CONST. MIU

Personajele (numai două, că e criză!):
- Preotul Demirel (finul lui Gică Prescure, care va prinde gustul afacerilor şi va cocheta cu politica pe plan local)
- Gică Prescure (naşul preotului, om de afaceri)

ACTUL I

La ridicarea cortinei, preotul Demirel stă la birou şi pare preocupat de nişte hârtii, pe care le tot consultă. Ridică în faţa ochilor, rând pe rând, câte o foaie, ca şi spectatorii să vadă, apoi, îşi notează ceva într-un registru.
Ca să pară vădit agitat, se ridică de mai multe ori de la birou şi se plimbă de colo-colo, aprinzându-şi o ţigară. Revine la masa de lucru, reluînd lucrul – acelaşi joc cu hărtiile ridicate în faţa ochilor… La un moment dat, trânteşte pixul, cu zgomot, semn de nemulţumire. Pe acest gest, intră în cameră Gică Prescure, naşul preotului.

(Preotul Demirel) : - Naşule, ai că nu mă descurc singur!… Te-am sunat, să-mi dai o mână de ajutor!

(Gică Prescure) : - Stânga sau dreapta?

(Preotul Demirel) : - N-am chef de glume!… (gest a lehamite). Ia uită-te ce scrie aici! (îi întinde o hârtie, pe care Gică Prescure o ia şi o studiază cu atenţie).

(Gică Prescure) : - Ăştia de la Guvern le-au rezolvat pe toate şi doar cimitirele rămăseseră neprivatizate…

(Preotul Demirel) : - Toate au un început!

(Gică Prescure) : - Dacă eram eu prim-ministru, începeam privatizarea României cu cimitirele! (supoziţia e făcută pe ton laudativ)

(Preotul Demirel) : - Pe ce te bazezi?

(Gică Prescure) : - Pe morţii din decembrie 89!… Peste tot, eroii au parte de onoruri… Iar la noi, treaba asta se putea face privatizând cimitirele!

(Preotul Demirel) : - Uşor de zis, greu de făcut!… Fax-ul primit de la Patriarhie precizează că printr-o ordonanţă de urgenţă dată de guvern, trebuie făcută privatizarea neîntârziată a cimitirelor – condiţie inerentă pentru reformarea societăţii civile.

(Gică Prescure) : - În Metodologie, erau stipulate trei „trepte”: Redimenionare, Restructurare şi Reciclare. Atât şi nimic mai mult!… (Aici, Gică arată hârtia cu pricina, bătând în ea de mai multe ori, cu dosul palmei).

(Preotul Demirel) : - Termenul e împovărător: trei zile!…

(Gică Prescure) : - Cu restructurarea o mai scoatem noi la capăt, dar ce facem cu celelalte! (Tonul e cel al unuia care se văicăreşte)

(Preotul Demirel) : - Nu mai avem locuri! (gest de avertizare)

(Gică Prescure) : - Aşa e! Am văzut şi eu!

(Preotul Demirel) : - Dar dacă redimensionarea se referă de fapt la mărimea gropii? Ăştia de la guvern sunt în stare de orice, numai să le facă pe plac ălora de-afară… Parcă văd c-o să organizăm licitaţie: cine face groapa mai adâncă, mai largă şi mai…
(Gică Prescure) : - Tu nu eşti în toate minţile, finule?! (apreciere făcută pe ton vădit supărat). Ştii doar că gropile sunt standard. Ca la miss!… (desenează în aer dimensiunile cu pricina).

(Preotul Demirel) : - Să ştiţi că ai dreptate.

(Gică Prescure, cu mirare) : - Adică de ce, părinte?

(Preotul Demirel) : - Dacă tot nu putem să ne extindem pe orizontală, o facem pe verticală!

(Gică Prescure) : - Ia, fii mai explicit!

(Preotul Demirel) : - Cu ocazia asta, facem şi un Regulament de ordine interioară, pe care-l trimitem spre avizare la Primărie. Important e că o să fie primul de acest fel de la noi…

(Până aici, Gică Prescure a stat în picioare. La o asemenea veste, se repede şi trage un scaun aproape de birou, spre a urmări expozeul preotului)

(Preotul Demirel ia o foaie de hârtie şi notează fiecare punct, cu voce tare) :
- 1. Ţinuta la intrarea în cimitir va fi decentă.
(Rică ochii din foaie şi explică: - Nu poţi veni aici ca acasă! ).

(Gică Prescure) : - Da’, la cine se referă ţinuta decentă, părinte, la mort sau la însoţitori, sări administratorul.

(Preotul Demirel) : - Normal că la însoţitori, că pe mort îl îmbraci frumos, ca pentru ultimu’ drum… E la mintea cocoşului!

(Gică Prescure) : - Am priceput!… Zi mai departe!

(Preotul Demirel, cu voce tare) : - 2. Cei care primesc pomană vor avea în dotare o singură sacoşă (nu mai mult!), comercializată prin serviciile noastre funerare.
(Aceste lămuriri le face, ridicând un deget, semn că trebuie să fie ascultat cu luare-aminte): „Nu poţi spune cerşetori, că ăia din UE stau cu ochii pe noi şi iar or să ne bălăcărească în parlamentu’ lor şi în presă… Ca să evităm discriminările şi îmbulzeala – ştiţi că unii se-ngrămădesc, de se calcă-n picioare, să ia pomană de mai multe ori –, pomanagii trebuie musai să aibă la ei o sacoşă nici prea mică, nici prea mare, că noi nu încurajăm obezitatea!”

(Gică Prescure) : Aşa e, aşa e!… Ce mai notăm?

(Preotul Demirel, tot cu voce tare, în timp ce scrie) : - 2. A. Primitorii de pomană vor achita o taxă lunară de staţionare. Vor purta un ecuson la vedere!

(Gică Prescure bate din palme aprobativ) : Mă ocup eu de ecusoane!… Am deja o idee cum o să arate… (Bate iar din palme).

(Preotul Demirel, duce degetul arătător la gură, în semn de tăcere. Apoi, reia argumentaţia, cu voce tare) : - 2. B. Pentru cei fideli (care nu se duc şi-n altă parte), punem la dispoziţie abonamente. Pentru pensionari, veterani de război, elevi şi studenţi – reducerile sunt de cincizeci la sută!

(Gică Prescure bate din palme aprobativ) : Bravo!… Bravo!

(Preotul Demirel, tot cu voce tare, în timp ce scrie) : - 3. Se va plăti o taxă de groapă, iar la solicitarea clientului, firma noastră de servicii funerare va efectua lucrări pentru morminte supraetajate, în funcţie de numărul membrilor de familie.

(Gică Prescure bate din palme şi fluieră aprobativ, băgând două degete în gură)
(Preotul Demirel duce degetul arătător la gură, în semn de tăcere. Apoi, reia argumentaţia, cu voce tare) : - 4. Din momentul publicării prezentului Regulament în Monitorul Oficial, morţii se îngroapă numai în picioare!
(Aici, preotul îi face semn cu mâna lui Gică Prescure să se dea mai aproape)
O să scoatem pe piaţă sicrie cilindrice şi va trebui să facem o campanie serioasă, ca oamenii să înţeleagă avantajele acestei poziţionări strategice, în mormânt. Vor fi primii la înviere!” (Atenţionare prin ridicarea arătătorului spre tavan).

(Gică Prescure) : - Finule, asta înseamnă că voi doi – tu şi fina Fulvina o să aveţi cilindru’ la poarta cimitirului! (Se bucură şi bate iar din palme).

(Preotul Demirel): - Ajungem şi acolo, nu te grăbi!
Uite, să-ţi zic cum facem restructurarea… Morţii vor fi dezgropaţi şi puşi în ordine alfabetică. Nu de când au decedat, că la unii nu se mai ştie!… Ăsta va fi punctul cinci în Regulament.

(Gică Prescure, nemulţumit) : - Nu e bine! Sunt de acord să-i dezgropăm, că mai facem şi noi un ban cu parastasele, da’ nu să-i aşezăm apoi în ordine alfabetică!

(Preotul Demirel, supărat) : - Da’, de ce nu vrei matale, naşule?

(Gică Prescure) : - Ăştia din ziua de azi sunt nişte analfabeţi!

(Preotul Demirel, împăciuitor) : - Ai dreptate! Nu cunosc literele şi o să avem bătaie de cap…

(Gică Prescure) : - Atunci, ce propui nene?

(Preotul Demirel) : - Le dăm numere, ca la Loto…

(Gică Prescure, vesel) : - Ştii că e o idee grozavă! Săptămânal, organizăm o tombolă, iar câştigătoru’ va fi înmormântat gratis!… La punctu’ şase, trecem tombola!… (Îi indică locul, pe hârtie). O să-l invităm pe Înaltu’, să tragă el, cu mânuţa lui, că tot îi place să fie băgat în seamă, şi în felu’ ăsta ne are şi pe noi în vedere…

(Preotul Demirel) : - Cu osuaru’ cum rămâne?

(Gică Prescure) : - Că bine zici, finule. Nimic nu-ţi scapă!… Eu cred că ăsta e bun pentru a treia treaptă prevăzută în ordonanţa de urgenţă.
(Linişte. Demirel se uită la Gică Prescure şi observă că stă gură-cască, aşteptând minunea).

(Preotul Demirel) : - Tot eu să te luminez, că întunericu’ iadului te mănâncă! (psalmodiere pe nas a cuvintelor îngroşate).
Punctu’ următor e crematoriul… O să calcinăm oasele!

(Gică Prescure) : - Cu aprobarea cui?

(Preotul Demirel) : - Cum a cui?… A Sanepidului şi a Primăriei… În Nota explicativă o să trecem – MOTIVE ECO: igienizare şi salubrizare. Doar e la modă !… Va fi primu’ cimitir privatizat şi ecologic din lume: igienă la standarde nu europene, ci mondiale!

(Gică Prescure) : - Să nu uiţi că pentru cenuşă o să avem nevoie de spaţiu pentru depozitare. Alţi bani, altă distracţie…

(Preotul Demirel) : - Banii or să curgă – gârlă, nu alta!… Iar de distrat, om vedea pe unde… Lumea e mare!

(Gică Prescure) : - Pân’ la urmă, ce facem cu cenuşa, părinte?

(Preotul Demirel) : - O vindem… Afară!… Am citit undeva că americanii au descoperit o metodă ieftină şi eficientă, prin care fac diamante din cenuşa morţilor… Noi le dăm materia primă, iar ei produsu’ finit… Deschidem şi un magazin, de care o să se ocupe fina Fulvina.

(Preotul se apucă să facă pe hârtie nişte dreptunghiuri, în interiorul cărora notează cu voce tare) :

(Gică Prescure) : - Avem o problemă, părinte… Săptămâna trecută, naş-ta şi-a făcut analizele… I-a ieşit rezultatu’ că are sânge verde!… Mi-au zis să nu intrăm în panică, pentru că e ceva normal: o dată cu încălzirea globală, cică primele modificări se văd în sânge…

(Preotul Demirel) : - Dimineaţă, pleci cu naşa la Bucureşti. Te duci şi refaci analizele!… Poate iese şi de aici ceva şi dă norocu’ peste noi!

(Gică Prescure) : - Vrei să spui – peste noi – (pronunţă apăsat), nu peste voi!

(Preotul Demirel, plictisit şi vădit supărat) : - Peste voi, peste noi, tot una e!… Rămâne stabilit: mâine pleci cu naşa la Bucureşti. Te duci şi refaci analizele!… Poate iese şi de aici ceva şi dă norocu’ peste noi!… Facem echipă, nu-i aşa?

(Gică Prescure) : - Rămâne de stabilit cine o poarte banderola de căpitan…

ACTUL II

La ridicarea cortinei, pe biroul preotului Demirel se văd mai multe pergamente – unele făcute sul, altele desfăcute şi fiind aşa de mari atârnă, altele sunt agăţate prin cameră.
Preotul îl ia de mână pe Gică Prescure şi-l conduce spre birou.

(Preotul Demirel) : - Uite, dom’le, uite-aicea dovadă că fac ceva cu cap, nu cu tărâţaru! (Indică apoi cu arătătorul cele două locuri diametral opuse ale corpului).
Nu ca ăştia dup-acilea, care se prefac doar, însă habar n-au cum se face o fundaţie.
(Gică Prescure) : - Părinte, zău că ai ochi buni: vezi şi detaliile şi ansamblul!

(Preotul Demirel) : - Ştii ce sunt astea? (Îi arată ceva pe o schiţă)

(Gică Prescure, curios) : - Ia, să vedem ce fantezii mai ai părinte!

(Preotul Demirel) : - Uite, la număru’ unu o să fie Salonu’ Cununiilor şi al Botezurilor. (Desenează în aer o arcadă, pe care „scrise” cu degetul frontispiciul).

(Gică Prescure) : - Ai, că e interesant… (Repetă, silabisind) : Sa-lo-nu’ Cu-nu-ni-i-lor şi al Bo- te-zu-ri-lor.

