet, încet)

Partea întâi
Scena 5

Atelierul e scufundat în întuneric. De undeva se aud bătăi în uşă. Penumbra începe să se înfiripeze, se întrezăresc obiectele din atelier. Pe peretele din faţă se vede vag tabloul Galateei. La picioarele lui trupul artistului dormind. Se aude concret şi reţinut o cheie învârtindu-se în broasc
Din spatele tabloului Galateei, care este atârnat în dreptul unei uşi, se vede apărând o femeie. Lumina va creşte abia perceptibil, apoi se opreşte lângă Pigmalion care doarme la picioarele tabloului. Femeia va face câţiva paşi prin atelier, nedorind să-l trezească, se va aşeza într-un şezlong ,unde va adormi.

Partea întâi
Scena 6

A doua zi, aceeaşi imagine. Cel care se trezeşte primul este artistul, când o zăreşte pe Galateea, dormind în şezlong are un moment de uluire. Se freacă la ochi ca şi cum ar dori să se trezească dintr-un vis care l-a consternat. Într-un târziu se va aşeza în genunchi lângă femeia iubită.

ARTISTUL : (încercând să o mângâie, pare uluit): Doamne, deci e adevărat! Galateea, iubita mea… Ai venit?! În carne şi oase…
GALATEEA : (care se trezeşte, zâmbeşte uşor, fericită)
ARTISTUL: Iubito… Bine ai venit acasă!
GALATEEA (luându-i mâna şi sărutându-i-o): Iubitule, şi acum mi se pare un vis, dar totul este adevărat. Să nu te îndoieşti o clipă.
ARTISTUL: (sărutând-o): Da, ştiu că totul este adevărat.
GALATEEA: Am venit azi noapte cu trenul de unu, am intrat pe uşa din dos… dormeai, şi n-am vrut să te trezesc.
ARTISTUL: Trebuia să mă trezeşti.
GALATEEA: E mai bine aşa, apar ca dintr-un vis.
ARTISTUL: Cât e ceasul?
GALATEEA: Nouă.
ARTISTUL: Peste puţin timp va veni mama cu masa. Cred că trebuie să o pregătesc, altfel se va întâmpla cine ştie ce…
GALATEEA : (aprobând, surâzându-i): Ai dreptate. Du-te s-o pregăteşti. (artistul iese; Galateea se va ridica în picioare, oftează fericită; face câţiva paşi prin cameră şi se va opri în faţa tabloului care o reprezintă; expresia de îngrijorare şi panică îi pune stăpânire încet, încet pe chip)

Partea întâi
Scena 7

Aceeaşi imagine.

ARTISTUL: (pătrunde în atelier val vârtej): Gata,am convins-o, e nebună de fericire!
BĂTRÂNA : (tremurând): Nu pot să cred! Nu pot să cred! (îmbrăţişându-şi nora) Copila mea, copila mea… Doamne Dumnezeule!
GALATEEA : (îmbrăţişând-o): Mamă…!
ARTISTUL (fericit): Gata, ajunge… Atâtea pupături n-am văzut în viaţa mea.
BĂTRÂNA: Stai jos, copila mea, mă aşez şi eu aici. (îşi duce mâna la piept) Doamne, cum îmi bate inima.
GALATEEA (zâmbind): Şocul a fost greu. După atâta tăcere voi intra în normal.
BĂTRÂNA: Deci e adevărat? Adevărat?!
GALATEEA: Fac şi eu eforturi să cred că totul e adevărat, că sunt vie, nici nu-mi vine să cred. Surâd tot timpul ca o tâmpă.
BĂTRÂNA: Mari sunt puterile Domnului. Aş vrea să mergem astăzi la biserică ,fetiţa mea.
GALATEEA: Poate, e o idee bună ,mamă. (pauză) Deşi cred că Dumnezeu n-a avut nici o contribuţie.
BĂTRÂNA: Nu vorbi aşa. Trebuie să fie o întâmplare rarisimă. În comunicatul care a apărut în ziare n-a fost dat nici un supravieţuitor… Doamne, cum am stat zilele acelea lângă aparatul de radio ca să căpătăm ştiri. M-am rugat în gând.
GALATEEA (gânditoare): Da… o întâmplare cred că a fost.
BĂTRÂNA: Trebuie să-i anunţăm acum pe părinţii tăi.
GALATEEA (gânditoare): M-am gândit. Dar nu trebuie să-i anunţăm printr-o telegramă.
ARTISTUL: Exact, de asta trebuie să mă ocup eu ,iubito, şi tot eu mă voi ocupa şi de masă. (iese)
BĂTRÂNA: Doamne, ce miracol…
GALATEEA (privind îngrijorată tabloul)
BĂTRÂNA: Ce ai?
GALATEEA: Nu ştiu. (palidă) E un sentiment confuz de panică şi de angoasă. Mi-e teamă că totul nu-i decât o iluzie… că nimic nu e adevărat.
BĂTRÂNA (venind lângă ea): Biata de tine. E de mirare că nu ţi-ai pierdut minţile, că n-ai înnebunit. Tot timpul cât ai lipsit mi-a fost teamă să nu se întâmple acelaşi lucru cu Auguste. Acum a trecut totul, o să ne obişnuim.
GALATEEA: Când a făcut tabloul acesta?
BĂTRÂNA: Zilele astea… alaltăieri l-a terminat.
GALATEEA : (palidă, obsedată): Nu ştiu de ce mă fascinează şi mă nelinişteşte. E ca şi cum şi-ar bate joc de mine…
BĂTRÂNA : Galateea ,nu vorbi prostii, e un tablou reuşit.
GALATEEA : (tristă): E uluitor de reuşit, mamă…
ARTISTUL : (apărând cu un platou): Gata masa…! Şuncă, jambon şi cafea cu lapte. (aşezând platoul pe masa din mijlocul atelierului) Aşezaţi-vă în jurul meu.

Partea întâi
Scena 8

Cei trei se aşează în jurul mesei. Mănâncă.

GALATEEA: Auguste, vreau să ştiu dacă tabloul l-ai terminat acum trei zile?
ARTISTUL: (înfulecând): E grozavă. Eu trebuie să recâştig terenul pierdut.(mică pauză) Da, iubito, şi-ţi spun şi, când. După amiază, la ora cinci, atunci am terminat tabloul, iar tu ai înviat din morţi.
GALATEEA : (palidă): Deci e adevărat? (pauză)
ARTISTUL: Da.
GALATEEA: Atunci m-am putut mişca. Am avut realmente impresia că mă scol din morţi.(se ridică în picioare, ca şi cum ar avea un moment de clarviziune) Te vedeam în minte, limpede… numai că eram moartă, inertă, nu ştiu cum să vă spun. Şi atunci am auzit vocea ta… “Galateea ! te văd înaintea ochilor. Ridică-te şi umblă, iubita mea! Aşa cum s-a ridicat Hristos din morţi! Ridică-te şi umblă ,Galateea !” (oprindu-se în loc şi privindu-l în faţă)
ARTISTUL (o priveşte uluit).
GALATEEA: Exact acestea au fost cuvintele pe care le-ai rostit ,Auguste.
ARTISTUL: Da… (gânditor) aşa este. Exact aceste cuvinte, îmi amintesc precis… era ca şi cum s-ar fi dezlănţuit în mine nişte energii cumplite care îmi torsionau trupul şi spiritul ca un sorb.
BĂTRÂNA: Copiii mei, (pauză) nu vreţi să spuneţi că portretul ăsta…?
ARTISTUL (aşezându-se): Ba da ,mamă.
BĂTRÂNA: Galateea !
GALATEEA : (aşezându-se şi ea tristă): Acesta e adevărul.
ARTISTUL: Puterea artei este fantastică, mamă. Parcă ţi-am explicat o dată. (pauză) Tot acest univers de fiare ,rotiţe şi curele de transmisie care este civilizaţia umană, s-ar prăbuşi dacă n-ar fi susţinut de artă.
BĂTRÂNA: Tu trebuie să crezi asta, pentru că eşti artist. Dar Galateea ?
GALATEEA: Printr-un noroc, de fapt un adevărat miracol, am avut şansa să mă agăţ de un fel de pernă de aer. A fost o întâmplare de unu la un miliard de cazuri. (pauză) Nu ştiu de unde a apărut perna aceea. După aceasta am avut norocul să cad printre crengile a doi pini… apoi am zăcut o săptămâna şi ceva în nesimţire. Acum trei zile i-am auzit vocea lui care m-a trezit şi mi-a poruncit să mă ridic. (amândoi o privesc cu răsuflarea tăiată) Asta a fost tot.
BĂTRÂNA: Să nu-L supăram pe Dumnezeu ,copiii mei, aici e mila Celui de sus.
GALATEEA : (gânditoare, tristă): Mă întreb ,Auguste, dacă n-ar fi fost pinii şi perna de aer, dacă trupul mi-ar fi devenit o masă de oase şi sânge amestecate? Atunci mă mai puteai învia? (se lasă o tăcere adâncă)
ARTISTUL: Cred că da, Galateea. (din nou tăcere)
BĂTRÂNA: Să ne fie de bine ,copii. Respectaţi-mi măcar bătrâneţea şi în prezenţa mea nu mai vorbiţi de asemenea aiureli. (atinge masa) Cum poate învia o operă de artă un mort la mii de kilometri?
GALATEEA: Imaginează-ţi, Auguste, în cădere n-am dat drumul din braţe poşetei în care aveam banii…
ARTISTUL: Da…
GALATEEA: Altfel n-aş fi avut bani să ajung acasă. (ridicându-se) Lasă-mă pe mine ,mamă , să-l duc eu.
BĂTRÂNA : (ieşind cu platoul): Nu, nu, vă las să vă mai odihniţi o oră, apoi vom merge la biserică, unde îi vom plăti preotului o slujbă.

Partea întâi
Scena 9

Cei doi rămaşi singuri, tăcere apăsătoare.

GALATEEA : (plimbându-se prin atelier): Ştii ce impresie am ,Auguste?
ARTISTUL : (aşezându-se în fotoliu; privirea îi este obsedată de tablou): Da?
GALATEEA : Că pentru mine viaţa nu e viaţă, o viaţă omenească… viaţa unei femei adevărate.
ARTISTUL(preocupat): Da…
GALATEEA : Mă simt o marionetă. Viaţa mea e viaţa unei marionete, marioneta unei opere.
ARTISTUL : (tresărind, privind-o): Ce-ai spus? E o nerozie ,Galateea… Cum poţi crede aşa ceva? (pauză) Ar trebui amândoi să-i mulţumim acestui tablou ca unui Dumnezeu, cum zice mama. Căci el ne-a salvat. Pe mine ca artist şi pe tine ca viaţă.
GALATEEA : (privind într-un fel ciudat tabloul): Pe tine ca artist genial. Iar pe mine… ca pe o marionetă.
ARTISTUL : (privind-o mirat): Galateea…!
GALATEEA : (aşezându-se în celălalt fotoliu): Doamne ,ce obosită mă simt.
ARTISTUL: Ai dreptate, şi eu mă simt la fel. Ce-ar fi să ne culcăm.
GALATEEA : Nu ,(pauză) astăzi aş vrea să hoinărim. Îţi mai aminteşti cum hoinăream odinioară?
ARTISTUL : (bine dispus): Ca nişte derbedei… bună idee.
GALATEEA: Ca cei mai frumoşi derbedei din lume, iubitule.
ARTISTUL : Iar mama va merge la biserică unde va asista la o slujbă.
GALATEEA (pregătită de plecare): Eu sunt gata. (ies amândoi)

Partea întâi
Scena 10

Peste câteva zile. Galateea intră gânditoare în atelier.

GALATEEA : (aşezându-se în faţa tabloului): De ce mă fascinează? Şi de ce mă simt atât de umilită? Cine eşti de fapt? O simplă pânză. Eşti spirit? (pauză) Mă simt mereu dedublată, ca şi cum ar fi două trupuri luptându-se pentru acelaşi suflet. (pauză, dureros) Şi sufletul senin se află în tine… senin, bun, etern. (tare) Eu sunt un biet trup fără suflet.
GALATEEA : (aşezându-se în fotoliu; privind-o ca şi cum ar vrea să se contopească cu cealaltă): De aceea te urăsc, iar pentru asta mă simt ca şi cum aş fi păcătuit. (tăcere) Cât n-aş da să fiu o simplă pânză. (tăcere) Îmi e teamă de tine, mă simt complexată când intru aici. Dacă nu mi-ar fi teamă că în clipa în care te-aş distruge viaţa mea s-ar termina, te-aş tăia în bucăţi.
ARTISTUL : (intrând): Galateea, ce faci aici?
GALATEEA: Vorbesc cu mine însămi.
ARTISTUL: Aş vrea să mă fi înşelat, mi se pare că tabloul acesta te indispune.
GALATEEA (privindu-l tulburată): Aşa e.
ARTISTUL: Întotdeauna când intri în atelier chipul îţi este contorsionat de o suferinţă ciudată.
GALATEEA (gândindu-se): Auguste, dacă te-aş ruga să vindem casa şi atelierul şi să ne mutăm în alt oraş… Mi-ai satisface această dorinţă?
ARTISTUL (după un timp): Nu ,Galateea, aici m-am născut.
GALATEEA: Înţeleg… Atunci aş vrea să-mi dai voie ca tabloul acesta să-l împachetăm şi să-l ducem în pod, ca şi pe primul.
ARTISTUL: Aş vrea să-l păstrez pentru mine. Când lucrez ,dacă privesc la el, mă inspiră.
GALATEEA : Simt în mine dorinţa de a-l distruge.
ARTISTUL : (aşezându-se lângă ea): Aceeaşi reacţie ai avut-o şi faţă de primul tablou.
GALATEEA: Vezi ,iubitule, pe când eu voi îmbătrâni, această femeie va arăta mereu tânără şi superbă. Când eu nu voi mai fi ea îşi va bate joc în continuare de mine.
ARTISTUL : (gândind): Deci asta te frământă pe tine?
GALATEEA: Da ,iubitule, şi multe altele…
ARTISTUL: Bine, hai să mergem. Vom vedea ce e de făcut.
GALATEEA (ridicându-se): Şi altceva mă mai chinuieşte ,Auguste… Că între mine şi această Galatee, tu o vei iubi întotdeauna mai mult pe ea.
ARTISTUL: Nu vreau să te mai aud spunând asemenea nerozii!
GALATEEA: Mă chinuieşte acest gând ,că sunt o femeie trecută în planul doi, Auguste… (luându-i mâna)
ARTISTUL: Tu nu înţelegi că pentru tine am făcut totul.
GALATEEA: Iubitule, du-mă undeva departe. Să uit de toate. Să mă bucur de aer, de lumina, de viaţă.
ARTISTUL : (sărutându-i mâna): Îţi promit. La toamnă o să plecăm în America de Sud.
GALATEEA : (sărutându-l): Îţi mulţumesc!

Partea întâi
Scena 11

ARTISTUL (intrând în atelier, se urcă pe un scaun pentru a coborî tabloul): Nu, nu, arta nu e mai presus decât viaţa. Arta trebuie să se subordoneze vieţii.
ARTISTUL (privind tabloul): Şi totuşi, arta nu trebuie să fie un simplu instrument
(pauză). N-am ce să-ţi fac ,iubita mea… Deşi aş vrea să te mai privesc mult timp, te voi împacheta să te încui într-o ladă.
ARTISTUL (meditativ): Deşi mă simt vinovat faţă de tine, Galateea… (privind tabloul) Tu m-ai urcat pe cea mai înaltă culme a artei, fără tine aş fi un biet mâzgălitor de pânze, ca majoritatea pictorilor francezi. (făcând tabloul sul) Fie ce-o fi… Dar viaţa înaintea artei. (lumina se stinge treptat)

( Va urma )

ŞTEFAN DUMITRESCU

(piesă de teatru)

Imaginea unei fundături de lume, pare a fi un loc unde se aruncă gunoaiele. O ceaţă murdară bântuie pe acest meleag al tenebrelor. O pală de ceaţă împinsă de vânt ne dezvăluie imaginea înfricoşătoare a unui cazan de smoală sub care arde flacăra unui foc. De bună seamă că ne găsim în infern. Deasupra cazanului vedem aplecate două mogâldeţe de oameni. După cum stau aplecate deasupra cazanului din care ies aburi, ne dăm seama că au mâinile legate la spate. Departe se aude iar huruitul unor ziduri care se surpă. Apoi se lasă o linişte de gheaţă, înspăimântătoare. După mult timp o vedem pe una din mogâldeţe mişcându-se. tuşeşte cavernos, adânc.

MOGÂLDEAŢA : (gemând) Mor, mor… O Doamne, iartă-mă, iartă-mă, Doamne, că n-am ştiut ce fac.(începe să tuşească)
CEALALTĂ MOGÂLDEAŢĂ : (geme) Ooooo…ooo (tuşeşte chinuindu-se, apoi începe să se vaiete) Aoleuuuu” Văleuuuuu, văleuuuuu!
MOGÂLDEAŢA : (icnind) Numai de n-ar veni ticălosul acela, să înteţească focul!
CEALALTĂ MOGÂLDEAŢĂ : (tuşeşte) Nu…Nu şi nu ! Numai datorită dumitale, tovarăşe Gorbaciov am ajuns eu aici (tuşeşte)…Datorită dumneavoastră, tovarăşe Gorbaciov am ajuns noi aici, vai şi amar de zilele noastre !
GORBACIOV : O, Doamne, ce chin îngrozitor.(pauză, tuşeşte) Ei, datorită mie, tovarăşe Iliescu. Erai agent KGB din anii 50’, Ceauşescu ştia asta…şi apoi, eşti la fel de satanic ca şi mine. L-am slujit pe Satana amândoi, şi oricum tot aici în iad am fi ajuns cu toţii.
ILIESCU : (geme) Parcă aşa cu focul stins sub cazan este mai bine, mai poţi să mai respiri (se-neacă)
GORBACIOV : Şi când te gândeşti că aşa o să stăm o veşnicie (tuşeşte, se-neacă)
ILIESCU : Dracu a crezut că viaţa pe pământ este doar o anticameră a vieţii care urmează după moarte, că Dumnezeu ne-a dat viaţă pe pământ doar ca o pregătire pentru viaţa de după moarte! (mică pauză) Cine a ştiut !
GORBACIOV : Mama lor de ticăloşi, de porci satanişti, Marx şi Lenin, jidani satanişti…Ei m-au nenorocit. Că dacă nu-i citeam în tinereţe…
ILIESCU : Şi dumneavoastră m-aţi nenorocit pe mine, tovarăşe Gorbaciov . Că dacă n-aţi fi venit la putere, la Moscova şi dacă na-ţi fi pus KGB-ul să-l răstoarne pe Ceauşescu, în decembrie 89, când am omorât atâţia tineri şi atâţia copii degeaba, şi am mai făcut şi alte trăsnăi după aceea (în momentul acesta vedem apărând din ceaţă o mogâldeaţă cu o spinare de lemne în cârcă)
MOGÂLDEAŢA : În sfârşit, recunoşti, ticălosule? (după voce pare a fi Ceauşescu, mogâldeaţă care răstoarnă lemnele)
GORBACIOV : Tovarăşe Ceauşescu, te rog mult de tot, mai aşteaptă puţin, nu pune chiar acum lemne pe foc.
CEAUŞESCU : (îşi trage sufletul) Tu mă rogi, Iliescule, să nu pun lemne pe foc? Tu-ţi mama ta de ţigan ordinar!
ILIESCU : (tuşeşte gata să-şi vomeze bojocii) parcă tu nu te-ai trage tot din familie de ţigani…
GORBACIOV : Te rog mult de tot, tovarăşe Ceauşescu. Nu pune lemne imediat pe foc. Mai stai şi te mai odihneşte.
CEAUŞESCU : (se înfurie brusc, începe să dea cu picioarele în Iliescu) Tu-ţi mama ta de criminal, de jigodie, de agent KGB! (dă în el până oboseşte, gâfâie)
ILIESCU : (geme, apoi urlă) Aaa ! Aaa ! Auuuu! Nu mai da, ticălosule, nu mai da că eu nu te-am chinuit pe tine aşa. Te-am împuşcat repede, ca să nu mai suferi, să-ţi fac un bine.
CEAUŞESCU : (şi mai înfuriat pune mâna pe un lemn şi dă în el cu sete) Mi-ai făcut un bine, ai? (a obosit, gâfâie) Nemernicilor, javrelor!
GORBACIOV : (moale) Linişteşte-te, tovarăşe Ceauşescu, ce a fost, a fost…ai dumneata milă.
CEAUŞESCU : (se-nfurie şi mai rău) Milă, ai? Milă! Ţie ţi-a fost milă, porc de rus, când m-aţi împuşcat, ţie ţi-a fost milă?(începe să dea cu picioarele în el) Tu-ţi mama ta de jigodie, de criminal, de francmason satanist.(a obosit, îşi trage sufletul)
GORBACIOV : (geme) Fă-ţi doamne milă de noi!
CEAUŞESCU : (se apleacă şi pune lemne pe foc) Fir-aţi a dracu de nenorociţi, de criminali, aţi nenorocit popoarele, aţi distrus economiile. Lasă că te învăţ eu minte. Te învăţ eu minte, tovarăşe Mihail Gorbaciov, secretar general al PCUS, al URSS(pronunţă urss) , te învăţ eu minte, francmason împuţit.(pune lemne pe foc, flăcările încep să joace. Acum feţele celor trei încep să se vadă şi mai bine. Ceauşescu îi trage câteva picioare icnind lui Gorbaciov)
ILIESCU : (înfuriat) Nu mai da, mă dobitocule în el, nu-ţi ajunge că stă tot timpul cu ochi şi gura în cazanul cu smoală?
CEAUŞESCU : (întorcându-se spre Iliescu îi dă I lui câteva picioare) Mama ta a dracului de ţigan de Dunăre, tot nu te-ai învăţat minte, ai? (ia un polonic din cazanul cu smoală şi îi toarnă în cap)
ILIESCU : (urlă de durere) Auuu! Auuuu!
GORBACIOV : (îngrozit) Eu te rog să mă ierţi, tovarăşe Ceauşescu. Recunosc că am greşit… Fie-ţi milă de noi, că şi noi am murit împuşcaţi…ca dumneata.
CEAUŞESCU : (aspru) Te rog să vorbeşti cu mine respectuos. Mişa, nu la pertu. Că nu am ajuns să mă trag la şireturi cu unul dintre cei mai mari criminali ai omenirii!(în momentul acesta începe să se cutremure pământul. Toţi trei privesc îngroziţi)
ILIESCU : (privind meditativ) Dumnezeule, ce o mai fi şi asta?
CEAUŞESCU : /după mult timp, trist) Ce să fie, ticăloşilor? Criminali ai omeniri. (oftând) S-a mai prăbuşit o dată zidul.
GORBACIOV : (tresărind) Care zid?
CEAUŞESCU : (expresia feţei I-a devenit caldă) dumneata nu ştii, tovarăşe Gorbaciov. La noi, la români, în istoria noastră, exista o legendă, îi spune legenda meşterului Manole. Jigodia şi ţiganul ăsta(arată spre Iliescu) o ştie.
GORBACIOV : (îl priveşte trist)
CEAUŞESCU : Un domnitor român, Negru Vodă, a vrut să ridice la curtea de argeş o biserică măreaţă, cum nu a mai fost alta. Au ridicat meşterii temelia, zidul, dar ce ridicau ziua se sfărâma noaptea. Şi asta a ţinut mult timp. meşterii erau îngroziţi, disperaţi. Până când I-a venit ideea Meşterului Manole de a o jertfi pe soţia, fiica, prima femeie care va veni dimineaţă să aducă mâncare. Prima femeie care a venit a doua zi de dimineaţă cu mâncarea a fost Ana, soţia meşterului cel mare, a lui Manole. Şi zidarii au zidit-o pe Ana în zid, bucuroşi că nu-şi zidesc propriile soţii. Şi din acel moment nu s-a mai surpat zidul şi astfel s-a ridicat în ţara românească cea mai grozavă mănăstire. (tace un timp) Dar nu este aşa, adevărul este invers.
ILIESCU : (care îl ascultase cu atenţie) Ba aşa a fost.
CEAUŞESCU : (se aşează pe lemne) Vedeţi dumneavoastră, biserica, mănăstirea simbolizează ţara, poporul român. Românii au visat din totdeauna să-şi ridice şi ei o ţară frumoasă, sfântă ca o biserică. În care să fie fericiţi. Dar nouă, românilor, ne place să ne minţim. Suntem un popor sinucigaş şi mincinos căruia îi place să mintă. Şi pentru că nu suntem în stare să ne împlinim visul, adică să realizăm o ţară mare şi puternică, în care să fim stăpâni şi fericiţi, atunci ne-am minţit pe noi înşine că am înălţat aceea biserică, aceea ţară şi am visat în închipuirea noastră că am realizat-o. În realitate, zidul, mănăstirea, această mare şi unică metaforă a istoriei noastre, a continuat să existe, să se surpe la nesfârşit. Înţelegeţi?(se ridică. Arată foarte trist)
GORBACIOV : Este foarte profund ceea ce aţi spus.
CEAUŞESCU : (gânditor) Da, este foarte profund…şi dureros. Poporul român şi ţara aceasta sunt zidul acela din legendă, care SE DĂRÂMĂ LA NESFÂRŞIT… Pentru că aşa este blestemul.
ILIESCU : (tuşeşte) Păi da. Nu-l asculta pe analfabetul acesta tovarăşe Gorbaciov.
GORBACIOV : Dacă aş fi ascultat eu de Ceauşescu de la început şi astăzi aş fi fost tot secretar general al PCUS , iar uniunea sovietică ar fi tot la locul ei. Şi ar fi linişte în lume.
CEAUŞESCU : (trist) Asta este. Istoria poporului român seamănă cu zidul care se dărâmă. Am realizat marea unire de la 1918. În 1940 zidul iar s-a dărâmat, şi am pierdut Bucovina, Basarabia şi Ardealul. După 1965 în România s-a muncit mult. Am ridicat o industrie, o economie gigantică. M-aţi omorât pe mine în 1989, zidul iar s-a prăbuşit, s-a dus dracului, s-a ales praful de tot ce a muncit poporul timp de 25 de ani.
ILIESCU : Este exact ce am vrut noi.
CEAUŞESCU : Ştiu. Sunteţi amândoi francmasoni, sunteţi satanici şi rolul vostru pe pământ a fost să aduceţi numai minciuni şi dezbinare. Şi aţi adus slavă Domnului. DA, vedeţi vi dacă sunteţi nişte simpli criminali, staţi în lanţuri deasupra cazanului cu smoală, pe când eu, împuşcatul vostru pe mine m-au pus în iad un fel de şef peste voi. Eu mai ies, mai dau o fugă prin rai, vin să mai dau şuturi până mă satur, mai stăm de vorbă, pe când voi, o să staţi toată eternitatea aşa.(pune lemne pe foc) Şi acum mai trebuie să am grijă şi de voi, vreau nu vreau. E şi asta ca o pedeapsă.
GORBACIOV : (se asfixiază, tuşeşte) Nu mai băga lemne, tovarăşe Ceauşescu, că murim, ne asfixiem.
CEAUŞESCU : (încălzindu-se la foc) Şi când te gândeşti că în momentul ăsta, sus, pe pământ, poporul român este ca şi dispărut. Ţiganii sunt de trei ori mai mulţi decât românii, iar ce a fost industria odinioară nu am mai rămas nimic. DA nici cu ruşii tăi. Gorbaciove, nu mi-e ruşine, că toată Rusia este un pârjol de războaie civile.(în momentul acesta se aude din nou, prelung huruitul zidului, care se surpă parcă la nesfârşit)

