Tălmăcite de ADRIAN BUCURESCU

Frumoasă era Taniuşa, cea mai frumoasă din sat,

Roşu fir pe sarafanu-i alb la poale-avea brodat.
Se ducea Tania pe seară, înspre râpă-ncet pleca.
Luna-n odăjdii de ceaţă cu nourii se juca.

Ci plecându-i-se-n cale, i-a grăit mândrul fecior:
„Bucuria mea, tu iartă, eu cu alta mă însor!”
Ea pălit-a ca un giulgiu, ca roua s-a-nfiorat
Şi ca şerpii când tresaltă, pletele şi-a răsfirat.

„Ah, flăcău cu ochi albaştri, nu să te jignesc îţi spun,
Am venit să-ţi dau de veste: eu cu altul mă cunun.”
Nu de utrenie toacă, ci-s colăceri hăulind,
Merg la nuntă în căruţă cu feţele strălucind.

Nu-i a cucilor jelire – de-ai ei Tanina-i bocită.
Tania are-o rană-n tâmplă de la ghioaga ghintuită;
Stropii închegaţi de sânge fruntea i-au încununat.
Frumoasă era Taniuşa, cea mai frumoasă din sat.

1911

*
* *

Seara-i fum. Pe grindă mâţul doarme dus.
Cineva se roagă: „O, Doamne Isus!”

Zarea e în flăcări, negurile-n fum;
O perdea de sânge arde-n geam acum.

Pânze de păianjeni în aur apar.
Undeva, un şoarec roade în hambar…

În poiană – stoguri pâinea o urzesc.
Brazi, ca nişte suliţi, cerul îl proptesc.

Din cădelniţi roua crângul l-a stropit…
Linişte şi moaşte-n piept au adormit.

1912

*
* *

În roşia seară cade pe gânduri drumul,
Tufe de scoruş în ceaţă se destramă.
Baba-izbă cu fălcile pragului
Miezul tăcerii îl miroase cu teamă.

Frigul de toamnă mângâietor şi blajin
Se furişează prin ceaţă-n curtea cu ovăzul;
Prin geamul albăstriu un copil bălai
Spre jocul ciorilor îşi îndreaptă văzul.

Cuprinzând hornul, urcă scânteind
Cenuşa verde din soba rozalie.
Cineva nu e, şi blânda adiere
De acela şopteşte, în noapte, zurlie.

Cineva cu călcâiele nu va mai strivi
Prin crâng ierburi de aur şi crestate frunze.
Înăbuşit oftatul îşi cufundă sunetul,
Ţintind clonţul bufniţei ursuze.

Hăţişul se-ncruntă, în grajd e somn tihnit,
Albul drum alunecă în şanţ oftând…
Şi duios jelesc paiele de ovăz
Din buzele blândelor vaci atârnând.

1916

*
* *

Draga mea, să stăm alături,
Ochi în ochi să ne uităm!
Vreau cu moi priviri un vifor
De simţiri să ascultăm.

Toamna asta aurie,
Părul ăsta brumăriu –
S-au ivit ca o salvare
A ştrengarului zurliu.

Eu demult mi-am lăsat vatra
Unde luncile-nfloresc.
La oraş în slavă-amară
Ca pripas vrui să trăiesc.

Şi grădina mea şi vara
Să mi le-amintesc am vrut,
Unde-n cântece de broaşte
Ca poet eu am crescut.

Acolo-i acum o toamnă…
La ferestre tei tânjesc,
Căutându-i pe aceia
Despre care-şi amintesc.

Ei demult s-au dus din lume.
Trage Luna-n cruci o brazdă,
Însemnând că-n cimitire
Vom găsi şi noi o gazdă,

Că şi noi, trăiţi în zbucium,
Ne-om muta pe sub răzor.
Căi sunt doar pentru cei vii,
Pentru fericirea lor.

Draga mea, să stăm alături,
Ochi în ochi să ne uităm!
Vreau cu moi priviri un vifor
De simţiri să ascultăm.

9 Octombrie 1923

*
* *

Ah, voi, sănii! Of, cailor, cai!
Pe pământ doar dracul v-a lăsat.
În semeaţa stepă, fără bai,
Clopoţelul râde-nlăcrimat.

Lună nu-i, nu latră niciun câine,
Peste tot s-a aşternut omătul.
Viaţa mea-ndrăzneaţă mă mai ţine,
Încă n-am îmbătrânit cu totul.

Cântă, surugiu, priveşte-n noapte, –
Şi eu însumi ca să cânt ai vrea
De viclenii ochi ai unei fete,
De frumoasa tinereţe-a mea.

Îmi puneam căciula pe-o ureche,
Calul la hulube-l înhămam,
Stam pe-un braţ de fân, n-aveam pereche, -
Şi în lumea largă mă duceam.

Chipeş mă ţineam şi chiar deştept,
Şi-ntr-a nopţii linişte-nstelată
Gureş, cu armonica la piept,
Convingeam îndată orice fată.

Totu-i dus, părul mi s-a rărit,
Calu-i mort şi gardul s-a stricat.
Vai, armonica a răguşit,
De condus demult m-am dezvăţat.

Sufletul meu totuşi nu se dă bătut,
Eu de ierni tot nu m-am săturat,
Fiindcă, peste toate, ce-au trecut,
Clopoţelul râde-nlăcrimat.

19 Septembrie 1925

*
* *

La revedere, prietenul meu, la revedere,
Dragul meu, cel din inima mea!
Despărţirea noastră predestinată
Făgăduieşte că ne-om mai vedea.

Fără semne şi cuvinte, adio, basta.
Nu fi trist, cu sprâncenele încruntate!
Nu-i nou a muri în lumea asta,
Dar nici a trăi, sigur, nu-i o noutate.

Decembrie 1925

Peruanul Mario Vargas Llosa a castigat Premiul Nobel pentru Literatura 2010

Peruanul Mario Vargas Llosa a castigat Premiul Nobel pentru Literatura in 2010, a anuntat joi Academia suedeza. In 2009, Nobelul pentru Literatura i-a fost decernat scriitoarei germane de origine romana Herta Muller.

Comitetul suedez a afirmat joi ca Vargas Llosa (74 de ani) a fost recompensat pentru “cartografierea structurilor puterii si pentru imaginile energice ale rezistentei, revoltei si infrangerii individuale”.

Nascut la 28 martie 1936 in Peru, Llosa este perceput ca unul dintre cei mai importanti scriitori din America Latina si unul dintre autorii de marca din ultimele decenii. El a devenit cunoscut dupa aparitia lucrarii “Orasul si cainii”. Printre cele mai importante lucrari semnate de Vargas Llosa se numara “Conversatie la catedrala”, “Casa Verde”, “Matusa Julia si condeierul”, “Sarbatoarea tapului”, “Lituma in Anzi”, “Cine l-a ucis pe Palomino Molero?”, “Razboiul sfarsitului lumii”.

Vargas Llosa este primul scriitor din America Latina care castiga Nobelul pentru Literatura dupa 1990, cand premiul i-a revenit mexicanului Octavio Paz.

Llosa a candidat pentru presedintia statului Peru in 1990, fiind invins de Alberto Fujimori, care ulterior a fost nevoit sa fuga din tara dupa ce a fost pus sub acuzare pentru coruptie si incalcari ale drepturilor omului.

Scriitorul peruan a tinut prelegeri si a predat la universitati din America Latina, Statele Unite si Europa. El este si un remarcabil ziarist si eseist.

Llosa a fost considerat de multa vreme unul dintre posibilii castigatori ai Nobelului pentru Literatura.

Valoarea Premiului Nobel este de zece milioane de coroane suedeze (1,4 milioane de dolari).