(Preotul Demirel) : - Păi, cum să nu fie!… Tot salonu’-ăsta va fi în lambriu alb. O să punem peste tot oglinzi de Veneţia: la uşi, la ferestre, pe tavan şi pereţi, să poată vedea lumea mireasa, că o dată-n viaţă are parte de aşa ceva… Iar la botez, să-i vadă naşu’ lu’ ăla micu’ puţa mare!

(Gică Prescure râde cu poftă) : - Am zis eu că ai fantezii!… (Serios): Da’, ia, zi, la număru’ doi ce-o să fie?

(Preotul Demirel) : - Exact pe dos: Popasu’ spre eternitate. În capela mortuară, adică în salonu’-ăsta, pe care l-am botezat Popas, o să fie depus mortu’ pentru priveghere. Sala va fi la fel de mare, ca la număru’ unu. Acolo, punem mese pentru nuntaşi, aici pentru parastas.

(Gică Prescure, entuziast) : - Eşti bun ca proiectant!… Trebuie să dai de băut!

Preotul Demirel aduce de pe o masă aflată într-un colţ al scenei o tavă cu o sticlă şi două pahare. Gică Prescure se repede şi dă peste cap un pahar. Apoi, îşi mai toarnă unul.

(Preotul Demirel, bătând din palme şi avertizând) : - Gata!… Gata, la treabă!

Preotul ia alte pergamente, pe care le desface şi le întinde pe birou.

(Gică Prescure, gânditor) : - Da’, nu te-ai gândit ce-o să facă lumea până construieşti casa-asta de ceremonii?

(Preotul Demirel lasă pergamentele şi se uită întrebător)

(Gică Prescure) : - Primăria interzice oamenilor să mai facă nunţi şi parastase la restaurant! Au înfiinţat o comisie de control, care merge din casă în casă, să-i amendeze pe ăia care nu plătesc o taxă de întreţinere. (Enumeraţia o face, îndoind câte un deget de la o mână).
- Nu poţi să ai o casă ca asta – de ceremonii – cum ai botezat-o, fără s-o întreţii!

(Preotul Demirel) : - Au la dispoziţie, deocamdată, sala de festivităţi de la Primărie… Asta doar până deschidem noi.

(Gică Prescure, mimează supărarea) : - Pentru nunţi şi botezuri, mai treacă-meargă, da’ cum o să bagi mortu’ în sala-aia, că primaru’ ştii doar ce culoare e?!

(Preotul Demirel, sentenţios) : - Să-i dea carnet de partid, pe care să i-l pună în coşciug. Poate face şi dincolo o filială şi-l votează ăia, că aici şi-a cam făcut plinu’!

(Gică Prescure) : - A propos de dincolo… Finule, am venit să-i spui lu’ Angheluţă, groparu’, că mai am nevoie de cinzeci de cranii… Am o comandă pentru Franţa, la o casă de vacanţă, şi pe care tre’ s-o onorez pân’ la Crăciun… Iar de săptămâna viitoare ne diversificăm: o să trecem pe confecţionarea de lampadare.

(Preotul Demirel) : - Şi ce-ţi trebuie pentru astea?

(Gică Prescure) : - Cât mai multe oase de la palme şi labele picioarelor, pentru franjuri.
(Preotul Demirel) : - Da’, cum o să le-atârni? se băgă în vorbă şi arhitectul.

(Gică Prescure) : - Cu nailon de undiţe… Am încheiat deja contract cu un depozit de scule de pescuit, că ştiam că pentru tine, finule, e floare la ureche să faci rost de „catalige”.

(Preotul Demirel îi ia mâna şi-l felicită) : - Dom’le, eşti tare!… Nu credeam că şi morţii se pot recicla… Ăsta da comerţ pentru export!

(Gică Prescure) : - Se vede că dumneata nu prea dădeai pe la învăţământu’ politic, pe vremea Împuşcatului… N-ai cum să ştii de lozinca Nimic nu se pierde, totu’ se transformă! … Dacă mai trăia, cre’ că eram acu’ fruntaş în întrecerea socialistă! se lăudă Gică Prescure.

(Preotul Demirel, mieros, ca să-i facă plăcere) : - Ce fruntaş, sigur erai declarat erou al muncii socialiste şi mai primeai şi medalie cu şnur din aur!

(Gică Prescure) : - Finule, ia strigă la fina să aducă nişte cafele la băieţii veseli, că eu am uitat că n-am venit cu mâna goală.

(Scoate dintr-o sacoşă, lăsată lângă el, o pungă de cafea şi o sticlă cu whisky).

(Arătând spre sticlă) : - Asta e ca să bem aldămaşul.

(Preotul Demirel) : - Fulvina nu-i acas’!… E plecată la şcoală.

(Gică Prescure) : - Ei, cum aşa? A găsit-o şcolarizarea pe nepusă masă?!

(Preotul Demirel) : - Face nişte cursuri speciale, că dacă tot ne privatizăm, tre’ să fie cineva ca să vândă bilete la intrare…

(Gică Prescure, supărat) : - O să se supere naş-ta, că la ea nu vă gândiţi deloc!

(Preotul Demirel, împăciuitor) : - Lasă, naşule, c-o să-i treacă… O punem să rupă biletele şi-i dăm juma’ din încasări!

Se aude soneria telefonului. Preotul ridică receptorul şi notează ceva într-un carnet. În acest timp, Gică Prescure dă semne de nerăbdare: îi face preotului semne din mâini, întrebând cine e. Preotul îl calmează, tot prin gestica mâinii. Gică nu se lasă şi insistă cu gestica mâinilor. Lasă telefonul şi văzând mirarea naşului, explică:
- O să facem la subsol un bar de noapte, să nu se plictisească lumea care vine aici!
Se aude iar soneria telefonului. (Acelaşi joc al gesticii: preotul ridică receptorul şi notează ceva într-un carnet. În acest timp, Gică Prescure dă semne de nerăbdare: îi face preotului semne din mâini, întrebând cine e. Preotul îl calmează, tot prin gestica mâinii. Gică nu se lasă şi insistă cu gestica mâinilor). Lasă telefonul şi văzând mirarea naşului, explică:
(Preotul Demirel) : - Şeful de lucrări, le-a cerut oamenilor să se-apuce de săpat în hol… Ştii, pentru baru-acela de la subsol… Săpăturile au dat la iveală cel mai mare osuar din sud-estul Europei, având o vechime estimată de specialişti (Aici, preotul ia carnetul în mână şi citeşte rar) la aproximativ cinci mii de ani.

Gică Prescure dă la o parte pergamentele de pe birou. Ia un marker şi o coală mare de hârtie pe care va scrie cu litere de tipar: INVENTAR LA NOUA GROAPĂ COMUNĂ! Apoi, va arăta afişul spre public.

ACTUL III

La ridicarea cortinei, preotul stă la biroul său şi notează ceva de zor pe nişte hârtii. Gică Prescure stă într-o parte. Are în mână un ziar, pe care îl lasă deoparte. Cască plictisit. Se uită insistent la preot, întinzând gâtul, să vadă ce scrie. Acesta îţi dă seama că „e filat” şi se fereşte, acoperind cu mâna ce scrie.
Gică Prescure ia din nou ziarul, ca să citească. Preotul nu-i dă atenţie: notează de zor. Se mai uită, când şi când la cel care scrie. Nemulţumit, arucă ziarul cu zgomot.

(Gică Prescure) : - Ştiai că Iisus a fost vândut a doua oară?

(Preotul Demirel) : - Asta de unde-ai mai scornit-o?

(Gică Prescure) : - N-am scornit-o eu, am citit şi eu ce-au scris alţii.

(Preotul Demirel) : - Şi ce-au scris alţii, iar eu nu ştiu?
(Gică Prescure) : - Dacă nu citeşti?… Mai documentează-te şi tu, finule, că doar e domeniul tău şi ar trebui să fii documentat!

(Preotul Demirel, plictisit) : - În legătură cu ce anume ar trebui să mă documentez?

(Gică Prescure) : - Am citit în cel mai prestigios ziar american ă NEW YORK TIMES – că la o grădiniţă din America, educatoarea le-a promis copiilor 10 dolari dacă vor răspunde la o întrebare: Cine a fost persoana cea mai importantă din istoria omenirii?
Se scoală Sean, irlandezul, şi zice că Sfântul Patrick.
„Greşit, a spus educatoarea. Următorul la rând!”
Se scoală Mc.Queen, scoţianul, şi zice: Sfântul Andrew.
„Greşit, următorul”…
Se scoală Shlom, evreul, şi zice: Iisus Cristos.
Educatoare îi da cei 10 dolari, în aplauzele colegilor, pentru răspunsul corect, şi-l întreabă cum se face că evreii îl recunosc pe Iisus ca cel mai important om din istorie.
Răspunsul e bestial:
„Eu ştiu de fapt că cel mai tare din istoria omenirii a fost MOISE… BUSINESS IS BUSINESS!”

(Preotul Demirel, plictisit) : - Mare scofală!

(Gică Prescure) : - Bancul a luat premiul întâi la festivalul internaţional al bancurilor… Motivaţia juriului: Un evreu îl vinde a doua oară pe Iisus!

(Preotul Demirel) : - Vecinul meu, Iţic, e mai tare…

(Gică Prescure) : - Nu ştiam de vecinu’-ăsta…

(Preotul Demirel) : - Mai bine!… Nici nu e nevoie…

(Gică Prescure) : - Da’, de ce zici că e mai tare?

(Preotul Demirel) : - Iţic vroia neapărat să-l întalnească pe Papa… Şi îi scria el, îi tot scria… Papa nimic! Nu-l băga în seamă!… Şi trec aşa 30 de ani, până când, întro-o zi, Papa face o vizită în Israel…
Toate bune şi frumoase… Se întâlneşte Papa cu Primul-Ministru, discută cu acela pe teme de religie… La un moment dat, Primul-Ministru zice:
„Sfinţia Voastră, înainte de a pleca, aţ avea o rugăminte…”
„Despre ce-i vorba?”
„Avem aici pe unul, Iţic… Se plânge că de 30 de ani vă scrie şi vă roagă să-l primiţi în audienţă… Dar nu l-aţi băgat în seamă… În spiritul creştinătăţii, n-aţi vrea, dacă tot sunteţi aici, să-l primiţi şi să vedeţi ce vrea, de insistă de 30 de ani să vă vorbească!?
„Bine, zice Papa, să vină!”
Vine Iţic, sărută mâna Papei şi-i zice:
„Ştiţi, eu de 30 de ani vreau să vă întâlnesc… Am o problemă şi aş vrea să mă ajutaţi.”
„Spune, Iţic!”
„Ştiţi, eu am un restaurant… Mare, frumos, mâncare bună, băutură la fel…Toată lumea vine la mine…”
„Bravo Iţic, eşti un spirit întreprinzător!” – îl laudă Papa…
„Da… Dar eu am restaurantul de la tatăl meu…”
„Foarte frumos, ai preluat afacerea, ai dezvoltat-o…”
„Da… Dar tatăl meu îl avea de la tatăl lui…”
„Bine Iţic, înţeleg, e o afacere de familie… Aţi muncit din greu, şi tu şi tatăl tău…”
„Da… Dar tatăl tatălui meu îl avea de la tatăl lui…”
„Iţic, am înţeles – mai zice Papa – comerţul este ca o moştenire de familie… Foarte frumos!”
„Da… Dar şi tatăl tatălui tatălui meu îl avea de la tatăl lui…”
„Iţic, mă exasperezi, nu înţeleg, unde vrei să mă duci, pe vremea lui Cristos?
„Exact, vedeţi, aţi înţeles… E vorba despre Cina Cea de Taină… A rămas neplătită… Dumneavoastră, ca succesor al Sfântului Petru, ar trebui să achitaţi nota… Cum facem?”

(Gică Prescure râde zgomotos) : - Jidanu’ l-a-ntrecut pe scoţian la zgârcenie!… Ia, să mi-l arăţi şi mie pe Iţic acesta!

(Preotul Demirel) : - Nu pot, am treabă!

Preotul îşi vede mai departe de foile sale. Notează de zor. Şterge, nemulţumit de ce notase… Reciteşte, ridicând arătătorul şi vânturându-l ca un metronom. Apoi, se opreşte, parcă ameninţând cu degetul şi continuă să noteze, fără a-l băga în seamă pe Gică Prescure. Acesta a luat iar ziarul. Iar îşi lungeşte gâtul, să vadă ce scrie preotul. Văzând preocuparea aceluia, aruncă zgomotos ziarul şi se îndreaptă spre birou.

(Gică Prescure, nemulţumit) : - Finule, ce te-agiţi atâta cu discursu’-ăla de campanie !? Lumea te ştie ca pe-un cal breaz!… Te mai îndoieşti?