( Urmare)

TABLOUL II

POVESTITORUL

E noapte. Cortul Domnesc este păzit de câţiva soldaţi.În celelalte planuri se desfăşoară zecile de corturi ale oastei. În planul secund al scenei se văd apele Oltului învolburate şi în spate contururile munţilor. Se văd contururile bisericii începute. Se aud cântece de păsări de noapte. Mircea cel Bătrân are un somn zbuciumat. În visul lui, la un moment dat, apare în cort o fată în alb.

SCENA 1.

( Întreaga acţiune a scenei se petrece în visul lui Mircea cel Bătrân. ) .

CORUL PATRULEI
( Printre corturi.). În corturi dorm oştenii În pădure dorm buştenii, Somnul tuturor le place Fiindcă peste tot e pace.
POVESTITORUL
Mircea cel Bătrân doarme.Toată acţiunea ce urmează se petrece în visul Domnitorului.Acesta se ridică pe marginea patului. Undeva în colţul cortului se distinge silueta unei felei îmbrăcată în alb.
MIRCEA CEL BĂTRÂN
( Discuţia se poartă pe un fundal care creiază senzaţia de vis.).
Cine eşti de ai venit la mine?
Doreşti să-mi aminteşti că am învins la Rovine?!
Victoria mi-a fost deşeartă, sunt fără ţară.
Vlad şi alţi boieri tronul mi-l uzurpară
Şi din Ungrovlahia mă alungară,
Dar mica mea oştire mă urmează
Credincioasă şi vitează!
Dar spune, cine eşti şi ce doreşti?
COZIA
Mărite Voievod, aceste locuri de iubeşti Atunci trebuie să ştiI că tabăra Măriei-Tale Doarme într-o sfântă vale.
MIRCEA CEL BĂTRÂN Dar cine eşti ? Spune odată!
COZIA
Vezi muntele acela? Sunt a lui fată,
Mă numesc Cozia şi vreau să-ţi spun
Că noi cei de pe aici îţi zicem Mircea cel Bun,
Somnul de ţi l-am tulburat mă doare,
Dar să şti că prin această vale
A trecut şi Măritul Traian Împărat!
MIRCEA CEL BĂTRÂN
Şi…pentru asta m-ai tulburat!?
COZIA
( Palidă se retrage în penumbra cortului. I se vede doar faţa.).
Mă ierte voievodul, eu doresc să-i spun Că e bines ă mărească biserica începută De domnul Radu, ctitor şi bun Cârmuitor în Valahia decăzută. E loc pentru o mare mănăstire Să fie pomenire
Pentru tatăl Domniei Tale Radu Să ştie întregul norod De Mircea Mare Voievod.
MIRCEA CEL BĂTRÂN
Gândul e bun şi am să trec la fapte…
COZIA
Meşterii de pe aici abia aşteaptă!
MIRCEA CEL BĂTRÂN
Când am să mă întorc din ţara ungurilor, După ce Sigismund împăratul îmi va da ajutor Am să ridic aici din stâncă o mănăstire Lăcaş de rugăcine, pace şi pomenire.
COZIA
De mâine să începi să construieşti Şi începutul Măria Ta să-l sfinţeşti.
CORUL PATRULEI
(În depărtare. ). În corturi dorm oştenii, În pădure dorm buştenii, Somnul tuturor le place Fiindcă peste tot e pace!
COZIA
Eu plec, rămâi cu bine!
Dimineaţa se apropie, vine!
Nu uita ce ţi-am spus Domn de Dumnezeu uns,
Unde vei vedea lângă Olt o stâncă
Şi unde apa e mai adâncă
Temelia mănăstirii să fie săpată,
Acolo voi fi şi eu îngropată.

(Dispare cu totul în penumbra cortului. ).

SCENA 2.

( Mircea cel Bătrân se trezeşte buimăcit de somn.
Se ridică pe jumătate în patul domnesc şi strigă la străjeri.).
MIRCEA CEL BĂTRÂN
Arest! Străjeri ! A fost cineva pe aici? A fost vreo fată?
CETAŞUL VORBI RĂ
( Intră cu o făclie în mână şi cercetează cortul. ).
Măria-ta, de două ceasuri sunt
De strajă şi…a fost doar vânt!
A tulburat somnul Măriei-Tale cineva?
Mă ierte Domnul, pe aici n-a fost nimenea!
Doar Oltul îşi cântă doina, val cu val,
Loveşte în stânca de pe mal.
MIRCEA CEL BĂTRÂN
( Trecându-şi mâna peste frunte şi apoi mângâindu-şi barba. ).
Cred că am avut un vis!
CETAŞUL VOLBURĂ De a fost vis urât, să moară în valuri, stins!
MIRCEA CEL BĂTRÂN ( Gânditor, privind undeva peste făclia din mâna cetaşului.) Nu a fost
urât, a fost frumos, chiar…
( După o pauză. ). O basnă trimisă de Dumnezeu în dar. Dar, de unde te cunosc pe tine!?
CETAŞUL VOLBURĂ Poate…Măria-ta, de la Rovine.
MIRCEA CEL BĂTRÂN
( Se scoală. Se plimbă în anteriu prin cort.). Da! De la Rovine cu bălţile mâloase
Cu pădurile necunoscute şi întunecoase.
CETAŞUL VOLBURĂ
Unde Măria-ta a ţinut noaptea sfat,
Iar căpitanul Radu Alună m-a îndemnat
În zori la cortul boierului Vlad să mă duc, Urzeala de trădare s-o apuc, Să dau de veste Măriei
Tale.
MIRCEA CEL BĂTRÂN
Aaa, eşti cetaşul Volbură din Corbenii din Vale!?
CETAŞUL VOLBURĂ
Da, am luptat la Rovine sub Căpitanul de Făgăraş Avram Bivol! Viteaz ostaş!
Când ohabnicii olteni le tremurau degetele mâinilor La gândul cotropirii ocinelor.
MIRCEA CEL BĂTRÂN
( Aşezându-se pe marginea patului. ) . Atunci au luptat vitejeşte printre smârcuri Arcaşi de
Loviştea, ai lui Constantin Spulber, răsleţiţi în pâlcuri .
Au sprijinit din dreapta călărimea domnească A lui Radu Alună, a căror faptă vitejească Era ca
fiecare călăreţ să moară După ce zece duşmani doboară.
CETAŞUL VOLBURĂ ( Punând mâna în dreptul inimii şi apoi pe spada de la şold.).
Noi cu credinţă în Dumnezeu am jurat să-ţi fim părtaş Şi la bine şi la rău în luptele de pe imaş.
CORUL PATRULEI ( Auzindu-se în depărtare.). În corturi dorm oştenii, În pădure dorm
buştenii! Somnul tuturor le place Fiindcă peste tot e pace!
POVESTITORUL Mircea cel Bătrân cercetează un hrisov, făcut sul ce se afla pe masa unde se
văd o mulţime de alte hrisoave cu pecetea domnească. După ce citeşte stă pe gânduri şi apoi îşi
spune în gând:
MIRCEA CEL BĂTRÂN
Îmi sciru plăieşii din Valahia de Jos şi românii din Banat
Că în cete multe şi înarmate s-au adunat.
Oasetei mele se vor alătura cu întreaga fiinţă.
Luptând alături de olăcari şi chabnici pentru biruinţă.
Pe Vlad de Baiazid sprijinit
Îl vor din ţară cât de curând izgonit.
( În depărtare se aude un galop de cal care sfâşie liniştea nopţii.O sentinelă somează călăreţul.
Din cortul domnesc se aude conversaţia dintre cei doi.).
STREJERUL I
Stai! Cine eşti!?
URSAN
Vătaful de plăieşi Ursan, şi vin cu veşti!
Pentru domnul nostru să-i spun cuvânt
De la Căpitanul Alună, că oştenii sunt
Pe drum de întoarcere şi vin aici.
MIRCEA CEL BĂTRÂN
( Ascultând conversaţia dintre cei doi se adresează cetaşului Volbură.).
Mergi la Ursan şi să-i zici Că-l aştept să vină aici, Degrabă în cortul meu!
( Cetaşul Volbură se retrage cu făclia în mână. Mircea cel Bătrân rămâne singur stand pe
gânduri, aşezat pe marginea patului.Aşa îl găsesc cei doi. ).

SCENA 3.

POVESTITORUL
În cortul Măriei sale intră cetaşul Volbură cu făclia în mână şi se postează lângă intrarea cortului,
apoi pătrunde înclinându-se vătaful de plăieşi Ursan.
URSAN
Măria-Ta! Domn uns de Dumnezeu,
Vin de pe lunca Dâmboviţei desfrunzită
Să-ţi spun că soarta căpitanului Alună a fost pecetluită
De oamenii ohabnicului Vlad şi de spahii încoifaţi
Şi până în călcâie împlatoşaţi.
MIRCEA CEL BĂTRÂN
( Se ridică, calm, îl priveşte drept în faţă pe Ursan. ) . Plăieşii lui Alună cum s-au purtat?
URSAN
Morţi nu sunt mulţi, dar cineva a trădat!
MIRCEA CEL BĂTRÂN
( Puţin nervos. ). Pe cine, oare, inima l-a lăsat Şi de pământul ţării a uitat!?
URSAN
Ohabnicul Vlaicu din Nămăieşti a trecut De partea lui Vlad cu tot ce a avut! Trădarea aceasta l-a
supărat Pe căpitan ce avea obrazul însângerat De o sabie la podul Dâmboviţei, Acolo plăieşii au
luptat ce nişte zmei Iar o femeie s-a alăturat, Lângă Alună a luptat , Mai bine chiar ca un bărbat!
MIRCEA CEL BĂTRÂN
Cum o chiamă, spune?
URSAN
Dragomira o strigau pe nume,
Bărbatul îi murise la Rovine
De o săgeată ţintită bine.
Mult timp bocise pe Niculai al ei
Şi văzând oştenii luptând ca nişte zmei
I-a luat armele lui,
Agăţate lângă icoană într-un cui,
Şi-a intrat în luptă dreaptă
Dând duşmanilor veşnicia drept… răsplată.
Iar popa Crându îşu făcea cruci mari,
Călăreţii au sărit de pe armăsari,
Simţeam la inimă că fapta ei ne unge,
Iar popa îşi ştergea de anteriu sabia cu sânge.
MIRCEA CEL BĂTRÂN
Aştept să cunosc această femeie vitează
A cărei faptă drumul spre viitor îl luminează
Şi din tot ce spusa-i mie
Lui Alună merită soaţă să-i fie!
( Privind afară prin fereastra tăiată în partea stângă a
cortului. Coprtină muzicală.).
Se luminează de ziuă.Ooo..noapte urgisită
Făcuta-i s-apuc o altă cale ursită!?
( După o pauză în timpul căruia Mircea cel Bătrân stă pe
gânduri în dreptul ferestrei. ).
De mâine am să încep aici să construiesc
O mănăstire, prin ea urmaşilor să le vorovesc
Despre dragostea de moşie, despre acest pământ iubit
Pentru care plăieşii s-au jertfit.
( După o altă pauză cu cortină muzicală.).
Ursan, poţi să pleci, eşti oboist,
Ai nevoie de câteva ceasuri de dormit.
(Ursan se retrage şi îl lasă pe Mircea pe gânduri în dreptul
ferestrei. Se aud paşi care se îndepărtează. ).
CETAŞUL VOLBURĂ
S ă mă ierte Măria-Ta,
Mai este nevoie de prezenţa mea?
MIRCEA CEL BĂTRÂN
( Surprins de prezenţa lui Volbură.).
Mai eşti aici? Crezusem ca-i plecat!
Să-i spui Logofătului Neacşu că după ce hrisoavele primite
Au fost în canţelarie desluşite
Să vină la mine negreşit. Că avem multe de vorovit.
POVESTITORUL
În acest timp cetaşul Volbură se retrage.Mircea cel Bătrân rămâne gânditor privind pe fereastra cortului prin care se văd grupuri de oşteni ce s-au sculat.Pâlcuri, pâlcuri, dintre aceştia se îndreaptă spre Olt unde se îmbăiază. Veseli, glumesc şi cântă.În depărtare se aud cântecul cocoşilor, împletindu-se cu cântecul patrulei.
CORUL PATRULEI
( Trecând printre corturi.).
Oşteni sculaţi!
Şi vă spălaţi!
Armele să pregătiţi,
Pe valahi să-i dezrobiţi!
( Se aude cornul deşteptării.).

( Va urma)

(Urmare )