I

— Grrijania şi anafura mă-sii! — bolborosi Lituma, simţind că-i vine să vomite, în ce hal te-au lăsat, măi sfrijitule!
Băiatul era în acelaşi timp spînzurat şi tras în ţeapă pe bătrînul roşcov, într-o poziţie atît de absurdă încît părea mai degrabă o sperietoare de ciori sau o figură grotescă de carnaval, sfîrtecată, decît un cadavru. Înainte de a-l ucide sau după aceea, îl căsăpiseră cu o înverşunare turbată: nasul şi gura îi erau strivite, crăpate, avea cheaguri de sînge uscat, vînătăi şi răni hîde, arsuri de ţigară pe piele şi, de parcă n-ar fi fost de-ajuns, Lituma înţelese dintr-o ochire că încercaseră să-l jugănească, fiindcă testiculele smulse îi atîrnau exagerat de mult pe partea lăuntrică a coapselor. Era desculţ, gol de la brîu în jos, cu un rest de cămaşă zdrenţuită. Tînăr, slab, oacheş şi osos. Printre roiurile de muşte ce bîzîiau şi i se roteau bezmetic pe faţă, părul îi lucea negru şi ondulat. Caprele ţîncului îşi făceau de lucru primprejur, scormonind cu boturile pe lingă pietroaiele cîmpului pustiu în căutarea hranei, şi lui Lituma i se năzări că dintr-un moment în altul or să înceapă să ronţăie picioarele cadavrului.
— Cine, ‘tu-i maica mă-sii, a făcut una ca asta? — se bîlbîi, luptînd cu greaţa.
— Ce ştiu eu! — zise ţîncul. Da’ de ce suduiţi, eu ce vină am? Mulţumiţi-mi c-am venit să vă dau de ştire.
— Nu te sudui pe tine, puştiule — grăi stins Lituma. Da’ sudui, că parcă nu-ţi vine a crede să existe pe lume neoameni ca ăia de-au făcut-o.
Bietul puşti, probabil că de cînd era pe lume n-avusese parte de o sperietură mai mare ca-n dimineaţa aceea, cînd îşi mînase caprele pe şesul pietros şi dăduse nas în nas cu un asemenea spectacol. Ce-i drept, se purtase ca un cetăţean exemplar, bietul puşti. Îşi lăsase turma să pască pietre lîngă cadavru şi alergase într-un suflet pînă-n Talara să dea de ştire la Comisariat. Era meritul lui, pentru că Talara se afla cale de-o oră şi mai bine de pustietăţile astea. Lituma îşi reaminti feţişoara-i asudată şi vocea-i parcă pusă pe gîlceavă cînd apăruse în uşa postului:
— E un tip omorît, acolo hăt, pe calea spre Lobitos. Dacă vreţi, vă conduc, dar acu’ imediat. C-am lăsat caprele de capul lor şi poate oricine să mi le fure.
Din fericire, nu-i furase nimeni nici una; ajuns la faţa locului şi zguduit de starea în care aflase mortul, jandarmul tot găsise puterea sa-l vadă pe ţînc numărîndu-şi turma pe degete şi să-l audă suspinînd uşurat: „îs toate, toate”.
— Dar, Sfîntă Fecioară…! — gemu şoferul taxiului, din spatele său. Dar ce-i asta!
Pe parcurs, puştiul le descrisese cît de cît ce-aveau să vadă, dar una era să-ţi închipui şi alta să vezi şi să miroşi. Fiindcă mai şi puţea oribil. Nu era de mirare, cu soarele acela ce părea să sfredelească pietrele şi ţestele. Sigur, se descompunea văzînd cu ochii.
— Îmi daţi o mînă de-ajutor să-l dau jos, don? — zise Lituma.
— Păi ce, am de-ales? — mîrîi taximetristul, făcîndu-şi cruce. Scuipă cu năduf în direcţia roşcovului. De mi-ar fi spus vreodată cineva la ce-o să servească Fordul meu, nu l-aş fi luat nici de pomană. Dumneata şi locotenentul abuzaţi, pentru că mă credeţi tare fraier.
Don Jeronimo era unicul şofer de taxi din Talara. Vechea lui rablă, neagră şi mare cît un car funebru, putea trece ori de cîte ori voia bariera ce despărţea satul de zona rezervată unde se găseau birourile şi casele străinilor americani, los gringos, de la International Petroleum Company. Locotenentul Silva şi Lituma foloseau taxiul cînd aveau de făcut o deplasare prea lungă pentru cai şi bicicletă, singurele mijloace de transport de care dispunea postul de jandarmerie. Taximetristul bodogănea şi protesta de fiecare dată cînd îl chemau, zicînd că-l păgubesc de alte cîştiguri, deşi în asemenea cazuri locotenentul îi plătea benzina.
— Staţi, don Jeronimo, acum îmi dau seama — zise Lituma, cînd erau cît pe ce să apuce mortul. Nu-l putem atinge pînă nu vine judecătorul să procedeze la identificarea şi examinarea victimei.
— Ce baftă pe mine! Asta-nseamnă că va trebui să fac drumul înc-o dată — vorbi răguşit bătrînul. Vă previn că ori îmi plăteşte judecătorul drumul dus-întors, ori îşi caută alt fleţ.
Şi, aproape numaidecît, se lovi cu palma peste frunte. Făcînd ochii mari îşi apropie mult faţa de cadavru.
— Păi îl cunosc pe tipu’ ăsta! — exclamă.
— Cine-i?
— Unul din trupeţii de la aviaţie aduşi la Baza aeriană, cînd cu ultima recrutare — se însufleţiră trăsăturile bătrânului. El e. Tipul din Piura, care cînta bolerouri.