(Preotul Demirel) : - Nu mă-ndoiesc d-asta, naşule, cum să mă-ndoiesc că n-ar şti lumea cine trage la caleaşcă!

(Gică Prescure) : - Eu mă gândeam la candidatură şi c-o să ieşi a cincia oară consilier local…

(Preotul Demirel, continuând să noteze, să taie şi iar să noteze în carnetul său) : - Una gândeşti dumneata şi alta glăsuieşti!

(Gică Prescure, curios) : - Da’, ce mai pui la cale?…
- ’Ai, mai bine, fă o pauză şi scoate şi tu ceva, să bem un pa’ar de vin, că mi s-au uscat ochii, de când mă uit la tine!

Preotul se ridică de la birou şi revine cu o sticlă cu vin şi două pahare, pe care le pune mai mult în silă pe o tavă.

(Preotul Demirel, comandând) : - Fă şi dumneata pe cavaleru’ şi umple-le!

Gică Prescure se conformează. În timp ce el pune vin în pahare, preotul îşi reia lucrul la birou. Stă cu capul plecat spre carnetul său de notiţe.
Văzând că preotul tot taie nervos ceea ce scrisese, încearcă să intre în vorbă:

(Gică Prescure) : - Ia zi, finule, ce mai pui la cale!

(Preotul Demirel, după ce lasă pixul din mînă) : - Eşti curios ca o fată mare, naşule!

(Gică Prescure) : - Astea-s la modă, în ziua de azi!

(Preotul Demirel, repetînd) : - Cum adică la modă?

(Gică Prescure, sentenţios) : - Păi, fata mare tre’ s-o pui piesă într-un muzeu!

(Preotul Demirel) : - ’Ai, că mă faci curios!

(Gică Prescure) : - Da, mă, finule, astea-au dispărut ca brăţările dacice şi cine are una a dat norocu’ peste el de-o aşa comoară!… D-aia am zis că sunt piese de muzeu.
(Preotul Demirel, cu mândrie, ridicându-se în picioare) : - Las’ că propunerile mele din campania-asta vor revitaliza categoria-asta de alegători.

(Gică Prescure) : - Zău, că m-ai făcut curios. Dau în clocot de nerăbdare!

(Preotul Demirel, cu aceeaşi mândrie, ţinând palma, ca şi când ar citi de pe un afiş electoral) : - Din toamna-asta, vom organiza concursul Miss fata de cartier… În felu’-ăsta dăm posibilitatea tuturor fetelor să se facă şi ele remarcate.

(Gică Prescure bate din palme şi fluieră aprobativ, băgând două degete în gură)
(Gică Prescure, după ce preotul îi face semn să se calmeze) : - Să ştii că ai dreptate: concursu’-ăsta tre’ să pună capăt discriminării locale – hegemonia centrului asupra periferiei!

(Preotul Demirel, cu aceeaşi mândrie) : - A venit vremea ca raportu’ de forţe să se schimbe!

(Gică Prescure, vădit curios) : - Şi cum o să faci, finule, inversarea raportului de forţe?
(Preotul Demirel, cu modestie) : - Io n-o să fac nimic, fetele…

(Gică Prescure, la fel de curios) : - Eşti prea misterios, părinte!

(Preotul Demirel) : - Proba cea mai importantă, care va decide clasamentul final – bomboana de pe tort (era să spun de pe colivă, de, veche meteahnă profesională!) – o să fie dansu’ la bară…

(Gică Prescure, foarte bucuros) : - Poate o-nscriu şi eu pe Jana-mea!

(Preotul Demirel, speriat) : - Naşule, nu te supăra, o să dea peste cap acu’ de la cântar!

(Gică Prescure, rugător) : - Măcar să evolueze hors concours, ce zici?

(Preotul Demirel, evaziv) : - Să vedem ce putem face…

(Gică Prescure, luminat de o nouă idee) : - Da’, dacă îi ia naş-ta locu’, ce-are?

(Preotul Demirel, enigmatic) : - Să ştii c-ar fi o soluţie…

(Gică Prescure, foarte sigur în argumentaţie) : - Cu experienţa ei la bară… Ca avocat, nici nu mă-ndoiesc să nu ia locu’-ntâi!

(Preotul Demirel) : - Naşule, dacă ia concursu’, fac toate demersurile la Comitetu’ Olimpic Mondial, ca dansu’ la bară să fie recunoscut ca probă sportivă, promise solemn preotul Demirel.

(Gică Prescure, mândru şi încrezător) : - Finule, să ştii că numai ea ne mai poate salva onoarea naţiei, pe seceta-asta de medalii!

Vladimir Besleaga

O încăpere spaţioasă, în formă de cub, deschisă spre spectator. Cei trei pereţi sunt înalţi, netezi, fără nicio fereastră. În fund, în colţuri, una în faţa alteia, abia se ghicesc două uşi mici. De asupra fiecăreia arde câte un bec puternic. Plafonul neted, alb. Duşumeaua netedă, neagră. Impresia e de salon de spital, de cameră de detenţie preventivă (izolator) sau… o hrubă în stânga, din care s-a tăiat piatră cu ferestrăie speciale, pentru că au rămas urme-linii adânci de bloci scoşi şi duşi…

Personaje:

Vanea Moldovanu

Ion Românul }tustrei în etate

Slavic Rusul

Scena I

Vanea Moldovanu (şade sub peretele din fund. Alături – desagi umflaţi bine. Jos căciula care i-a alunecat din cap, dezvelindu-i chelia. A aţipit, visează ceva, dând semne de bucurie. Brusc tresare, întorcând capul spre uşa din stânga lui.): S-aude cineva! Se deschide! Mai vine cineva!

Uşa se deschide pentru o clipă, nişte braţe puternice împing înăuntru pe un ins, îi aruncă la picioare o valiză, după care uşa este închisă la loc, cu zăngănit de zăvor tras.

Ion Românul (îmbrăcat cu gust, purtând barbişon şi mustăţi cărunte, strigă revoltat către cei de după uşă): N-aveţi dreptul! M-aţi confundat cu cineva! Am să mă plâng la CEDO! Eu sunt Rrromân! Eu sunt Rrromân! Zbirilor! Zbirilor! Eu sunt Rrromân!

Vanea Moldovanu (se ridică, se dă mai la o parte, îl cercetează din ochi pe noul sosit. Acesta se zbuciumă, dar văzându-l pe Vanea se potoleşte): Ce zgheri, măi, atâta? Ştiu că tot de bună voie ai intrat aicea… ca şi mine…

Ion Românul (explodând iar): Cum: de bună voie? Cum: de bună voie? Eu am pornit să merg în Europa, iar ei, mizerabilii şi ticăloşii m-au păcălit şi m-au băgat aici! Au zis, chipurile, că asta ar fi uşa care dă în Europa (arată spre uşa prin care a venit).

Vanea Moldovanu (râde ţinându-se de pântece): Vă-hă-hăăă! Chiar te-au ras! Bine te-au îmbrobodit! Zău c-aşa… Dar mie ştii ce mi-au spus?.. Stai! Stai! Stai! Dar de ce strigai că eşti Rromân? Chiar eşti Rromân? Ori asta ţi-i porecla?

Ion Românul: Şi una şi alta! Neam de neamul nostru… Dar de ce mă întrebi?

Vanea Moldovanu: Mie ştii ce mi-au spus când m-au băgat aicea? Că asta-i uşa (arată la uşa din spatele lui), care duce la Rai…

Ion Românul (mirat): La… Rai? Care: Rai? Poate: la raion?

Vanea Moldovanu (mândru): La Sfântu’ Rai… Că eu într-acolo-s pornit… Aşa mi-au spus: că asta-i Uşa Raiului…

Se aude iar zgomot la uşă. Uşa se deschide, dar încet. Mai întâi lunecă înăuntru un rucsac, după care intră, cu spatele înainte, un individ îndesat.

Slavic Rusul (un tip cu barba cât o mătură, roşcată, de cazac, întorcându-se şi dând cu ochii de ei, întreabă uimit): A vî kto takie, rebeata? Kak vî siuda popali? A dumal… ia odin!

Ion Românul: Hai că-i bună şi asta! Numai un rus ne lipsea aici… (către Vanea Moldovanu): Ce-a spus el? Că a vorbit pre limba lui ceva…

Vanea Moldovanu (sâcâit): Dar ce, mă rog: nu ştii ruseşte?

Ion Românul: Nu ştiu… Am uitat…

Vanea Moldovanu: Ori, poate, chiar eşti Rrromân din România? Nu pari… Te-am mai zărit eu pe undeva, pe la piaţa din Bălţi…

Ion Românul: Şi ce dacă m-ai… văzut? Sunt liber şi în drept să vorbesc în limba ţării mele…

Slavic Rusu (dibuind subiectul disputei, intervine cu aplomb): Ia – Russkii! Ia – Russkii!…

Ion Românul (a lehamete): Nici nu e nevoie s-o mai spui – se vede de la o poştă!

Slavic Rusul (contrariat): Kakaia pocita? Şto za pocita? Ia za vodkoi prişiol!

Ion Românul (către Vanea Moldovanu): Ce-a zis? Parcă a amintit ceva de… votcă? Ia întreabă-l…

Slavic Rusul (dă explicaţiile de rigoare): Mne skazali… Mne prikazali… Mne peredali… Po sekretu… Şto zdesi… v ătom podvale… Bolişoi sklad vodki spreatan… Ia otmîcikoi otkrîl dveri, a tuta – vî! Gde vodka?

Vanea Moldovanu (izbucneşte în hohote de râs): El după votcă s-a băgat în… capcana asta – l-ai auzit? Ha-ha-ha…

Ion Românul (râde şi el): Rusul e tot rus – oricunde s-ar duce, tot cu votca în gând…

Slavic Rusul (se repede cu pumnii asupra lui Ion): Ah tî, rrrumânscaia morda! Ia seiceas pokaju tebe gde raki zimuiut!..

Lumina se stinge. Se aud, pe întuneric, bufnituri, trântituri, înjurături: „Mandavoşka rumânscaia!” – „Porc de câine! Russische Schewein!” – „Gadî! vseh perestreleaiu!” – „Cazac împuţit!” Buf! Trosc! Pleosc!

Scena II

Lumina se reaprinde.

Slavic Rusu (şede sub peretele din dreapta, cu jumătate de barbă ruptă. Dă cu mâinile prin părţi, căutând): Gde moia boroda? Otdaite mne borodu seiceas je! Ubiiu! Zareju! Gadî! Kakoi ia kazac bez borodî?

Ion Românul (şede sub peretele din stânga. Îşi masează falca, îşi încearcă dinţii): Porcul de câine! Era să-mi rupă dantura… Abia mi-am pus-o… Şi asta pe bani de împrumut… Ca să pot să mă prezint în Eu-ro-pa! Mă-ga-rul!..

Vanea Moldovanu (şede sub peretele din fund, scărpinându-şi chelia. O mânecă ruptă îi atârnă într-o parte. Îşi face cruci): Doamne, Doamne… dacă nu mă vâram eu între dânşii, se gâtuiau unu pe altu… Ce răi, măi! Ce răi amândoi! Şi pentru ce astă bătaie? Pentru nimica… Pentru un cuvânt…

Ion Românul (izbucnind): Tu să taci din gură, mămăligă crăpată ce eşti! Tu de ce te bagi în borşul nostru? Am eu cu ruşii ăştia… porci de câine!.. socotelile mele! Socoteli vechi, de secole!

Slavic Rusul (vorbind stâlcit): Ci sacateli? Ci porcu de câni? Tî, rumânskaia morda! Vrei calareşti pi maldavanu meu? Eu pi dânsu eliberat di la tini! Mandavoşka!

Ion Românul (către Vanea Moldovanu): Auzi?! Auzi ce zice rusul ăsta? Kazacul? El te-a eliberat de la mine? De ce taci?

Vanea Moldovanu: Apu… Eu… Eu ce să zic? Eu… Eu… Eu ce să zic?

Ion Românul: Zi odată! Zi ceva! Eli-be-ra-tu-le!

Vanea Moldovanu: Bine că v-aţi potolit… Hai, mai bine, să tăcem… Să vă mai treacă (Îşi face cruci… Apoi caută în desagă, scoate o icoană cu Sfântul Neculai, se ridică în picioare şi o agaţă într-o sârmă ieşind din perete.) Iaca, aista, de amu se cheamă că-i păretele meu. (Caută prin buzunare, scoate o bucată de cărbune şi scrie cu buchii slavoneşti: „Раюл луй Думнезеу”, trăgând dedesubt o săgeată): Iaca, încolo sânt eu pornit… Încolo îi „Raiul lui Dumnezeu”… Aşa că să nu vă atingeţi: Aistai-i păretele meu!

Cei doi stau şi-l privesc, cuprinşi de mirare. Deodată sunt străluminaţi, simultan, de o idee – aceeaşi! Ca să-şi privatizeze şi ei câte un perete.