PARTEA A TREIA

A doua zi după amiază. Imaginea pe care o vedem este cutremurătoare. În bătătura căsoaiei, aproape cât ea de înaltă, se vede schelăria unui cal, făcut din bârne şi din blane de lemn. Construcţia pare absurdă şi hidoasă. Este calul care-i obseda pe Marin şi pe Ioneacă atunci când priveau în zare. De urechile şi de botul calului atârnă spânzuraţi Gheorghe, Dumitru, Marin, Ioneacă, Drojdie. Gheorghe este spânzurat de gât. Este mort. Ceilalţi sunt spânzuraţi de picioare, atârnă cu capetele în jos. Le au mari cât baniţa, şi roşii. Se vede că au fost spânzuraţi încă de dimineaţă, sau chiar din noaptea trecută. Toţi au hainele sfâşiate, semn că au fost schingiuiţi, biciuiţi. Din când în când se aud gemetele de muribunzi ale spânzuraţilor. Nu departe de ei Vasile şi Nicolae, cinstesc, cu ulcelele în mână. Alături de ei se vede vadra de vin sau de ţuică.
VASILE : Hai noroc, Nicolae! Să trăiască tovarăşul Stalin, marele Dascăl al omenirii, şi poporul frate sovietic!
NICOLAE :(cherchelit) Şi armata sovietică, eliberatoare! Că dacă n-ar fi fost ea, astăzi n-am mai fi noi clasa muncitoare din România, fericiţi !
VASILE : Şi clasă conducătoare!
NICOLAE : Ce, se mai discută!
VASILE : (scărpinându-se în cap) Asta cam aşa e.
NICOLAE : (se uită la soare) Fii atent, tovarăşe Vasile, şi cu ălălalt, cu prietenul său, cum dracului îi zice …
VASILE : Cara gioale, pentru că cară gioale, nici atâta lucru nu ţii minte, şi-ai mai fost şi secretar de partid pe organizaţie.
NICOLAE : Mda, ce să-i faci. Nu poate omu să le înveţe pe toate o dată. Uiţi că alaltăieri eram cazangiu?
VASILE : Bă, ţine minte la mine. Unu şi cu una fac două! Clasa muncitoare trebuie să înveţe cât şapte, pentru că mâine noi vom conduce lumea! Noi!
MARIN : (geme) Aaa! Aaaaa! Aoleu, mor, oameni buni, mor!
VASILE : (se ridică furios) Care eşti, bă? Dumitre, tu vorbişi, bă?
MARIN : Aaaa! Io..io… Ai milă, şi dezleagă-ne,
Vasile, că ne dăm sufletu!
NICOLAE :(aspru) Tovarăşe , Marin. Eu ţi-am spus cum stăm! Care e problema. Nu v-ar fi ruşine să vă fie, de porci fără ruşine!
VASILE :(scuipă cu scârbă) Chiar aşa! De porci!
NICOLAE : Porci! Porci fără ruşine! Ptiu!
VASILE : Bine, mă, Mărine, nu v-ar fi nu ştiu cum pe la obraz! Venim noi, clasa muncitoare, împreună cu tovarăşul Stalin, marele Dascăl al omenirii, şi tovarăşu Caragioale, să vă eliberăm de sub esploatarea duşmanului … Vă eliberăm, vă facem fericiţi! Vă dăm pământurile boierilor …
NICOLAE : Vă facem boieri, fir-aţi ai dracului de ţărani nespălaţi, că voi n-aţi mers ca noi, muncitorii, la oraş, să faceţi duşuri ca noi… tot în ălbii de lemn vă spălaţi, şi în loc voi să sprijiniţi clasa muncitoare …
VASILE : Da, voi o trădaţi ! Asta e, ne-aţi trădat!
NICOLAE : Da, să vă intre în cap bine, fir-aţi ai dracului de jigodii, să fiţi voi, cu noi , cu comuniştii, n-o să vă meargă!
VASILE : Asta aşa e! Cum a spus tovarăşu Nicolae. N-o să vă ţină! Aşa că mai bine treceţi-vă în colectiv.(mică pauză) Dacă vă treceţi în colhoz, noi vă eliberăm! Şi vă dăm drumu, şi vă punem şi primari!
NICOLAE : Şi atunci o să fiţi ăi mai fericiţi oameni de pe pământ!
DUMITRU :(geme) Aaa aaa, Doamne, măculiţă, care m-ai adus pe lume!
VASILE : (se uită speriat la capetele lor umflate şi vinete) Eu v-am spus, ne-am purtat cu voi omeneşte. Ce omeneşte! Mai ceva ca cu nişte fraţi. Dacă vă treceţi în colhoz, noi vă dăm drumu, şi puteţi să mergeţi acasă la muierile voastre.
MARIN :(geme îngrozitor) Aaaa! Aaaa! Dă-ne , mă Vasile drumu! Tu nu vezi că ne dăm sufletele!
VASILE : Înţelegeţi-mă, măi fraţilor şi voi pe mine, dacă vine acum tovarăşu Stalin şi mă găseşte că n-am reuşit să vă conving să vă treceţi de bunăvoie şi nesiliţi de nimeni în colhoz, îmi taie capu.
NICOLAE : La noi, la comunişti, aşa e. Disciplina e disciplină!
VASILE : La noi e disciplină nu glumă, Mărine şi ceilalţi! Noi nu ne jucăm. Să vă intre bine în cap lucrul ăsta! Disciplina e cheia succesului construirii Comunismului în lumea întreagă! Şi în univers!
DUMITRU : (geme) Aoleeeu! Măiculiţă care m-ai făcut, morrr ! Mooorr !
NICOLAE : Lasă, tovarăşe Vasile, dacă sunt proşti… Lasă-i să sufere. Când le-o veni mintea la cap, ne strigă ei.
VASILE : Păi da, că noi de ce i-am pus cu capul în jos, ca să le vină mintea la cap.
NICOLAE : (umple cănile) Şi până când le vine mintea la cap, noi să mai beeem o cană.
VASILE : (se aşează jos) Aşa e. Ne facem sânge rău pentru nişte proşti.
NICOLAE : Hai noroc! Pentru victoria socialismului şi a comunismului în patria noastră!
VASILE :(ridicând cana) Trăiască Tovarăşul Iosif Visarionovici Stalin, marele părinte al clasei muncitoare din lumea întreagă!
NICOLAE : (tare) Trăiască! Trăiască! Trăiască şi-n veci să înflorească!
VASILE :(a dat cana pe gât) Dacă n-am fi fost noi, clasa muncitoare din România, crezi că s-ar mai fi construit vreodată comunismul pe pământul ăsta? Aiurea, aşa îi bătea Dumnezeu!
MARIN : (geme) Aoleo, mamă, mooor! Sunt pe moarte, Doamne! Moooor! Moooor!
NICOLAE : Treceţi-vă în colhoz ca să începem construirea socialismului în ţara noastră, şi vă dăm drumu. Hai, repede! Repede că n-avem timp!
CONSTANDIN :(e pe ducă, aiurează) Mooor! Moooor! (şoaptă) Simt cum mă înalţ la cer…
VASILE : Domnule…(îşi dă peste gură) pardon (se uită în toate părţile) să nu mă audă cineva. Tovarăşe Nicolae, păcătoasă clasă este clasa asta a ţăranilor, măi frate. Clasa ţărănească.
NICOLAE : (bea) Hai noroc! (plescăind de plăcere) Vor să ne tragă şi pe noi în jos. Vai de capul lor!
VASILE : Aşa e. Ţi-ai dat seama, nu? În loc să vină să se înfrăţească cu noi, ei vor pământ. Vor să ajungă boieri! Noi îi radem pe ăştia de pe faţa pământului şi ei vor să se facă boieri.
NICOLAE : Lasă că le venim noi, comuniştii, de hac! O să le iasă boieria pe nas!
VASILE : Hai, noroc! Şi lor şi la sclifosiţii ăia de intelectuali. Ptiu! Pătură intelectuală, auzi, nu e bună nici s-o pui pe un câine să nu degere de frig!
MARIN :(geme) Aaa! Aaaa! Mooooor!
NICOLAE : Le venim noi de hac, cum să nu le
venim. Că de aia suntem clasă conducătoare în stat, nu? Clasa muncitoare a devenit acum clasă conducătoare.
VASILE : Şi dacă am devenit atunci clasă conducătoare, atunci să conducem! (în momentul acesta îşi face apariţia Iosif Visarionovici Stalin, împreună cu Ion Luca Caragiale)
NICOLAE : (care i-a văzut primul,înlemneşte) Aoleu, fir-aş al dracu, au venit!
VASILE : (sare în picioare ca un militar) Să trăiţi, mult stimate şi iubite Iosif Visarionovici Lele Lenin, pa pa pardon Stalin!
STALIN :(calm, suveran) Bună ziua, tovarăşi!
NICOLAE :(salută milităreşte) Suntem la datorie, tovarăşe Comandant!
STALIN :(inspectează atent terenul, le priveşte capetele spânzuraţilor) Sunteţi într-adevăr la datorie. Da pe ăştia(arată cadavrele boierului Totoianu şi pe cel al vechilului)… nu le-a luat nimeni de aici?
VASILE :(încurcat) Să vedeţi, tovarăşe Stalin, i-am lăsat aici ca să-i speriem. Ca să-i facem să se treacă mai repede în colhoz. Să să să întăleagă şi ei, că că nu nu ne jucăm, în în coconstruirea socialismului.
NICOLAE : (tare) Noi construim socialismul, bă nărojilor, nu ne jucăm, aţi auzit?
STALIN : (calm, zâmbind în colţul gurii) Şi…n-au înţeles? (mică pauză) Eu credeam că până acum colectivizarea este ca şi încheiată. Aşa aţi promis când ne-aţi adus aici! Că în satul vostru or să meargă lucrurile repede încât va fi un ezemplu şi pentru celelalte sate.
VASILE :(mâhnit) Ne ne-am îm împotmolit, Tovarăşe Stalin.(rugător) Ne-am împotmolit Iosif Visarionovici Stalin, fir-ar să fie de belea! Zău dacă ne aşteptam la atâta prostie din partea lor!
STALIN : (mâhnit şi el) Ezact ca la mujicii noştri…(nemulţumit) Aşadar, aşa cum am bănuit, refuză să se treacă în colhoz!
MARIN : Aoleuu! (geme) Mor, mooor! Moor, oameni buni!
CONSTANDIN : (pe moarte) Aăăăă! Zboor…moor, măiculiţă … Apăăă…(Stalin îi priveşte cu scârbă)
STALIN : Ce-au zis?
CONSTANDIN : (îşi dă duhul) Mooor…Mă înalţîîî, mooor mamă.
NICOLAE : Să vedeţi, tovaruşe Iosif Visarionovici Stalin. Hoţi! Că ţăranu român e hoţ, dat dracului. Poate nu ştiaţi lucrul ăsta ?
VASILE :(întăreşte şi el) Aşa e, tovaruşe Stalin, aşa e! Aşa e!
CARAGIALE : (cu subînţeles) V-am povestit eu, Iosif Visarionovici , că ăsta e poporul dat dracului.
STALIN : (nemulţumit) Da, mi-ai spus. Îmi aduc aminte. (lui Nicolae) Spune.
NICOLAE : Sunt foarte şireţi, tovaruşe Iosif Visarionovici Stalin. La început, vă aduceţi aminte, după ce i-am scăpat de turci şi de boieri, s-au arătat bineviotori…ne-au mulţumit. Au zis că vă sărută şi picioarele…
STALIN :(muşcându-şi mustaţa)Da, aşa au zis!
DROJDIE :(sângele i-a izbucnit pe nas, adunându-se într-o băltoacă) Apă, apăăă ! Mooor, mamă! Moooor!
NICOLAE : Au zis şi că după ce primesc pământul boierilor, ni se alătură nouă în construirea socialismului în patria noastră.
CARAGIALE : Eu v-am prevenit, Iosif Visarionovici Stalin, că ăsta e un popor ciudat, dat dracului !
STALIN : Într-adevăr, e un popor foarte ciudat. Să vrei tu să-l faci fericit, şi el să refuze.
VASILE :(raportând) Însă, mult stimate şi iubite Iosif Visarionovici Stalin, după ce azi dimineaţă le-am împărţit moşiile boierilor, şi după ce s-au văzut boieri, ai dracului dacă au vrut să se mai treacă în colhoz!
NICOLAE : Aşa e, tovaruşe Stalin, e foarte adevărat ce spune tovaruşul Vasile.
CARAGIALE :(ridicând braţul) Ahă hăăăă, Iosif Visarionovici . Poporul ăsta o să vă dea multă bătaie de cap ! Vă spun că nu e de glumit cu el. Pe mine m-a făcut să-mi iau lumea în cap. M-am exilat unde şi-anţărcat capra întortură iezii, la mama dracului la Berlin!
STALIN :(torpilat la auzul acestui cuvânt) Chiar la Berlin, Ion Luca! N-ai putut şi dumneata să-ţi alegi alt oraş!
CARAGIALE : (stânjenit şi el) Aşa s-a întâmplat, Iosif Visarionovici, nu din cauza mea.
STALIN :(scârbit, se întoarce către spânzuraţi) Hei, mujici ordinari! Vă cer să vă ţineţi de promisiune.(apăsat) Azi noapte mi-aţi promis că ţărănimea în alianţă cu clasa muncitoare, va trece la construirea comunismului în patria noastră. Avem nevoie de ajutorul vostru! Doar noi v-am scăpat de turci şi de esploatatori!(dur) Aştept răspunsul vostru!
MARIN : ( sângele îi picură pe nas) Mooor … mooor … apă…apăă !
STALIN :(privindu-l pe Gheorghe, care e mort demult, având ştreangul de gât) Pe ăsta de ce
l-aţi spânzurat aşa?
NICOLAE : Ăsta a fost ăl mai al dracului dintre toţi, tovaruşe Stalin. După ce s-a văzut boier, mi-a spus în faţă şi a susţinut sus şi tare (maimuţărindu-l) Păi ce crezi, zice, că de asta am ajuns eu boier, ca să dau pământu şi să intru în colhoz! Prost aş fi dacă oi intra eu în colhoz cu toţi nespălaţii şi cu toţi puturoşii!
VASILE : Şi le-a zis şi la ceilalţi: Proşti aţi fi, bă, dacă daţi pământu înapoi şi vă treceţi în colhoz! Proşti o-ţi fi!
NICOLAE : Şi atunci după metoda noastră, aşa cum ne învaţă şi statutul, l-am(gest cu mâna) l-am spânzurat.
STALIN : Absolut normal!
VASILE : ( a devenit guraliv) Însă proştii ăştia în loc să se sperie, sau în loc să le dea de gândit, ce credeţi că au făcut?
STALIN : Ce?
VASILE : Au început să umble cu fofârlica.
STALIN : (nu înţelege termenul) Fofârlica? Ce este aia?(apăsat) Fo-fâr-lica?
NICOLAE : (râzând cu candoare) Fo-fâr-li-ca, fofârlica, Iosif Visarionovici Stalin, fo-fâr-li-ca!
CARAGIALE : (râzând în hohote) Fofârlica. Iosif Visarionovici. Fofârlica! Eu v-am spus, v-am avertizat dinainte, v-am precizat, ăsta este un popor care umblă cu fofârlica!(rar) Asta este esenţa lui de popor, umblă cu fofârlica.
STALIN :(înveselit şi el) Bine, bine, dar ce e aceea o fofârlică, adică lucru cu care umblă poporul ăsta, că eu nu-l văd? Nu văd fofârlica. Vreau să văd fofârlica.
VASILE : (se uită îngrozit la Nicolae)Fo-fâr-li-ca.
NICOLAE :(îngrozit) Am dat-o dracului, de unde scot eu acum fofârlica, să v-o arăt.
STALIN :(zâmbind) Sunt foarte curios să văd cum arată fofârlica. Asta e toată problema.
CARAGIALE : (se uită la cei doi) Fofârlica? Exact, ce este aia o fofârlică? Nu m-am gândit niciodată.
NICOLAE :(îşi stoarce minţile. A găsit) Ahaaa! Am găsit. Adică umblă cu şoalda. Românii sunt un popor care umblă cu şoalda.(fericit că poate să explice) Asta este. Fofârlică sau şoaldă.
STALIN : (se luminează la chip, apoi se întunecă) Aha, şoalda! Da ce e aceea şoaldă?
VASILE :(se uită îngrozit la Nicolae) Şoalda? Ce e aia şoaldă acum?
NICOLAE : (îngrozit. Începe brusc să tremure) Şoaldă? Şoaldă?
CARAGIALE :(râde) Şoaldă? Adică dă cu şoalda, Iosif Visarionovici. E o expresie intraductibilă., Iosif Visarionovici Stalin, care spune în schimb foarte multe.
NICOLAE : (îi clănţăne dinţii) Aşa e! Aşa e , mult iubite şi stimate, Iosif Visarionovici Stalin! Şoaldă!
STALIN : (dumirit în sfârşit) Aha, acum înţeleg. Am înţeles.
CARAGIALE : E un popor foarte misterios, Iosif Visarionovici.
STALIN : Misterios?
CARAGIALE : Da, da.
STALIN : Misterios, ai spus? (scoate din buzunar pistolul, pe care i-l dă lui Nicolae)Am uitat să-l iua pe Beria cu mine, fă tu te rog ceea ce trebuie să facă el. Fă-mi acest mic serviciu!
NICOLAE :(tremură.Îi clănţăne dinţii sonor, cavernos) Da, da, da, am am înţăles to to varuşe Ios Iosif Visarionovici Sta Stalin …(cu pistolul care-i tremură în mână merge şi-i împuşcă în cap pe cei spânzuraţi. După ce-i împuşcă se întoarce şi-i dă pistolul lui Stalin. Acum tremură şi mai tare)
STALIN : (îl priveşte zâmbind) Mulţumesc!(lui Caragiale) Acum mai sunt misterioşi, prietene?
CARAGIALE : (parcă l-a apucat şi pe el tremuratul) Eu ştiu, Iosif Visarionovici . Din partea poporului ăsta nu ştii niciodată la ce trebuie să te aştepţi.(respiră adânc) Poate că acum sunt şi mai misterioşi.
STALIN : (meditativ) Mă puneţi pe gânduri, tovarăşi.(lui Vasile şi Nicolae) Ce vă uitaţi aşa la mine! Luaţi-i! Daţi-i jos şi luaţi-i! Acum sigur se vor înscrie în colhoz. (tare, solemn)Acum au fost formaţi, educaţi, acum sunt apţi să intre în colhoz, tovarăşi! Cu siguranţă vor deveni adevăraţi apostoli ai colectivizării!(face o pauză. Respirând adânc) Ascultaţi-mă bine, tovarăşi, e un mare adevăr pe care vi-l spun: Comunismul, visul de aur al omenirii, numai cu asemenea oameni poate fi construit! (încheie cu mâna ridicată în sus. Vasile şi Nicolae aplaudă clănţănind din dinţi)
VASILE : Uraaaa! Uraaa! Uraaa!
NICOLAE : Uraaaa! Pentru construirea şi desăvârşirea comunismului în patria noastră! Trăiască tovaruşul Iosif Visarionovici Stalin, părintele tuturor popoarelor! Marele Dascăl al omenirii!
STALIN : (se înclină) Mulţumesc, tovarăşi! (arătând către morţi) Luaţi-i şi porniţi cu ei în campania victorioasă a colectivizării ţării!(Vasile şi Nicolae se apucă tremurând şi clănţănind să-i dezlege şi să-i dea jos pe spânzuraţi. Îi vor trage de picioare şi-i vor scoate afară din bătătură)
CARAGIALE : (râs nervos) He, he, he, he, he, he, he. Iosif Visarionovici, frate! Dumneata eşti altfel de om decât mine. Eşti hotărât, limpede în acţiuni, dintr-o bucată. Ştii ce vrei!
STALIN : (frecându-şi mâinile de bucurie) Să vezi cum o să meargă acum colectivizarea. Strună!(respirând adânc) În câţiva ani va fi încheiată.
CARAGIALE : Şi atunci mă veţi invita, desigur, la marea sărbătoare a încheierii colectivizării.
STALIN : Neapărat, prietene. Nu eşti dumneata bunul şi scumpul meu amic?(plimbându-se cu mâinile la spate este cât pe-aci să calce pe scândura cu care Drojdie şi Ioneacă au jucat ţîntar. Stalin o ia în mână şi o cercetează)Ce-or fi semnele astea misterioase?
CARAGIALE : E un joc, Iosif Visarionovici. Un joc foarte popular la români. Îi zice Ţintaru sau Moara. Ţăranii joacă pe meleagurile astea Moara de veacuri.
STALIN : Şi ?
CARAGIALE : Nimic, Iosif Visarionovici. Acum cred că am înţeles mai bine poporul ăsta. Deşi niciodată nu-l voi înţelege pe deplin.
STALIN : Ce absurd. Să vrei să cunoşti un popor! Cu un popor faci ceva, dragul meu. Nu te apuci să-l cunoşti. Faraonii au construit Piramidele, eu voi construi Comunismul, visul de aur al omenirii.(mică pauză) Mai bine hai să facem un joc…din ăsta.
CARAGIALE : E o idee bună.(se aşează pe o buturugă)
STALIN :(se aşează şi el) Aşadar vom juca Ţîntaru sau Moara. (îşi aprinde o ţigară) Oare nu e lumea asta şi istoria o Moară? O moară care treieră neîncetat?
CARAGIALE : Să vă povestesc ceva, Iosif Visarionovici …(mică pauză) Am mutat. Poporul acesta a avut un mare poet. Se numea Mihai Eminescu. În timpul vieţii lui, oamenii l-au făcut în toate felurile.(vorbeşte rar, atent la joc)I-au zis că e incult, că e prost, că e tâmpit, că e beţivan, că e cap pătrat. Până şi un Mitropolit, unul Grama, nu s-a lăsat până nu l-a făcut de două parale. Numai ce era el nu i-au zis, şi anume că era poet genial. Un geniu.
STALIN :(atent la mutare)Am mutat. Spune, te ascult.
CARAGIALE : După ce în timpul vieţii, şi-au bătut joc de el cum au vrut, şi l-au făcut să moară nebun şi în mizerie…După ce l-au omorât, deci, au început să-l ridice în slăvi, să-i închine ode, poezii, să-i ridice statui.
STALIN :(aşezând boabele) Spune mai departe, te ascult. Deci după ce şi-au omorât geniul, poporul acesta a început să-l ridice în slăvi.
CARAGIALE : Da.
STALIN : Ăsta e un popor masochist. Ascultă-mă pe mine. Nici nu merită să-ţi baţi capul cu el. (îşi ciocăne tâmpla)E un popor care nu e normal la cap. Ştiu de mult lucrul ăsta.
CARAGIALE : Aţi făcut Morişcă. M-aţi bătut.
STALIN : (preocupat de idee) Nici poporul meu nu e normal la cap.(privind în zare meditativ) De altfel eu cred că nici un popor nu e normal la cap. De aceea trebuie să ne purtăm aşa cum merită cu popoarele.
CARAGIALE : Mai facem un joc?
STALIN :(vesel) Facem. E foarte reconfortant. O să-l dau ca sarcină de partid. Să se joace în toate organizaţiile de partid din Uniunea Sovietică, şi apoi să se joace şi în celelalte ţări socialiste.
CARAGIALE : Am mutat.
STALIN : Şi eu. Te ascult.
CARAGIALE : Poporul ăsta are mai multe metehne, Iosif Visarionovici. Metehne ascunse. Eu mi-am bătut joc de el luându-i metehnele în tărbacă.
STALIN :(atent) Mută. Ce e aia în tărbacă?
CARAGIALE : În râs. L-am ironizat pe el şi metehnele pe care le avea. Într-un cuvânt, mi-am bătut joc de el pe cât de subtil pe atât de crunt.
STALIN : Aşa?
CARAGIALE : Ce credeţi Iosif Visarionovici (mută) În loc să se îndrepte, în loc să încerce să scape de acele metehne de care eu îmi bătusem joc, poporul ăsta mai tare le asimila. Ba a început să asimileze şi alte metehne în plus.
STALIN : Am mutat.
CARAGIALE : Ca şi cum i-ai spune unuia că e prost, şi el în loc să încerce să se îndrepte devine şi mai prost. Îmbrăţişează cu o patimă şi mai mare prostia.
STALIN : Înţeleg. Şi lumea a numit trăsătura aceasta caragialism. (rar) Ca-ra-gi-a-lism! S-a produs o caragializare şi mai profundă a acestui neam. E o boală.
CARAGIALE : (uimit) De unde ştiţi?
STALIN : Ştiu. De asta am servicii secrete. Şi consilieri. Colaboratori, nu? Cu cât o critici şi îţi baţi joc de ea, cu atât ea se întinde. Devine mai profundă. Ca râia. Ca un cancer.
STALIN : Morişcă. Te-am bătut iar! (se ridică în picioare. La fel face şi Caragiale.) Ascultă-mă pe mine, dragul meu. Dacă poporul ăsta, care nu e misterios, căci nu există aşa ceva…Popoarele sunt de două feluri, care dispar, şi care le fac pe altele să dispară.
CARAGIALE : Vă ascult, Iosif Visarionovici.
STALIN : Ascultă-mă pe mine, dragul meu, căci eu nu sunt un om complicat ca dumneata. Dacă poporul ăsta nu moare de comunism, pardon de stalinism, va muri de caragialism. Adică, dacă el va supravieţui comunismului, cu siguranţă va dispărea din cauza acelei boli cumplite pe care amândoi am numit-o caragialism. Ceea ce este un lucru şi mai cumplit, să recunoaştem. (rar, meditativ) Datorită caragialismului…(în momentul acesta dinspre sală urcă pe scenă Vasile şi Nicolae)
VASILE : Să trăiţi tovarăşe Iosif Visarionovici
Stalin !
STALIN : (calm) De unde veniţi, de jos din sate,nu?(arată spre sală)
NICOLAE : (însufleţit) Da, tovaruşe Iosif Visarionovici Stalin !
STALIN : (înviorat) Ei, cum merge colectivizarea?
VASILE : Bine, tovaruşe Secretar General! Admirabil. Până la toamnă terminăm. Mai avem puţin. Chiar foarte puţin.
STALIN :(le strânge mâna) Felicitări! O să vă propun pentru a fi decoraţi cu prilejul zilei de 7 Noiembrie(oftează. Priveşte în jur) Hei, hei, hei! Şi acum rămâneţi cu bine, tovarăşi. Pe mine mă cheamă treburi importante. Am toată încrederea în voi. Sunteţi soldaţi de nădejde ai partidului! Când terminaţi colectivizarea să-mi raportaţi.
VASILE : (bate din călcâie, ca un adevărat soldat) La ordinele dumneavoastră, tovareşe Iosif Visarionovici Stalin, Marele Dascăl al popoarelor, eliberatorul întregii omeniri!
STALIN : (privindu-l în ochi cu căldură) Mulţumesc! Mulţumesc, dragii mei! Victoria va fi a noastră!(se opreşte apoi în faţa lui Caragiale. Se îmbrăţişează şi se sărută) La revedere, prietene. Mi-a făcut multă plăcere. Ascultă-mă pe mine, dragul meu. Nu ştiu dacă stalinismul va cuceri lumea. Dar stalinismul împreună cu caragialismul, da! Asta în mod sigur !
CARAGIALE : (cu zâmbetul lui ironic) Mă flataţi,Iosif Visarionovici.
STALIN : (trist) E un adevăr, dragul meu. Cât despre poporul dumitale misterios…(mişcând arătătorul într-o parte şi în alta)Nu există aşa ceva. Există numai popoare care înghit alte popoare(către sală) şi popoare care sunt înghiţite da alte popoare. De exemplu poporul ăsta!(se uită apoi la Caragiale) îmi pare nespus de prost. Da, da. Nu mă înşel deloc. Ba chiar aş spune, fără să greşesc, că e cel mai prost popor din lume. Şi ştii de ce?
CARAGIALE : (clatină din cap)
STALIN : Pentru că va dispărea. Însă nu de mâna altui popor. Ci de mâna lui! (mică pauză) Singur şi-o va face. Ascultă-mă pe mine.(grăbit) Şi acum vă las. ( se îmbrăţişează şi se pupă din nou cu Caragiale)(celor doi) Vă las în locul meu aici. Am toată încrederea în voi! Sunt convins că o să lucraţi bine!(cu mâna ridicată) Rămâneţi sănătoşi!
VASILE : (îi face semne cu mâna.Îşi şterge lacrimile) Vă mulţumim , Iosif Visarionovici Stalin, cel mai mare geniu al tuturor popoarelor!
NICOLAE : (plânge cu adevărat) Mult iubite şi nepreţuite , tovaruşe Stalin! Tătucul şi părintele nostru.(tare, răguşit) Să mai veniţi pe la noi. Vă aşteptăm cu braţele deschise! Drum bun, Iosif Visarionovici! (Stalin s-a îndepărtat.Nu se mai vede)
VASILE : (făcând semne cu mâna) Să aveţi grijă de dumneavoastră, Iosif Visarionovici, să aveţi grijă!
CARAGIALE : (meditativ, trist) Curioase vorbe…Un popor care piere din cauza lui, e un popor care nu merită să trăiască, nu-i aşa? Care merită să dispară.(se îndepărtează fără să se grăbească, uitând să-şi mai ia rămas bun)
VASILE : (îşi şterge lacrimile suspinând)
NICOLAE : (plânge şi el) Ce zi măreaţă a fost asta! Cea mai măreaţă zi în istoria poporului acesta!
VASILE : (trist) Hai, Nicolae, avem mult de lucru. Colectivizarea merge greu. O să avem de luptat nu glumă.
NICOLAE : Merge greu, fir-ar a dracului de colectivizare cu cine a făcut-o.Da dacă trebuie s-o facem, o facem!
VASILE : (oftând)Apoi ce putem să facem. Avem altceva de făcut?(coboară în sală. Lumina se stinge încet, încet. Undeva departe, se aude un câine urlând a morţiu)

S F Â R Ş I T

( Urmare)

PARTEA A DOUA

(Pădurea foşneşte tragic, ca şi cum ar fi o fiinţă care geme din adâncurile ei. O cucuvea se aude undeva aproape, cântând de mama focului)
3