II

— Cînta bolerouri? Atunci trebuie că-i cel de care ţi-am zis eu, vere — asigură Fantele.
— Aşa-i — încuviinţă Lituma. Am cercetat şi am aflat. El e. Palomino Molero, din Castilia. Numai că asta nu rezolvă chestia cu cine l-a omorît.
Se găseau în cîrciuma-bar a Haioasei, în apropierea Sălii polisportive, unde se desfăşura probabil un meci de box, fiindcă pînă la ei ajungeau, perfect clare, strigătele şi încurajările suporterilor. Jandarmul venise la Piura profitînd de ziua lui liberă; un camionagiu de la International îl adusese dimineaţa şi avea să-l ducă înapoi la Talara pe la miezul nopţii. Ori de cîte ori sosea la Piura, îşi omora timpul cu verii Leon — Jose şi Fantele — şi cu Josefino, un prieten din mahalaua Gallinacera. Lituma şi cei doi Leon erau din mahalaua Mangacheria şi exista o rivalitate aprigă între „mangacheri” şi „gallinaceri”, însă amiciţia celor patru reuşise să doboare stavila aceea. Erau fraţi de sînge, aveau imnul lor şi îşi dăduseră singuri numele de Neînvinşii.
— Rezolv-o tu şi pupi gradul de general, Lituma — făcu o grimasă Fantele.
— O să fie greu al naibii. Nimeni nu ştie nimic, nimeni n-a văzut nimic şi, culmea ghinionului, autorităţile nu colaborează.
— Cum asta, cînd dintre autorităţile de-a-colo de la Talara faci parte şi tu, cumetre?! — rămase nedumerit Josefino.
— Uite cum: locotenentul Silva şi cu mine sîntem autorităţile poliţieneşti. Cine nu cooperează însă e Aviaţia. Şi întrucît slăbănogul făcea parte din trupele de aviaţie, dacă şefii lor nu cooperează, atunci cine caraja să coopereze? Lituma suflă spuma din paharul lui şi trase o duşcă bună de bere, căscînd gura ca un crocodil. Băga-i-aş în mă-sa de criminali. De-aţi fi văzut voi cu ochii voştri în ce hal l-au lăsat pe sfrijit, n-aţi mai fi acum aşa de fericiţi, gata să daţi iama în bordel. Şi m-aţi înţelege cînd vă spun că nu-mi iese din cap priveliştea şi că nu mă pot gîndi la altceva.
— Ba înţelegem — zise Josefino. Dar nici nu-ţi poţi petrece toată ziulica vorbind de un cadavru. Mai dă-ne pace cu mortul tău, fie-i ţărîna uşoară, Lituma.
— Aşa-ţi trebuie dacă te-ai făcut sticlete — zise Jose. În meseria asta a ta, dacă munceşti te beleşti. Pe cînd tu nu ţii la tăvăleală. Un sticlete cum scrie la carte trebuie să aibă o piatră în loc de inimă, să fie o brută dacă-i musai. Iar tu nu eşti decît un rahat de sentimental, zău aşa.
— E adevărat, asta sînt — recunoscu Lituma, abătut. Nu-mi iese din cap prăpăditul acela şi pace. Am coşmaruri, am senzaţia că-mi smulg unii coaiele, ca lui. Nenorocitul: îi atîrnau pîn’ la genunchi, strivite ca ochiurile la tigaie.
— Că doar nu i le-ai atins — rîse Fantele.
— Apropo de boaşe, locotenentul Silva şi-a făcut cheful ori ba cu grăsana? — întrebă Jose.
— Chiar, regulatul ăsta ne ţine pe toţi cu sufletul la gură! — adăugă Josefino. Zi, bă, a pus-o jos cu fustele-n cap ori încă nu?
— Da’ de unde; în ritmu-n care merg lucrurile, o să moară fără să-i fi făcut felul — suspină Lituma.
Jose se ridică de la masă:
— Bun, ne uşchim la un film să ardem gazul, pentru că înainte de miezul nopţii bordelul parcă-i sală de priveghi. La Variedades dau unul mexican, cu Rosita Quintana. Sticletele face cinste, e clar.
— N-am bani nici de berea asta — zise Lituma. Mi-o pui în cont, da, Haioaso?
— Să ţi-o pună-n cont mă-ta care te-a fătat — îi aruncă Haioasa de la tejghea, cu o mutră sictirită.
— Ştiam eu c-aşa ai să-mi răspunzi — făcu Lituma. De-aia te-am provocat, ca să-ţi sară muştarul.
— Du-te de-o provoacă pe mă-ta care te-a fătat — căscă Haioasa.
— Doi la zero — se hlizi Fantele. Avantaj Haioasa.
— Nu te-nfuria, Haioaso — zise Lituma. Uite-aici, na ce ţi se cuvine. Şi nu mai pomeni de maică-mea, că sărăcuţa a murit demult şi e îngropată la Simbilă.
Haioasa, femeie deşirată şi nesuferită, veşnic posacă, fără vîrstă, apucă bancnotele, le numără, şi-i întinse restul, cînd jandarmul, fraţii Leon şi Josefino dădeau să iasă.
— O întrebare, Haioaso — o zădărî Josefino. Zi-mi, nici un client nu ţi-a spart pînă acum o sticlă în cap pentru felul cum răspunzi?
— De cînd eşti aşa curios? — replică Haioasa necatadicsind să-l privească.
— Apăi, într-o bună zi careva tot o să ţi-o spargă în cap, că prea eşti simpatică.
— Pun pariu că n-o să fii tu ăla — căscă Haioasa, din nou dindărătul tejghelei, alcătuită dintr-un şir de butoaie cu o blană mare de scîndură deasupra.
Tuspatru Neînvinşii traversară larga întindere de nisip de pînă la şosea, trecură pe dinaintea Clubului albilor din Piura şi se îndreptară spre monumentul ridicat în cinstea amiralului Grâu. Seara era călduţă, calmă şi cu multe stele. Mirosea a roşcovi, a capre, a balegă de măgar, a friptură, şi Lituma, neputînd goni din minte imaginea lui Palomino Molero tras în ţeapă şi căsăpit, se întrebă dacă nu cumva îi părea rău că se făcuse jandarm şi că nu trăia în boemia unui autentic Neînvins. Nu, nu-i părea rău. Deşi era departe de-a huzuri la lucru, acum măcar mînca în fiecare zi şi scăpase de nesiguranţa de dinainte. Jose, Fantele şi Josefino fluierau care mai de care un vals, luîndu-se la întrecere, pe cînd el încerca să-şi imagineze accentul legănător, uguitul, contrapunctul şi melodia învăluitoare cu care, după spusele tuturor, îşi cînta sfrijitul bolerourile. La intrarea la Variedades îşi luă rămas-bun de la verii lui şi de la Josefino. Îi minţi: camionagiul de la International se întorcea pasă-mi-te la Talara mai devreme ca de obicei, şi el nu voia să rămînă de izbelişte pe drumuri. Încercară ei să-l uşureze de niscai soles, dar de astă dată nu le merse.
O porni, de unul singur, spre piaţa centrală. În drumul său, îl zări după un colţ pe poetul Joaquim Ramos, cu monoclu, trăgînd după el de o funie capra pe care o botezase gazelă. Piaţa era plină de lume, ca pentru o defilare cu torţe. Lituma nu-i învrednici cu vreo privire pe trecători ci, grăbit, de parcă s-ar fi dus la o întîlnire de dragoste, trecu de Viejo Puente şi o luă spre Castilia. Ideea îi venise şi se înrădăcinase în capul lui de pe cînd băuse bere la Haioasa. Dar dacă doamna nu era acasă? Dacă, izgonită de propria-i nenorocire, se mutase în alt oraş?
Dar nu, o găsi pe femeie în uşa casei, aşezată pe o băncuţă în aerul proaspăt al începu¬tului de noapte, strujind de zor nişte ştiuleţi într-o albioară. Prin uşa deschisă a bordeiului de lut se vedea, în odaia luminată de o lampă cu gaz, mobilierul sărăcăcios: scaune din pai împletit, unele desfundate, o masă, nişte tărtăcuţe porongos de păstrat apa, o ladă ce ţinea loc de bufet, o fotografie în culori. „Sfrijitul”, gîndi.
— Bună — zise cu o falsă degajare, proţăpindu-se în faţa femeii. Văzu că era desculţă şi că purta hainele negre din dimineaţa cînd venise la Comisariatul din Talara.
Ea murmură „Bună seara” şi îl privi fără a-l recunoaşte. Cîţiva cîini numai piele şi os se miroseau şi mîrîiau prin preajmă. Din depărtare, se auzeau vibrînd coardele unei chitare.
— Am putea sta de vorbă puţin, dona Asunta? — întrebă, cu respect în voce. Despre băiatul dumneavoastră, Palomino.
În obscuritate, Lituma desluşi faţa brăzdată de riduri şi ochii ei mici, aproape complet acoperiţi de pleoapele-i umflate, scrutîndu-l cu neîncredere. O fi avut ea oare ochii aşa dintotdeauna sau i s-or fi umflat în zilele astea din urmă, de-atîta plîns?
— Nu mă recunoaşteţi? Sînt jandarmul Lituma, de la postul din Talara. Cel ce era acolo cînd locotenentul Silva v-a luat depoziţia.