Ion Românul scoate dintr-un buzunar un spray albastru, cu care rapid aşterne pe peretele lui din stânga, două cuvinte încrucişate:

EU

RO

PA

M

ÂNIA)

: Ăsta-i peretele meu! Şi nu care cumva să vă atingeţi de el, auzit-aţi? Că vă strivesc ca… ca… ca pe nişte… nişte… păduchi!

Slavic Rusul (scotoceşte prin rucsacul lui, scoţând fel de fel de pachete, lucruri grele de metal, dar nu găseşte cu ce să-şi marcheze şi el peretele, se repede la Vanea Moldovanu şi-i ia cărbunele): Dai siuda, meamlea… Hristosik! Napişu ia! Vot uvidişi! (Face, apăsat, o seceră, peste ea un ciocan, le ia într-un cerc şi alături adaugă trei litere ruseşti „НБП”… Neobolşevistskaia Partia).

Scena III

Ion Românul (către Vania Moldovanu): Ia uite ce-a mâzgâlit el acolo!

Vanea Moldovanu: Treaba lui.

Ion Românul (şi mai enervat): Cum adică, treaba lui? Dar dacă el desena o zvastică, tot ziceai: treaba lui?

Vanea Moldovanu: Treaba lui.

Ion Românul (furios): Măi, bou de moldovan ce eşti! El ţi se urcă-n cap şi tu: treaba lui?

Vanea Moldovanu: Păretele lui – zugrăvească pe el tot ce pofteşte.

Ion Românul (sarcastic): Îi peretele nostru. Al tău şi al meu. El e un venetic aici. A intrat pe furiş, ca un hoţ şi şi-a însuşit peretele fără nici un drept. Noi suntem aici stăpâni – noi doi! Zi-i să se cărăbănească de aicea cât îi treaba cu cinste, că… Că-i rup şi cealaltă jumătate de barbă!

Vanea Moldovanu: Zi-i tu.

Ion Românul: Tu ştii ruseşte.

Vanea Moldovanu: Da tu nu ştii?

Ion Românul: Eu sunt Rromân. Eu vorbesc româneşte.

Vanea Moldovanu: De când, mă rogel, eşti Rromân?

Ion Românul: Totdeauna am fost! Din moşi – strămoşi!

Vanea Moldovanu: Ia nu mai zâ! Moldova-i mai veche decât România.

Slavic Rusul (urlă): Prekratiti! Şto: Moldova? Şto: Rumânia? Vaşu mati Moldova! Vaşu mati Rumânia! Velikaia Rossia – vot naşa Rodina! I naşa, i vaşa!

Ion Românul: Ce? Ce? Ce-a zis rusul ăsta mizerabil?!

Vanea Moldovanu: O zâs că Rusia-i ţară mare… Cei mai mare… Da Moldova şi România… Aşa… nişte… judeţe…

Ion Românul (furios): Minţi! Altceva a spus. Că Patria noastră ar fi, chipurile, Rusia – şi a ta, şi a mea… Asta a spus, mizerabilul…

Vanea Moldovanu: Dacă ştii ce-a spus, de ce mă întrebi pe mine?

Ion Românul (sarcastic): Ca să aflu ce zace în tine, mămăligă scorţoasă ce eşti!”

Slavic Rusul (urlă): Prekratiti boltovniu! Kakaia tut mamalâga? Rumânia – mamalâga!! Moldova – mamalâga! Rossia – velikaia strana! Bolişe vseh na svete! Silnee vseh!..

Ion Românul: O brânză! America e cea mai puternică ţară din lume… După ea vine Europa – Uniunea Europeană…

Slavic Rusul (încrezut): Şiş! America – gnili! Evropa – toje! Mâ, kazaki! Velikii russkii narod!..

Ion Românul (sare de la locul lui): Afa-ră! Să ieşi imediat din… din… din!… (Îl înhaţă de jumătatea de barbă şi-l târăşte spre uşă).

Vanea Moldovanu (râzând): Da pe unde-ai să-l dai afară, dacă?.. dacă?.. dacă?..

Ion Românul (strigă): Pe unde a intrat, pe acolo să iasă! (Îl împinge de la spate.)

Vanea Moldovanu: De intrat a intrat el, dar iaca de ieşit n-are pe unde…

Ion Românul: Cum aşa n-are pe unde?

Vanea Moldovanu: Da n-ai văzut?.. Când s-a stins ilectrica şi… Că v-aţi luat la bătaie şi… Eu v-am despărţit… Că era să vă ucideţi unu pe altu… Şi… s-o aprins iară ilectrica… Hop! – şi uşile nu-s!

Ion Românul: Cum: nu-s uşile? Dar noi pe unde am intrat?

Vanea Moldovanu: Pe uşă… Era acolo o uşă (arată la stânga) şi noi am intrat… Adică – ne-au băgat!… Ne-au amăgit şi ne-au băgat…

Ion Românul (se duce unde a fost uşa): Într-adevăr a dispărut uşa! Nu-i… Ai dreptate, mămăligă scorţoasă ce eşti… De ce nu mi-ai spus mai înainte?

Vanea Moldovanu: Da tu ce: n-ai ochi?

Ion Românul: M-a orbit cu totul idiotul ăsta… Cu zdupacii lui (Îl izbeşte pe Slavic Rusul)… Şi cealaltă uşă a dispărut!

Vanea Moldovanu: Nu-i… Două au fost şi niciuna n-o rămas…

Ion Românul (dezorientat): Acuma ce ne facem, frăţine? Pe unde, vorba aia, scoatem cămaşa?

Slavic Rusul (revenindu-şi, strigă cu aceeaşi voce urlată): Prekratiti!! Ia zdesi starşii!

Ion Românul (către Vanea Moldovanu): Ce-a zis porcotina?

Vanea Moldovanu (râzând): El o zis că nu se teme de tine…

Ion Românul (încruntat): Minţi! A spus ceva… ceva… Ceva de „straşnic” a spus! Stai că te învăţ eu minte, porc de câine ce eşti! (Se repede asupra lui Slavic Rusul.)

Slavic Rusul (scoţând iute din rucsac un Kalaşnicov, îl îndreaptă asupra lui Ion Românul): Ne dvigatsea! Streleaiu bez preduprejdenia!..

Cei doi înlemnesc.

Scena IV

Ion Românul (stă cu faţa la perete, cu mâinile la ceafă; către Vanea Moldovanu, cu glas scăzut): Ce-i cu nebunul ăsta?

Vanea Moldovanu (la fel, cu faţa la perete şi cu mâinile la ceafă): Eu de unde să ştiu?

Ion Românul: Tu ai sărit de partea lui şi nu m-ai lăsat să-l sugrum…

Vanea Moldovanu: Îi şi el creştin, ca şi noi… Numai că oleacă zărghit…

Ion Românul (sarcastic): Ba mi se pare că-i sărit de tot de pe fix…

Vanea Moldovanu: Treaba lui.

Ion Românul (furios): Iar: treaba lui? Tot cu „treaba lui” umbli?!

Vanea Moldovanu: Dee… Îîî…

Ion Românul (sarcastic): Când ţi-o băga un plumb în ceafă, momentan ai şi ajuns în… Rai! Că într-acolo eşti pornit, nu e aşa?

Vanea Moldovanu: Şi ţie un glonț în… – şi eşti în Europa, hâ?

Slavic Rusul (care între timp a scotocit după ceva în rucsacul lui, dar cu ţeava armei tot îndreptată asupra celor doi, urlă): Prekratiti boltovniu! ştob ia ne slâşal vaş duraţkii iazîc! Govorite po-russki! Tolico po-russki!

Ion Românul (cu mâinile duse la ceafă, îi arată o figură din trei degete): Ba să mă pupi tu în cur! Cu tot cu limba ta…

Slavic Rusul (furios): Cur? Sam tî jopa! Rrumânskaia morda! Ia seiceas tebe pocaju gde raki zimuiut! (Se apropie şi-l împinge cu ţeava pistolului în spate): Molceati! Gura! (După care se întoarce la locul lui şi continuă să caute în rucsac): Ciort! Gde delisi patronî?

Ion Românul (către Vanea Moldovanu): Ce-a zis canalia?

Vanea Moldovanu (şmecher): O zis că pe tine te împuşcă, dar pe mine – nu.

Ion Românul (drastic): Minţi! A zis că nu are cartuşe! Nu are cu ce ne împuşca…

Vanea Moldovanu: Dacă ştii ce-o zis, de ce mă mai întrebi pe mine?

Slavic Rusul (către Vanea Moldovanu): Ah tî, maladavancic! Slîşi, tî? A nu, dai svoi bagaj siuda!

Vanea Moldovanu (speriat rău, către Ion Românul): Ce-o zis?

Ion Românul (sarcastic): A zis să te duci să-l pupi în cur… Că doar se laudă că te-a eliberat de sub jugul meu, al Românilor… Dar te cheamă cu bagaj cu tot…

Vanea Moldovanu (dezorientat): Să-i dau desagii mei? Ce vrea să facă? Să-mi ieie bunurile?

Ion Românul (râzând): Pe dânsul să-l întrebi! Că dânsul e aici stăpân… Şi pe tine… Şi pe desagii tăi… Hai! Hai! Du-i desagii! Ce mai aştepţi? Vrei să te trimită acuşica în Rai?

Vanea Moldovanu (îşi ia, docil, desagii, îi duce şi-i pune la picioarele lui Slavic Rusul): Iaca-i-s…

Slavic Rusul (îl apucă, îl întoarce cu fundul în sus, îl scutură; din desagi cad pesmeţi, legături cu fasole, cartofi, morcovi, mere, perje uscate şi… o Biblie): Tî smotri! Hristosik moldavanskii! Umeet citati! A nu posmotrim, şto za citivo? Ooo, Biblia! Maladeţ, Hristosik! A cuda sobralsea so Sveaşcennîm Pisaniem? Sluceaino, ne v Rai?

Vanea Moldovanu (milităreşte): Tac tocino, tovariş nacealnic! La Rai sânt pornit. Dar m-am rătăcit… Zabludilsea…

Slavic Rusul (Răsfoieşte Biblia): Ciort!!! Bukvî russkie, a slova ne-russkie! Mrazi! (se apucă de ronţăit pesmeţi, muşcă din slănină, aruncă perje uscate în gură… Se loveşte peste frunte.) Ciort! (Scoate din rucsacul său o sticlă de coniac Kvint.): Smirnovskii ot batiuşki Smirnova! (O deschide cu dinţii şi o usucă mai toată): Ooo! Sovsem drugoie samociuvstvie! Hoceşi i tî poprobovati?

Vanea Moldovanu (plecat): Spasiba, tovariş nacealnik… Am mâncat acasă… Şi pe drum am zacusît oleacă… Înainte de a ajunge aici, la Poarta Raiului…

Ion Românul (întoarce capul şi-i zice cu jumătate de voce lui Vanea Moldovanu): Măi, tu, măi! Dar trăsneşte-l o dată la moacă! Ce mai aştepţi?

Vanea Moldovanu (dând din umeri): Dumnezeu cu dânsu… Îi şi el creştin… Numai că oleacă zărghit… Dar, poate, i-a trece… A mai zakusî, a mai be ceva şi i-a trece…

Slavic Rusul (furios): Ia şto skazal?! Prekratiti galdeoj!.. Ştob ia ne slîşal ătot ţaranskii iazîk!.. Toliko po-russki!.. Govorite toliko po-rrruuu… (Şi, în faţa ochilor plini de mirare ai celor doi, brusc, se moleşeşte, Kalaşnikovul îi lunecă din mână… El face un efort să-l apuce, dar se frânge în două, adormind sub perete.)

Scena V

Vanea Moldovanu (către Ion Românul): Lasă mâinile în jos, că te-or durea…

Ion Românul (în şoaptă): Ia arma şi arunc-o spre mine. Dar atent – să nu simtă, să se trezească…

Vanea Moldovanu: Da ce vrei să faci cu dânsa?..

Ion Românul (triumfător): Să-i arăt eu lui pe unde se pişă vrabia!

Vanea Moldovanu (amuzat): Ha-ha-ha! Tu ai crezut că aista-i chiar avtomat?

Ion Românul (uimit): Dar ce-i?

Vanea Moldovanu: O puşcă de lemn… Scândură vopsită!.. Poftim… Na… vezi şi singur. (Îi dă lui Ion Românul pistolul.) Numai ca să ne sperie…

Ion Românul (dumerindu-se): Şi tu ai ştiut de treaba asta dinainte şi nu mi-ai spus? (Ia arma, se uită la ea.)

Vanea Moldovanu: Ştiut… Când te-o împuns cu ţeava-n schinare… Am, văzut că-i de lemn…

Ion Românul (cântărind pistolul fals în mâini, se gândeşte ce să facă cu el; îl apucă de ţeavă şi se îndârjeşte să-l croiască pe Slavic Rusul în numele tatălui, dar Vanea Moldovanu îl opreşte.)