TOŢI : (îngroziţi, se privesc unii pe alţii holbându-se)
MARIN : (tremurând) Când eram eu copil, s-a întâmplat într-o vară să mânânce vârcolacii soarele. S-a făcut, neică, un întuneric şi un frig de ziceai pe lume ce e asta! Şi unde au început vacile şi caii, şi oile şi lupii în păduri, să mugească şi să necheze…
DUMITRU : Aoleu, ce frig s-a lăsat, măiculiţăăăă!
IONEACĂ : (din pătuiag) Constăndine, adu-mi şi mie, bă, ţuica aia, că mă luă un frig de-mi clănţăne dinţii în gură.
GHEORGHE : (îi clănţăne şi lui dinţii în gură.Băutura l-a ameţit uşor) Hă, hă, hă, ce lumină roşie ca sângele, bă!(lumina a devenit roşietică)
IONEACĂ : A intrat soarele într-un nor roşu şi de asta e aşa, bă, proştilor.(îşi pune mâinile streaşină la ochi ca să vadă cât mai departe) Bă, al dracului dacă poci să văd eu până în fundul zării! Nu se vede neam.
DROJDIE : (îngrozit, uitându-se cu mâna streaşină la ochi) Fir-aş al dracului să fiu! Se vede un cap de cal, cum vine mare cât o şură pe deasupra dealurilor!
GHEORGHE : (mai dă pe gât o duşcă) Vine să încălecăm noi pe el, bă!(lumina e tot roşie, stranie, ca în acele momente ale apusului, când soarele dispare ascuns de nori vineţii. În momentul acesta în poiană îşi fac apariţia câteva umbre. Apropiindu-se, îţi dai seama că sunt oameni. Doi dintre ei sunt muncitori, ceilalţi doi, purtând mustaţă, par a fi mai degrabă domni învăţaţi).
UN MUNCITOR : Am ajuns, tovarăşul Stalin, am dat de ei.
CEI DIN POIANĂ : (au rămas stană de piatră. În aerul rece şi vineţiu li se aud dinţii cum le clănţăne în gură)
CELĂLALT MUNCITOR : Noroc, taică Mărine! Noroc, fraţilor, sunt eu Vasile al lu Pupăză, ăla de eram fierar şi am plecat din sat.
DROJDIE : (tremură) A ă ă ă . Care bă, bă, bă.(se bâlbâie) Ăla de era tac-to ţigan? Bi bi bine ai venit, mă Va Vasâle, la la noi în sat.(apoi repezit) Da da cu ce treburi, ai, ai venit tu pi la noi?
VASILE : Dumnealui e Nicolae. (îl arată pe celălalt muncitor) Nicolae al lui Hârlete, bă, vine dintr-un sat de lângă Dunăre. Ăsta a băut apă din Dunăre nu glumă!
DROJDIE : Nu-ş de ce mama dracului ne-a luat un frig de ne tremură dinţii în gură.(vorbeşte greu) Vo vouă nu vă e frig?
NICOLAE : (muncitoreşte) Noroc, tovarăşi!
MARIN : Bi bine aţi venit, oameni buni!
GHEORGHE : Poftiţi, luaţi loc pe buturugile ăştia, că pentru asta sunt, şi poate serviţi cu noi o ţuică.
VASILE : (sigur pe el) Cum să nu, tovarăşe Gheorghe.(către cei doi domni).Eu cu Gheorghe, tovarăşe Stalin, am păscut caprele, suntem prieteni la cataramă.
DROJDIE : (care şi-a mai revenit) Uită-te, Ioneacă, uită-te, bă, la Dunăre, că de acolo vine turcu, nu căsca gura la noi !
NICOLAE : (strângându-le mâna) Mă bucur, tovarăşi ţărani, că ne-am reântâlnit! Dar de ce sunteţi aşa posaci şi tremuraţi ca vergile ? Dimpotrivă, tovarăşi, trebuie să ne bucurăm, că ne-am întâlnit. Trebuie să refacem alianţa clasei muncitoare cu ţărănimea!
MARIN : Aoleu, fir-aş al drecului, dar ce fricuri ne-au luat (clănţăne)
VASILE : Frigurile astea, măi tovarăşi, se datoresc cruntei exploatări la care e supusă ţara, condiţiilor mizere în care trăieşte ţăranul român, sălbăticiei şi bestialităţii clasei exploatatoare! (ridică braţul) dar noi vă vom elibera, tovarăşi, de aceea am venit la dumneavoastră cu tovarăşu Stalin (ridicând braţul solemn, statuar), marele geniu şi dascăl al omenirii!
MARIN : (dă din cap ca un automat) Da!
CEILALŢI : (la fel, ca nişte păpuşi îngheţate) Da! Da.
STALIN : (face un pas înainte respectuos, apoi se înclină) Iosif Visarionovici Stalin .(într-adevăr este chiar el, Iosif Visarionovici Stalin)
GHEORGHE : ( cu ulceaua în mână, scuturat brusc de friguri) Iosif… Visarionovici… Stalin…?
IONEACĂ : ( de pe ciotul care este uscat) Se vede cum se zăreşte clar, bă.
CONSTANDIN : ( încercând ca să-şi aducă aminte. E şi el zgâlţâit de friguri) Iosif Visarionovici Stalin…?
VASILE : Marele prieten al poporului român,…al popoarelor. Ce dracului, mă Dumitre, nu vă aduceţi aminte?
STALIN : Nu-i nimic, tovarăşi, o să discutăm şi o să vedem care este adevărul.
VASILE : (arătând către celălalt domn) Dumnealui este…(nu-şi aduce aminte)
STALIN ; Ion Luca Caragiale, un mare scriitor al dumneavoastră, al românilor, a scris piesele de teatru : O scrisoare pierdută, O noapte furtunoasă, Năpasta, în care critica foarte aspru expoatarea poporului de către burghezia coruptă.
DROJDIE : (tremură şi el . Ca şi cum şi-ar aduce aminte) Aaaa? Ion Luca… Caragiale. Parcă… parcă am auzit de numele ăsta.
MARIN : Era unu într-un sat vecin, de aici de la Mărginoaia, unul Petre, care căra gioale, şi lumea îi zicea al lu Caragioale. Aţi fi neam cu el înseamnă.
CARAGIALE :(le dă şi el mâna) N-am neamuri pe aici, oameni buni. Strămoşii mei vin de pe alte meleaguri. Eu am venit aşa…ca să vă cunosc.
GHEORGHE : (lumina văzduhului este tot roşie) Aha, în ospeţie? Aşa, ca pe la nişte neamuri.
NICOLAE : Păi da cum credeţi, măi oameni buni. Noi vă vrem binele.
VASILE : Asta fără discuţie, tovarăşi. Noi am venit aici ca să vă scăpăm de belele, de greutăţi. Gata s-a terminat cu burghezia şi cu moşierimea, cu exploatarea omului de către om!
CONSTANDIN : Păi atunci, fiţi bineveniţi, oameni buni, dacă nu ne vreţi răul. Nouă de turci şi de tătari ne e frică, dacă ne-ar scăpa cineva de ăştia i-am pupa şi tălpile!
DUMITRU : Am zice că e raiul pe pământ!
MARIN : Du-te, Gheorghe, şi mai scoate o ulcea de rachiu. Sau adă şi vin, bă, că o dată ne adunăm şi noi mai mulţi.
VASILE : Aşa mă, nea Mărine, că altfel vorbesc oamenii la o ulcea de vin.
IONEACĂ : Acum nu se mai vede nimic.(se uită în sus) Numai în cer Dumnezeu stă gânditor, aplecat deasupra noastră. Îl muncesc gândurile.
CONSTANDIN : La ce s-o fi gândind Dumnezeu? Asta e mare lucru de ştiut.
STALIN : (îşi aprinde o ţigară) Ştim noi şi la ce se gândeşte Dumnezeu. O să le lămurim pe toate. (îi serveşte cu ţigări de foi pe fiecare) Serviţi, vă rog!
MARIN şi DUMITRU : (se uită holbaţi la tabachera de aur. Ar lua şi parcă n-ar lua)
MARIN : Tabachere de aur, fain lucru, aşa ceva n-am mai văzut din tinereţe, de când am fost în târgul din Scheii Braşovului.(cu greu) Hai să iau una.
STALIN : ( lui Constandin) Luaţi şi dumneavoastră.
CONSTANDIN : Ce dracului or fi ăştia, că n-am mai văzut niciodată.
DUMITRU : Sunt ţigări , bă prostule, din ălea de care fumează şi turcii. N-ai auzit proverbul, trage la tutun ca turcul.
STALIN : Luaţi şi dumneavoastră, domnule Caragiale.
CARAGIALE : Mulţumesc, mon cher, îmi era o poftă!(îşi trece ţigara pe la nas savurându-i aroma ) Fain lucru, cum zice ardeleanul.(zâmbind înveselit) Cum ar zice prietenul meu, Domnul Marius Chicoş Rostogan.
MARIN : Ioneacă, vino, bă, prostule, să mânânci şi tu ce n-a văzut neam de neamul tău!
IONEACĂ : Ce e, nea Mărine? Tot se vede al dracului cal. Un cal mare şi alb, tăiat în linii drepte, parcă ar fi un şopru sau o casă.
GHEORGHE : (vine cu oala cu ţuică şi cu vadra de vin) Aşa, măi oameni buni, să stăm şi să petrecem şi noi ca lumea, că dacă n-am putut să petrecem şi noi neam în istoria asta.
MARIN : Dumitre, Constandine, duceţi-vă, bă fraţilor, şi aduce-ţi nişte trupini, să şadă şi rumânii ăştia care veniră pe la noi.
DROJDIE : Aoleu, aşa e, taică Mărine. (merge pe după căsoaie şi aduce câteva buturugi)
DUMITRU : (scuzându-se) Că tot stând noi să fugim în pădure, n-am avut timp să ne facem nişte scaune ca lumea. Şi apoi, în pădure, ce-ţi mai trebuie masă şi scaune?
GHEORGHE :(a pus vadra cu vin jos) Să mă duc acum să aduc şi nişte ulcele.
DUMITRU : (s-a înecat cu tutun) A-ha-ha-ha-ha!
STALIN : Eşti neînvăţat, tovarăşu. Asta se învaţă.
MARIN: Vino, măi Ioneacă, să iei şi tu o ţâgarie şi o ulcea cu vin.
IONEACĂ : (cu mâna streaşină la ochi) Parcă se înserează, taică Mărine. Vino dumneata să-mi aduci, că eu nu pot să las zarea nepăzită.
MARIN : (lui Stalin) Daţi-i şi tovarăşului meu, lu Ioneacă, o ţâgarie, aşa de poftă, că n-a gustat în viaţa lui.
STALIN : ( oferindu-i tabachera) Cu mare plăcere. Luaţi mai multe, vă rog.
MARIN : Mulţămim frumos.
GHEORGHE : (s-a întors cu ulcelele, pe care le umple cu rachiu şi-i serveşte pe Stalin şi pe Caragiale) Hai noroc! Bine-aţi venit pe la noi.(îi serveşte apoi pe Vasile şi pe Nicolae) Şi când ne-o fi mai rău, ca acum să ne fie!
MARIN : (cinsteşte şi el) Dă, Doamne, să scăpăm şi anu ăsta de turci şi de tătari, şi îţi pupăm tălpile! Hai noroc, oameni buni!
STALIN : De turci şi de tătari vă scap eu. Nici nu se mai pune problema! Sunteţi ca şi scăpaţi.De fapt v-am scăpat demult!
TOŢI : (îl privesc uimiţi)
MARIN : Nu se poate!
DROJDIE : Nu e de crezut aşa ceva.
CARAGIALE : (fumează privind gânditor undeva departe) E cât se poate de adevărat, domnilor.
CONSTANDIN : E, pe dracu?
MARIN : (dă pe gât ulceaua) Eu mă duc să-l înlocuiesc pe Ioneacă, să vină să ia şi el o ţuică.
STALIN : Da de ce stă dânsul în pătuiagul ăla?
DROJDIE : Păi nu ştiţi?
STALIN : Nu.
VASILE : Ne e frică de turci şi de tătari, tovarăşu Stalin. Pe noi ne-au tot călcat neamurile astea. Până mai de curând veneau în fiecare vară să ne prade.
STALIN : Aha. Înţeleg! (îi priveşte cu dragoste) Acum s-a terminat cu turcii, şi în viitor îi terminăm de tot, vă asigur eu.
DROJDIE : Aoleu, măiculiţă. (Ioneacă vine şi el. Îşi aprinde ţigara, dar se îneacă)
IONEACĂ : Ho, nebune, nu mă pune jos ! Săracu Sultanu, că el e obligat să tragă tot timpul din narghilea.
MARIN : (tuşind şi el) Până te înveţi, Ioneacă, până te înveţi.
IONEACĂ : (lui Mărin) Fii cu ochii în patru, taică Mărine, calul alb pe care l-am văzut eu se apropie!
NICOLAE : Le e frică de turci, tovarăşu Stalin. Şi atunci ca turcii ori tătarii să nu vină şi să ne ia pe nepregătite, fiecare sat îşi are un om al lui şi un copac mai înalt, în care se suie şi se uită până departe. Hăăăt până departe. Şi când vede pe zare ceva sclipind, dă alarma, şi oamenii îşi iau care ce au şi fug în pădure.
STALIN : Aha! Înţeleg. Acum spune-le că pot să stea liniştiţi. Maica Rusie i-a bătut demult pe turci, şi acum din marele imperiu care era odinioară, n-au mai rămas decât o ţărişoară. Vai de capul lor de amărâţi!
GHOERGHE ; Mai serviţi, oameni buni, mai serviţi!
CARAGIALE : (plescăind de plăcere) Bună licoare. Dar când e vorba de alcool, care este lacrima Domnului, când plânge el de bucurie, din câte ştiu eu, am o vorbă : puţintică răbdare. Aşa că ai puţintică răbdare, stimabile, şi nu mă zori.
DROJDIE : Nu ştii proverbul ăla : fiecare căruţă cu mârţoaga ei. Aşa că, cum îţi e căruţa.
CONSTANDIN : (îi cuprinde pe toţi frigul. Dârdâind) Domnule, nu ştiu cine îi fi, dar eu cred că eşti unul din ăsta care umblă cu birurile.
VASILE : Ne, ne, ne, oameni buni. Păi când v-am spus că am venit cu tovarăşu Stalin…(oratoric)Tovarăşu Stalin…Marele Geniu şi Dascăl al omenirii…
IONEACĂ : Ce e aia, mă Vasile, geniu, că noi n-am auzit în viaţa noastră?
CONSTANDIN : Şi cum să ne scape de turci că nu e vrăjitor. Bag sama că de asta nici Dumnezeu nu ne poate scăpa, dar un domn ca el.
NICOLAE : Măi dă, Gheorghe, o ulcică de rachiu, că-ţi lasă gura apă.(cu ulcica în mână, în picioare) Măi, oameni buni, tovarăşu Stalin nu e, mă ,vrăjitor. Nu e nici sfântu Ilie, nici chiar Dumnezeu, la care poporul ăsta s-a rugat ca un prost o mie de ani să-l apere, şi nici Dumnezeu n-a mişcat un deget pentru el.
TOŢI : (îşi fac cruce speriaţi, dârdâind)Doamne ajută-ne şi fereşte-ne!
VASILE : Nu vă mai rugaţi că aşa e! Păi spuneţi voi, ce-a făcut Dumnezeu pentru neamul acesta de amărâţi, în afară de faptul că ni i-a trimis pe cap pe unguri, pe turci şi pe tătari, în fiecare vară drept cadoul dumisale.
CEILALŢI : (tremură)
NICOLAE : (în picioare) Hai noroc! În cinstea tovarăşului Stalin, care a venit ca să salveze poporul român. Să-l facă fericit şi prisper!
DUMITRU : (tremură) Prisper? Ce înseamnă prisper?
GHEORGHE : (îi dă peste mână) Taci, bă, prostule!
DROJDIE : De la prispă, prispe, adică o să stai pe prispă toată ziua.
CONSTANDIN : (scărpinându-se în cap) Ce dracului să facem noi pe prispă, bă, de ce să prisperăm?
DUMITRU : Tăceţi, bă nărojilor, să înţelegem ce vrea să zâcă!
STALIN : Prosper, tovarăşu Nicolae, adică un popor bogat, care trăieşte în belşug şi fericire.
DROJDIE : Ahaaaa! Acum înţeleg eu. Prosper vine de la prosp, şi bineânţeles că cine e prosp ăla şi prosperează.
DUMITRU : Şi prosp ăsta de la cine vine?
CONSTANDIN : (tremură şi el, îi tremură dinţii în gură) De la prost, bă, prostule, de la ce să vină. Prosp vine de la prost, când, … Când, … Şi când prosperezi, ăhă, hăăăă… prosperezi până când ajungi iar prost rău, de unde ai plecat.
GHEORGHE : Hai noroc! Să prosternăm şi noi, că destul am dus-o rău.
CARAGIALE : (râde) Ha, ha, ha, ha, ha, ha-! Staţi puţin, stimabile, că domniile voastre aţi luat-o puţintel cam razna.
MARIN : (din pătuiag) Luceşte! Se vede! Sunt ca nişte cutii de fier, care lucesc.(îngrozit) Dumitre! Gheorghe! Constandine! Fuga în sat să-i anunţăm
pe oameni să vină în pădure!
DUMITRU : (îngrozit, pune mâna pe un ţepoi) Aoleu, măiculiţă! Oameni buni!
DROJDIE : ( cu glasul răguşit, pune şi el mâna pe un par) Săriţi , oameni buni.
STALIN : ( Caragiale, Vasile, Mărin şi Nicolae sar şi ei speriaţi în picioare) Ce se întâmplă?
CONSTANDIN : (punând mâna pe par) Vin turcii şi dumneata ne întrebi ce avem?
DUMITRU : (dă fuga, înconjoară casa, apoi îl vedem pe acoperiş sunând dintr-un bucium)
CARAGIALE : (râde ţinându-se cu mâinile de burtă)
MARIN : (din prepeleac. Pune mâinile pâlnie la gură şi începe să auuie) Auuuuuu! Auuuuuuuuuu!
STALIN : Ce se întâmplă, tovarăşe Vasile? Oamenii ăştia sunt îngroziţi rău!
CONSTANDIN : Gheorghe, eu dau fuga în sat să-i anunţ pe oameni! (agită parul pe care-l ţine în mână)
MARIN : Aleargă repede în sat, Constandine ,tată! Aleargă repede, bă!
DUMITRU : (Buciumă urcat pe casă) Auuuuuuu!
Auuuuuuuuu!
GHEORGHE : (îl ia de guler pe Caragiale) Şi dumneata de ce râzi? De ce râzi, domnule? Ori nu cumva sunteţi şpioni trimişi să ne ţineţi de vorbă, ca să vină ai voştri să ne ia ca din oală? (răguşit, strigând cât poate) Drojdieeee! Constandineee! Pune mâna pe el, bă, şi leagă-l. Pune mâna pe ăla de a zâs că a venit să ne salveze!
CONSTANDIN : ( cu ţăpoiul înspre Stalin) Stai aşa, nu mişca!
STALIN : ( ridică mâinile în sus) Oameni buni! (speriat) Oameni buni!
VASILE şi NICOLAE : ( sar la Gheorghe şi la Constandin) Gheorghe! Constandine! Bă nărojilor!
VASILE : ( apărându-l pe Stalin) Constandine, ce ,mă, eşti nebun? Bă proştilor, bă, nebunilor, aţi înebunit, bă ?
NICOLAE : ( îl scapă pe Caragiale) Dă-i drumul , bă, Gheorghe! Dă-i drumul ! Voi nu vedeţi că oamenii ăştia au venit cu noi!
VASILE : (ţipând) Sunt cu noi, bă proştilor! Ce dracului, v-aţi pierdut minţile!
DUMITRU : ( buciumă din tulnic)
MARIN : Acum sclipeşte şi mai tare, bă! Trebuie să fie scuturile turcilor care se apropie!
VASILE : (tare) Taică Mărine! Gheorghe! Constandine! Staţi o ţâră să vă esplicăm!
GHEORGHE : (luptându-se cu Nicolae) Lasă-mă, bă nărodule, să-l leg!
VASILE : (tare) Măi, oameni buni, staţi ,măi oameni buni! Staţi măi o ţâră să vă esplic!
CONSTANDIN : Ce să esplici, Vasile, ce să esplici, că tu i-ai adus! (Vasile şi Nicolae se luptă cu Gheorghe şi cu Constandin, să-i scape pe Stalin şi pe Caragiale. Acestuia din urmă i-au căzut ochelarii, părul îi e răvăşit, arătând tare înspăimântat)
VASILE : (urlând cât poate) Bă, proştilor, ascultaţi-mă, bă o dată, să vă fac să înţelegeţi, că altfel va fi rău de noi! (răguşit) Oamenii ăştia au venit să ne salveze de turci şi de tătari, ei ne salvează de turci, bă, proştilor!
DROJDIE cu parul în mâna dreaptă către Vasile) Ce zâci, Vasile? (rar) Jură tu cu mâna pe inimă că nu ne-ai vândut! Tu i-ai adus ,Vasile, că ăştia n-aveau cum să ajungă aici, nu ştiau cărările.
NICOLAE : Jurăm, Gheorghe! Vă jurăm pe ce avem mai sfânt. Pe copiii noştri şi pe muierile noastre, că oamenii ăştia au venit să ne salveze de turci şi de tătari!
CONSTANDIN : (care l-a auzit pe Nicolae) Jură şi tu, Vasile, că tu eşti de-al nostru. Ai plecat de la noi din sat, Vasile.
VASILE : Jur pe muierea şi pe copiii mei că ăştia sunt oameni buni şi au venit să ne facă bine, să ne salveze, să ne aducă eliberarea de sub exploatarea turcilor, să ne facă fericiţi! (se lasă un moment de linişte. Drojdie, Constandin şi Gheorghe se uită unul la altul)
GHEORGHE : (mai liniştit, bănuitor totuşi) Vasile, bagă de seamă, că dacă te-ai vândut turcilor şi ne vinzi, de mâna noastră tu nu scapi (arătând toporul) Neam de neamul tău n-o să mai pună bucătură în gură.
VASILE : Bă, da proşti sunteţi, bă Gheorghe! Păi noi venim să vă scăpăm şi voi ne săriţi la gât! (Stalin îşi aranjează hainele, nu pare tulburat)
MARIN : (speriat) Acum sclipeşte şi mai tare, Dumitre. Să dea unul fuga în sat repede !
VASILE : Nu vă mai omorâţi atâta, ălea care sclipesc nu sunt scuturile turcilor, sunt tancurile eliberatorilor noştri. Sunt tancurile sovietice, bă proştilor, care au venit să ne scape de toţi duşmanii noştri. (bătându-se cu pumnii în piept) Vă spun eu, Vasile al lu Ţiganu, care am plecat din mijlocul vostru şi am mers la oraş, unde m-am făcut muncitor, şi am intrat în rândurile partidului comunist. (bătându-se cu pumnul în piept) Mă jur pe copiii mei, pe moşii şi pe pământul nostru, că oamenii ăştia au venit să ne facă binele, bă, măgarilor, şi noi ne purtăm cu ei ca nişte sălbatici!
CONSTANDIN : (neîncrezător, dar şi mai potolit)
Măi, Vasile, tu îţi dai seama ce spui?
NICOLAE : ( întărind) Oameni buni, ne jurăm pe ce avem mai sfânt, că tovarăşul Stalin a venit să vă elibereze. Nu fiţi proşti! Credeţi-mă pe mine, n-aveţi de ce să vă temeţi, noi am venit să vă salvăm!
DUMITRU : ( tot neîncrezător) Mai jură-te o dată, Vasile, Pe copiii tăi!
VASILE : Jur, măi oameni buni! Tică Mărine, că matale eşti mai bătrân şi mă cunoşti!
MARIN : (din pătuiag) Străluceşte de mă dor ochii! (apune soarele, dincolo de dunga de nori vineţii. Noaptea coboară vânătă şi însângerată)
CARAGIALE : (îşi caută pe jos ochelarii) Nu ştiu unde mi-au căzut ochelarii. Dacă sunteţi dumneavoastră buni să mă ajutaţi să-i găsesc.
STALIN : Vă ajut eu, tovarăşe Caragiale. (se apleacă)
NICOLAE : Uite-i aici. ( îngrijorat, apoi violent) Bă, Dumitre, bă, tu nu vezi că călcaşi pe ei. (îi ia în mână) Praf îi făcuşi. Bă da proşti mai sunteţi, bă, călcaţi ca vitele, aşa, fără să vă uitaţi pe unde călcaţi.
GHEORGHE : Vorbeşte frumos, domnule, vorbeşte frumos, că n-ai mâncat cu mine dintr-o strachină.
STALIN :(temperându-l) Trebuie să fim politicoşi, tovarăşe Nicolae. Suntem comunişti doar.