Dona îşi făcu cruce, mormăind ceva de neînţeles, şi Lituma o văzu ridicîndu-se foarte anevoie. Intră în casă tîrînd albioara plină cu boabe de porumb şi băncuţa. O urmă şi, de cum se găsi sub tavanul scund, îşi scoase chipiul. Îl impresiona gîndul că aceea fusese locuinţa slăbănogului. Ce făcea el acum nu mai era un demers oficial, comandat de superiorul lui, ci o iniţiativă proprie; spera că, răcind aşa, să nu-şi bată cuie-n tălpi.
— Au găsit-o? — şopti femeia, cu aceeaşi voce tremurătoare pe care i-o auzise la Talara cînd îşi făcuse depoziţia. Se lăsase să cadă pe un scaun şi, pentru că Lituma o privea fără să înţeleagă, ridică glasul: — Chitara fiului meu. Au găsit-o?
— Nu încă — zise Lituma, amintindu-şi. Dona Asunta o ţinuse una şi bună, cerînd cu tărie, pe cînd sughiţa de plîns şi răspundea întrebărilor locotenentului Silva, să i se dea chitara pirpiriului. Însă, după ce doamna plecase, nici el, nici locotenentul nu se mai gîndiseră la asta. N-aveţi grijă. Mai devreme sau mai tîrziu, tot dăm noi de ea, şi v-o aduc eu cu mîna mea.
Ea îşi făcu iar cruce şi lui Lituma i se păru că îl gonea dinaintea-i, exorcizîndu-l ca pe un duh rău. „Îi reamintesc nenorocirea”, gîndi.
— El voia s-o lase aici, dar eu i-am zis ia-o cu tine, ia-o — o auzi psalmodiind, cu gura în care abia de-i mai rămăseseră doi sau trei dinţi. Nu, mămico, la Baza aeriană n-o să am timp să cînt cu ea, şi nu ştiu de-or avea vreun dulap unde s-o ţin. O las aici, o să cînt la ea cînd oi mai veni la Piura. Nu, nu, băiete, ia-o, o să te simţi mai bine avînd-o cu tine, cînţi din gură şi te acompaniezi cu ea. Nu te lipsi de chitara ta la care ţii ca la ochii din cap, Palomino. Vai, vai, vai, băieţel, băieţel, sărăcuţul de tine. Ay, ce ţi-au făcut turbaţii.
Izbucni în plîns, şi lui Lituma îi păru foarte rău că venise să-i scormonească femeii prin cele mai crîncene amintiri. Bîlbîi cîteva cuvinte de mîngîiere, scărpinîndu-se pe gît. Ca să facă ceva, se aşeză. Da, fotografia era a lui, la prima comuniune. Privi atent feţişoara prelungă şi colţuroasă a ţîncului brunet, cu părul frumos pieptănat, îmbrăcat în alb, cu o luminare în mîna dreaptă, cu o carte de rugăciuni în stînga şi cu o bucăţică de pînză sfinţită, scapular, pe piept. Fotograful îi rumenise obrăjorii şi buzele. Un copil scarandiv, cu feţişoara în transă, de parcă l-ar fi văzut pe Pruncul Iisus.
— Încă de pe-atunci cînta minunat — scînci dona Asunta, arătînd fotografia. Părintele Garcia pe el îl punea să cînte, din tot corul, singur-singurel, şi la liturghie lumea îl aplauda.
— Toţi zic c-avea un glas de aur — comentă Lituma. C-ar fi ieşit din el un artist de frunte, unul din cei ce cîntă pe la radio şi fac turnee. Toţi zic la fel. Artiştii n-ar trebui să facă armata, ar trebui să fie scutiţi.
— Palomino nici nu trebuia să facă armata — zise dona Asunta. Era scutit.
Lituma căută să-i vadă ochii. Dona îşi făcu cruce şi se porni din nou pe plîns. În timp ce o asculta plîngînd, Lituma observa insectele ce roiau în jurul lămpii. Erau cu zecile, se re-pezeau bîzîind şi se izbeau de sticla fierbinte, iar şi iar, încercînd să ajungă la flacără. Doreau să se sinucidă, toantele.
— Vraciul mi-a zis că de-or găsi-o, îi vor găsi şi pe ei — scînci dona Asunta. Ăi care au chitara lui, ăia l-au omorît. Ucigaşii! Ucigaşii!
Lituma făcu da din cap. Îi venea să fumeze, dar a-şi aprinde o ţigară în faţa ei, înaintea durerii ei, i se părea o gravă necuviinţă.
— Fiul dumitale era scutit de serviciul militar? — întrebă timid.
— Fiu unic de mamă vădană — recită dona Asunta. Palomino era fiu unic, ăilalţi doi mi-au murit. Scrie la lege.
— E adevărat, se comit multe abuzuri. — Lituma se scarpină iar pe gît, convins că va reîncepe plînsul. Vasăzică n-aveau dreptul să-l ia? Au încălcat legea! Dacă nu-l luau, trăia şi-acum; cu siguranţă.
Dona Asunta tăgădui, ştergîndu-şi ochii cu poala rochiei negre. În depărtare se auzea neîntrerupt zvonul coardelor de chitară, şi lui Lituma i se năzări deodată fantastica idee că cel ce cînta acolo pe întuneric, poate pe malul rîului, privind luna, era slăbănogul, costelivul, elflaquito.
— Nu l-au luat, s-a dus voluntar — se tîngui dona Asunta. Nimeni nu l-a obligat. S-a făcut aviator pentru c-aşa voia. Şi-a căutat singur moartea; cu mîna lui şi-a făcut-o.
Lituma rămase înmărmurit, privind-o în tăcere. Era o femeie scundă, picioarele ei desculţe abia de atingeau pămîntul.
— A luat autobuzul, s-a dus la Talara, s-a prezentat la Bază şi a zis că voia să-şi facă serviciul militar la Aviaţie. Sărăcuţul! Şi-a căutat moartea, senor. El singur, el singurel. Bietul Palomino!
— Şi de ce nu i-aţi povestit asta locotenentului Silva, la Talara? — zise Lituma.
— Păi ce, m-a întrebat? Eu n-am făcut decît să răspund la întrebări.
Aşa era. Întrebări peste întrebări. Dacă Palomino avea duşmani, dacă fusese ameninţat, dacă îl auzise certîndu-se sau îl văzuse bătîndu-se cu cineva, dacă ştia pe careva pornit să-i facă rău, dacă îi zisese că vrea să fugă de la Bază. Doamna răspunsese docil la toate întrebările: nu, niciodată, nimeni, nicicînd. Însă, ce-i drept, locotenentului nu-i dăduse prin cap s-o întrebe dacă pirpiriul fusese recrutat prin tragere la sorţi sau dacă plecase voluntar.
— Adică îi plăcea viaţa cazonă? — se miră Lituma. Ideea pe care şi-o făcuse despre cîntăreţul de bolerouri era, prin urmare, falsă.
— Asta nu pot înţelege nici eu — hohoti deznădăj duită dona Asunta. De ce-ai făcut una ca asta, băiete? Tu, aviator? Tu, tu! Şi tocmai acolo, la Talara? Avioanele se prăbuşesc, vrei să mor de frică? Cum mi-ai putut face una ca asta, fără să mă-ntrebi! Fiindcă dacă te-aş fi întrebat mi-ai fi zis nu, mămico. Şi totuşi de ce, Palomino? Fiindcă trebuie, orice-ar fi, să mă duc la Talara. E ceva pe viaţă şi pe moarte, mămico.
„Mai degrabă pe moarte”, gîndi Lituma.
— Şi de ce era pentru fiul dumitale pe viaţă şi pe moarte dusul la Talara, dona?
— Asta n-am aflat-o niciodată — se închină a patra sau a cincea oară dona Asunta. N-a vrut în ruptul capului să-mi spună şi a dus secretul cu el în cer. Ay, ay\ De ce mi-ai făcut tu una ca asta, Palomino?
O căpriţă cenuşie, cu pete albe, băgase capul pe uşă şi se uita la femeie cu ochii ei mari şi miloşi. O umbră trase de ea, de frînghiuţa de la gît, şi o făcu să dispară.
— S-o fi căit el destul de repede, după înrolare — fabulă Lituma. Cînd şi-a dat seama că viaţa cazonă nu era nici pe departe trai pe vătrai, chefuri şi femei pe toate drumurile, cum îşi făcuse poate socoteala. Ci altceva, cu totul altceva, mult mai urît. Şi-atunci, s-o fi săturat şi a dezertat. Asta, măcar, îmi intră în cap, asta pot înţelege. Dar ce nu-mi intră în cap e de ce l-au omorît. Şi încă atît de barbar.
Gîndise cu voce tare, dar dona Asunta nu părea să-l fi băgat în seamă. Aşadar, se înrolase ca să plece din Piura, dintr-un motiv ce era pentru el o chestiune pe viaţă şi pe moarte. Cineva l-o fi ameninţat aici în oraş şi s-o fi gîndit că va fi în siguranţă acolo departe, la Talara, într-o Bază aeriană. Dar n-a rezistat la viaţa militară din interiorul Bazei şi a dezertat. Şi¬atunci cel sau cei de care se ferise pînă atunci şi se pusese la adăpost l-au găsit şi l-au omorît. Dar de ce aşa? Trebuia să fii nebun sau neom ca să torturezi în halul acela un băiat ce-abia ieşise din adolescenţă. Mulţi însă intrau în armată pe motive sentimentale, e şi ăsta un adevăr. Să-l fi determinat la înrolare o deziluzie din amor? Tot ce se poate: s-o fi îndrăgostit nebuneşte de vreo fîşneaţă care l-a perpelit la foc mărunt dîndu-i iluzii şi păcălindu-l sau înşelîndu-l cu altul, şi-atunci, amărît, cu inima friptă, o fi luat hotărîrea să plece departe. Unde? La Talara. Cum? Făcîndu-se aviator. Ipoteza i se părea în acelaşi timp şi în egală măsură posibilă şi imposibilă. Se scarpină din nou pe gît, enervat.