Vanea Moldovanu: Lasă-l mai întâi să se trezească… C-apoi ajunge el în Rai înaintea mea şi nu prea am chef să-l întâlnesc şi acolo…

Ion Românul (ridică un picior, îndoindu-l din genunchi, şi, apucând pistolul de ambele capete, îl izbeşte în jos): Trosc!!!

Slavic Rusul (auzind zgomotul, deschide ochii şi văzându-i pe cei doi de asupra sa, iar cacelmaua lui demascată, strigă): Bratţî! Poşceadite! Ne ubivaite! Scoliko vodki naideom zdesi (arată la pereţi), podelim vseo na troih!..

Ion Românul (aruncând lemnele într-un colţ, către Vanea Moldovanu): Ce-a zis jigodia, măi? Iar ceva despre votcă?

Vanea Moldovanu: El o zis că… O să ne deie şi nouă coniac de-a luia…

Ion Românul (înfuriat): Minţi! El a venit să caute aici un depozit de votcă… Aici, în pietrele astea… Aici se află ascunse sticlele lor de votcă… În pietrele astea (arată la pereţii din jur)…

Scena VI

Slavic Rusul (scoate din rucsac o cască, o îmbracă pe cap, apoi un aparat dreptunghiular, cu un ac indicator, la care îşi conectează casca, ia într-o mână un fir, în alta – alt fir – şi, fixând capetele la diferite puncte, mai sus, mai jos, la stânga, la dreapta, își cercetează peretele): Tak! Taaaak!… Ni-ce-go! Da-vai! Da-vai! Trogaisea, su-ka!

Ion Românul (priveşte mirat, în tăcere, apoi către Vanea Moldovanu): Ce tot moşmondeşte el acolo? Ce caută?

Vanea Moldovanu (indiferent): Treaba lui.

Ion Românul (nervos): Cum, adicătelea, treaba lui, măi?! Iar treaba lui? Dar dacă vine asupra ta şi-ţi bagă un fir în cur, tot aşa, ”treaba lui”, ai să zici?

Vanea Moldovanu (placid): Treaba lui…

Ion Românul (a lehamete): Am mai văzut eu boi pe lumea asta, dar aşa unul ca tine n-am mai întâlnit (dă din mână a pagubă).

Vanea Moldovanu (imperturbabil): Treaba ta.

Ion Românul (explodând): Dar treaba ta unde-i, măi? Şi când îi, măi?

Vanea Moldovanu (schimbând din umeri): Hm!

Ion Românul (furios): Dar zi ceva, mă, mămăligă scorţoasă!

Vanea Moldovanu (dă iar din umeri): Eu ce să zâc?.. Eu… Eu îs pornit… Eu să ajung… Eu mă duc… Eu… Eu…

Ion Românul (râde nervos): Vanea Moldovanu îi pornit la Rai! Auzit-aţi, oameni buni! La Rai! Ai să ajungi tu pe dracu la Rai!..

Vanea Moldovanu (calm): Nu-l pomeni pe ucigă-l crucea că-i păcat! (Îşi face cruci, cruci… Deodată exclamă): Ia te uită la dânsul. (Arată spre Slavic Rusul): El şi scară şi-o adus.

Slavic Rusul (scoate din rucsac o scară de aluminiu, telescopică, pe care o lungeşte ca de vreo doi metri, urcă pe ea şi examinează partea de sus a peretelui): Tak! Taaak!.. Nicego… Ni-ce-go… Tak-taaak… Davai, davai, su-ka! (Către aparatul lui): Prosnisi, suka! şto ia tebe skazal? (Brusc se întoarce către cei doi şi, enervat, strigă): A vî şto glazeete, kak hui? Iz-za vas net signala! A nu ka povernitesi k stenke! Bâstro!

Ion Românul (ironic, către Vanea Moldovanu): Ce-a zis?

Vanea Moldovanu (hâtru): O zis să te duci să-l ţii de cur… Să nu cumva să cadă de pe scară…

Ion Românul (furios): Minţi! Porcul iar începe să dea cu râtul… Se ştie aici stăpân şi mai mare pe toţi şi toate…

Vanea Moldovanu: Treaba lui…

Ion Românul: Ba treaba mă-tii, măi! (Vrea să se ducă spre Slavic Rusul cu gând să-l dea cu capu-n jos de pe scară, dar acela coboară singur, îşi ia sculele, scara şi se dă la peretele lui Vanea Moldovanu.)

Slavic Rusul (către acesta): A nu, Hristosik moldavanskii, storonisi! Budem zdesi iskati! Bîstro! Şto ia skazal? (Îl apucă de umăr şi-l izbeşte într-o parte): I torbî svoi voniucie uberi – oni mne meşaiut! (Îi azvârle desagii.) I ikonu toje! (Vrea să-i azvârle şi icoana.)

Vanea Moldovanu (perplex): Doamne! Are să mi-o fărâme! (Şi prinde din zbor, icoana.)

Ion Românul (sarcastic, către Vanea Moldovanu): Acuma, sper că, în sfârşit, n-ai să mai zici ”treaba lui!” Vezi că acuma-i şi treaba ta!

Vanea Moldovanu (îşi adună de pe jos desagii, cu icoana strânsă la piept): Aşa-i el, psămne, din născare… Oleacă zărghit… Dar, poate, i-a trece…

Ion Românul: Ba-i mai mult decât oleacă. Nebun ce-i nebunul, cu actele în regulă!

Vanea Moldovanu (schimbă din umeri): Are să găsească ceea ce caută şi… S-a potoli, poate…

Ion Românul (revoltat): Cum, măi?! Dar îi peretele tău! De ce-i dai voie să te călărească cum îi place lui? N-are decât să caute şi pe dracu, dar în peretele lui…

Vanea Moldovanu (mârâind sub nas): Apăi el… aşa-i… Îi păretele meu… Dar dacă n-a găsit într-a lui?

Ion Românul (râzând): Dar de ce se bagă el în raiul tău?

Slavic Rusul (cercetând cel de-al doilea perete, prinde firul vorbei şi intervine): Rai! Rai! Ăto ia ponimaiu: Rai! Vot nastoiaşcii Rai! (Arată la perete): Kogda ia naidu zdesi ţelîi sklad vodki, vot ăto budet nastoiaşcii Rai! A ne tvoi, s ikonoi…

Ion Românul (către Vanea Moldovanu): Ce-a hămăit?

Vanea Moldovanu (flegmatic): Zice că dacă m-am pornit la Raiul lui Dumnezeu şi vreau cu toată tăria să ajung acolo, am să ajung neapărat!

Ion Românul (furios): Minţi! Îl doare-n cot de Raiul tău – el să-şi găsească depozitul lui de votcă.

Slavic Rusul (reacţionează la cuvântul „votcă” cu mult entuziasm): Oooo! Vodka! Vodka! Vodocika! Vodocika-molodocika! Vî i ne podozrevaiete scoliko zdesi spreatano vodki! Mooore! Ţeloe mooore! Moooore vodki!

Ion Românul (către Vanea Moldovanu): Ce-a behăit tipul?

Vanea Moldovanu: Zice, dacă găseşte votca în peretele meu, o să-mi deie mie jumătate…

Ion Românul (râde): Serios? Şi dacă-ţi dă, nu te mai duci la Rai? Te întorci înapoi, acasă?

Vanea Moldovanu: Eu n-am casă… N-am unde mă întoarce…

Ion Românul (cu compasiune): Ţi-a ars casa?

Vanea Moldovanu: Nu…

Ion Românul: Te-au alungat de acasă ai tăi?

Vanea Moldovanu: Nu…

Ion Românul: Au murit cu toţii?

Vanea Moldovanu: Nu… M-au lepădat… Şi-au luat lumea-n cap… S-au dus cu toţii pe lumea vânătă… Am rămas singur… Eu am îmbătrânit… Şi moartea nu vine… M-am pornit şi eu pe lume…

Ion Românul: Ţi-ai luat bilet de călătorie la Rai?

Vanea Moldovanu (încurcat): Bilet? Ce: eu am bani de bilet? Eu pe jos m-am pornit… (Brusc, exclamă mirat, arătând spre Slavic Rusul, care a dibuit că este ceva ascuns în perete, s-a dat iute jos de pe scară, a luat un ciocan şi o daltă şi prinde a bate într-un loc.)

Slavic Rusul: Tak… Tak… Tak… Vot tak, Hristosik! Naşiol! Esti! Sklad zdesi! Seiceas uvidişi… (Scoate un bloc de piatră, cam pe la jumătatea peretelui, bagă mâna în gaură cât poate de departe şi scoate o sticlă de votcă mare de 2 litri.) Ooo! „Perfect”! „Perfect”! Milaia vodocika „Perfect”! (O duce la gură, o pupă cu pasiune, către Vanea Moldovanu): Na! Derji! No smotri – ne uroni! Razobioşi – ubiiu, gadina maldavanskaia! (Mai bagă mâna, mai scoate o sticlă, a treia, a patra… acelaşi ritual: le pupă şi i le dă lui Vanea Moldovanu. Acesta le pune pe jos, în rând.)

Ion Românul (curios): Ia întreabă-l, măi Vane, măi! Cine a ascuns acolo sticlele alea?

Vanea Moldovanu: Întreabă-l tu. Ce: nu ştii ruseşte?

Ion Românul: Am ştiut, dar am uitat. Eu sunt Rromân, eu nu vorbesc rusa…

Vanea Moldovanu: Da eu ce?… Dacă-s moldovan, apăi ce?

Ion Românul (îl îngână): Apăi dacă te ţii de moldovan, asta înseamnă că eşti pe jumătate rus… Asta dacă e să judecăm pe dreptate…

Vanea Moldovanu (încurcat): Da jumătate ce-s eu? Cealaltă jumătate?

Ion Românul: Cealaltă jumătate? Eşti Rromân ca şi mine…

Vanea Moldovanu (pe un ton categoric) : Eu nu-s Român, eu-s moldovan! Tu eşti Român…

Ion Românul: Dacă tu eşti moldovan, iar eu Român, de ce ne înţelegem în vorbă amândoi?

Vanea Moldovanu (filosofic): Apăi aşa o dat Dumnezeu ca linghile noastre să se lojească…

Ion Românul: Dar cu ruseasca de ce nu se loveşte? Limba ta, vreau să zic…

Vanea Moldovanu: Apu că aceea-i altă limbă, rusească… Şi trebuie s-o înveţi ca s-o ştii… Că de acasă n-ai cum…

Ion Românul: La armată o înveţi…

Vanea Moldovanu: Şi la şcoală… Şi la oraş… Şi la slujbă… Dacă nacealnicii îs mai toţi ruşi… Şi documentele toate în ruseşte…

Ion Românul: Au fost!.. Când era imperiul… Acuma baba Uniunea Sovietică a murit… Acuma ne-am întors cu toţii la matcă… La maica România, de unde am fost rupţi de ţari şi de sovietici…

Vanea Moldovanu: Iaca, nu zâ! Unii s-o întors… Da noi, işti mulţi, am rămas cum am fost…

Ion Românul (pe un ton sarcastic): Mol-do-veni?

Vanea Moldovanu: Aşa-i: moldoveni.

Ion Românul: Cu ru-şii?

Vanea Moldovanu: Îhî… Că ei îs mai tari… Şi mai mulţi…

Ion Românul: Şi au petrol… Au gaze…

Vanea Moldovanu: Au… Au…

Ion Romănul: Şi rachete au?

Vanea Moldovanu: Şi rachete…

Ion Românul: Şi votcă au? Ia ce de-a votcă au! (Arată spre sticlăraia de pe jos.) O scot şi din piatră seacă!..

Slavic Rusul (jubilând): Oh, vodka, vodocika! Naconeţ tî v noih obiatiah! (Face un gest de a cuprinde întreaga baterie de sticle cu ambele braţe. După care porneşte să ţupăiască împrejurul sticlelor): O-ha-ha! O-ha-ha!

Ion Românul (către Vanea Moldovanu): Uite la dânsul, ţicnitul! S-a tulburat la minte de bucurie – joacă kazaciocul!

Slavic Rusul (într-adevăr, îi trage un kazaciok. Către Vanea Moldovanu, apucându-l de braţ): Davai! Tanţui! Raduisea, Hristosik maldavanskii! Zdesi Rai! Vodka esti – Rai esti! Vodki niet – Raia niet!

Vanea Moldovanu (se lasă prins în joc, icneşte, dar joacă, n-are încotro, se împiedică şi cade): Văă-leu! Mi-am rupt un chicior…

Slavic Rusul (se repede asupra lui Ion Românul, îl apucă de braţ): A tî, rrrumânskii şpion, cego ne tanţuieşi? Cego ne tanţuieşi? Davai, tanţui, padla! Ia şto tebe skazal? Cto zdesi starşii? Cego râpaieşea? Tî protiv nas?

Ion Românul (îl izbeşte într-o parte): Du-te, bre, în mă-ta! Cu tot cu votca ta şi cu kazaciokul tău! Acuş îţi zmulg şi cealaltă jumătate de barbă!..