NICOLAE : (arătând ochelarii sparţi) Uitaţi-vă şi dumneavoastră, tovarăşe Stalin, cum i-a călcat. Praf i-a făcut. Ce face acum tovarăşul Ion Luca Caragiale?
CARAGIALE : Se mai întâmplă, oameni buni. Să avem puţintică răbdare, vorba unui prieten de-al meu.
VASILE : Trebuie să dăm fuga până la târg să-i cumpărăm alţii.
STALIN : Până când ne întoarcem o să-l ajutăm noi să se orienteze.
CARAGIALE : O zi o să fiu şi eu orb.
DROJDIE : Păi, da! Ai fost dumneata o viaţă întreagă orb, n-o să mori dacă mai eşti o zi.
DUMITRU : ( a coborât cu tulnicul de pe căsoaie) Ce zâsărăţi, măi fraţilor, or n-auzii eu bine? Că ne scapă de turci?
CONSTANDIN : Dumnealor, şi Vasile al nostru zic că au venit cu omul acesta( arată spre Stalin) care ne poate scăpa de turci şi de tătari.
STALIN : Pot lucrul acesta, oameni buni şi o să vă ajut.
DUMITRU : ( se uită la el neîncrezător şi uluit) Măi, să fie!
DROJDIE : Noi suntem pe drojdie, măi tovarăşu, sau cum îţi zice.
NICOLAE : Tovarăşu Stalin … (revoltat) Ce dracului, măi fraţilor, voi sunteţi atât de înapoiaţi încât n-aţi auzit de tovarăşu Stalin?
GHEORGHE : ( cu cana în mână) Dacă n-am auzit, n-am auzit. De unde era să auzim, dacă stăm numai prin păduri de frica turcilor, a tătarilor, a pecenegilor, a vandalilor şi a cumanilor, că pe ăştia îi ştim pe pielea noastră.
VASILE : Constandine, Dumitre, Gheorghe, Tovarăşu Stalin este salvatorul popoarelor, cel care vrea binele nu numai al Rusiei, dar şi al întregii omeniri.
GHEORGHE, DUMITRU, DROJDIE : (uitându-se unul la altul)
VASILE : Aflaţi că el este la poporul frate sovietic aşa cum este Muhamed peste împărăţia turcească. Şi Uniunea Sovietică este de o mie de ori mai mare şi mai puternică decât împărăţia turcilor.
DROJDIE : Ce e, mă Vasile, Stalin ăsta al vostru?
NICOLAE : Este cel mai mare peste toată Rusia.
VASILE : E în locul Ţarului. Cum era o dată Ţaru, ţaru Petru întâi, numai că tovarăşu Stalin este de o mie de ori mai bun şi mai deştept decât el.
NICOLAE : ( din toată inima) Şi tovarăşu Stalin n-a venit să ne cotropească ci să ne elibereze, să ne salveze, pentru că el ne vrea binele! Înţelegeţi!
DUMITRU : (apoi şi ceilalţi, încep să tremure) Brr, brrr, brrr! (se uită la soare) Ce dracului, bă, iar a intrat soarele în nori, că mă luă cu tremuratul!
DROJDIE : (îi clănţăne dinţii în gură) Aaaa, aaa, a, acum chiar suntem pe drojdie, dacă … ( tare) Nea Mărineee! Taică Mărine, dă-te jos, taică, din pătuiag că veni! Veni, bă, acum nu mai e nevoie să stai acolo!
CONSTANDIN : ( lui Dumitru, clănţănind din dinţi. Tremură toţi, aşa cum le clănţăne dinţii în gură, par nişte apucaţi) Tu nu vezi, bă, Dumitre, nărodu dracului, că s-a lăsat noaptea şi de aia tremurăm, nu că a intrat soarele în nori.
DROJDIE : Păi, da, bă Dumitre, ce dracului eşti aşa de prost, tu nu vezi că s-a lăsat întunericul, şi tu-i dai înainte că a intrat soarele în nori. Păi asta e treabă? Dacă nu te pricepi la teorii, lasă-mă pe mine, domnule, să le esplic eu oamenilor cum trebuie. (tare) Hai, nea Mărine, coboară de acolo că nu mai e nevoie.
NICOLAE : Măi tovarăşi, de ce clănţăniţi, măi fraţilor, când aţi aflat că a venit la noi chiar Împăratul ruşilor? Păi asta e o cinste pentru noi, măi tovarăşi!
VASILE : E o mare bucurie, Dumitre! Gândeşte-te că tovarăşul Stalin, care este fratele nostru bun,
măi oameni buni, nu s-a dus să stea de vorbă cu boierii sau cu Regele, ci a venit întâi la noi, la muncitori şi la ţărani.
CONSTANDIN : (tremurând) A, asta aşa e .
MARIN : ( vine gâfâind) Ce e, mă, copiii moşului, de ce m-aţi chemat? Trebuie să mă duc înapoi pentru că asta este legea strămoşilor noştri. (începe şi el să tremure) Aoleu, da ce frig mă luă, măiculiţă Doamne.
CARAGIALE : (conciliator) Aşa se bucură ei tovarăşe Stalin, că aţi venit în mijlocul lor. În loc să aplaude cu mâinile, aplaudă cu dinţii.
TOŢI : ( le clănţăne dinţii că se aude de departe) Ta, ta, ta, ta, ta, ta, ta !
VASILE : (grăbindu-se să-l încredinţeze pe Stalin) Într-adevăr, tovarăşe Stalin, se bucură! Bucuria lor este atât de mare că aplaudă până şi cu dinţii.
MARIN, DROJDIE : (dau mecanic, îngroziţi, din cap, în semn că aşa e)
CARAGIALE : (râde sardonic) Extraordinare aplauze! Aşa ceva n-am mai văzut în viaţa mea!
NICOLAE : Aplaudaţi, bă proştilor, şi cu mâinile, nu numai cu gura.
CARAGIALE : Aşa, oameni buni! (începe să aplaude, cu zâmbetul lui inconfundabil pe faţă) Uite aşa se aplaudă cu mâinile,
NICOLAE : (către Stalin) Ei nu ştiu cum să aplaude, tovarăşe Stalin.
VASILE : Păi dacă n-au mai aplaudat niciodată, cum să ştie, măi tovarăşi, bieţii oameni. Lăsaţi, fraţi ţărani, că dacă nu ştiţi cum să aplaudaţi, vă învăţăm noi, clasa muncitoare, cum se aplaudă.
ŢĂRANII : (dârdâie, dinţii le clănţăne în gură. Încep să aplaude şi cu mâinile, la început timid, apoi din ce în ce mai tare)
CARAGIALE : Mai tare, tovarăşi! Nu sunteţi dumneavoastră ţărani români, nu e ţăranul român cel mai ospitalier din lumea asta?
VASILE : (aplaudă larg, tare) Uite aşa, Dumitre. (loveşte puternic depărtând braţele) Aşa, taică Mărine! Parcă n-aveţi neam vlagă în voi!
NICOLAE : Ei nu ştiu săracii să aplaude, că uite…
CARAGIALE : Păi cum să ştie, săracii, dacă toată viaţa lor ei nu şi-au dezlipit mâinile de pe sapă sau de pe par?
ŢĂRANII : (tremură, dinţii le clănţăne la fel de tare. Aprobă dând în neştire din cap)
VASILE : (vesel ,întorcându-se către Stalin) Vedeţi, tovarăşe Stalin, ei nu ştiau să apluade cu mâinile, de asta aplaudau cu dinţii. Uitaţi-vă acum ce frumos aplaudă la venirea dumneavoastră în mijlocul lor!
CARAGIALE : Ţineţi-le o cuvântare, tovarăşe Iosif Visarionovici Stalin. Merită acest popor, răbdător şi chinuit, o cuvântare.
NICOLAE : (fericit) Una din aia frumoasă, tovarăşe Stalin, cum ne-aţi ţinut nouă, muncitorilor, cum le-aţi ţinut celorlalte popoare eliberate.
VASILE : Da, tovarăşe Stalin. Chiar aşa! Clasa ţărănească trebuie câştigată de partea noastră, fără ea nu vom putea construi socialismul.
NICOLAE : Şi apoi sunt oameni foarte buni, tovarăşe Stalin, o să vedeţi ce minunată este clasa ţărănească românească, o clasă cum nu s-a mai văzut nicăieri.
MARIN : (tremurând, lui Drojdie) Ce, ce, ce, ce zi zice Drojdie cu clasa asta?
DROJDIE : (clănţănind, îi spune la ureche) Că că suntem în clasa a patra, i-auzi.
MARIN : (clănţăne) Nu cumva să nu ne treacă clasa, să ne lase repetenţi.
NICOLAE : (a auzit) Cum să vă lăsăm, măi tovarăşi şi prieteni repetenţi, pe toţi vă trecem clasa, vă dăm şi diplomă la mână, vă facem cu liceu, cu facultate.
CARAGIALE : Muncitorească.
NICOLAE : Păi cum ! Şi câte altele n-o să vă dăm, numai să vă treceţi în colectiv.
VASILE : Aşa e , fraţilor, aşa e !
CARAGIALE : Ţineţi-le o cuvântare, tovarăşe Stalin. Zău că merită ! (mai încet) Gata, oameni buni, nu mai aplaudaţi cu dinţii, ca să-l ascultăm pe prietenul nostru, Iosif Visarionovici Stalin.
VASILE : Nu mai aplaudaţi cu mâinile, că se face gălăgie prea mare, aplaudaţi numai cu dinţii, ca să faceţi antrenament. Vă trebuie mult antrenament că veţi da din gură, nu glumă. (rar, convingător) Socialismul , să ştiţi şi dumneavoastră, nu se poate construi fără să daţi din gură. Aşa cum daţi acuma, de pildă. Cu cât vom da din gură mai mult, cu atât socialismul va fi mai luminos!
ŢĂRANII : (dau din cap clănţănind)
MARIN : Aoleu, măiculiţă, ăsta e frigul morţii !
DROJDIE : Brrrrrrr ! Brrrr !
VASILE : Nu aşa, Drojdie, că nu mâi oile pe câmp, cu dinţii, aplaudă cu dinţii !
STALIN : (face un pas şi se înclină în faţa lor, acelaş lucru îl face şi Caragiale) Dragi prieteni, tovarăşi ai noştri de suferinţă!
GHEORGHE : (îi dă un cot lui Constandin) Auzi, bă, ce-a zis ?
CONSTANDIN : O fi, bă, o fi frate cu noi de suferinţă, (clănţăne tare rău) că văd că ăsta nu vine aşa ca Muhamed, cu armata, ăsta a venit la
noi ca un prietin. Nu ne-a zis el tovarăş ?
STALIN : Fraţi români, dragă şi stimată clasă ţărănească românească! (mică pauză, îşi drege glasul) Aşa după cum ştiţi, glorioasă armată sovietică, eroicii şi vitejii soldaţi sovietici, au eliberat pentru totdeauna ţările frăţeşti de sub jugul fascist. Armata de câini şi de fiare a lui Hitler, fascismul cel întunecat şi bestial a fost ras de pe faţa pământului. Acum nu trebuie să vă mai fie deloc frică de Hitler şi de nemţii lui !
GHEORGHE : (clănţănind, bâiguind) Am, am, am şi şi eu o întrebare , to to tovarăşe Stalin.
MARIN : (dârdâind) Da rău s-a mai întunecat, măi oameni buni!
GHEORGHE : Am şi eu o întrebare, tovarăşe Stalin. De de ce nem nemţi ziceţi că ne-aţi scăpat…
STALIN : (oratoric) De nemţi şi de fiara fascistă, omenirea a fost scăpată pentru totdeauna! (eroic) Pentru totdeauna, tovarăşi, acum se deschide, luminos şi măreţ în faţa omenirii drumul construirii comunismuluiiii!
GHEORGHE : Bine, bine, am înţăles cum e cu socialismul ăsta, da de turci mai trebuie să ne mai fie frică, tovarăşe Stalin ?
DUMITRU : Nouă de turci şi de tătari ne e frică, şi rău de tot ne e frică de ei, Vasile, nemţii dă-i dracului că ăia nu ne-au făcut nimic !
STALIN : (zâmbeşte superior) Hmmmm. Se vede, măi oameni buni, că esploatarea capitalistă a ţinut această ţară într-o stare de mizerie şi de înapoiere cruntă.
VASILE : Foarte cruntă, tovarăşe Iosif Visarionovici Stalin !
CARAGIALE : Curat cruntă.
STALIN : Ei, bine, aflaţi, dragi tovarăşi şi prieteni, că glorioasa armată sovietică, minunaţii soldaţi sovietici, au eliberat de mult ţările frăţeşti, îndeosebi ţările române, de cotropitorii turci şi tătari. Pe tătari, aproape că i-am exterminat, şi până la urmă aproape că nu va mai rămâne picior de tătar pe pământ, iar pe turci după ce i-am bătut la 1877, când i-am alungat definitiv din Balcani, şi am redat independenţa României, acum vrem să-i exterminăm şi pe ei de pe faţa pământului !
ŢĂRANII : (îl privesc uimiţi, neştiind ce să creadă. Li se aud numai dinţii clănţănind)
CARAGIALE : Mai aveţi puţintică răbdare, tovarăşe Stalin ? Puţiiintică răbdare, atât.
STALIN : Şi acum după ce am eliberat toate popoarele lumii, de tătari, de turci, de nemţi, de fascişti, acum am venit, dragi ţărani din România, să vă scăpăm de cei care vă sug sângele, de boierii şi de moşierii care v-au făcut slugile lor, sclavii lor! Care vă ţin într-o mizerie şi înapoiere care nu s-a mai văzut, de neimaginat, tovarăşi !
MARIN : (clănţănind) Gheorghe, Constandine, faceţi, măi oamenilor focu, că s-a lăsat rău de tot frigu .
DROJDIE : (aparte) Şi măcar să vedem şi noi ce spune Muhamed al ruşilor.
DUMITRU : Măcar să-l vedem dacă nu-l înţelegem. (Gheorghe pleacă să aducă vreascuri)
STALIN : Prea mult v-au supt fraţilor, boierii, ciocoii şi moşierii, bestiile acestea care aveau mii de hectare de pământ, iar voi munceaţi ca nişte sărăntoci pe pământurile lor, în loc să fi avut şi voi pământurile voastre. (patetic) Nu le aveaţi însă pentru că aţi fost jefuiţi de boieri, pentru că vi le-au furat şi v-au prostit ! Voi munceaţi pentru ei de dimineaţa până seara, (respiră adânc) ei se îngrăşau şi se îmbuibau ca nişte porci, iar voi deveneaţi din ce în ce mai săraci !
DUMITRU : (clănţănind, aparte) Să ştiţi că are dreptate. Aşa e !
CONSTANDIN : (dârdâind) Ce, bă?
DROJDIE : Asta aşa e, că mai rău decât boierii noştri nu ne-au jefuit nici turcii.
STALIN : Iată de ce, dragi prieteni şi tovarăşi, acum că v-am scăpat definitiv de turci şi de tătari, de nemţi şi de fascişti, vrem să vă scăpăm şi de boieri ! Şi de burghejii care sug vlaga poporului !
CARAGIALE : Curat sug sângele poporului .
VASILE : (dă tonul la aplauze ) Aşa e , tovarăşi ! Aşa e! Trăiască !
NICOLAE : Uraaaa ! Uraaaa ! Uraaaa ! Uraaaa ! Trăiască clasa muncitoare care este alături de ţărănimea esploatată Noi suntem fraţii voştri care am venit să vă eliberăm !
MARIN : (mai vesel) Să ştiţi că aşa e ! Oamenii ăştia au venit cu gând bun.
GHEORGHE : (a pus vreascuri pe foc. Pălălaia se înalţă luminând bătătura)
DUMITRU : (încearcă să aplaude)
VASILE : Aplaudaţi, tovarăşi, că de asta am venit, ca să aplaudaţi !
ŢĂRANII : (încep încet să aplaude)
STALIN : Apoi după ce vă vom scăpa de boieri, de moşieri şi de chiaburi, vă vom da vouă pământurile lor, apoi ne vom uni toţi împreună şi vom trăi o viaţă fericită şi îmbelşugată cum nu s-a mai văzut pe pământ, (cu pumnul ridicat) cum nici nu îşi poate clasa ţărănească închipui.
VASILE : (aplaudând) Aplaudaţi, tovarăşi! După ce
îi vom omorî şi îi vom alunga pe burghezi, pe boieri şi pe chiaburi, vom trăi ca în rai. Socialismul şi Comunismul, tovarăşi, înseamnă raiul pe pământ !
NICOLAE : Aplaudaţi, bă, proştilor ! V-a vorbit Iosif Visarionovici Stalin, Marele Dascăl al Omenirii, Eliberatorul popoarelor !
ŢĂRANII : (uitându-se timid unul la altul, încep să aplaude)
VASILE : Măi tare, bă Gheorghe, că n-ai avea oase în burtă ! Puteţi să aplaudaţi şi cu mâinile şi cu dinţii (ţăranii dârdâie şi aplaudă), numai aplauze să fie.
NICOLAE : Cât mai multe aplauze, tovarăşi, cât mai multe aplauze !
DROJDIE : (încălzindu-se pe lângă foc) Brrrr ! Brrrrr ! Bine că ne mai încălzim şi noi.
CARAGIALE : Ne încălzim la lumina învăţăturii leniniste, tovarăşi, să ţineţi bine minte lucrul acesta!
MARIN : (uitându-se către pătuiag) Păi dacă acum nu măi e nici o primejdie să vină turcii, măi stau şi eu cu voi o ţâră la foc.
VASILE : Absolut niciuna. Tovarăşul Stalin ne-a scăpat o dată pentru totdeauna de ei, şi ne va scăpa de toate relele de pe pământ.
NICOLAE : E prietenul nostru cel mai bun, al tuturor popoarelor chinuite şi exploatate.
DROJDIE : Adă, Gheorghe, nişte vin, din beci, ori nişte ţuică, tu nu vezi că ne e sete, ce dracului, ai orbul găinilor ! Şi apoi, o dată vine tovarăşu Stalin, eliberatorul omenirii pi la noi !
GHEORGHE : Aoleu, uitai, uita-m-ar moartea ! Acuş mă duc. (ia vadra şi oala şi dă fuga în beci să mai aducă băutură)
CONSTANDIN : (ca omul care vrea să mai stea de vorbă) Şi chiar aşa, tovarăşe Stalin, sunteţi în locul Ţarului la muscali, adică sunteţi Împărat ? Nu de alta, dar vă văd om de treabă ?
STALIN : (aprinzându-şi o ţigară) Sunt în locul lor, fraţilor, repet, în locul lor. În locul lor, pentru că eu nu sunt în nici un caz ca ei. Sunt de fapt conducătorul Uniunii Sovietice, care este o ţară a muncitorilor şi a ţăranilor, adică a celor mulţi şi săraci. Sunt în locul ţarilor pe care i-am dat jos tocmai pentru că erau cruzi şi exploatatori, pe când eu sunt bun, îi iubesc pe muncitori şi pe ţărani, care sunt ca şi fraţii mei, şi pe care neapărat vreau să-i fac fericiţi.
DUMITRU : (încă mai clănţăne ca şi ceilalţi, dar mai încet) Dacă spuneţi aşa, că aţi venit să ne ajutaţi pe noi, pe amărâţii ăştia de ţărani, e un boier la noi, rău de tot, care ne tot biciuieşte când ne prinde… N-aţi putea să ne scăpaţi de el ?
STALIN : (calm, se aşează pe o buturugă, şi îşi încălzeşte mâinile la foc) Cum nu. V-am şi scăpat. Îl cheamă Totoianu, nu ?
MARIN : (holbând ochii) Aşa e , boierule.
STALIN : Eu credeam că ne-aţi înţeles, că sunteţi oameni deştepţi. (răspicat) Eu nu sunt boier, noi n-am venit să vă jecmănim, noi am venit să vă scăpăm de boieri şi de chiaburi nesăţioşi, şi de toţi cei care-şi bat joc de ţăranul român ! Eu sunt deci fratele dumneavoastră , şi lucru ăsta să vă intre bine în cap !
CONSTANDIN : Şi putem să vă zicem frate Stalin, aşa cum vorbim noi între noi, ţăranii, frate Gheorghe, frate Dumitre ?
VASILE : Măi şi întrebi, ce dracului de eşti aşa prost, mă Gheorghe !
STALIN : Cum să nu. Chiar vă rog să-mi ziceţi aşa! Frate Staline ! Nu sunt eu eliberatorul şi fratele popoarelor înrobite?
NICOLAE : Se-nţelege !
MARIN : (minunându-se) Măi să fie, am mai avut şi noi o dată noroc în istorie.
CARAGIALE : (zâmbind în felul lui ) Prost să fii noroc să ai ! Vorba proverbului.
GHEORGHE : (soseşte cu vadra cu vin şi cu oala cu ţuică) Vineee ! Am scos din butoiul ăla mic.
NICOLAE : (dând cu şapca de pământ) O să-i întindem un chef !
VASILE : Dar nici nu se putea altfel! În cinstea tovarăşului Iosif Visarionovici Stalin, ce nu face poporul român ! Clasa ţărănească!
NICOLAE : Vă spun ca să nu ziceţi că nu ştiţi ! Clasa noastră muncitoare este trup şi suflet alături de marele, de genialul, de iubitul nostru Conducător, Iosif Visarionovici Stalin, dezrobitorul popoarelor !
VASILE : (cu pumnu ridicat) La fel trebuie să fie şi clasa ţărănească, să ştiţi !
GHEORGHE : Păi o să fie ! Ce credeţi voi muncitorii, că noi ţăranii suntem măi proşti decât voi ? Că ne lăsăm mai prejos ? (poftindu-i să bea) Hai luaţi.
MARIN : (ridicând cana) Atunci bine aţi venit! Dacă ziceţi, Vasile şi Nicolae, că omu pe care l-aţi adus cu voi ne scapă de turci, noi îl primim cu braţele deschise.
DROJDIE : Da, ca să vedem noi că are puterile care zice că le are, să vedem dacă ne scapă de boierul Totoianu. (mică pauză) Şi măi este unu aici, peste apa Neagrăi, un vechil, unu al lu Moroianu, e ovrei el de felul lui. Dacă ne scapă de ăştia, noi vă credem, şi suntem prietenii voştri ăi mai buni ! Pe toată viaţa.
NICOLAE : (zâmbind) Măi încape vorbă, tovarăşi!
VASILE : Păi noi, tomnai de asta, măi,frate Drojdie, ca să vă scăpăm de esploatare am venit. (gest cu palmele) Gata, a venit armata sovietică, glorioasă şi biruitoare, şi v-am şi scăpat de ei ! (către Stalin ) Nu, tovarăşe Iosif Visarionovici Stalin ? I-am scăpat de esploatatori, de boieri şi de ciocoi !
STALIN : (calm) Fără discuţie. Boierul Totoianu a fost decapitat, iar celălalt, Moroianu, sau cum dracului îi zice, a fost şi el la fel … pedepsit.
MARIN : (neîncrezător) Machea ?
GHEORGHE : (şi el neîncrezător) Să-i vedem şi noi. Nu credem până nu îi vedem.
STALIN : Măi, fraţilor, noi, comuniştii, când spunem o vorbă, apăi aia e vorbă ! (supărat) Ia mergeţi, tovarăşe Vasile şi tovarăşe Nicolae, şi aduceţi-i să se convingă şi dumnealor.
VASILE : (docil, milităros) Am înţăles, tovarăşe Stalin ! Voi îndeplini imediat sarcina de partid pe care ne-aţi dat-O!
NICOLAE : (la fel) Aşa vom face, mult stimate şi iubite tovarăşe Iosif Visarionovici Stalin ! (aleargă să îndeplinească ce le-a cerut Stalin )
STALIN : (calm, strivind ţigara cu cizma) Vă spun, ticăloşii ăştia nici nu meritau altceva. Şi omenirea va fi scăpată cât de curând de toţi burghezii, de toţi împilatorii, de toţi ticăloşii care asupresc clasa muncitoare şi ţărănimea muncitoare !
GHEORGHE : (care a ascultat cu atenţie) Aşa e, aşa e , prietine ! (epilit)