— Dumneata de ce-ai venit la mine acasă? — îl înfruntă dona Asunta deodată, cu bruscheţe.
Se simţi prins pe picior greşit. De ce venise, chiar? Aşa, aiurea, din pură curiozitate nesăbuită.
— Ca să văd dacă nu mă puteţi pune pe o urmă oarecare — se bîlbîi el.
Dona Asunta îl privea dezgustată şi jandarmul gîndi: „S-a prins c-am minţit-o.”
— Nu m-aţi ţinut peste trei ore, acolo, făcîndu-mă să vă zic tot ce ştiam? — murmură ea, îndurerată. Ce mai vreţi? Ce mai poftiţi? Credeţi, poate, că eu ştiu cine mi-a omorît fiul?
— Nu vă supăraţi, doamnă — se scuză Lituma. Nu vreau să vă amărăsc, uite plec. Vă mulţumesc mult că m-aţi primit. Vă vom da de ştire, de cum vom afla ceva.
Se sculă în picioare, şopti: „Noapte bună” şi ieşi, fără să-i dea mîna, temîndu-se că dona Asunta îl va lăsa cu ea întinsă. Îşi trînti chipiul anapoda pe cap, fără să-i mai pese cum îi şade. După cîţiva paşi mari şi pripiţi pe prăfuita străduţă Castilia, pe sub stelele perfect vizibile şi nenumărate, se mai însenină la chip. Nu se mai auzea chitara din depărtare; se auzeau numai voci gălăgioase de copii mici, bătîndu-se între ei sau jucîndu-se, tăifăsuiala familiilor aşezate pe scaune în pragul caselor şi unele lătrături. Ce-i cu tine? gîndi. Ce te pierzi aşa cu firea? Bietul pricăjit. N-o să redevină un adevărat fiu al Mangacheriei, cum era înainte, pînă n-o înţelege cum de pot exista pe lume oameni atît de ticăloşi. Cu-atît mai mult cu cît, oricum ai întoarce şi-ai suci afacerea asta, victima părea să fie un flăcău la locul lui, cumsecade, inca¬pabil să facă rău unei muşte.
Ajunse la Viejo Puente şi, în loc să-l traverseze ca să se întoarcă în oraş, intră la Riobar, local construit din bîrne chiar pe schelăria străvechiului pod ce unea cele două maluri ale rîului Piura. Îşi simţea gîtlejul aspru ca şmirghelul. El Riobar era pustiu.
De cum se aşeză pe taburet, se apropie de el Moises, proprietar şi chelner în acelaşi timp, om cu nişte urechi lungi în formă de clopoţei. I se zicea Dumbo.
— Nu mă pot obişnui şi pace să te văd în uniformă, Lituma — glumi, întinzîndu-i un suc de fructe lucumas. Parcă-ai umbla costumat. Da’ unde-ţi sînt Neînvinşii?
— S-au dus la un film mexican — zise Lituma, bînd cu lăcomie. Eu trebuie să mă-ntorc la Talara, zor-nevoie.
— Împuţită treabă, aia cu Palomino Molero — zise Moises, oferindu-i o ţigară. E-a-devărat că i-au tăiat coaiele?
— Nu i le-au tăiat, i le-au smuls sălbatic — murmură Lituma, dezgustat.
Era primul lucru pe care voiau să-l ştie toţi. Acu’ te pomeneşti că şi Moises se-apucă să facă glume tîmpite pe socoteala fuduliilor băiatului.
— Păi, tot aia e — Dumbo fîlfîi din urechile-i enorme, ca din aripile unei insecte uriaşe. Pe deasupra era năsos şi-avea şi bărbia proeminentă. Un fenomen, nu alta.
— Tu l-ai cunoscut pe băiatul ăsta? — întrebă Lituma.
— L-ai cunoscut şi tu, sînt sigur. Nu ţi-l aminteşti? Albii îl plăteau să le cînte serenade, îl puneau să le cînte la petreceri, la procesiune, la Clubul Grâu. Cînta ca un nou Leo Martini, mă jur. Trebuie să-l fi cunoscut, Lituma.
— Toţi îmi zic acelaşi lucru. Fraţii Leon şi Josefino povestesc că eram împreună la Ha-ioasa, într-o noapte cînd l-au pus să cînte. Dar nu-mi amintesc, fir-ar să fie.
Făcu ochii mici şi, încă o dată, trecu în revistă seria de nopţi întru totul asemănătoare, petrecute în jurul unei măsuţe de lemn pline de sticle, cu fum ce înţepa ochii, cu damf de alcool, cu voci sparte de beţivani, cu siluete confuze şi corzi de chitară intonînd valsuri tipice şi tonderos.
Distingea el oare, sforţându-se, în gloata pestriţă a acelor nopţi, vocea juvenilă, bine timbrată, mîngîietoare, ce te îmbia să dansezi, să strîngi în braţe o femeie, să-i susuri în auz tot soiul de chestii tandre? Nu, asta nu-i apărea nicidecum în amintire, oricît s-ar fi străduit. Verii lui şi Josefino se înşelau. El nu fusese de faţă, el nu-l ascultase cîntînd niciodată pe Palomino Molero.
— S-a aflat cine sînt asasinii? — zise Moises lepădînd fum pe nas şi pe gură.
— Nu încă — zise jandarmul. Dar tu, îi erai prieten?
— Venea uneori să bea un suc — replică Moises. Nu s-ar putea spune c-am fost cine ştie ce prieteni. Dar stăteam de vorbă, de una, de alta.
— Era vesel, vorbăreţ? Sau dimpotrivă, posac şi antipatic?
— Era tăcut şi foarte timid — zise Moises. Un romantic, un fel de poet. Păcat că l-au recrutat, unul ca el nu putea decît să sufere de pe urma disciplinei din cazarmă.
— Nu l-au recrutat, era scutit de serviciul militar — zise Lituma, savurînd ultimele pi¬cături ale sucului de lucumas. S-a prezentat voluntar. Maică-sa nu pricepe de ce. Eu, cu-atît mai puţin.
— În felul ăsta se poartă dezamăgiţii din dragoste — mişcă din urechi Dumbo.
— Aşa mi-am zis şi eu — încuviinţă Lituma. Dar asta nu ne lămureşte cine l-a ucis şi de ce.
Un grup de bărbaţi intră la Riobar şi Moises se duse să-i servească. Era timpul să plece şi să-l caute pe camionagiul de la International, care avea să-l ducă înapoi la Talara, dar simţea o mare lîncezeală. Nu se clinti. Îl vedea pe pirpiriu acordîndu-şi chitara, îl vedea în penumbra străzilor unde locuiau albii din Piura, sub zăbrelele din fier forjat sau sub balcoanele logodnicelor sau iubitelor acestora, fermecîndu-le cu vocea lui învăluitoare. Îl vedea, apoi, primind de la ei bani pentru frumoasa serenadă. Şi-o fi cumpărat chitara punînd deoparte ban cu ban de-a lungul multor, multor luni? De ce era o chestiune pe viaţă şi pe moarte pentru el dusul la Talara?
— Acum îmi amintesc că da — zise Moises, fîlfîind furios din urechi.
— Că da, ce? — Lituma lăsă pe tejghea banii pentru sucul de lucumas.
— Că era îndrăgostit lulea. Mi-a povestit el mie cîte ceva. O iubire imposibilă. Aşa mi-a spus.
— Vreo femeie măritată?
— De un’ să ştiu eu, Lituma! Există fel de fel de iubiri imposibile. Să te-amorezezi de-o călugăriţă, de exemplu. Dar îmi amintesc perfect că o dată l-am auzit zicînd aşa ceva. Ce-i mutra asta pe tine, măi greieraş? M-am îndrăgostit, Moises, şi iubirea mea e fără speranţă. De aia s-o fi făcut aviator, ce crezi?
— Nu ţi-a zis de ce era imposibilă dragostea aia a lui? Nici cine era ea? Moises negă în acelaşi timp din cap şi din urechi:
— Nu, numai c-o vedea pe ascuns. Şi că îi cînta serenade, nopţile, de departe.
— Înţeleg — făcu Lituma. Şi-l închipui pe sfrijit fugind din Piura de teama vreunui soţ gelos care îl ameninţase cu moartea. „Dac-am şti de cine se îndrăgostise şi de ce iubirea lui era imposibilă, am înainta mult.” Poate că ferocitatea cu care îl maltrataseră se explica doar aşa: prin mînia demenţială a unui soţ gelos.
— Dacă te-ajută ce-ţi voi spune, află că dragostea lui locuia pe undeva pe la aeroport — adăugă Moises.
— Pe la aeroport?
— Într-o seară stăteam la taclale, aici, cu Palomino Molero. El şedea unde stai tu acum.
Auzise că un prieten de-al meu pleca spre Chiclayo şi l-a întrebat dacă nu l-ar putea duce pîn’ la aeroport. Ce-ai tu de gînd să faci la aeroport aşa tîrziu, măi greieraş? „Să-i cînt o serenadă iubitei mele, Moises.” înseamnă că ea locuia pe-acolo.
— Păi acolo nu locuieşte nimeni, pe acolo nu-s decît întinderi de nisip şi roşcovi uscaţi, Moises.
— Pune-ţi capul la contribuţie, Lituma — îşi agită urechile Dumbo. Hai, caută, caută.
— Aha — se scarpină pe gît jandarmul, în imediata apropiere e Baza aeriană, sînt casele aviatorilor.