Slavic Rusul (strigă): Barba! Barba! Moia barba – boroda!

Ion Românul (bagă mâna-n buzunar, scoate o jumătate de barbă pe care i-a rupt-o kazacului în încăierare şi i-o aruncă la picioare): Na-ţi-o, idiotule!

Slavic Rusul (se apleacă, o ridică, şi-o prinde la loc, ameninţător, către Ion Românul): A teperi valeai otsiuda! V storonu! (Îl împinge pe Ion Românul de la peretele lui): Mne nujna stena! (Arată la peretele lui Ion Românul): Ăto maia stena! Vseo zdesi maio! (Arată la toţi pereţii): Ia zdesi hazeain!

Ion Românul (către Vanea Moldovanu): Ce-a lehăit din gură spurcăciunea?

Vanea Moldovanu (indiferent): O zis că eşti terorist şi are să te împuşte…

Ion Românul (furios): Minţi! El intenţionează să pună stăpânire şi pe peretele meu! Aşa cum te-a fraierit pe tine, eli-be-ra-tu-le! Şi tu, boule, i-ai cedat peretele tău!.. Ca să-şi găsească votca ascunsă… Cred că tot de alde dânsul pitită aici, din furat…

Vanea Moldovanu (încredinţat): Numai fără decât că aşa-i… Pe când cu războiul la Nistru, în ’92…

Ion Românul: Dar tu de unde ştii?

Vanea Moldovanu (cu superioritate): Eu să nu ştiu? Eu toate celea ştiu!

Ion Românul (curios, a zeflemea): Şi mai… ce mai ştii?

Vanea Moldovanu (imperturbabil): Mai ştiu încă… precum că… el nu numai pentru votcă a venit aici, dar şi… (amuţeşte)…

Ion Românul (intrigat la culme): Dar şi mai… şi mai pentru ce?

Vanea Moldovanu (arată cu capul spre Slavic Rusul).

Ion Românul (se uită într-acolo).

Slavic Rusul (cu un pistol Makarov în mână, îndreptat asupra lui Ion Românul, urlă ameninţător): A nu! Proci atsiuda! Ia şto scazal? Ia zdesi starşii! (Arată spre peretele lui Ion Românul.): Ăta stena maia! Slîşal, şto ia skazal?!

Ion Românul (către Vanea Moldovanu): Ce-a hămăit canalia?

Vanea Moldovanu (flegmatic): O zis că el mai are de căutat ceva… În peretele tău… Aşa că te fereşti la o parte… Are treabă…

Ion Românul (clocotind de furie): Ce: treabă? Care: treabă?

Vanea Moldovanu: Treaba lui…

Slavic Rusul (ameninţător): Scitaiu do treoh! Raz! Dva!..

Ion Românul: Du-te tu în pizda mă-tii, cazac puturos!..

Slavic Rusul: Tri! (În clipa asta apasă pe trăgaci, răsună o împuşcătură): Vot tak!

Ion Românul (scoate un icnit, se apucă de braţ): Mi-a băgat un glonţ, canalia! (Vrea să se repeadă asupra lui Slavic Rusul, dar durerea îl reţine): Porcul de câine ce este!

Vanea Moldovanu (clătinând din cap, a dojană): Nu ţi-am spus eu să nu-ţi pui mintea cu dânsu? Amu are să trebuiască să te leg la mână. (Caută prin desagii lui, scoate cârpe, feşe, aţe.)

Ion Românul (aşa rănit, îl atacă violent pe Slavic Rusul, îi ia pistolul şi vrea să-l împuişte în frunte)…

Vanea Moldovanu (se bagă şi-i desparte): Şedeţi binişor… (Îl apucă pe Ion Românul de după umeri, îl duce într-un ungher şi începe să-l bandajeze. Către Ion Românul): Ţi-am spus eu să nu-ţi pui mintea cu dânsu? Că-i oleacă zănghit…

Ion Românul (lăsându-se îngrijit): Lasă că ies eu de aici… Ajung eu în Europa… Am să-l învăţ eu minte…

Vanea Moldovanu: Care: Europa? De unde: Europa? Nu mai ajungi tu în Europa cât îi hăul!

Ion Românul (ferm): Ajung! Eu sunt Rromân! România a intrat în Uniunea Europeană. Şi eu am dreptul să fiu în Uniunea Europeană…

Vanea Moldovanu: Ai! Ai! Numai că nimeni nu te ie! Aici o să ne putrezească oasele – şi ţie şi mie!

Ion Românul (furios): Aici? Cu Ruşii? Tot cu Ruşii? Cu Ruşii tăi?

Vanea Moldovanu (râde): Zici că-s ai mei? Dar şi ai tăi îs Ruşii! Că tu tot moldovan eşti, dar te dai de Român!

Ion Românul (pe un ton povăţuitor): Află că şi tu eşti Român, dar nu conştientizezi, dobitocule ce eşti! Te-au înnebunit Ruşii, ca să uiţi că eşti Rromân. Ca să te poată călări mai uşor… Eu nu mai vreau să fiu călărit de dânşii! Gata! Eu sunt Rromân! Eu sunt în Europa!..

Vanea Moldovanu: Eşti! Eşti! Dar până una lata, iaca, stai închis în cuşca asta!

Ion Românul: Cuşcă rusească!

Întuneric

Scena VII

Slavic Rusul (stropeşte cu rachiu dintr-o sticlă înscripţia Europa-România de pe peretele lui Ion Romănul, apoi cu căciula lui Vanea Moldovanu vrea s-o şteargă – nu reuşeşte): Ciort-te-znaiet şto! Davai flakoncic! (Ia din buzunarul lui Ion Românul sprayul şi o acoperă toată cu vopsea): Vot tak!

Ion Românul (când i-a băgat Slavic Rusul mâna în Buzunar, a încercat să se opună, dar durerea din braţ l-a făcut să se răsucească şi să se lase pe vine; către Vanea Moldovanu): Măi! Tu ce stai şi te uiţi? Dă-i una la moacă pentru mine! Auzi?

Vanea Moldovanu (blajin): Apăi… Eu… Eu de ce să?.. Să… Să…

Ion Românul (furios): Nu vezi că-i smintit de tot?

Vanea Moldovanu (dând din cap): Îhî… Văd… dar ce să-i fac? Are chistol…

Ion Românul (hotărât): Dă-i una la bot şi ia-i pistolul!

Vanea Moldovanu (precaut): Vrei să mă împuşte şi pe mine? Cum te-o împuşcat pe tine?

Ion Românul (încreţindu-se de durere, face un efort să-l dezarmeze pe Slavic Rusul; acesta îl izbeşte peste rană şi Ion Românul cade): Canalia! Lasă că-mi vin eu în fire şi-ţi arăt eu, banditule!

Slavic Rusul (strigă): Ti-haaa! U menea esti rabota! (Îşi instalează casca pe cap, ia aparatul şi scara şi începe să cerceteze peretele din stânga). Tak… Tak… (Se opreşte, ascultă, se mută mai departe, urcă pe scară): Tak… Tak…

Ion Românul (către Vanea Moldovanu): Ce-a cârâit porcul acesta de câine?

Vanea Moldovanu: O zis să nu faci gălăgie… Că el ascultă… Şi dacă faci gălăgie, el nu aude la aparatul lui…

Ion Românul (explodând): Minţi! Altceva a spus!.. Altceva…

Vanea Moldovanu (făcându-se a râde): Dacă ştii că alta o spus, de ce mă întrebi pe mine?

Ion Românul (scârbit): Mulţi boi am văzut printre moldoveni, dar aşa de bou ca tine încă n-am avut ocazia să întâlnesc!

Vanea Moldovanu (calm, imperturbabil, senin): Da tu chiar te srezi Român? Nu tot moldovan talpă lată?

Ion Românul (sarcastic): Coada vacii!.. Sunt Rromân cu litera Mare!

Vanea Moldovanu: Cu: ce? Cu: ce? Cu litra mare?

Ion Românul (în bătaie de joc, către spectatori): Face să mai discuţi cu unul ca dânsul? Creier de găină – şi gata!

Vanea Moldovanu: Amu dacă erai Român, nu te împuşca Rusul! Dar tu ai vrut să fii Român. Şi încă să te mai duci în Europa…

Ion Românul (sarcastic): Dar mătăluţă încotro te-ai pornit? În Rusia?

Vanea Moldovanu: Eu?.. Eu… Îîî… Eu la Rai sânt pornit…

Ion Românul (la fel, sarcastic): La Raiul Rusesc? Cu o sumedenie de sticle de votcă! Exact aşa cum îşi imaginează Ruşii Raiul – O Maaare de Votcă!

Vanea Moldovanu: Îhî… Raiul…

Ion Românul (îl îngână): Atâta ştii şi la atâta te pricepi: să hâhâieşti! Lasă că are să te belească Rusul tău – ai să vezi! Nu te uita că de data asta ai scăpat teafăr…

Slavic Rusul (Termină de examinat peretele din stânga şi, nedescoperind ceea ce caută, dă din mâini, dezamăgit): Ciorta-s-dva! Niet! Nicego niet! (Către Ion Românul): Slîşi, rumânskaia svoloci? Şto ăta za stena takaia? Ne naidu sklad! Tî: şto? Pe-re-prea-tal?

Ion Românul (către Vanea Moldovanu): Ce-a hârâit gura lui cea puturoasă?

Vanea Moldovanu: Zice că are să te împuşte în cap, dacă nu găseşte ce caută el…

Ion Românul (furios): Minţi! N-a spus el asta – altceva a bleşit din gură… Că… mai este ceva ascuns aici, el caută şi nu găseşte…

Vanea Moldovanu: Dacă ştii ce-a spus, de ce mă întrebi pe mine?

Slavic Rusul (stă pe gânduri, întristat că nu a găsit nimic în perete; ia o sticlă de „Perfect”, o deschide, o pune la gură şi suge din ea, răsturnându-şi capul pe spate. Odată încremeneşte aşa, cu ochii bulbucaţi spre tavan, scoate un strigăt): Naşiol! Naconeţ naşeol! (Către Vanea Moldovanu, ordonându-i): A nu podi siuda, ubliudok! (Îl înhaţă de umeri şi-l obligă să se lase în patru labe. Dă să se caţere pe el, dar lunecă. Urlă): Stoiati, ne dvigatsea, padla! Ne rîpaisea! (Urcă pe Vanea Moldovanu, încălecându-l): Ti-haaa!

Ion Românul (râzând): Nu te-am prevenit eu că o să te calce în picioare şi o să meargă pe tine de-a călare Rusul ăsta al tău? Aşa-ţi trebuie dacă nu i-ai dat la bot la timpul potrivit…

Vanea Moldovanu: Îîî… Îîî… Îîî…

Slavic Rusul (ia scara, o lungeşte, o pune în mijlocul încăperii şi-i ordonă lui Vanea Moldovanu s-o ţină): Derji krepce! (Se caţără pe ea, dar nu ajunge bine cu aparatura lui la tavan, şi atunci calcă pe umerii lui Vanea Moldovanu): Tak stoiati! Smirna! Ne şevelitsea! A to zastreliu! V mig hlopnu!

Vanea Moldovanu (se execută cu docilitate, purtându-l pe umeri pe Slavic Rusul, într-o parte şi-n alta, după cum îi ordonă acesta): Îhîî… Îhîîî… Îhîîî…

Slavic Rusul (cercetând cu aparatul lui, descoperă în fine, ceea ce căuta şi exclamă): Zdesi! Naşeol! Iaponskii bog! (Către Vanea Moldovanu, care-l ţine pe umeri, dar şi pe scară): Ne dvigatsea! (Prinde a bate cu ciocanul şi dalta, desuceşte cu o şurubelniţă nişte şuruburi, desprinde o placă, acesta cade la podea, în urma ei vin câteva pistoale Kalaşnikov, care îl izbesc peste cap şi peste umeri pe Vanea Moldovanu şi pe Slavic Rusul): Urraaaa! Esti! Naşiol! (Strigă Slavic Rusul, se dă jos, cercetează pistoalele unul după altul, ţevile, le duce la ochi, le pupă, strigă): O, Matka Boja! (Către Vanea Moldovanu, generos): Hoceşi odin avtomat? Dariu tebe! Zadarom?!

Vanea Moldovanu (se fereşte, îşi face cruce): Nu! Nu! Nu-mi trebuie…

Ion Românul (cu reproş): Ia unul, măi prostule!

Vanea Moldovanu: Da ce să fac eu cu dânsu? La ce-mi trebuie mie puşcă?