STALIN : Vă spun şi vă promit, Uniunea Sovietică va merge până la capăt, până când vom termina cu toţi esploatatorii de pe lumea aceasta ! Aşa cum i-am lichidat pe fasciştii germani, la fel îi vom lichida şi pe iancheii americani. (respiră adânc)Iar de alde Totoianu şi Moroianu, moşierimea şi burghezia românească, pentru noi sunt un mizilic. Dar ce vă spun eu un mizilic, (gest) o pleavă pe care o sufli.
GHEORGHE : ( înspăimântat , se uită la ceilalţi. Aceştia sunt şi ei speriaţi , dar totodată şi încântaţi ) E, pe dracu, nu se poate !
STALIN : (care a devenit mai vorbăreţ) A hă hă ! Şi încă cum ! O să vedeţi numai. ( în momentul acesta îşi face apariţia Vasile şi Nicolae, târând de picioare două cadavre )
DROJDIE : ( a înlemnit) Iuuuu, Domne, ia-mă, da cine sunt ăştia ? (i se înmoaie picioarele şi cade jos)
STALIN : Cine să fie ? (ceilalţi au rămas împietriţi) Boierul Totoianu şi vechilul Moroianu (zâmbind),ziceaţi că n-am putere ?
MARIN : (tremură, îi clănţăne dinţii în gură ) Iuuu, muică, făcui pe mine.
DUMITRU : (tremură, clănţănind) Mă luară fricurile, oa oa oameni buni ! Fricurile …
IONEACĂ : (e mai tare. Clipind din ochi) Ce dracului făcurăţi, bă Vasâle ? Visaşi ori mi se pare?
STALIN : (s-a ridicat. Se plimbă calm) Ăştia sunt alde Totoianu şi Moroianu, de care ziceaţi că vreţi să scăpaţi.
CONSTANDIN : (tremură şi el, însă e mai tare în curaj) Boierul Totoianu ? Ala care poruncea şi ne biciuia dacă ne prindea pe pământul lui ?
VASILE : Da, chiar ăla ! Puseserăm noi mâna pe el , că acum îi avem legaţi pe toţi boierii şi pe toţi vechilii. Şi acum ,(gest cu mâna la gât) jugănim.
STALIN : Ce credeaţi, că noi spunem vorbe în vânt? ( face tacticos o pauză) Nu, tovarăşi. Am zis că v-am scăpat de turci şi de tătari, v-am scăpat ! Acum puteţi să căutaţi cât îi hăul, nu găsiţi picior de turc. Am zis că vă scăpăm de boieri şi de moşieri, v-am scăpat tovarăşi !
IONEACĂ : (se holbează la cadavre) Da, bă ! Aşa a zis. (îi clănţăne dinţii ) S-a ţinut de cuvânt ! S-a s-a s-a ţi ţi ţinut de cu cuvânt .
CARAGIALE : (tremură şi el uşor) Parcă şi eu am, am fri fricuri. În, în poporul ăsta m-au luat şi şi pe mine fricurile.
STALIN : (se uită la cer ) Păi da, e trecut de miezul nopţii. N-ar strica să mai pună cineva nişte vreascuri pe foc, şi să mai aducă nişte votcă, sau ţuică. Nu de alta, dar e tare bună.
NICOLAE : Imediat, tovarăşe Stalin ! (aleargă prin ungherele curţii cuprinse de penumbră să aducă vreascuri )
VASILE : (slugarnic) Aducem, aducem totul, tovarăşe Stalin !
CONSTANDIN : (tremură) A-a-a-au-zi, to to-varăşe Sta Stalin , da, da de ce i-a adus fără cap ?
STALIN : (zâmbind , arată spre Caragiale ) A fost dorinţa dumnealui, a prietenului meu.
CARAGIALE : (tremură şi el, de aceea s-a şi dat aproape de foc) E, e mintea românului a de pe urmă. (îi clănţăne dinţii şi mai tare) Dă, dă, Doamne, mintea românului a de pe urmă ! (Nicolae a adus vreascurile. Le pune pe foc)
NICOLAE : Gata, tovarăşe Stalin. Acum vom avea şi căldură şi lumină.(într-adevăr, pălălaia care se înalţă luminează locul în jur).
STALIN : (lui Caragiale, celorlalţi) N-au capete ,
pentru că dumnealui (arată către Caragiale) ne-a spus că mintea a de pe urmă a românului, zice că asta v-a salvat în istorie, Cică mintea a de pe urmă a românului e … grozavă. E tot ce aveţi voi mai de preţ. Dacă cineva vă ia asta, v-a luat totul. (respiră mândru) Aşa că pe toţi burjuii ăştia, chiaburi, moşieri, burghezi, le tăiem capetele şi le ducem în Rusia , ca să avem noi acum minte mai multă decât orice popor. Decât orice naţiune, chiar şi decât nemţii sau americanii.
IONEACĂ : (i-a plăcut raţionamentul lui Stalin) Ha, ha, ha, ha, ha, ha ! Da ştii că îi merge bibilica. Îţi merge bibilica nu glumă, tovarăşe Stalin ! Îţi merge !
GHEORGHE : (i-a mai trecut, dar tot clănţăne) Ha, ha, ha, ha, ha ! Glumeţ, glumeţ, da e deştept !
DUMITRU : (clănţănind) Păi în cazul ăsta, dacă ne ia mintea românului a de pe urmă, noi românii ce ne mai facem ? Că rămânem ăi mai proşti de pe lume !
NICOLAE : Mă duc în beci să aduc ţuică şi vin.
STALIN : Hai repede !
DROJDIE : (şi-a revenit din leşin. Se ridică tremurând şi se duce să-i privească pe morţi. Îi clănţăne dinţii în gură de mama focului) Bă, bă, bă , fra, fra, fraţilor, da, da, de ce le-aţi tă, tăiat ca capetele ?
GHEORGHE : (înveselit deodată ) Ha, ha, ha ! Ca să le ia minţile, neică Drojdie. Le ia minţile şi le duc la ei în Rusia.
VASILE : Asta n-are nici o importanţă, tovarăşi.
Important este că tovarăşul Stalin a scăpat poporul ăsta şi de turci şi de boieri, şi de moşieri ! (cu mâna ridicată) Gata, acum sunteţi liberi ! Acum puteţi şi voi, ţăranii români, să fiţi în sfârşit liberi ! (tare) Liberi şi fericiţi !
NICOLAE : (pune vadra cu ţuică jos) Aşa e, fraţilor ! Liberi şi fericiţi ! (agitând braţele) Uraaa! Uraaaa ! Trăiască armata sovietică eliberatoare ! Şi Tătucul Stalin dezrobitorul popoarelor !
VASILE şi NICOLAE : Uraaaa ! Uraaaaa ! Uraaaa!
În cinstea tovarăşului Stalin, marele dascăl al omenirii, care ne-a salvat pe noi de turci şi de esploatatori !
NICOLAE : (cât îl ţin rărunchii) Şi acum, fraţilor, să bem în cinstea eliberării noastre ! V-am scăpat şi de Totoianu şi de Moroianu, (urlând) acum n-are de cine să vă mai fie frică !
GHEORGHE : (tot îi clănţăne dinţii de frică. Râzând ca prostu) Ha, ha, ha, ha, ha ! Da, bă. Acum că ne scapă şi de boieri, înseamnă că noi o să ne luăm pământu !
CONSTANDIN : (i s-au aprins ochii) Da, bă. Fir-aş al dracului ! Acu dacă nu mai e boierul Totoianu, înseamnă că putem să-i luăm noi pământu !
DUMITRU : Îl împărţim ca fraţii !
IONEACĂ : Aşa e ? Să nu ia unu mai mult şi altu mai puţân. Că fac moarte de om !
VASILE : Staţi aşa, fraţilor ! Staţi puţin ! Să vedem ce zice şi tovarăşu Stalin ? Dânsul este tatăl nostru (crezând, dar şi propagandistic) Dânsul este la fel de mare ca Dumnezeu !
IONEACĂ : (îşi zgâlţâie capul, ca şi cum s-ar trezi la realitate) Aşa e?
NICOLAE : Aşae. Dânsul este foarte mare. Nici nu vă duce pe voi mintea aia de ţărani cât este de mare. (clatină din cap) Numai pentru că e foarte bun se coboară printre noi. Şi stă de vorbă cu noi, ne ajută. (bea) Hai noroc ! Să bem în cinstea tovarăşului Stalin !
MARIN : (pilit) Apoi, dacă e aşa, să bem ! (tare) În cinstea tovarăşului Stalin fraţilor ! Că el ne-a scăpat de griji şi de belele !
CONSTANDIN : (râde fericit) Păi dacă e aşa să tot trăieşti acum !
NICOLAE : (umple ulcelele cu vin şi cu ţuică) Beţi, fraţilor, că e zi mare asta, să ştiţi ! (tare) Comunismul va aduce oamenilor sărmani, fericirea pe pământ (urlă) Acum a venit rândul nostru să trăim ! Apoi să trăim !
GHEORGHE : Aşa e, fraţilor ! Să fie într-un ceas bun ! (închină. Bea)
IONEACĂ : (răguşit) Eu cred că Dumnezeu v-a adus , fraţilor !
DUMITRU : Acum, dacă ne dă şi pământurile boierilor, ale vechililor şi ale chiaburilor, noi îi pupăm şi picioarele !
VASILE : (cherchelit) Eu zic măi bine să-i încingem un joc ! O geampara, sau o sârbă. (cănile se golesc repede)
NICOLAE : (cu chef, joacă cu mâinile pe sus) Iu-hu-hu şi iară iu-iuuu ! Să jucăm să rupem cuiu !
GHEORGHE : (se prinde lângă Nicolae) Uite-aşa se joacă fata, şi pe stânga şi pe dreapta !
VASILE : Staţi că vin şi eu oameni buni ! (intră şi el în horă)
CONSTANDIN : Haideţi, bă fraţilor, să jucăm, dacă am scăpat şi de turci şi de boieri !
VASILE:Să-l chemăm şi pe tovarăşul Stalin cu noi!
IONEACĂ : (jucând de zor) Hai, vino şi dumneata, Ţarule, că eşti om bun şi ne-ai scăpat de belele !
GHEORGHE : Stai aşa, parcă am pus eu undeva un fluier ! (merge lângă stâlpul căsoaiei, unde şi-a ascuns fluierul.Începe să cânte din fluier o sârbă)
STALIN : Vino şi dumneata în horă, tovarăşe
Caragiale !
CARAGIALE : (miop, se descurcă greu) Aş veni, dar mi-am distrus ochelarii şi nu văd.
STALIN : (s-a prins în horă) Trăiască armata sovietică eliberatoare ! Trăiască victoria comunismului în toată lumea! Trăiască stalinismul victorios !
DUMITRU : Dă-ne şi pământ, tovaruşe Stalin, şi îţi pupăm şi picioarele.
STALIN : Asta e. Dacă ne-ar împărţi nouă pământul boierului, ce bine ar fi !
GHEORGHE : ( cântă din fluier de mama focului) Zi aşa ! Nu te lăsa, neamule !
DROJDIE : (îşi face cruce) Doamne, păzeşte ! Când s-a mai pomenit să mai joace nişte sărăntoci ca noi sârba cu Împăratul muscalilor ! Parcă nu-i a bună !
CONSTANDIN : (a obosit) Vă mulţumim, tuvaruşe Stalin ! Şi măi poftiţi şi altă dată !
DUMITRU : (răsuflă greu, a obosit şi el. Hora se sparge) A fost frumos ! Astăzi a fost o zi măreaţă !
IONEACĂ : (ştergându-şi transpiraţia) Acum putem să răsuflăm şi noi uşuraţi ! Că am scăpat şi de turci şi de boieri .
NICOLAE : Şi asta graţie marelui popor sovietic şi a tovarăşului Stalin, părintele poporului nostru.
DUMITRU : Aşa e. Haideţi să mai ciogniţi cu noi încă o ulcea, frate Stalin, şi om mere la culcare.
STALIN : (atrăgându-i atenţia) Dragă prietene, să-mi spui tovarăşe Stalin. Fraţii sunt la mânăstire. O să avem noi grijă şi de ăştia, că ce esploatatori sunt şi pocăiţii ăştia. Însă cu voi ciognesc pentru că (îl îmbrăţişează pe Dumitru şi îl pupă), pentru că îmi sunteţi dragi.
DUMITRU : (ţoc, ţoc, îl pupă sonor pe Stalin, pe obraz) Ţoc, ţoc ! Aşa, tovarăşe Stalin, că mult bine ne-ai făcut nouă, rumânilor! Mulţam, mulţam mult de tot !
STALIN : (satisfăcut) Hai noroc, dragi tovarăşi ! (bea cu sete) V-am făcut mult bine, şi o să vă mai fac. De asta să fiţi siguri !
CONSTANDIN : Ne-ai scăpat de turci, ce nu mai speram noi în vecii vecilor.
GHEORGHE : (râzând prosteşte) Şi de boieri, bă prostule !
DUMITRU : Acum să ne dai şi pământul lor. Şi noi îţi pupăm şi picioarele, ca lu Cristos.
STALIN : (fericit, cherchelit, îl pupă pe Dumitru) Vă …vă dau, cum să nu vă dau. Vă dau tot pământul boierilor şi al vechililor, al moşierilor şi al cheaburilor. Şi pe cel al burghejilor ! Pe tot vi-l dau!
IONEACĂ : (brusc fericit, plin de recunoştinţă. Vine şi-l pupă pe Stalin) Mulţam ! Mulţam mult de tot ,tovaruşe Stalin ! (cade în genunchi şi îi sărută picioarele) Ţoc, ţoc, ţoc !
STALIN : (îl lasă să i le sărute) Cu asta nu mai sunt de acord. (mică pauză) Păi dacă suntem tovarăşi, atunci să fim tovarăşi ! La noi, la comunişti ,nu se permite aşa ceva ! Un secretar de partid nu poate să fie de acord cu aşa ceva, ca un tovarăş de al său să-i sărute picioarele. Aşa ceva nu s-a mai pomenit, şi nu se va pomeni niciodată la noi. Aşa ne-a învăţat Vladimir Ilici Lenin, aşa îi învăţ şi eu pe comuniştii mei. (surâde) De aceea, te rog să te ridici în picioare ca să ne pupăm ca fraţii.
VASILE : Aşa e, aşa e ! Noi comuniştii nu suntem trufaşi, nu ne dăm mari ca boierii şi ca burghezii.
STALIN : (aprobă) Ăsta e adevărul. Uite, eu sunt marele Conducător al Uniunii Sovietice, şi totuşi am venit într-un sat românesc să stau de vorbă cu voi, care sunteţi nişte ţărani simpli. Simpli şi minunaţi, acesta e adevărul.(zâmbeşte larg) Am venit şi v-am scăpat de nevoi.
TOŢI : (înclinându-se) Mulţam mult, tovaruşe Stalin, mulţam mult !
STALIN : Şi acum mă pup cu voi frăţeşte. Ca şi cum m-aş pupa cu ţăranii din satul meu.(îl pupă pe Constandin) Aşa, frate. Că de acum fiind tovarăşi suntem ca fraţii ! Da nu ca ăia de la mănăstire, care sunt nişte trântori.
CONSTANDIN : (ţocăind sonor îl pupă şi el pe Stalin) Aşa, frate ! Mulţam mult pentru pământul boierilor !(întărind) Pe care ni l-ai dat, o dată pentru totdeauna.
STALIN : (către Mărin) Hai, vino să te pup şi pe dumneata, că eşti cel mai bătrân.(se pupă)
MARIN : (după ce s-a pupat îndelung cu Stalin, se şterge la gură şi pe obraz cu dosul palmei) Să trăieşti şi să nu crezi. M-am pupat cu Împăratu cel bun al muscalilor.
DUMITRU : (căscând. Undeva, dincolo de pădure se aude cântecul straniu al unui cocoş) Mâine mergem să împărţim pământul boierului !
GHEORGHE : (râde) Ha, ha, ha, ha, ha, ha ! Cum s-ar zice devenim şi noi boieri!
IONEACĂ : (vesel) Măiculiţă, muică. Când o auzi Muhamed că am scăpat şi de el şi că am ajuns şi boieri, o să se ia cu mâinile de păr.
STALIN : (calm) Ce treabă avem noi cu el. N-are decât să se ia. Important este că de acum sunteţi liberi şi fericiţi, şi că de mâine o să trecem la construirea unei vieţi noi şi prospere !
MARIN : Ăsta e cel mai bun lucru, fraţilor. Că de mâine devenim boieri !
VASILE : Şi v-am scăpat şi de turci, asta să nu uitaţi niciodată !
DUMITRU : (dă cu căciula de pământ) Ce mama dracului ! De când visăm şi noi, ţăranii, să vină şi vremea noastră !(tare) Acum a venit!
STALIN : Şi încă cum . (cherchelit) Pentru bogătani va fi iadul ! Asta ne spune marxismul, tovarăşi !
NICOLAE : (dă şi el cu căciula de pământ) Uraaaaa! Uraaaaaa ! De mâine începem construirea socialismului pe pământ românesc, fraţilor ! Vom edifica în patria noastră Comunismul, cea mai umană dintre toate orânduirile care au existat vreodată pe faţa pământului !
MARIN : (chiuie de bucurie. Dă şi el cu căciula de pământ ) Aşa, fraţilor ! De mâine intrăm în rai ! Destul cu boierii ! Destul am fost jefuiţi şi exploataţi ! Destul am fost călcaţi în picioare !
VASILE : Trăiască tovaruşul Stalin şi poporul frate sovietic, care ne-a dezrobit pe veci !
CEILALŢI : Trăiască ! Trăiască ! Trăiască ! (prelung) Şi înfloreascăăăă !
STALIN : (zâmbind pe sub mustaţă) Bine, tovarăşi. Mă bucur mult ! Asta înseamnă că dacă suntem ca fraţii vom colabora strâns şi unit în jurul partidului!
IONEACĂ : Fără nici o îndoială, tovaruşe Stalin !
CARAGIALE : Acesta e cel mai important lucru !
STALIN : Acum că v-am scăpat şi de turci şi de exploatatori, care sunt duşmanii voştri cei mai perfizi, şi pe care îi vom mătura de pe scena istoriei! (impresionant) Acesta este adevărul, tovarăşi, pe esploatatori îi vom mătura de pe faţa pământului !
CONSTANDIN : (care s-a învăţat să aplaude) Bravoooo ! Bravoooo ! tovaruşe Stalin !
GHEORGHE : Aşa le trebuie, ticăloşii! Destul şi-au bătut joc de noi !
IONEACĂ : Să mai ajungem şi noi boieri, fraţilor, nu număi alţii să ne prigonească.
STALIN : (liniştindu-i) Aşa va fi, tovarăşi. Acum muncitorii şi ţăranii vor ajunge boieri ! (îi priveşte galeş) Vă spun, fericirea şi viitorul vor fi ale noastre. Iar lumea de mâine, care va fi a muncitorilor şi a ţăranilor, va fi raiul pe pământ !
VASILE : Uraaaa ! Uraaaaa ! Trăiască tovarăşul Stalin , în frunte cu poporul frate sovietic !
TOŢI : Uraaaa ! Uraaaaaaa ! Uraaaa ! (Dumitru şi Gheorghe dau cu căciulile de pământ )
CONSTANDIN : (chiuie) Iuhu - huuuuuu ! Iuhu-huuuuuu !
STALIN : Şi acum, măi tovarăşi, că am înfăptuit aceste mari realizări, şi că acum este destul de târziu, şi e timpul să cam mergem şi noi, trebuie să stabilim ce avem de făcut, tovarăşi ! Noi nu suntem ca esploatatorii, noi suntem muncitori, tovarăşi, noi lucrăm după un plan bine stabilit.
CONSTRUIREA Socialismului, cea mai fericită şi cea mai bună orânduire de pe pământ, se va face după un plan bine fundamentat, tovarăşi.
MARIN : Facem, tovarăşi, cum să nu facem, număi să ne dea pământurile boierilor.
STALIN : (cu mâna ridicată) Sunt ale dumneavoastră, tovarăşi ! Chiar din acest moment ! Aşa am hotărât, aşa facem ! Nu e nici o problemă.
VASILE : Păi noi de ce am venit, măi tovarăşi ? Tomnai de asta am venit, măi fraţilor. Ca să vă scăpăm de belele.
IONEACĂ : Mulţam, prieteni, o să vă ajutăm şi noi când veţi fi la necaz. Cu ce putem. Că doar şi voi ne-aţi ajutat.
STALIN : Măi, tovarăşi , noi am venit să vă facem fericiţi ! Mâine vă dăm toate pământurile boierilor şi ale ciocoilor. Dar de poimâine începem să construim Socialismul şi în patria dumneavoastră. Vrem să ne ajutaţi. Să fiţi alături de clasa muncitoare, alături de noi, alături de poporul frate sovietic !
IONEACĂ : Dacă ne daţi pământurile…suntem. De ce să nu fim.
GHEORGHE : Suntem, cum să nu fim. Dacă vom fi boieri ! (gest) A hă hă ! Păi ce nu faci dacă eşti boier !
CONSTANDIN : Asta e, să fim şi noi boieri.
DUMITRU : Să ne vedem noi boieri, că după aia vă ajutăm !
VASILE : Asta e , fraţilor ! Trebuie să fiţi alături de noi ! Ţăranii şi muncitorii sunt fraţi. Nu se poate să nu fiţi alături de noi !
MARIN : Suntem. Cum să nu fim , tovaruşi !
DROJDIE : Suntem. Sigur că suntem.
STALIN : Aşadar suntem înţăleşi ! Mâine vă dăm pământul boierilor, şi după aia ne apucăm să construim Socialismul ! (mică pauză) Vom face colectivizarea, tovarăşi. Este nevoie să facem colectivizarea ! Fără colectivizare nu vom putea progresa, nu vom putea aduce raiul pe pământ.
Nu vom putea construi comunismul, visul de aur al omenirii.
CONSTANDIN : (mai moale) Facem, tovaruşe, de ce să nu facem, dacă e vorba să intrăm în rai.
IONEACĂ : (n-a prea înţeles el ce a vrut să zică Stalin) Facem. Dacă nu se poate fără să nu-l facem, îl facem ! Numai să ne dea pământurile boierilor.
VASILE : Vi le-am şi dat. Este ale voastre !
DUMITRU : Atunci îl facem. Nu se mai pune problema. (mică pauză) Îl facem că de aia ne-aţi dat pământurile boierilor.
STALIN : (se uită la ceas, apoi la stele. Focul a mai scăzut.) E târziu, aşa rămâne, atunci, cum am stabilit. Mâine vă dăm pământurile boierilor, şi de poimâine trecem la construirea socialismului, şi la colectivizare. Noapte bună ! (un moment de tăcere stânjenitor) Apoi noi ne ducem. Hai, tovarăşe Caragiale. (către Vasile şi Nicolae) Haideţi şi voi, tovarăşi. Mâine seară venim iar, să facem planu pentru poimâine. Nu uitaţi de colectivizare şi de construirea comunismului.
VASILE : Aveţi toată încrederea în ei, tovarăşe Stalin. Îi cunosc bine. Clasa muncitoare garantează pentru ţărănimea muncitoare !
MARIN : (tare) Mulţam mult, oameni buni ! Vă aşteptăm !
DUMITRU : Şi nu uitaţi de pământurile boierilor !
STALIN : Cuvântul nostru e cuvânt ! Noi nu ne luăm cuvântul înapoi. Rămâneţi cu bine !
IONEACĂ : Cu bine, fraţilor, cu bine!(focul s-a stins şi mai mult)
CONSTANDIN :(izbucnind) Iu-huuuu! De mâine suntem boieri, fraţilor! (urlă de fericire) Suntem boieri! Boieri, bă, boieri!
GHEORGHE : (îşi face cruce) Mare şi bun a fost astăzi Dumnezeu cu noi, pupa-i-aş tălpile!
DUMITRU: (cască) A dat norocul peste noi, asta e.
MARIN : (râde ca prostu) Prost să fii, noroc să ai!
DROJDIE : Hai, măi, fraţilor, să mai durmim şi noi, că ne-o ajunge !
IONEACĂ : Al dracului să fii tu, Drojdie, cu pipota ta, şi aşa, te culci ţăran şi te scoli boier.(focul s-a stins de tot. Gheorghe, Drojdie, Constandin, Dumitru, abia se mai văd)
DUMITRU : Eu mă duc să mă culc în tindă.
CONSTANDIN : (răguşit, obosit) Hai că merg şi eu.
MARIN : Eu dorm aici, pe cojoc, lângă foc. Noapte bună, şi Dumnezeu să ne ajute.
GHEORGHE : Mâine trebuie să ne sculăm de dimineaţă, să mergem să luăm pământurile boierului!
IONEACĂ : Hai la culcare, că acuş răsare soarele.