( Va urma)

FRANZ KAFKA

Opera literară

Concepţia sa de viaţă, influenţată de filozofia lui Kierkegaard, îşi găseşte expresia într-o modalitate artistică originală, în care elemente de suprarealism se îmbină cu o formă de exprimare proprie expresionismului. Prezentând strivirea personalităţii în societate, Kafka înfăţişează destinul fără perspectivă al omului într-o viziune halucinantă, grotescă, impregnată de anxietate. Romanele şi nuvelele sale exprimă fie sentimentul tragic, împins la paroxism, al individului expus presiunii destructive al unui monstruos aparat birocratic (Procesul, 1925; Colonia penitenciară, 1919), fie imposibilitatea omului de a descifra sensul existenţei sale civice (Castelul, 1926), fie dezintegrarea relaţiilor interumane (Metamorfoză, 1915). Impresia de coşmar şi tensiunea dramatică, specifice scrierilor lui Kafka, sunt sugerate prin suprapunerea logicului cu absurdul, într-o formă parabolică, obsesivă. Kafka a exercitat o puternică influenţă asupra literaturii contemporane.

În ultimele decenii, interesul pentru artiştii foamei a scăzut mult. In timp ce odinioară era foarte rentabil să organizezi asemenea spectacole în regie proprie, astăzi lucrul acesta este cu totul imposibil. Erau alte vremuri. Pe-atunci întreg oraşul se preocupa de artistul foamei ; cu fiece nouă zi de flămînzire, participarea publicului creştea ; toţi voiau să-l vadă măcar o dată pe zi ; către sfîrşitul perioadei de flămînzire existau abonaţi care şedeau zile întregi în faţa cuştii mici cu gratii ; se organizau vizite pînă şi noaptea, la lumina făcliilor, pentru a spori efectul ; în zilele cu vreme frumoasă cuşca era scoasă în aer liber şi atunci artistul foamei era arătat mai cu seamă copiilor ; în timp ce pentru adulţi era doar o distracţie la care participau sub impulsul modei, copiii priveau uimiţi, cu gura căscată şi ţinîndu-se de mînă pentru mai multă siguranţă ; ei voiau să vadă cum, dispreţuind pînă şi scaunul, artistul sta lungit pe paie, livid, într-un tricou negru, cu coastele ieşite prin piele, răspunzînd uneori cu eforturi la întrebări, dînd din cap politicos, ba chiar scoţînd braţul printre gratii pentru ca lumea să pipăie cît e de slab. apoi cum se cufunda din nou în sine, fără să se mai sinchisească de nimeni, nici măcar de bătăile, atît de importante pentru el, ale ceasului — singura mobilă din cuşcă — şi cum nu făcea altceva decît să privească fix înainte, cu ochii aproape închişi, sorbind din cînd în cînd cîte un pic de apă dintr-un păhărel, pentru a-şi umezi buzele.
In afară de spectatorii pasageri, existau acolo şi paznici permanenţi, aleşi de public, în mod ciudat, de obicei dintre măcelari ; aceşti paznici, făcînd de gardă cîte trei deodată, aveau misiunea să-l supravegheze zi şi noapte pe artistul foamei, pentru ca nu cumva să îmbuce cîte ceva pe-ascuns. Dar asta nu era decît o simplă formalitate, introdusă pentru liniştirea mulţimii, întrucît iniţiaţii ştiau bine că, în timpul flămînzirii, artistul foamei n-ar fi luat ceva în gură cu nici un preţ, nici chiar silit ; onoarea meseriei sale îi interzicea asemenea lucru. Fireşte că nu toţi paznicii erau în stare să priceapă asta ; erau uneori grupuri de paznici nocturni care făceau paza foarte superficial, aşezîndu-se intenţionat în vreun colţ îndepărtat şi adîncindu-se acolo în jocul de cărţi, cu intenţia vădită de-ai permite artistului foamei să ia o mică gustare, pe are — după părerea lor — ar fi putut-o scoate din vreo ascunzătoare plină de provizii. Nimic nu era mai chinuitor pentru artistul foamei decît asemenea paznici ; din cauza lor se posomora ; îl făceau să suporte flămînzirea îngrozitor de greu ; uneori îşi învingea slăbiciunea şi, în timpul acestor gărzi, cînta cît îl ţineau puterile,
pentru a le arăta oamenilor cît de nedreaptă era bănuiala lor. Dar nu-i ajuta prea mult ; oamenii nu făceau altceva decît să se mire de îndemînarea lui de-a mînca pînă şi în timp ce cînta. Mai curînd prefera paznicii care se aşezau chiar lîngă gratii şi care nu se mulţumeau cu leşietica iluminăţie de noapte a sălii, ci îl scăldau în lumina lanternelor electrice pe care le punea la dispoziţie impresarul. Lumina vie nu-l stingherea de loc, de dormit tot nu putea dormi, dar putea în schimb să moţăie puţin pe orice lumină şi la orice oră, chiar cînd sala era supraaglomerată şi zgomotoasă. Cu asemenea paznici era dispus oricînd să petreacă o noapte complet albă ; era gata să glumească mereu cu ei, să le istorisească poveşti din viaţa lui de peregrinări, apoi să asculte povestirile lor, totul numai pentru a-i ţine treji şi a le putea dovedi necontenit că nu avea nimic de mîncare în cuşcă şi că răbda de foame cum n-ar fi fost în stare s-o facă nici unul dintre ei. Dar cel mai fericit moment era apoi dimineaţa, cînd li se aducea pe socoteala lui un mic dejun mai mult decît copios, asupra căruia se aruncau, după o noapte de veghe anevoioasă, cu pofta de mîncare a oamenilor sănătoşi. De fapt erau unii care voiau să vadă în acest mic dejun o încercare neîngăduită de influenţare a paznicilor, dar asta mergea totuşi prea departe şi cînd erau întrebaţi dacă voiau să preia paza de noapte fără mic dejun, numai de dragul artei, dădeau îndărăt, dar persistau totuşi în bănuielile lor. Fireşte că asta făcea parte din suspiciunile inevitabile ce însoţesc asemenea demonstraţii de flămînzire, că doar nimeni nu era în stare să stea toate zilele şi nopţile, neîntrerupt, ca paznic, lîngă artistul foamei, deci nimeni uu putea şti din proprie experienţă dacă nemîncarea era respectată fără întrerupere, fără greş; doar artistul foamei, singur, putea şti acest lucru, deci numai el putea fi în acelaşi timp şi spectator pe deplin satisfăcut al flămînzirii sale. La rîndul lui, el nu era niciodată mulţumit, dar din alte motive ; poate că nu din cauza nemîncării era atît de slab — astfel încît unii oameni trebuiau, spre regretul lor, să evite spectacolul, neputînd suporta să-l vadă — ci poate că mai curînd slăbea atît de mult din cauză că era nemulţumit de el însuşi. Pentru ca, de fapt doar el singur ştia cît de uşor era să îndure foamea, nici unul dintre iniţiaţi nu-şi dădea seama. Era lucrul cel mai uşor din lume. De altfel nici nu-l ascundea, dar oamenii nu voiau să-l creadă ; cel mai bun caz îl considerau modest, dar mai adesea îl învinuiau că-şi făcea reclamă sau chiar era un şarlatan, căruia îi era uşor să rabde de foame întrucît ştia cum să procedeze pentru a-i fi cît mai uşor, şi că, pe deasupra, mai avea şi tupeul s-o recunoască pe jumătate. Toate as¬tea era nevoit să le îndure, ba chiar se obişnuise cu ele în decursul anilor şi — trebuie să-i recunoaştem acest lucru — nu părăsise încă niciodată de bunăvoie cuşca, după o perioadă de nemîncare. Durata maximă a flămînzirii o fixase impresarul la patruzeci de zile, niciodată nu-l lăsa să stea nemîncat mai mult, nici chiar în metropole, şi asta dintr-un motiv bine întemeiat. Din experienţă ştia că, printr-o reclamă intensificată treptat, interesul publicului putea fi stilat vreme de patruzeci de zile, apoi scădea, se putea constata o reducere a afluenţei spectatorilor ; fireşte că, în privinţa asta, erau mici deosebiri între diferitele oraşe şi ţări, dar regula generală rămînea valabilă, patruzeci de zile era limita maximă de timp. Aşa că, în a patruzecea zi se deschidea uşa cuştii împodobite cu ghirlande de flori, amfiteatrul era umplut pînă la refuz de un public entuziast, o fanfară militară cînta, doi medici intrau în cuşcă pentru a face măsurătorile de rigoare pe trupul artistului foamei, se anunţau rezultatele în sală printr-un megafon şi în cele din urmă veneau două tinere doamne, fericite de a fi fost desemnate prin tragere la sorţi, şi-l ajutau pe artistul foamei să iasă din cuşcă şi să urce cîteva trepte, pînă la o mică măsuţă pe care era servit un prînz de regim, alcătuit cu grijă. în clipa asta, însă, artistul foamei opunea rezistenţă. De fapt, îşi lăsa încă de bunăvoie braţele numai oase în mîinile doamnelor aplecate spre el şi gata să-l ajute, dar de sculat nu voia să se scoale. De ce să în¬ceteze tocmai acum, după patruzeci de zile ? Ar mai fi rezistat încă mult, nelimitat ; de ce să înceteze tocmai acum cînd era în plină, ba încă nici măcar în plină flămînzire ? De ce voiau să-l lipsească de gloria nu de-a deveni cel mai mare artist al foamei din toate timpurile, căci asta era probabil de mult, ci de-a se depăşi pe sine însuşi pînă dincolo de marginile înţelegerii, întrucît nu simţea nici o limită a capacităţii sale de flămînzire. De ce mulţimea aceea, care pretindea că-l admiră atît de mult, avea doar atît de puţină răbdare ; dacă el putea să rabde de mai departe, de ce nu voiau să-l lase să flămînzească ? De altfel era şi obosit, se simţea atît de bine pe paie, iar acum trebuia să se scoale cît era de lung şi să meargă la masă, doar simpla idee de a mînca îi producea o greaţă pe care numai consideraţia faţă de doamne îl împiedica, cu greu, să şi-o manifeste, Şi privea în sus, în ochii doamnelor aparent atît de prietenoase, dar în realitate atît de crude, şi-şi clătina capul nespus de greu, pe care gîtul slab abia izbutea să-l mai susţină. Apoi se petrecea, ceea ce se petrecea totdeauna. Venea impresarul, ridica braţele mut — căci muzica împiedica orice vorba — deasupra artistului foamei de parcă ar fi invocat cerul să-şi privească opera acolo pe paie, acel martir demn de toată compătimirea care era bineînţeles artistul foamei, dar martir într-un cu totul alt sens ; îl prindea pe artistul foamei de talia subţire, încercînd, prin precauţii exagerate, să acrediteze impresia că avea de-a face cu o făptură nespus de fragilă, şi-l preda doamnelor ce se făcuseră între timp ca de ceară — bineînţeles nu fără a-l scutura puţin într-ascuns, astfel încît artistului foamei să i se bălăbănească bustul şi picioarele într-o parte şi-n alta, căci nu şi le mai putea stăpîni. Acum, artistul foamei accepta orice ; capul îi atîrna în jos, de parcă se rostogolise pînă pe piept şi se mai ţinea încă acolo în mod inexplicabil; trupul părea complet golit pe dinăuntru ; mînate de instinctul de conservare, picioarele se sprijineau reciproc cu genunchii lipiţi, dar rîcîiau podeaua de parcă n-ar fi crezut-o reală, ci ar fi căutat-o sub ea pe cea adevărată ; şi toată greutatea, fireşte foarte mică a trupului se lăsa pe una din doamne care, căutînd ajutor în jur — că doar nu aşa îşi imaginase această funcţie de onoare — întindea mai întîi gîtul cît putea de mult, gîfîind, pentru ca să-şi ferească măcar faţa de atingerea artistului foamei, apoi, întrucît nu izbutea — iar tovarăşa ei mai fericită nu-i venea în ajutor, ci se mulţumea doar să poarte tremurînd mîna cealaltă a artistului foamei, acel mănunchi de oase — amintita doamnă începea să plîngă, în hohotele de rîs amuzat ale celor din sală, şi trebuia să fie înlocuită de vreun servitor pregătit din vreme. Apoi urma mîncarea, din care impresarul îi băga cîte puţin în gură artistului foamei, ce părea cuprins de-o somnolenţă vecină cu leşinul; între timp impresarul ducea o conversaţie veselă pentru a distrage atenţia celor din jur de la starea lui; apoi mai rostea în cinstea publicului un toast, pe care lăsa impresia că i-l suflase artistul foamei; orchestra încununa totul cu un mare acord final, lumea se împrăştia şi nimeni nu avea dreptul să fie nemulţumit de ceea ce văzuse, nimeni fără de artistul foamei, veşnic singurul nemulţumit.