Ion Românul (sarcastic): Ca să-l împuşti pe Rusul ăsta nebun…

Vanea Moldovanu: Eu… Îîîî. Eu… Îîî… Nu împuşc pe nimeni…

Ion Românul: Nu împuşti tu – or să te împuşte pe tine…

Vanea Moldovanu (spăsit): Asta de amu cum o fi voia Bunului Dumnezeu (îşi face cruce)…

Slavic Rusul (scoate din buzunar un mobil, formează un număr): Allio?! Pahan?! Naşeol! Vseo naşeol! I vodku naşiol – ţeloe mooore! I sklad orujia naşiol. Scolico? Peati ştuc! Ştooo? Bolişe spreatano? Doljno bâţi dvadţati? Seiceas poişciu! (Îl obligă pe Vanea Moldovanu să-l ridice): A nu, podi siuda! Stoi tak! Ti-haa! Ne rîpaisea! (Pune scara, urcă pe ea, apoi pe umerii lui Vanea Moldovanu, ajunge la gaura din plafon, bagă mâna şi scoate din ascunzătoare tot alte şi alte pistoale Kalaşnikov, pe care i le dă lui Vanea Moldovanu, iar acesta le stochează jos, la picioarele lui, alături de mulţimea de sticle de votcă): Derji! Na! Eşcio odin… Trinadţati!.. Semnadţati!.. Dvadţati!..

Întuneric

Scena VIII

Când se aprinde lumina, scena arată ca la început: cei trei pereţi, cele două uşi la locul lor – una-n stânga, alta-n dreapta.

Slavic Rusul (zace la podea, cu faţa în sus, cu braţele întinse în părţi, cuprinzând cu ele toată averea lui – cu unul mulţimea de sticle de votcă, cu altul – grămada de pistoale Kalaşnikov. Sforăie, se îneacă, bolboroseşte ceva prin somn, din care se înţeleg doar cuvinte răzleţe): Ubiiu! Rasstreleati! Ne smeti! Molceati! (Încearcă din când în când să ridice capul, dar îl trage iar în jos).

Vanea Moldovanu (stă chincit sub peretele lui, controlează desagii, băgând la loc lucrurile împrăştiate pe jos): Doamne, Dumnezeule! Îndură-te de mine, păcătosul. (Pune-agaţă icoana la locul ei, în sârma din perete, îngenunchează în faţa ei, îşi face cruci, bate mătănii): Ajută-mă pe mine, păcătosul, să ies de la strâmtoarea asta şi să… să… să…

Ion Românul (observă uşa care a reapărut în peretele lui, face un efort să-şi ia valiza, dar durerea din braţ nu-l lasă, se adresează lui Vanea Moldovanu): Hai, măi, să fugim de aici, cât nu s-a trezit nebunul ăsta… Ajută-mă să-mi duc bagajul că eu nu pot…

Vanea Moldovanu (nu-l aude): Doamne, Dumnezeule…

Ion Românul (furios): Lasă, bre, omule, rugăciunea aceea pentru mai târziu… Acu-i acu! Să scăpăm din capcana asta cât este posibil. (Arată spre Slavic Rusul.) Că acuş crapă ochii şi te împuşcă şi pe tine… (Strigă): Dar tu mă auzi odată, bre?!

Vanea Moldovanu (indiferent): Du-te tu în drumul tău… Eu am drumul meu…

Ion Românul (cu mult năduf): Ajută-mă numai să trec valiza dincolo de uşă. (Arată spre peretele pe care scrie Europa – România.): Încolo o să mă descurc eu şi singur…

Vanea Moldovanu (cu mare frică): Dar dacă mă vede el? (Arată spre Slavic Rusul): Şi zice că eu îs şpion?..

Ion Românul (şcrâşnind din dinţi, apucă valiza şi o târăşte, o împinge până la uşa salvatoare. Deschide, îşi trece bagajul de partea cealaltă şi, înainte de a închide uşa după el, îi zice lui Vanea Moldovanu): Mulţi boi am văzut în viaţa mea, dar ca tine de bou – ba! Rămâi în Raiul tău Rusesc, dacă eşti un prost mai decât toţi proştii…

Întuneric.

Scena IX (Scenă mută)

În momentul când se închide uşa din stânga, ce dă în ROMÂNIA – EUROPA, se aude un huruit de camion greu, ce stopează în apropiere. Uşa din dreapta este dată cu violenţă de perete şi intră, unul după altul, patru zdrahoni în haine de camuflaj, aducând, doi câte doi, două cutii lungi, cât statura unui om, cu capace, vopsite în verde, din cele pentru muniţii de război, dar care aduc foarte mult a sicrie…

Cei patru aşează cutiile-sicriele – una lângă bateria de sticle de votcă „Perfect”, alta – lângă stocul de pistoale Kalaşnikov şi se apucă să pună sticlele şi armele în ele. După ce termină operaţiunea, se opresc şi se uită, în sfârşit, la cel lungit, mort beat, la podea. Chibzuiesc muţeşte ce să facă cu el, când unul face un semn: „Îl băgăm şi pe el!” Îl iau de mâini şi de picioare, îl bagă în cutia-sicriul cu pistoale Kalaşnikov, îi pun capacul, închizându-l strâns.

Iată că dau cu ochii şi de Vanea Moldovanu, care stă ghemuit sub peretele lui, cu icoana strânsă la piept, desagii alături şi îşi şopteşte fără glas rugăciunile. Unul din cei patru face un semn „Şi pe acesta îl luăm!” Îl apucă de mâni şi de picioare, îl bagă în cealaltă cutie-sicriu, cu tot cu icoană şi desagi, şi-i trântesc capacul.

Apucând, doi câte doi, ambele cutii-sicrie, o iau spre uşă.

Când să iasă, spectatorul vede clar, scrisă cu litere mari, negre, pe coastele cutiilor-sicrie inscripţia rusească:

СНГ

iar împrejurul ei – multe, multe, cruciuliţe, unele roşii, dar cele mai multe negre…

( Urmare)

TABLOUL III

POVESTITORUL

În cortul domnesc Mircea cel Bătrân stă la masă împreună cu logofătul Neacşu. Pe masă sunt multe hrisoave, făcute sul cu pecetea mare domnească. Pe rând cei doi le desfăşoară şi le cercetează.de o parte şi alta a cortului sunt doi străjeri.
( În planul 2 al scenei se văd corturile taberei. În general acelaşi decor ca în al 2-lea Tablou.).
Scena 1. MIRCEA CEL BĂTRÂN ( Ridicându-se de la masă.). Logofete Neacşu ce desluşeşti politica cu firea Ce zici de hotărârea mea cu monăstirea? Vreau ca biserica de tata începută Să fie mare şi avută! O monăstire să fie cum nu s-a mai zidit. Turnul ei să fie, la temelie, de apă lovit, Acolo să am o chilie, Altar de rugă în restrişte să-mi fie. LOGOFĂTUL NEACŞU Prepun că-i bună, dar m-aţi luat c-am negrijit, Nu am avut prea mult timp de gândit, Dar totuşi sunt nevoitor să fac tot Pentru a ridica monăstirea, aşa socot. Pentru alat va fi un bun sfetnic, Pe omul rău, monăstirea îl face omelnic.
MIRCEA CEL BĂTRÂN
Valahii sunt oameni buni şi muncitori, Monăstirea o să le fie precum soarele în zori, Loc de lumină, de citanie şi învăţătură, Omul luminat e mai puternic sub armură! Cum s-a crăpat de ziuă am trimis Trâmbiţaşi prin sate să dea de veste al meu vis, Să aducă de peste tot chiar în aceste dnii Ucenici, calfele şi meşterii. Căci vom sta aici cu întreg efectivul aretului Până când Radu Alună va veni cu călărimea lui.
LOGOFĂTUL NEACŞU
( Tainic, în şoaptă.).
Mi-a ajuns la urechi o vorbă de la solul ce-a venit
Că Alună, căpitanul, soaţă şi-a găsit.
Am bănat că e o mică aventură
Cum ştim prea bine căpitanii oricând avură.
MIRCEA CEL BĂTRÂN
( Tresărind şi apoi hotărât.). Îl cunosc pe Alună ce om este Nu poate fi la el această … poveste!
LOGOFĂTUL NEACŞU
Să mă iertaţi Măria-ta, dar aţi uitat
De iubirea lui cu Azize pentru care s-a luptat
S-o elibereze din turla lui Eski-giami?
De supărare acesta uitând din Coran psalmii!
MIRCEA CEL BĂTRÂN
Era mai tânăr şi nu era de-a noastră, A dorit şi el o aventură.vitejească. STRĂJERUL II ( Intrând în cortul domnesc. ). Măria-Ta! Meşterii sosiţi Aşteaptă să le vorbiţi!

Scena 2.
POVESTITORUL
Mircea cel bătrân iese din cort urmat de logofătul Neacşu şi Străjerul al doilea. Împreună se îndreaptă spre grupul de meşteri, printre care se află şi o fată îmbrăcată în alb.Se opresc la câţiva metri de ei. Meşterii îşi scot cuşmele de pe cal şi îngenunche, şi vor să se apropie să-i sărute cismele.Domnitorul le face semn să se ridice. Fata în alb este Cozia, se înclină. Meşterii îşi strâng cuşmele în palmele lor bătătorite.
MIRCEA CEL BĂTRÂN
Ridicaţi-vă meşteri ce veţi înălţa aici veşnicia!
Voi ce nu cunoaşteţi vraitul şi nimicnicia
Nu trebuie să îngenunchiaţi în faţa odăjdiilor domneşti,
Chiar dacă în ele se află Domnul Ţării Româneşti!
Voi sunteţi de toate mai presus
Căci puterea divină va uns
Cu harul de a ridica ce alţii n-au făcut
Un mândru lăcaş, loc de rugăciune şi scut.
Vlad, vă spun, a urzit trădarea şi dacă plec
Curând am să mă întorc şi-am să-l petrec.
Nu pentru scaunul domnesc, el nu mă ţine,
Dar pentru ţară şi al ei bine!
Pentru voi mă voi întoarce,
Pentru acest pământ îndurător ce…tace,
Ocina să cunoască numai pace.
Hei! Ce ziceţi, monăstirea o vom ridica?
Spune meşter Niculai părerea ta!
( Se lasă liniştea. Meşterii se privesc. ).
MEŞTERUL NICULAI
( Înaintând un pas, emoţionat, având cuşma în mână. ). Dorinţa e poruncă, Măria -Ta!
( După o pauză, în timp ce priveşte înapoi la tovarăşii lui. ). O zidim din piatră, slavă Domnului, E destulă pe Valea Oltului!
MIRCEA CEL BĂTRÂN
Planul monăstirii l-am încropit noi,
Împreună cu logofătul Neacşu, dar cu voi
Îi vom aduce adausuri după nevoi
Îl vom îmbogăţii
Şi locul zidirii îl vom stabilii.
COZIA
( Îndrăzneaţă.).
Mă ierţi Mărite că am oprit
Cuvântul Măriei-tale, prea cinstit,
Dar noi moşenii mai cunoaştem şi ştim
Unde ar fi bine monăstirea s-o zidim,
Doar suntem din Hinteşti de când ne pomenim.
MIRCEA CEL BĂTRÂN
( Către logofătul Neacşu, în şoaptă.).
Îndrăzneaţă! Nu ştiu îndată
Unde am văzut această fată?
( Către meşteri, dar privindo stăruitor pe Cozia. ).
Voi hotărâţi că ştiţi mai bine Temelia s-o puneţi unde se cuvine.
MEŞTERUL NICULAI
Dacă porunciţi noi mergem acum S-alegem locul cel mai bun.
LOGOFĂTUL NEACŞU
Vom merge îndată,
Dar să stabilim a voastră plată!
MEŞTERUL NICULAI
( Înţelegându-se din priviri cu ceilalţi tovarăşi.). Cât despre a noastră nefacă, Mai întâi să vă placă Ce vom zidi Şi-apoi vom vorovi!
MIRCEA CEL BÂTRÂN
Logofătul Neacşu în socoteli e priceput Şi zice bine! Să ştie omul de la început! ( Râzând în barbă.). Cât mălai dai pe un vătrai.!
( Toţi încep să râdă. ). Şi, Io Mircea Voievod hotărăsc La fiecare să vă dăruiesc Câte o curătură şi cât voi trăi De desetină domnească vă voi scuti.
MEŞTERUL NICULAI
Mulţam prea bune Domn al ţării, Noi, zilnic vom lucra până la lăsatul sării, Cu braţele noastre monostirea o zidim Pe Măria-Ta, şi natul, să-l mulţămim.
MIRCEA CEL BĂTRÂN
Atunci cu toţii să mergem Locul să-l alegem!
POVESTITORUL
Voioşi, dar preocupaţi, toţi merg în frunte cu Mircea cel Bătrân spre malul Oltului.Domnitorul priveşte stânca din faţa sa şi tresărind îşi aduce aminte de vis. ( Glasul Coziei se aude în gândul lui Mircea cel Bătrân parcă venind din ală lume.Se aude practice în difuzoare. Glasul Coziei predomină toată scena.).
COZIA
Mă ierte Voievodul, doresc să-i spun Că e bine să mărească biserica începută
De Domnul Radu, ctitor şi bun Cârmuitor în valahia decăzută. E loc pentru o mare monăstire Să fie pomenire
Pentru tatăl Domniei tale, Radu
Şi pentru fratele Dan frumos ca bradu,
Să ştie întregul popor
De Mircea mare conducător.
Eu plec! Rămâi cu bine!
Nu uita ce v-am spus
Domn de Dumnezeu uns.
Unde vei vedea lângă Olt o stâncă
Şi apa limpede, adâncă,
Temelia monăstirii să fie săpată.
Acolo voi fi şi eu îngropată!
MIRCEA CEL BĂTRÂN
( Către meşterul Niculai. ).
Am să-ţi vorbesc meştere Niculai
( Meşterul se apropie de Domnitor. ).
Aşa cum mi-a spus Mihai
Pe Cozia o iubeşte şi nu pot
Să - l las cu ea, aşa socot.
În vis mi s-a întrezărit,
De aceea ea aici a venit
Cu aşa mare zel
Să fie mai aproape de el,
Fă aşa cum poţi
Să ne scapi de ea pe toţi.
MEŞTERUL NICULAI
Măria-Ta, hotărârea aceasta mă doare, Cozia e fată muncitoare. Dar, dacă Domnia Ta a zis aşa Am s-o înlătur din ceata mea.
MIRCEA CEL BĂTRÂN
( Către Cozia.). Dar, tu, fată, la ce-ai lucra?
COZIA
La toate, Măria-Ta! La cuhane am lucrat, Pe câmpuri am arat.
MIRCEA CEL BĂTRÂN
La acest lucru să te gândeşti, Poţi, tu, la monăstire să zideşti!? Mai bine să lucrezi undeva După puterea ta!