(Focul s-a stins de tot. Acum nu mai e nimeni în picioare. Cântecul greierilor se aude ca şi cum ar veni de pretutindeni. De parcă din cer a coborât o mare de greieri.)

( Va urma)

(piesă de teatru în trei părţi)

PERSONAJE :
Mărin Drojdie
Constandin Vasile
Dumitru Nicolae
Gheorghe Stalin
Ioneacă Caragiale

CUVÂNT ÎNAINTE

Recitesc această piesă de teatru pentru a patra oară în decurs de o săptămână. Scriitorul ne-a cerut să-i trimitem cât se poate de urgent o prefaţă la piesă, şi să fim cum nu se poate de severi. Ţinând cont de complexitatea, de profunzimea şi de noutatea arhitecturală a operei dramatice, lucrul nu este tocmai uşor.
Societatea Dacia Culturală, care are ca ţel Renaşterea românismului, îl sprijină pe Ştefan Dumitrescu în cursa lansată de noi, a aducerii premiului Nobel pentru literatură în ţară, tocmai pentru că a văzut în acest autor una din marile posibilităţi de exprimare ale spiritului românesc, de impunere a lui în cultura europeană. Piesa de faţă este o capodoperă, indiscutabil, de lucrul acesta îţi dai seama cu cât te apleci mai mult asupra operei dramatice. Ca mai toată opera lui Dumitrescu, şi această piesă nu poate fi înţeleasă, decât după ce este dezghiocată de primul, sau de primele straturi semantice. Dacă la prima lectură îţi atrag atenţia pitorescul şi ineditul situaţiei dramatice, virtuţile de compozitor ale dramaturgului, arta suculentă a textului, îţi dai seama la a doua lectură, că dincolo de comedia amar-tragică a destinului clasei ţărăneşti, te aşteaptă o piesă de teatru filozofică în cel mai profund sens al cuvântului. Aparent uşoară, vioaie şi pitorească, dar şi surprinzătoare, chiar şocantă, piesa musteşte de semnificaţii filozofice, fiind de fapt o parabolă, o filozofare profundă şi amară pe marginea sensului, destinului nostru ca popor.
Încercăm să ne adunăm cuvintele căutând un unghi, un loc de intrare în universul semantic al piesei, pentru că, mărturisim, iată, după mai multe lecturi, opera dramatică de faţă este greu de interpretat, chiar pentru un critic cu experienţa decodificării textuale. În primul rând găsim aceste două Concepte fundamentale : Frica şi Moara. Frica este trădată de fricurile care bântuie în ţară. Personajele sunt cuprinse de fricuri, ele tremură mai tot timpul în piesă, de fapt toată istoria. Metafora este extraordinară, de o profunzime şi de o capacitate de iluminare semantică uimitoare. Al doilea concept central al semanticii şi al construcţiei dramatice este Moara, Morişca, jocul care se mai cheamă şi ţintar, care se juca foarte mult în trecut în satele noastre. Moara este simbolul trecerii timpului, al mişcării istoriei şi lumii, care macină. Istoria este o Moară care macină destinul oamenilor, al popoarelor.
Aşadar în piesă suntem sub semnul şi sub cupola istoriei. Acţiunea piesei se petrece înlăuntrul istoriei, unde are loc măcinarea oamenilor şi a neamurilor. Starea psihologică şi politică a acestui popor de-a lungul istoriei este aceea a stresului permanent. De la Început ne este relevată condiţia umană a acestui popor aflat tot timpul la pândă să nu fie surprins de duşman, care mai chiuleşte şi el de la muncă, trăgându-se la o ţuiculiţă şi la un pahar de vorbă. Ţăranii lui Dumitrescu (autorul, altfel destul de intelectualist, are mai multe piese cu ţărani, unele capodopere, toate mustind de filozofie), sunt oameni buni, glumeţi, cu înclinaţie către umor. Sunt însă cuprinşi repede de boala fricurilor. Fricurile sunt un fel de reacţie la absurdul istoriei, la cinismul , la setea de destrucţie. Sunt o reacţie la istorie, un mod de a comunica cu Istoria. Ca urmare a acestei frici (teribilă, difuză, venind din străfunduri) oamenii vorbesc mult. Se iau cu vorba ca să uite de frică, să nu mai audă vocea aceea a spaimei care vine dinlăuntrul lor. Asistăm la o dilatare (plastică şi superbă) a Limbajului. Limbajul este şi el o reacţie la Istorie, un mod de a crea Istorie, de a comunica permanent cu ea. Limbajul încearcă să umanizeze Istoria, s-o stăpânească. Pătrundem acum într-un alt nivel semantic al operei dramaturgice. Este extrem de interesantă construcţia piesei. Nu poţi să-ţi dai seama ,este vorba de nişte ţărani din evul mediu, pe care spaima îi face să se proiecteze în viitor (un fel de iluminare, de anticipare a Răului, o fantă deschisă în timp), sau este vorba de doi muncitori (Vasile şi Nicolae) luaţi din uzină şi trimişi în satele lor (care trăiesc această falie deschisă brusc în subconştientul colectiv al neamului), să-i lămurească pe oameni să se treacă la colhoz. Să facă altfel spus colectivizarea. Oricum tot ce se întâmplă se petrece simultan în Istorie, şi în subterana din noi, în subconştientul colectiv al neamului.
Situaţia dramatică imaginată de autor este iluminată de aceste două reflectoare spaţial-temporale, dinspre trecut înspre viitor, şi dinspre viitor înspre trecut. Şi ce vedem, un popor de amărâţi, veseli şi senini, prinşi pe picior greşit de istorie. Este indiscutabil că actualul mod de a reacţiona la istorie al poporului român l-a inspirat pe dramaturg , şi că tocmai lucrul acesta ni-l relevează autorul. Suntem în istorie un popor de-fensiv, surprins tot timpul în contratimp, pe picior greşit. Reacţia noastră la Istorie este inversă. Suntem prin esenţa noastră un popor care scăpăm de Dracu şi dăm de Tac-su. Un popor al cărui mod de a se salva este acela de a da din lac în puţ. Acesta este mesajul esenţial şi tragic al autorului. Această temă ar putea fi dezvoltată foarte mult. Ideea este esenţială pentru Prezentul şi Viitorul nostru ca popor.
Faptul este o tragedie. Suntem un popor îmbătrânit şi conservator, reacţionând la prezent şi viitor cu achiziţiile trecutului. Orientaţi şi pregătiţi să întâmpinăm şi să ne apărăm de o primejdie (turcii şi tătarii) suntem extrem de vulnerabili în faţa uneia noi. A celei mai mari. De fiecare dată am scăpat în istorie ca prin urechile acului, dar ulciorul nu merge de multe ori la apă. O dată ni se va înfunda! Acesta este un alt mesaj teribil al piesei. Suntem vulnerabili în faţa Utopiei, a primejdiilor care ni se prezintă purtând masca Binelui. (Comunismul, Stalinismul). Atenţie la acest tip de primejdie ! Este un alt mesaj teribil al operei dramatice. Caragiale şi Stalin, ca personaje, sunt desigur simboluri, parabole. În spatele personajelor stau stalinismul şi caragialismul ca moduri şi tipologii de a percepe lumea şi de a te raporta la ea. Amândouă, aceste moduri, vin dinafară, de undeva de sus, din lumea bună. Da , dar ajung în substratul bazal al societăţii şi al românismului (altă idee teribilă şi îngrozitoare), pe care îl seduc, îl penetrează, îl distrug. Nu întâmplător (şi aici stă toată grozăvia mesajului operei dramatice) Dumitrescu îşi alege ca personaj colectiv, şi loc de acţiune, clasa ţărănească. Este clasa bazală a românismului, cu subminarea şi erodarea ei este pusă în primejdie însăşi existenţa istorică a neamului. Ajungem astfel la mit (în ultimă instanţă piesa este una mitologică, reinterpretând dramatic un mit, recreându-l în modernitate) sâmburele semantic al piesei, concept fundamental al structurii dramatice, Calul Troian. Ioneacă şi Mărin, care veghează să nu vină turcii, sunt obsedaţi, văd mereu în faţa ochilor, venind pe zare un cal.
Este Calul Troian pe care noi ca neam îl purtăm de milenii în noi. În studiile sale de psihologie a poporului român, Ştefan Dumitrescu a ajuns la concluzia că noi românii suntem un popor sinucigaş. Stalinismul şi Caragialismul, setea de a le interioriza, sunt forme ale suicidului nostru istoric ca popor. Opera dramatică de faţă (pe care cineva ar putea s-o ia într-o accepţiune superficială, ceea ce ar fi dureros) devine una a escatologiei acestui neam. Este o operă abisală, cutremurătoare. Noi vom pierii ca neam, ne spune dramaturgul, şi noi singuri suntem cei care ne-am creat sfârşitul. Calul Troian este în psihologia noastră. De altfel, cunoaştem acest lucru, dramaturgul (care este şi viitorolog) are studii aprofundate pe această temă, concluzia lui fiind că în 20-30 de ani vom dispărea ca stat, iar în 30-50 de ani vom dispărea ca popor, în faţa acestui eveniment tragic singura soluţie, pe care el o preconizează, fiind aceea a “încordării maxime şi totale” a întregului neam, în vederea salvării sale. Acestea ar fi numai câteva repere epistemologice, care-i pot permite lectorului sau spectatorului, să descifreze nivelurile piesei, sensurile ei adânci, care sunt mai multe şi cumplite. În realitate, piesa de faţă (Caragiale se pupă cu Stalin) este o tragedie înspăimântătoare despre destinul unui popor, purtând masca unei comedii amare. Şi aceasta (a doua piesă de teatru, TRAGEDIA, cea nescrisă, dar sugerată) este de fapt marea operă dramatică, pe care ne-o dăruieşte, ca să ne trezească la realitate, Dumitrescu.

TEOFIL MIREANU, sociolog al culturii

CARAGIALE SE PUPĂ CU STALIN
(PIESĂ DE TEATRU ÎN TREI PĂRŢI)