Astfel a trăit mulţi ani, cu mici răgazuri de odihnă, într-o aparentă strălucire, cinstit de toată lumea, dar, cu toate astea, de cele mai multe ori stăpînit de o dispoziţie melancolică, ce se accentua tot mai mult din cauză că nimeni nu înţelegea să-l ia în serios. Cum să-l consolezi ? Ce-i mai rămînea să-şi dorească ? Şi dacă se găsea uneori cîte un binevoitor care îl compătimea şi voia să-i explice că melancolia lui se datora probabil foamei, atunci se putea întîmpla — mai ales dacă era mai către sfîrşitul perioadei de flămînzire — ca artistul foamei să răspundă printr-un acces de furie şi să înceapă să scuture gratiile ca o fiară, spre spaima tuturor. Totuşi, impresarul avea pentru asemenea stări un mijloc de pedepsire, pe care-l folosea cu plăcere. Îl scuza pe artistul foamei faţă de publicul adunat şi recunoştea că purtarea lui nu putea găsi justificarea decît într-o irascibilitate provocată de foame, pe care cu greu o poţi înţelege, cu una cu două, oamenii sătui ; apoi în legătură cu asta, aducea vorba despre afirmaţia tot atît de explicabilă a artistului foamei, cum că ar putea răbda de foame mult mai mult, decît rabdă ; lăuda înalta strădanie, buna intenţie, marea abnegaţie pe care le oglindea bineînţeles şi această afirmaţie, dar căuta apoi s-o infirme convingător prin exhibarea de fotografii, pe care le şi vindea şi în care putea fi văzut artistul foamei într-o a patruzecea zi de flămînzire, în pat, aproape stins de slăbiciune. Această răstălmăcire a adevărului, care-i era, de fapt, binecunoscută artistului foamei, dar care-l enerva de fiecare dată din nou, era prea mult pentru el. Consecinţa acestei încetări premature a flămînziiii era prezentată aici drept cauza ei. Era imposibil să lupte împotriva unei asemenea lipse de înţelegere, împotriva acestei lumi lipsită de înţelegere. De fiecare dată îl asculta pe impresar, de lîngă gratii, curios şi stăpînit de bună-credinţă, apoi, la prezentarea fotografiilor, dădea drumul gratiilor de fiecare dată, se trîntea din nou pe paie cu un oftat, iar publicul liniştit putea să se apropie iar şi să-l contemple.
Cînd martorii unor asemenea scene se gîndeau din nou la ele, după ani şi ani, de multe ori nu se mai puteau înţelege pe ei înşişi. Căci între timp intervenise acea schimbare despre care am vorbit; intervenise aproape pe negîndite ; probabil că avea cauze mai adînci, dar cui îi mai ardea acum să caute a le afla ; în orice caz, Statul artist al foamei se văzu într-o bună zi părăsit de mulţimea dornică de distracţii, care era să se îndrepte în masă spre alte spectacole. Impresarul mai făcu în pripă un turneu prin jumătate Europa, pentru a vedea dacă nu renaşte pe ici, pe colo, vechiul interes al publicului ; totul în zadar ; ca printr-o conspiraţie generală, pretutindeni se trezise, tocmai atunci, o adevărată repulsie pentru flămînzirea exhibiţionistă. Fireşte că, în realitate, lucrurile nu se putuseră schimba chiar atît de brusc şi cei doi îşi aduceau aminte acum, postum, de anumite simptome prevestitoare cărora la vremea respectivă, îmbătaţi de succese, nu le acordaseră destulă atenţie şi pe care nu le jugulaseră suficient ; dar acum era prea tîrziu pentru a mai întreprinde ceva împotriva lor. De fapt, era lucru sigur că odată şi odată va veni din nou vremea şi pentru flămînzire, dar asta nu era o mîngîiere pentru cei în viaţă. Ce putea să facă acum artistul foamei ? Cel pe care-l aclamaseră mii de oameni nu se putea arăta prin simple panorame, pe la bîlciuri mărunte, iar pentru a îmbrăţişa altă carieră artistul foamei era nu numai prea bătrîn, dar şi prea fanatic adept al Flămînzirii Astfel l-a concediat pe impresar, pe tovarăşul unei cariere fără seamăn, şi s-a angajat la un mare circ ; pentru a-şi cruţa susceptibilitatea, nici măcar nu s-a uitat la condiţiile contractului.
Un circ mare, cu un număr imens de oameni de animale şi de aparate, care se compensează şi completează reciproc necontenit, poate folosi pe oricine oricînd, chiar şi pe un artist al foamei, fireşte în limitele unor pretenţii modeste ; şi, în plus, în acest caz special nu era angajat însuşi artistul foamei, ci vechiul său nume celebru ; ba chiar, dat fiind specificul acestei arte care nu scădea pe măsură ce omul înainta în vîrstă, nici măcar nu se putea pretinde că un artist în retragere, care nu mai era în apogeul posibilităţilor sale, ar fi vrut să se refugieze într-o slujbă sigură la circ ; dimpotrivă, artistul foamei îi asigură că flămînzeşte tot aşa de bine ca şi înainte, ceea ce părea întru totul verosimil, ba chiar pretinse că, dacă va fi lăsat în voia sa — lucru ce i se făgădui fără nici o dificultate — abia acum va uimi lumea cu adevărat, o afirmaţie care trezi doar un zîimbet printre specialişti, dată fiind atmosfera epocii pe care artistul foamei o uitase cu prea mare uşurinţă în entuziasmul său.
În fond, însă, nici artistul foamei nu pierduse simţul realităţii faţă de situaţia adevărată şi acceptă, ca foarte firesc, să nu fie pus cu cuşca sa în mijlocul manejului, ca un număr de mare succes, ci afară, în preajma grajdurilor, dar
într-un loc, oricum, foarte uşor accesibil. Afişe mari, multicolore încadrau cuşca şi anunţau ce se putea vedea acolo. Cînd publicul se grămădea spre grajduri, în pauzele spectacolului, pentru a vizita animalele, era imposibil să nu treacă pe lingă artistul foamei şi să nu se oprească puţin ; poate că ar fi adăstat chiar mai mult în faţa lui, dacă presiunea celor care veneau din urmă pe culoarul îngust şi care nu înţelegeau această oprire în drumul spre multdoritele grajduri n-ar fi făcut imposibilă o mai lungă contemplare în linişte. Acesta era şi motivul pentru care artistul foamei tremura mereu înaintea acestor ore de vizită, pe care le dorea, fireşte, ca pe unicul ţel al vieţii sale. La început, abia, putea aştepta pauzele spectacolului; privea fascinat la oamenii care se apropiau îmbulzindu-se, pînă cînd se convinse mult prea curînd - nici autoiluzionarea cea mai îndîrjită şi aproape conştientă nu rezistă experienţei — că, judecînd după intenţiile lor, cei mai mulţi erau totdeauna, aproape fără excepţie, doar vizitatori ai grajdurilor. Iar acea privelişte din depărtare a mulţimii îmbulzindu-se rămînea, totuşi, cea mai frumoasă. Căci de-ndată ce se apropia, îl asurzea numaidecît vuietul strigătelor şi al invectivelor celor două tabere ce se formau necontenit din nou: a celor ce voiau să-l privească în linişte, nu cu comprehensiune, ci din capriciu şi încăpăţînare — tabără care îi deveni artistului foa¬mei, curînd, cea mai insuportabilă — şi cealaltă a celor care voiau să meargă mai întâi la graj¬duri. După ce trecea gloata cea mare, veneau apoi întîrziaţii ; dar aceştia, care nu mai erau împiedecaţi să se oprească locului cît ar fi poftit, se grăbeau fireşte să treacă pe lîngă el cu paşi mari, aproape fără să privească măcar în lături, pentru a mai apuca să ajungă în timp util la animale. Şi era o întîmplare fericită, dar nu prea frecventă, cînd un tată de familie venea cu copiii săi, arăta cu degetul spre artistul foamei, le explica pe larg despre ce era vorba, despre anii de odinioară în care asistase la spectacole similare, însă incomparabil mai grandioase, apoi cînd copiii continuau să nu înţeleagă din cauza insuficientei lor pregătiri şcolare şi de viaţă — ce ştiau ei despre flămînzire ? — dar cînd strălucirea ochilor lor iscoditori trăda totuşi ceva cu privire la alte vremuri viitoare, mai prielnice. Apoi, artistul foamei îşi spunea uneori că ar merge ceva mai bine dacă poate, cuşca lui n-ar fi atît de aproape de grajduri. Aşa, prea le era uşoară oamenilor alegerea, fără să mai vorbim de faptul că duhoarea grajdurilor, frămîntarea animalelor în timpul nopţii, căratul chiar pe la nasul lui al cărnii crude pentru fiare şi răgetele acestora cînd erau hrănite îl răneau adînc şi-l amărau necontenit. Dar de plîns la direcţie nu îndrăznea să se plîngă ; oricum, de fapt animalelor le datora mulţimea de vizitatori, printre care se găsea uneori şi cîte unul pentru el; cine ştie unde l-ar fi vîrît, dacă s-ar fi apucat să amintească de existenţa sa şi, prin asta, de faptul că, la urma urmei, nu era decît un obstacol în drumul spre grajduri. ; Un obstacol mic, fireşte, un obstacol ce devenea tot mai mic. Lumea se obişnuia cu ciudăţenia de-a mai încerca să i se solicite, în zilele noastre, atenţia pentru un artist al foamei şi, o dată cu obişnuinţa asta, rostea şi sentinţa referitoare la el. N-avea decît să flămînzească, atît cît o putea ; şi asta şi făcea ; dar nimic nu-l mai putea salva, lumea trecea pe lîngă el fără să-l mai ia în seamă. încearcă să-i explici cuiva arta răbdatului de foame ! Cine n-o simte nici nu poate fi făcut s-o înţeleagă. Frumoasele afişe se murdăriră şi deveniră ilizibile, fură smulse, nimănui nu-i trecu prin minte să le înlocuiască ; tăbliţele cu numărul zilelor de cînd începuse să flămînzească, care în prima epocă erau înlocuite zilnic cu grijă, rămaseră multă vreme neschimbate, întrucît după primele săptămîni personalul circului se săturase pînă şi de această muncă măruntă ; şi astfel artistul foamei continuă, de fapt, să flămînzească aşa cum visase odată, cîndva, şi izbuti fără nici un efort, exact aşa cum prorocise atunci ; dar nimeni nu mai număra zilele ; nimeni, nici chiar artistul foamei însuşi nu ştia cît de măreaţă devenise realizarea lui; şi asta îl seca la inimă. Iar dacă, între timp, cîte un gură-cască se oprea, amuzîndu-se pe seama numărului neschimbat de mult şi vorbea de înşelătorie, asta nu era decît cea mai neroadă minciună pe care o putea născoci indiferenţa şi răutatea înnăscută, căci nu artistul foamei înşela, el lucra cinstit, doar lumea îl înşela cu privire la răsplată.
Totuşi, trecură iarăşi zile multe, dar luă şi asta sfîrşit. Într-o zi, un intendent se împiedică de cuşcă şi-i întrebă pe oamenii de serviciu de ce lasă acolo, nefolosită şi plină de paie putrezite, o cuşcă ce poate fi încă foarte bine utilizată ; nimeni nu ştia nimic, pînă cînd unul, vazînd tăbliţa cu numărul, îşi aminti de artistul foamei, Răscoliră paiele cu nişte prăjini şi-l găsiră sub ele. „Încă mai flămînzeşti ? întrebă intendentul, cînd ai de gînd să încetezi odată ?” „Iertaţi-mă toţii”, şopti artistul foamei ; nu-l înţelese, însă, decît intendentul, care ţinea urechea lipită de gratii. „Fireşte, spuse acesta ducînd degetul la frunte, pentru a explica astfel personalului starea artistului foamei, te iertăm.” „Tot timpul am vrut să admiraţi felul cum rabd de foame”, spuse artistul foamei. „Chiar îl şi admirăm”, răspunse intendentul prevenitor. „Dar n-ar trebui s-o faceţi”, ripostă artistul foamei. „Ei, atunci nu-l admirăm, întoarse vorba intendentul , dar de ce să nu-l admirăm ?” „Fiindcă trebuie să rabd de foame, nu pot altfel”, îngînă artistul foamei. „Ia te uită, spuse intendentul, da e ce nu poţi altfel ?” „Fiindcă, murmură artistul foamei săltînd capul şi vorbind, cu buzele ţuguiate ca pentru sărut, chiar la urechea intendentului, ca nu cumva să se piardă vreun cuvînt, fiindcă n-am putut găsi mîncarea care să-mi placă. Dacă aş fi găsit-o, crede-mă că n-aş fi făcut atîta vîlvă, ci aş fi mîncat pe săturate ca tine şi ca toţi ceilalţi.” Astea au fost ultimele cuvinte, iar în ochii lui stinşi mai licărea convingerea fermă, deşi nu la fel de mîndră ca altădată, că tot continuă să flămînzească.
„Ei, acum faceţi ordine !” spuse intendentul şi-l îngropară pe artistul foamei cu paie cu tot. În cuşcă puseră însă o panteră tînără. Era o adevărată înviorare, chiar şi pentru cel mai insensibil spirit, să vadă această fiară sălbatică agitîndu-se în cuşca pustie de atîta vreme. Nu-i lipsea nimic. Hrana care-i plăcea i-o aduceau paznicii fără să stea prea mult pe gînduri; nu părea să simtă nici măcar lipsa libertăţii ; acest trup nobil, înzestrat cu tot ce-i trebuia chiar şi pentru a sfîşia, făcu impresia că poartă şi libertatea în el ; aceasta părea să sălăşuiască undeva în dinţii puternici ; iar bucuria de-a trăi ţîşnea cu atît foc din gîtlejul ei, încît spectatorilor nu le era uşor să-i ţină piept. Dar se stăpineau, înconjurau cuşca şi nu voiau să se clintească din loc.