( Către ceilalţi. ).
Am hotărât! De aici zidul să fie început! (Către sine.).
Nici pe Mihai n-am să-l mail as
Să mai facă către ea vreun pas.
( Către grupul de meşteri. ).
Asta e dorinţa mea!
CORUL MEŞTERILOR
( Pe un fundal musical. ).
Am înţeles Măria-Ta!
Aici vom ridica
Sfânta monăstire
Să fie pomenire
Peste veacuri să se ştie
De prea Sfinţia Ta Mărire
Şi în suflete cu dor
Să cânte întregul popor!

( Va urma)

Povestitorul
Mircea cel Bătrân- Domnul Ţării Româneşti
Radu Alună- Căpitan de Călăreţi
Cozia- Fată din popor
Mihai- Fiul lui Mircea cel Bătrân
Logofătul Neacşu- Şeful Cancelariei Domneşti
Postelnicu- Cetaş
Constantin- Ohanic
Vorbură- Cetaş
Ursan- Vătaf de plăieşi
Niculai-
Soripcă- Meşteri zidari Zidaru-
Stolnici- Comis
Dragomira- Viitoarea soţie a lui Radu Alună
Baatur Djahar- Trimisul lui Timur Lenk
Iset Beg- Sol turc Sofronie-Stareţul Mănăstirii Cozia
Călugăr I
Călugăr II
Strejer I
Strejer II
Ostaşi
Popor
Un glas

ACTUL I
POVESTITORUL
( Pe un fond muzical ce sugerează clipocitul apei. ). Valea Oltului.După lupta de la Rovine , din data de 17 mai 1395, Mircea cel Bătrân se retrage în munţi, spre Braşov, unde se întâlneşte cu regale Sigismund şi încheie cu ungurii un tratat defensive şi ofensiv. Urmat de mica sa oştire, în momentul când boierul Vlad zis Uzurupatorul este recunoscut Domn de către turci. Mircea cel Bătrân face un popas pe malul Oltului în dreptul muntelui Cozia unde domnul Radu I începuse să construiască o biserică.

TABLOUL I
Scena 1.

POVESTITORUL
E seară. Ostaşii sunt adunaţi în jurul focurilor. Vorbesc şi fac glume.Unii cântă. Mihai I, fiul lui Mircea cel Bătrân stă pe un colţ de stâncă de pe malul Oltului, înconjurat de doi oşteni şi vorbesc despre fetele din satele vecine pe care le-au cunoscut. ( Luna se ridică şi arginteşte pădurea şi valurile râului. ).

MIHAI
(Încet şi gânditor.). Am cunoscut, Postelnice, o fată ieri
Cum n-am văzut în lume nicăieri
Ca albăstrelele avea ochii
Şi sânii stăteau să-I rupă inul rochii.
Avea trupul ca trestia cu seva suptă
Şi se mlădia precum sabia în luptă.
Cum am văzuto, atunci, mi-am zis:
Nu poate fi aeva, e doar un vis!?
CETAŞUL POSTELNICUL
Unde ai văzuto beizadea Mihai, Măria-Ta?
MIHAI
( Arătând cu braţul spre o cotitură a Oltului. )
La Olt în apa rece se scălda
Acolo unde râul îşi roade malul,
De un frasin îşi legase calu
Şi goală cum o făcuse mama ei
Înota, aprinzând flăcări în ochii mei.
Stăteam ascuns ca un hoţ de ham
Şi tot privindo nu mă săturam.
Frângându-se o creangă sub picior,
De ciudă îmi venea să mor,
Ca o jivină a simţit miros de om
Şi a alergat goală în dosul unui pom
OHABNICUL CONSTANTIN
( Curios. ). N-ai fugit la ea!?
MIHAI
Drept să-ţi spun, parcă îmi stătuse inima.
OHABNICUL CONSTANTIN
Şi ai lăsato să rămâi doar cu un vis din somn?!
Tu, fiul unui prea mărit Domn!?
MIHAI
Nu, Ohabnice Constantin am aşteptat
Până când fata s-a îmbrăcat
Într-o rochie albă ca nedeile păgâne.
CETAŞUL POSTELNICUL
Cred că era zâna dintre zâne.
MIHAI
Era mai frumoasă! Pe sabia mea!
( După o mică pauză. ). Atunci, sculându-mă, m-am îndreptat spre ea,
Speriată pe cal a încălecat,
Dar şi eu pe roib m-am aruncat.
Prin codru m-am plimbat,.
Şi un cântec de jale şi suspine
Cânta întorcând capul spre mine,
Râdea, când o rugam să oprească
De viaţa ei să-mi vorbească
Dar ea râdea şi alerga,
La rugămintea mea nu sta.
Dar calul ei s-a împiedicat de-un ciot..
CETAŞUL POSTELNICUL
Şi a căzut? Socot!
MIHAI
A căzut cu cal cu tot,
Am dat pinteni s-o rătui cum pot,
Am ridicato şi apoi…
Ne-am plimbat amândoi
Aflând că sunt beizadea, pe sabia mea!
A vrut să-ngenunche, acolo, unde se afla,
Dar n-am lăsato şi i-am spus
Că mi-e dragă mult, nespus.
Apoi am stat pe iarbă, jos,
Şi-a început că cânte.Oooo, ce frumos!
Un cântec despre viaţa ei,
Despre ani puţini, dar grei,
Fără amândoi părinţii,
Omorâţi de spadă…pe tot sfinţii
Că mă voi răzbuna
Omorând o sută de spahii cu mâna mea!
OHABNICUL CONSTANTIN
Şi de unde e, ţi-a spus?
MIHAI
( Arătând cu braţul în direcţia unde se văd câteva case
acoperite cu şiţă şi paie.).
Stă în satul acela pe munte, sus,
La doi bătrâni de care îngrijeşte
Şi pe la ohabnici munceşte!
( Din depărtare se aude un cântec de fată, din ce în ce mai aproape. ).
CETAŞUL POSTELNICUL Să mă ierţi, te întreb fără teamă,
Pe fată cum o cheamă?
MIHAI
( Printre clipocitul apei şi împletindu-se cu ea se aude un
cântec cristalin şi duios.).
Un nume ciudat! Dar frumos! Cozia!
COZIA
(Cântând în depărtare. ).
Hei, hei, munţilor
Voinicilor
Doar voi îmi ştiţi
Al meu dor
După un fecior
De Domn bun…

Hei, hei, pădurilor
În care s-a născut un dor
După un fecior…

Hei, hei, Oltulr.
Doina mi-o şti
Dorul mi-l vei mântui.

Scena 2.

POVESTITORUL
Mihai, Postelnicul şi Constantin privesc în direcţia de unde vine cântecul. Toţi văd pe malul
Oltului o fată îmbrăcată în alb. Cozia se apropie de Olt cu calul ţinut de dârlogi, şi cântecul lasă
calul să se adape. Mihai se ridică şi se îndreaptă spre fată.
MIHAI
( Alergând spre fată. ). Cozia.Cozia.Aici ai venit!? COZIA
( Mângâind calul pe coamă.). Din deal te-am zărit
Şi mi-am zis atunci să vin
Să adăp calul puţin
Şi să stăm de vorovit,
Căci luna a răsărit.
MIHAI
Spunei că îţi este teamă de bărbaţi
Mai ales când sunt înarmaţi.
COZIA
De vitejii Măriei-Sale
Nu mi-e teamă de îmi ies în cale.
MIHAI
( Stând pe gânduri şi privindo cu dragoste. ).
Ce frumos cer pe aici
Şi ce de lighioane mici,
Se plimbă peste tot
Să - şi găsească hrana cum pot.
COZIA
Aşa este şi omul sărac,
Lucrează, de toate fac
Oamenii pentru un codru de turtă,
Să- şi umple goal a- i burtă.
MIHAI
Cozia! Ce mult îmi placi!
COZIA
Nu vorbi, nu ai dreptul ! Taci!
MIHAI
( Punând mâna pe mâna ei.). De ce vorbeşti aşa?
Nu pot să-ţi spun ce îmi şopteşte inima!
COZIA
Tu eşti domnişor, tu eşti bogat,
Eu o săracă liberă dintr-un sat.
MIHAI
Iubirea mă hămeii şi nu cunoaşte
De unde ne vom întoarce, din ce moaşte,
Şi când ne vom întoarce, într-o bună zi,
Soaţă, tu, ai să-mi fi.
COZIA
( Bucuroasă, dar şi înspăimântată. ). Mihai! Eu!? O să fie tare greu,
Măria-Sa nu o să vrea, bine socoate.
Tu ai fete cinstite şi bogate.
MIHAI
Nu de acelea îmi trebuiesc,
Pe ele nu pot să le iubesc,
Îmi trebuie o fată ca tine,
Părtaş şi la rău şi la bine,
Muncitoare şi cuminte
Şi cu teamă de cele sfinte.
În faţa altarului vei jura
Să-mi fi în veci soţia mea.
COZIA
E prea frumos să fie adevărat!
MIHAI
Totul va fi cum îţi vorbesc. ( După o pauză de ezitare. ). Cozia numai pe tine te iubesc!
( Undeva prin copacii din apropiere cântă o mierlă.). Ascultă mierla!
O auzi acum? Totul va fi de cum îţi spun,
Ea cântă pentru iubirea noastră, cântă.
COZIA
( Lăsându-şi capul pe umărul lui Mihai. Pletele eu aurii se
revarsă în faţă şi pe spatele lui Mihai. ).
Ooo…! Zi prea sfântă!
Ce vis mi-ai dat!
Poate să fie vreodată adevărat!?
Chiar dacă nu se va împlini
Voi ţine minte această zi.
MIHAI
Cozia te rog frumos
Cântă-mi un cântec duios,
Aşa cum tu şti!
COZIA
Ce cântec? Zi!
MIHAI
( Mângâindu-i pletele.). Oricare ar fi.
COZIA
( Stă puţin pe gânduri, apoi începe să cânte,din ce în ce mai tare de răsună văile. Ostaşii se
apropie şi se aşează pe iarbă ceva mai departe, ascultând.).
Foaie verde a plopului
Ici pe valea Oltului
Într-un sat îndepărtat
O fată s-a aflat.
N-a dat
Araci la domnie
Nici bani la visterie,
Pârcălabul nu le ştie.
Când Domnul a venit
Sătenii s-au gătit
Şi frumos l-a primit,
Iar fata săracă
A început să-i placă
De Domnişor.
Se topea de dor.
Ea, fată săracă dintr-un sat,
El, viteaz şi bogat,
Dar se înţelegeau frumos,
Ea îi cânta duios
De munţii stăteau
Şi o ascultau.
Foaie verde a plopului,
Ici, pe Valea Oltului.
MIHAI
( Către sine în timp ce cânta Cozia.).
Dacă ar afla ea.
Că tata nu o vrea.
Ce mult o iubesc,
Dar curând o părăsesc,
Căci tatei nu mă împotrivesc.
( Cântecul este interrupt de sunetul cornului care dă semnalul de culcare. Mihai şi Cozia rămân pe malul Oltului şi apoi dispar în desişul pădurii ţinându-se de mână. Fata cântă acelaşi cântec, care din ce în ce se aude tot mai departe, până se pierde.Linişte.).

(Va urma)