Imaginea unei case din evul mediu românesc, aşezată la marginea unui sat, pe o ridicătură, sau chiar într-o poiană de pădure, căci se văd în apropiere arbori bătrâni. Lângă un asemenea copac, mai mult un ciot, se vede un bătrân moţăind. Pe undeva în apropiere se aude clipocitul unui pârâiaş. Pe fundal se înalţă dunga de un verde închis a unui codru. Jalea unei doine se prelinge parcă de pe gura de rai pe care o ghiceşti a se întinde undeva pe aproape. Şi mai departe, deasupra codrilor, se văd vârfurile albăstrii ale unor munţi, ca şi cum s-ar înălţa în altă lume. E o după amiază liniştită, pustie, a unui anotimp incert. În bătătura căsoaiei, care se vede a fi făcută mai mult din bârne, deasupra unui beci (în care poţi intra prin uşa făcută din blane, sau prin fereastra ca o răsuflătoare), se văd câţiva ţărani întinşi să se hodinească.
Ioneacă şi Drojdie joacă ţântar. Constandin şi Dumitru cinstesc din clondirul de rachiu, vorbind şi ei. Sunt mai mult trişti, privind în gol fără să se gândească la nimic. Gheorghe şade întins cu burta la soare, pe prispă, pe când Marin, cel mai bătrân dintre ei, moţăie în ciotul care a mai rămas din stejarul ce trebuie să fi fost falnic odată. Ioneacă şi Drojdie n-au nici un chef să joace. Toţi par cam abătuţi. Acum se aude distinct sforăitul lui Gheorghe.
IONEACĂ :(trezindu-se din gândurile lui) Hai, mă, mută o dată, ce dracului, ori ai adurmit?
DROJDIE :(după un timp) Cine mă? (mută bobul la ţântar).
IONEACĂ : Împăratul de la Viena, ori sultanul de la Tarigrad, că nu tu.
DROJDIE : Al dracului, Ioneacă, fes de caftan, ai vrea tu să joci ţântar cu Sultanu !
IONEACĂ : (mută) Păi cum nu? (înveselit deodată) Hă Hă Hă, parcă-l văd. Îl bat la ţântar o dată, îl bat de două ori, îl bat şi a treia oară. Lui, Măriei sale adică, nu-i vine să-şi creadă urechilor. Îl bat şi a zecea oară, el nimic, nu se lasă cu dat dracu. Vrea să-mi ia şi el, săracu, măcar una, să se laude şi el la împăraţii lui, când se întâlnesc şi ei la o ţuică.
DROJDIE : Păi da, că n-o fi el prostu lor.
IONEACĂ :(răpit de viziunea pe care o trăieşte) Îl bat şi a suta oară, el se minunează de cât de bine joc eu, deşi îl simt cum fierbe în el. Apoi cheamă de i se aduce un ciubuc de ăla cât un tulnic de-al nostru. Şi parcă-l aud: acum înţeleg eu, dragă Ioneacă, de ce n-au putut să treacă Sultanii noştri de voi. Că dacă reuşeam să vă batem pe voi, pe români, toată Europa era a noastră. Mutam capitala Imperiului Otoman la Viana.
DROJDIE : Păi da, nici nu se putea altfel.
IONEACĂ :(meditativ) Acum înţeleg eu de ce n-am putut să vă cucerim noi, turcii, deşi am fost câtă frunză şi câtă iarbă, să vă cucerim pe voi, pe valahi.
DROJDIE : Îî? De ce, mă?
IONEACĂ : Pentru că sunteţi daţi dracului voi, românii ăştia, sforăăăiţi, (tare) Gheorghe, bă, Gheorghe, sforăiţi de se aude până aici la mine la Ţarigrad, şi nu mă lăsaţi să-mi fac somnul de după amiază, şi să-mi fumez trabucu, ia vedeţi să nu mă supăr, şi să ridic acum oştile, să trec Dunărea şi să vin asupra voastră, să daţi de dracului, ce n-a păţit neam de neamul vostru. Auzi, Gheorghe, pune şi tu dracului mâna la nas când sforăi, bă!
GHEORGHE:(sare speriat din somn)Ce e, bă? Ce e?
CONSTANDIN : Turcii, bă, Gheorghe, turcii, bă!
GHEORGHE :(sare punând mâna pe ţepoiul sprijinit de perete) Unde sunt, bă? De unde vin? (luând-o spre pădure cu ţepoiul în mână) Mărie! Lisandră ! Ioane, puiule, veniţi încoace la mine!
DUMITRU :(râde) Ha, ha, ha, ha, ha! Vino, bă înapoi, nărodule! Gheorgheee ! Bă , Gheogheeeee!
DROJDIE : Nu râdeţi, bă, proştilor, că nu e de râs! (mai bun la suflet) Gheorghe, vină, bă, încoace, glumirăm şi noi. Măi glumeşte omul.
GHEORGHE :(se opreşte în loc, înţelegând, nevăzând pe nimeni fugind către pădure. Întorcându-se către ei) Ce, bă, asta e de glumit? Cine e ăla de a făcut gluma asta tâmpită, bă?
DROJDIE : Nărodul ăsta de Ioneacă, n-a avut ce face. De ciudă că l-am bătut la ţântar.
GHEORGHE : Să glumească şi el cu ce e de glumit, auzi, bă, Ioneacă, nărodule, nu cu ce nu e de glumit.
CONSTANDIN : Are dreptate. Numai cu lucrul ăsta nu e de glumit.
DROJDIE : Face şi el ca ăla, care a strigat de două ori că uite lupu, uite lupu, oameni buni, şi oamenii au sărit să-l scape, deşi nu era nici picior de jivină.
DUMITRU : Şi când a venit lupul n-a măi sărit nimeni să-l scape.
GHEORGHE : Bine, mă, Ioneacă, să faci tu gluma asta, că acum bag ţepoiul în tine, nărodule!
IONEACĂ : Ho, bă, am făcut şi eu o glumă, ce, am dat cu paru ! Păi tu ştii ce sforăiai, dacă trecea, dracului, vreun pâlc de tătari pe la cotul râului, şi te auzea, nu da peste noi?
CONSTANDIN : Şi asta este adevărat.
IONEACĂ : Şi am zis-o şi eu ca să împuşc doi iepuri dintr-o dată, că mi se pare că şi neica Mărin a aţipit în pătuiag.
MĂRIN : Asta s-o credeţi voi, bă ţâncilor! Da să ştiţi că tot am văzut ceva, aşa ca o dungă sclipitoare pe zare.
IONEACĂ :(sare ca ars) Aoleu, am dat-o dracului!
DROJDIE : Ei şi, dacă vin parcă dau de noi. Durmim cu ursu în viziună şi tot nu dau ei de noi. Ţara e şi aşa pe drojdie.
DUMITRU : Dar când dracului n-am fost noi pe drojdie, de când ne ştim am tot fost pe drojdie.
DROJDIE : Bă, proştilor, păi aşa e bine să fim, bă, că dacă suntem pe drojdie nu mai vin asupra noastră. Ce-şi zic în sinea lor, lasă-i dracului de rumâni, de ce să ne mai ducem peste ei că tot nu avem ce să le luăm, sunt săraci lipiţi pământului.
IONEACĂ : Şi ne lasă în pace, ne lasă.
GHEORGHE : Păi tomnai de aia, că numai gluma aia n-avea voie s-o facă.
CONSTANDIN : Nu te joci cu cin-te-ncurci.
GHEORGHE :(s-a mai liniştit) Daţi-mi şi mie un ciocănel.
DROJDIE : Hai, mai facem un joc, Ioneacă. Baremi să te mai bat o dată, tot visezi tu cai verzi pe pereţi.
DUMITRU : (îl serveşte pe Gheorghe) Ia, Gheorghe.
GHEORGHE : (bea cu sete) Hai noroc, oameni buni! Noroc, neică Mărine, să nu-ţi scape nimic.
MĂRIN : Nici pasărea cerului nu-mi scapă, n-aveţi nici o grijă, petreceţi liniştiţi.
IONEACĂ : Hai să te mai bat o dată, frate Drojdie. Aşa, şi cum îţi spuneam, îl bat eu şi îl bat pe Mahomed la ţântar, şi numai ce-l şi aud, gata, mă Ioneacă, mulţam, pentru că voi, rumânii, sunteţi aşa de buni, n-o să vă mai calc ţara niciodată, puteţi să trăiţi în linişte şi în pace, să vă bucuraţi şi voi de viaţă.
GHEORGHE : Hă, hă, hă, hă, hă! Cai verzi pe pereţi, Ioneacă.
DUMITRU : Ioneacă ăsta şi când merge pe drum visează.
IONEACĂ : Aşa e, visez că merg prin rai, îmi cântă turturelele şi privighetorile la urechi.
CONSTANDIN :(începe să zică din frunză o doină)
GHEORGHE : Bun rachiul ăsta, domnule, te unge la suflet.
CONSTANDIN : Bun, da nu mai e. Ia mai du-te şi adu o ulcea.
MĂRIN : Parcă zăresc ceva. Sclipeşte!
GHEORGHE :(O ia către beci să aducă băutură) A sărit vreun peşte din Dunăre şi-i sclipeşte coada în soare.
CONSTANDIN :(cască) Mai încolo fac pariu că o să plouă.
DROJDIE : Ai dreptate ( cască),mă luă şi pe mine un somn!
MĂRIN :(speriat) Ţineţi minte că nu e a bună.
GHEORGHE :(vine cu ulceaua de rachiu) Măcar pe asta s-o bem şi o luăm apoi către sat, să-i aducem pe toţi în codru.
DROJDIE : Iar luaşi bătaie, Ioneacă, fi-ţi-ar capu al dracului să-ţi fie, că numai cuiburi de turturele ai în el!
IONEACĂ :(răbufnind) Cum mama dracului, mă Drojdie, că am jucat eu cu oameni mari la viaţa mea!
DROJDIE :(pune mâna sub cap şi se culcă) Ahă, hăăă, ai jucat tu cu Împăratul de la Viana, cu Muhamed al turcilor, cu ţarul muscalilor…şi pe toţi i-ai bătut.
IONEACĂ : Păi asta este, i-am bătut eu pe ăştia, şi pe tine nu pot măcar o dată să te bat.
GHEORGHE : (toarnă în căni) Cine mai vrea rachiu? Să fie de pomană lu moşu, că l-au luat turcii, săracu, şi am auzit că l-au înecat în marea lor.
CONSTANDIN :(bea) DUMNEZEU să primească.
IONEACĂ : Dă-mi şi mie să beau, Gheorghe.
MĂRIN : Să vină unu să mă înlocuiască o ţâră, până beau şi eu cât să-mi încânt limba. Al cui e rându?
DROJDIE : Al lu Ioneacă. (Mărin se dă jos din prepeleag)
DUMITRU : Eu zic că nu e nici o primejdie. Anul ăsta n-o să ne mai calce turcu, şi nici tătaru.
DUMITRU : Păi da, ai vorbit tu cu Maica precista!
IONEACĂ : A vorbit, a vorbit, Dumitru ăsta nu minte de loc.
DROJDIE : Decât când doarme. (lui Ioneacă) Hai, Ioneacă, urcă-te în prepeleag, să nu rămână ţara nepăzită, că dăm de dracu!
MĂRIN : (a coborât) Aşa, copiii moşului. Toarnă-mi şi mie, Gheorghe. Să fie de pomană lu tac’tu, că bine m-am mai înţeles eu cu el. Ca şi când am fi fost fraţi.
IONEACĂ : (se urcă în prepeleag) Aoleo, mamă, mai bine mă făceai pasăre. Bă, da al dracului, bine e aici la înălţime! Veeeezi până departe!
DROJDIE : E, moşule, şi acum că luaşi o ţâră de rachiu, spune-ne şi nouă cum e la turci, cum e cu cadânele alea de le are Muhamed, că eu numai la ele visez?
MĂRIN : (scărpinându-se la ceafă) Nu sunt alea de noi, taică. De noi sunt belelele.
DUMITRU : Păi or fi şi cadânele alea tot nişte belele, moşule.
DROJDIE : Ahă, hă, dă-mi, Doamne, şi mie nişte belele din ălea, să mă joc şi eu cu ele. Numai o ţâră măcar.
MĂRIN :(se aşează pe buturugă) Ba să ne ferească Domnul! Atâta ne-ar mai trebui. Noi să ne grijim de belelele noastre şi s-o ducem de azi pe mâine.
IONEACĂ :(tare) Se vede ceva. Se zăreşte ceva, fraţilor!
DROJDIE : Ia vezi ,Ioneacă, nu sunt cadânele Sultanului. S-o fi săturat Muhamed să tot vină asupra noastră număi cu oşti şi să tot mănânce bătaie. Ce-a zâs, ia să vin eu asupra lor cu cadânele, de alea frumoase şi cu ţâţele, uite aşa, ca perele, ce ca perele, ca pepenii!
IONEACĂ :(din prepeleag) Păi da, cade pară mălăiaţă, în gura lui nătăfleaţă.
CONSTANDIN :(bea) Hai noroc, în cazul ăsta am dat-o dracului. Muierile ăstea care joacă toată ziua din buric, ne dau gata de nu ne vedem
DUMITRU : Asta aşa e. Ce Ştefan cel Mare, ce Mihai Viteazu, pe ăstea nu le mai bate nici dracu!
GHEORGHE : Flămându codri visează.
DROJDIE : E, nici chiar aşa de deştepţi să nu-i credem pe turci.
GHEORGHE : Adică zici că nu sunt ei aşa de deştepţi să le dea prin gând că în loc să vină cu oştile asupra noastră, să-şi trimită cadânele?
IONEACĂ : Se vede Dumnezeu cu Sfântu Petru în depărtare, cum tot îndeamnă încoace.
GHEORGHE : Ăsta e norocu nostru. Avem şi noi un noroc pe lumea asta, că nu sunt turcii aşa de deştepţi, încât să trimită peste noi cadânele jucând din buric.
CONSTANDIN : Măi, copiii lui neica, eu sunt măi bătrân decât voi. Mie îmi este sufletul greu. Simt o moleşeală aşa în suflet, parcă aş avea un pietroi în pântec.
DUMITRU : Pietroiul ăsta îl simţim şi noi în suflet de când ne ştim. L-au simţit moşii şi strămoşii noştri, îl simţim şi noi şi-l vom lăsa să-l clocească fii noştri, şi copiii copiilor lor până în veac.
GHEORGHE : (trist şi el) Că bine zici, Dumitre. De mult simt şi eu aşa , o frică aşa în suflet, nu ştiu cum să-i zic, o nesiguranţă, o nelinişte. Or veni turcii anul ăstaaa, n-or veni, or veni totuşi ? Or veni în primăvară, or veni la vară, or veni la toamnăăă? Abia după ce trece şi sfântul Dumitru, când se pun ploile şi zloata, răsuflăm şi noi uşuraţi. Acu, pe iarnă, zicem, n-o să ne mai calce nici turcu, nici tătaru.
MARIN : Şi petrecem şi noi ca urşii la gura sobei, mulţămiţi, că avem cu ce ieşi din primăvară.
DROJDIE : De, neică Mărine, dacă aşa a fost neamul ăsta blestemat, să fie ca o cloşcă din aia care cloceşte pe un ou mare cât pietroiul, şi oul ăsta să fie neliniştea şi nesiguranţa asta pe care le avem în suflet.
MARIN : Dă, Doamne, mintea românului a de pe urmă !
IONEACĂ : (cu ochii pe sus după un vultur) Măiculiţă, Doamne, de ce nu m-ai făcut pe mine vultur! Aş fi stat numai în vârful cerului. Nici tu teamă, nici tu nelinişte, că ba vin turcii, ba vin ungurii, ba vin tătarii…Aş fi stat şi eu acolo sus şi aş fi admirat şi eu munţii, pădurile, râurile, că ce frumoasă ţară avem.
GHEORGHE : Ai fi stat şi te-ai fi uitat la cadânele sultanului, cum se scaldă în mare, lasă că ştiu eu.
IONEACĂ : Ce mă interesează pe mine cadânele sultanului , n-o am pe Veta mea frumoasă de pică !(cu jind) De când visez eu să fiu pasăre, să zbor în înaltul cerului, nici capul să nu mă doară!
MARIN : (mai dă pe gât un păhărel de rachiu) Bogdaproste, să fie lu moşu! Ce a mai tăiat şi moşu la turci la viaţa lui !
IONEACĂ : (cu gâtul strâmb) Dacă n-o să fiu vultur, măcar un amărât de uliu, acolo, să fiu şi eu.
GHEORGHE : Liliac sau bufniţă nu vrei să fii, Ioneacă ? Numai vultur să fii, fiţi-ar capu al dracului să-ţi fie, că mai bine ai avea în locul lui o varză !
IONEACĂ : Aaaa! Numai vultur, sau arete, sau uliu aş vrea să fiu, şi să zbor sus, sus, în înaltul cerului, iute, tomnai sus, lângă steaua aia!
DROJDIE : Eu drept să-ţi spui m-am gândit şi eu la treaba asta. Ce să mă fac, numai om să nu fiu, că m-am săturat de câte belele am păţit.
MĂRIN : Aşa!
DROJDIE : Şi ce m-am mai gândit eu să fiu …
CEILALŢI : (atenţi, întorc capul către el ) Aaaa?
DROJDIE : ( lasă să treacă un timp ) Cucumea.
CEILALŢI ; ( intrigaţi ) Ce, mă ?
GHEORGHE : Cucumea, să dea toţi cu pietrele după tine noaptea şi să te chiuie! Huideo, pacoste, fugi departe că vesteşti moartea !
DROJDIE ; (începe să cânte aşa cum face cucuveaua) Cucu-meau ! Cu-cu-meau!
MARIN : (îl trec fiorii) Huideo, pacoste !
CEILALŢI ; (râd) Ha, ha, ha, ha, ha, ha, ha, ha!
CONSTANDIN : Parcă n-ai mai fi Drojdie, parcă ai fi cucumea !
CEILALŢI : Ha, ha, ha, ha, ha, ha,ha!
DROJDIE : Ăsta este visul meu, bă proştilor, să mă fac cucumea. Să mă duc la Ţarigrad să cânt pe acoperişul Palatului Sultanului(face exact ca o cucumea) Cu-cu-veauuuu! Cu-cu-veauuuu!
CEILALŢI : (râd trişti)
DUMITRU : Ai întors-o , Drojdie.
IONEACĂ : Ai întors-o ca la Ploieşti, fiţi-ar capu al dracului să-ţi fie !
GHEORGHE : Păi şi eu aşa, m-aş face o sabie, mare, mare, mare.!Şi aş trece aşa prin toată împărăţia turcească. Aş pune totul la pământ.
DROJDIE : (se ridică în picioare sărind şi făcând ca o cucuvea) Cucu-cu-cu meauuuu! Cucu-cu-cu-meauuuu!
GHEORGHE : (gest)Apoi aş mai trece o dată prin tătari, şi i-aş culca şi pe ăştia la pământ…
DUMITRU : (cântă din frunză de ţi se rupe sufletul)
GHEORGHE : Şi-aş scăpa Ţara Românească de tătari şi de turci, şi am răsufla şi noi uşuraţi.
DROJDIE : Ba n-am răsufla deloc. Dar-ar Dumneazeu să nu mai răsuflăm neam, că asta nu mai e viaţă!
IONEACĂ : (privind în zare)Se vede ceva ca o căpăţână de cal.(cu mâinile streaşină la ochi)Eu cal zic că este.
GHEORGHE : Aoleu, numai de n-ar fi ceva.
CONSTANDIN : (se ridică trist în picioare)Ascultaţi-mă pe mine.(miroase cu nările în vânt) Eu vă spun că anu ăsta nu scăpăm. De n-o să vie peste noi turcu, o să vie tătaru.
DROJDIE : (e şi el îngrozit) Şi de n-o să vie ungurul, o să vie muscalu.
IONEACĂ : Şi de n-o să vie muscalu, o să vie calu!
CONSTANDIN : (e galben la faţă, se ia cu mâinile de burtă) Care cal bă, proştilor, care cal, că de când eram copil tot visez un cal care mă mânâncă. Mă trezesc apoi când sunt în burta calului, care este un fel de peşteră răcoroasă. Uite, şi acum de la frigul ăla îmi clănţăne dinţii.(omul într-adevăr tremură şi îi clănţăne dinţii)
DROJDIE : (celorlalţi care îl privesc îngroziţi) Dine! Constandine, ce ai bă, eşti nărod, poate ai friguri?
CONSTANDIN : Am, toţi avem friguri. Aşa era şi moşu meu. Veneau cetele de tătari, ne dădeau foc la case, ai noştri fugeau toţi săracii în păduri, tătarii plecau şi ei… Oamenii se reîntorceau la vetrele lor, dar îi cuprinseseră de acum fricurile.
DUMITRU : Da, bă! Ai dreptate. (începe şi el să tremure) Parcă mă ia şi pe mine cu frigurile. Îmi e frig al dracului.(tremură, îi clănţăne şi lui dinţii)
GHEORGHE : (uitându-se la soare) Voi nu vedeţi, bă proştilor, că intră soarele în nori, de asta ne e frig, că şi pe mine mă luă cu tremuratul.
DROJDIE : Mai bine mai adu tu o cană de rachiu, Gheorghe, că de aia te-am ajutat anul trecut la culesul prunelor.
GHEORGHE : Că bine zici, Drojdie.(pleacă să aducă rachiu din beci)
DROJDIE : Ei şi dac-or veni, ce mama dracului ne mai fac? Că noi tot suntem pe drojdie. N-au decât să ne ia păduchii de pe noi, că nici cămăşi nu mai avem.
CONSTANDIN : (tremură) Nu văzuşi, că proşti or fi, mânca-le-ai fuduliile. (tare) Drojdie, ăştia nu sunt proşti ca noi, bă, să stea să ne numere păduchii în cap. Câţi avem şi câţi n-avem. Ăştia fac odată harşti (gest cu mâna) cu sabia, îţi taie capul din goana calului, şi odată cu păduchii îţi iau şi capul… Cu care, bineînţeles n-au ce face.
DUMITRU : (strâns în el ca şi cum i-ar fi şi lui frig) Mare dreptate ai, Constandine.
IONEACĂ : (îngrozit şi el) Se vede ceva!(pauză) Parcă ar fi căpăţâna unui cal.
DROJDIE : Eu am teoria mea.Cu drojdia. Teoria drojdiei, aşa-i zice.
IONEACĂ : (din pătuiag) Las-o dracului, Drojdie, că am auzit-o de o mie de ori. Mi-ai împuiat capul cu ea. Important e că este un cal alb, mare cât o casă care vine spre noi!
DUMITRU : Lasă-l, bă, s-o mai spună o dată. Că eu ori de câte ori o aud nu mă mai satur s-o ascult, parcă ar fi o poezie.
GHEORGHE : (a venit cu altă ulcică) Aşa e, şi mie îmi place, parc-ar fi balada Mioriţei, când o spune cu scripca moş Precup.
DROJDIE : Mă , da ai dracului deştepţi mai sunteţi voi, bă! Mă luaţi în proţap, ai? ei, aflaţi de la mine că teoria mea spune adevărul gol goluţ. Iată ce zice teoria drojdiei despre poporul nostru. La început, pe vremea dacilor şi a tracilor noi eram un popor mare şi viteaz. Ţara asta a tracilor se întindea, ăhă, hăăăăă, ăhă hăăăăăăă, de la Nistru până la marginea Panoniei, unde acum e ţara ungurească.
DUMITRU : A ăstora care vor să pună laba pe noi!Pe Ardeal.
DROJDIE : Aşaaa…Şi ca butoiul ăla, plin cu vin din care bei iarna şi primăvara, în care rămâne din el număi drojdia.(filozof) Asta e , bă, fraţilor, noi ăştia, care am rămas, nu suntem altceva decât drojdia tracilor, care pe vremea lui Burebista, ăsta, sau cum naiba i-o fi zicând, era unul din marile popoare ale lumii. Cum sunt astăzi chinezii. Asta e.
IONEACĂ : (tare) Acum nu se mai vede nimic. Mă uit iar după vulturi, mamă, ce frumos zboarăăă!
Fă-mă, Doamne Dumnezeule, şi pe mine un vultur! Unu mic, iute-aşa de mic, da numai om, numai rumân să nu fiu, vai de capu nostru, de neam fără noroc!
GHEORGHE : Cântă, bă Ioneacă, şi tu ca privighetoarea, nu ca cioara!
CEILALŢI : (râd) Ha, ha, ha, ha, ha, ha, ha, ha!
MARIN : Hai noroc!(bea) Să avem măcar anu ăsta noroc, să nu dea nici turcu, nici tătaru peste noi!
DUMITRU : Ne văităm toată ziua ca ursu în bârlog, da, da cine îşi linge deştele de miere, cine stă toată ziua la ţuiculiţă? Şi la o vorbuliţă?
GHEORGHE : Noi, rumânii, cine să stea?
CONSTANDIN : Lasă, Dumitre, lasă. Măcar pe lumea asta să petrecem şi noi o ţâră, că pe lumea ailaltă cine ştie cum o fi !
MARIN : (dând cu căciula de pământ) Al dracului să fiu eu, dacă aş şti că şi pe lumea ailaltă sunt turci şi tătari să ne belească, eu refuz să mai mor! Mă întorc înapoi. Asta e, refuz să mai mor.
CONSTANDIN : Păi, da, că prost oi fi eu să refuz să mor! Să mă întorc înapoi din moarte şi să dau iar de tătarii şi turcii din lumea asta! Prost nu sunt eu pupa-i-aş tălpile lui Dumnezeu.
IONEACĂ : (din pătuiag) Acum se vede ceva care sclipeşte!
DUMITRU : (făcându-şi cruce, tremură) Doamne, apără-ne şi păzeşte-ne! Ai, Doamne, milă de noi!
DROJDIE : Hai să vă spun până la cap teoria mea cu drojdia.
CONSTANDIN : Zii, că te ascultăm.
DROJDIE : Fiind noi drojdia ce a mai rămas din marele neam al tracilor, noi vrem, nu vrem, acum trebuie să trăim pe drojdie.
MARIN : Adică cum vine treaba asta ?
DROJDIE : Păi vine aşa, că fiind noi, rumânii un pietroi în calea puhoaielor care vor să treacă peste noi şi să ne înghită, ia închipuiţi-vă, dacă în loc de drojdie, noi am fi un vin din ăla tămâios şi bun de-ţi lingi buzele? Păi n-ar tăbărî toţi pe noi, şi ne-ar hali de nu ne-am vedea, cu fulgi cu tot!
CEILALŢI : (râd ca ţăranii)Hă, hă,hă,hă,hă,hă !
GHEORGHE : Al dracului, da filozof rău e Drojdie ăsta, bă!
CONSTANDIN : Lăsaţi-l, bă, să vorbească.
DROJDIE : Ia gândiţi-vă că am avea şi noi ca alţii , casele pline de bogăţii, păi, n-ar râvni toţi la ele ? N-ar da toţi buzna peste noi, şi turcu, şi tătaru, şi muscalu?
MARIN : Da aşa, ce să ne ia, bordeiul nostru de paie, păduchii şi cămeşile noastre de cânepă, să n-aibă ce să facă cu ele ?
DUMITRU : Ahă, Drojdie! Lasă că unii boieri au la aur să se îngroape cu el.
CONSTANDIN : Ia mai dă-i dracului şi pe boierii ăştia, că m-am săturat de ei până peste cap.
IONEACĂ : (din pătuiag) Ahă hăăă! Bă da proşti sunteţi, bă, aflaţi de la mine că e de o mie de ori mai bine să fii ţăran decât boier.
MARIN : Asta aşa e. Nici eu n-aş vrea să fiu boier pe o vreme ca asta, de mi-ar da unu şi o mie de galbeni!
DUMITRU : Spune, Drojdie, ce începuşi, până la cap.
DROJDIE : Aşa, cum spusăi, şi nu număi că noi suntem drojdia ce-a mai rămas din neamul tracilor, şi că trăim tot timpul numai pe drojdie…
MARIN : Ahă, hă, hă, hă! adică săraci şi fericiţi ca-n sânul lui Avraam.
DROJDIE : (continuându-şi spusa) Şi nu numai că trăim pe drojdie, dar trăim şi în drojdie.
DUMITRU : Hai noroc, oameni buni! Dă, Doamne să nu vină turcu!
DROJDIE : Păi uite cum, neică Mărine(rar) Noi suntem ca broaştele ălea care mai ies şi ele pe mal la soare, mai cântă o doină, mai stau de vorbă,. Apoi, cum aud că vine turcu, ţuşti înapoi în baltă, adică în drojdia care a mai rămas pe fundul butoiului, unde nu dă nimeni peste noi.
CONSTANDIN : Ei, asta n-o pricep eu, Drojdie.
DROJDIE : (scărpinâdu-se la ceafă) Cum, bă, nu înţelegi? Tu-i drojdia mă-si să-i fie, păi şi un copil înţelege, bă, teoria asta.
MARIN : Lasă că-l fac eu să înţeleagă , Drojdie. Uite cum mă, copiii tatii, codru frate cu românu, ăsta este balta noastră, unde noi trăim ca peştii. Că ne-am învăţat cu el . Mai ieşim şi noi afară din baltă, din drojdie adică, da când auzim zvonu de arme şi simţim miros de tătar pe zare, ţop ca broaştele înapoi în drojdie. Tătarii şi turcii, or cine-or mai fi, că ăştia n-or să se termine niciodată, vin şi pleacă, noi scoatem iar capul ca peştele ăla care mai ia o gură de aer.
IONEACĂ : Fă-mă, Doamne, vultur să stau şi eu în slăvile cerului!
DUMITRU : (oftând) Bun filozof eşti, măi neică, Mărine.
MARIN : Oi fi eu cum oi fi ,taică, dar nu e bine, că lucrurile astea or să ne intre în sânge. Dă, mă Gheorghe şi mie din ţuica aia că mă luă cu frigu.
GHEORGHE : Hai, mă fraţilor, să mai bem, că unde ajungem!
DROJDIE : Cine vrea să se joace ţântaru cu mine ?
MARIN : (după ce a băut, ştergându-se la gură) Bogdaproste, să fie lu tac-tu mare !
IONEACĂ : Al dracului să fiu dacă nu se vede ceva sclipind !(e îngrozit, se agită) Acum nu se mai vede, da a fost sigur ceva!
DUMITRU : (dârdâind) Aoleu, Doamne, iar mă luară frigurile.
CONSTANDIN : (începe şi el să tremure) Brrrrr! De ce nu mi-oi fi luat eu dracului cojocu, c-o să tremur de n-o să mă văd.
DROJDIE : Bă, ştii ceva? Decât să tremurăm şi să stăm cu neliniştea asta în noi toată viaţa, ba că mâine, dacă vine turcu, s-a zis cu noi, ba că vine tătaru, şi poimâine o să ne radă de pe faţa pământului…
CONSTANDIN : (îi clănţăne dinţii de frică) Măi dă, mă Gheorghe, oala să mai bem, că ne luară fricurile.
GHEORGHE : (grav) Păi da, decât să trăim cu boala, cu frica asta în noi tot timpul, mai bine să se termine o dată !
MARIN : (îi clănţăne dinţii ) Păi da, să terminăm odată, domne, că ne-am săturat.(gânditor)Uite, eu sunt bătrân, şi toată viaţa am trăit cu frica în sân. Dacă vine anu ăsta turcu, dacă vine la anu? Şi copiii mei să trăiască la fel?
IONEACĂ : Se vede iar sclipind ceva pe zare!
DROJDIE : Uite-te bine, Ioneacă, uite-te bine, să n-ai dracului orbu găinilor, c-am păţit-o, ne iau tătarii ca din oală.
GHEORGHE : (ducându-şi oala la gură) Da, mă fraţilor! Ne-am săturat să tot aşteptăm. Că noi asta facem, suntem un popor care aşteptăm! (bea apoi)Bogdaproste, să fie morţilor noştri!
CONSTANDIN : De asta nici nu ne vine să muncim. Aşteptăăăăăm.
IONEACĂ : Ei, ce mama dracului aşteptăm! Eu zic să meargă unul din noi în sat, să-i anunţe pe oameni să vie încoace în pădure, că de data asta nu mai scăpăm!
DROJDIE : (speriat) Văzuşi ceva sigur, Ioneacă, sau îţi baţi joc de noi?
IONEACĂ : Am văzut o căpăţână mare de cal, cum plutea aşa peste dealuri şi peste vii, ca şi cum ai fi zis că pluteşte prin aer.
TOŢI : (îngroziţi) Am dat-o dracului!
DUMITRU : (îi clănţăne dinţii) Am zis eu că de data asta nu mai scăpăm.
DROJDIE : Dacă e calul ăla pe care-l visez eu de când eram mic, un cal mare şi drept cât casa, cum şedea în bătătura noastră ca şi cum ar fi aşteptat să-i dea cineva fân?
CONSTANDIN : Dacă visezi cai nu este a bună. Eu de câte ori visam cai când eram mic, mă bătea taicu de mă snopea.
MARIN : Lasă că bine ţi-a făcut, Constandine, că uite ce om te-ai făcut.
CONSTANDIN : Păi da, că ne-am trimis muierile de dimineaţă la coasă, şi noi am venit aici la căsoaia lu Gheorghe la ţuică.
DROJDIE : Ioneacă, nu căsca ochii la noi, bă, uite-te mai bine pe zare, înspre Dunăre, că de-acolo vine primejdia!(în timpul acesta ulceaua de ţuică trece din mână în mână)
CONSTANDIN : Ah, ce bună a fost! Să-i fie de pomană lu taica, Dumnezeu să-l odihnească!
DUMITRU : Măi dă să beau şi eu, Gheorghe.(bea) Te mai scapă, dracului, de frigurile ăştia.
MARIN : Ăştia nu sunt friguri Dumitre, sunt fricuri, că vin de la frică, bă, prostu dracului, nu de la frig!
CONSTANDIN : (tremură) Fir-ar ale dracului să fie, că nu mai scăpăm o dată de ele!
DROJDIE : Joacă bă, cineva ţânţar cu mine, sau mă las dracului, de meserie ? (tare) Ioneacă, nu mai vine o dată, bă, Sultanul ăla să joace ţânţar cu tine ?
GHEORGHE : Da să vină cu cadâne cu tot, bă, că altfel nu-l primim!(câţiva râd)
IONEACĂ : Băteţi-vă peste gură, bă nărojilor, că decât să vină el la noi, mă duc eu mai bine la el.
DROJDIE : (râde) Nu-ţi fie teamă, Ioneacă, îi e frică bă, nu vine el să joace ţânţar cu noi!
MARIN : (râzând) Că-l batem de-l ia dracu!
CONSTANDIN : Îl ia gaia maia, în cap cu tigaia!
DUMITRU : Hai noroc! Până la urmă tot nu scapă el de noi.
DROJDIE : Da nici noi de el, să n-avem nici o grijă din partea asta.(în momentul acesta soarele intră în nori, lumina devine parcă metalică, de culoare cenuşie)

(Va urma)