Cu ilustratiile autorului

Lui Leon Werth

Copiilor le cer iertare ca am inchinat aceasta carte unui om mare. Am un motiv serios: acest om mare e cel mai bun prieten din cati am eu pe lume. Mai am un motiv: acest om mare poate sa priceapa totul, chiar si cartile pentru copii. Am si al treilea motiv: acest om mare traieste in Franta, unde sufera de foame si frig. Are multa nevoie de mangaiere. Daca toate motivele insirate nu sunt de ajuns, tin ca aceasta carte s-o inchin atunci copilului de odinioara, caci si acest om mare a fost candva copil. Toti oamenii mari au fost candva copii. (Dar putini dintre ei isi mai aduc aminte.) Asa ca fac urmatoarea indreptare:

Lui Leon Werth
pe cand era baietel

I

Odata, pe vremea cand aveam eu sase ani, am dat peste o poza minunata, intr-o carte despre padurile virgine, numita „Intamplari traite”. Infatisa un sarpe boa care inghitea o fiara salbatica. Iata copia acestui desen.

In cartea aceea se spunea: „Serpii boa isi inghit prada dintr-o data, fara s-o mai mestece. Pe urma, nu mai sunt in stare sa se miste si dorm intruna, timp de sase luni, cat tine mistuitul“.
M-am gandit atunci indelung la peripetiile din jungla si am izbutit sa fac la randu-mi, cu creion colorat, primul meu desen. Desenul numarul 1. Era asa:

Le-am aratat oamenilor mari capodopera mea si i-am intrebat daca desenul acesta ii sperie.
Ei mi-au raspuns:
- De ce sa te sperii de-o palarie?
Desenul meu nu infatisa o palarie. Infatisa un sarpe boa care mistuia un elefant. Am desenat atunci sarpele boa pe dinauntru, pentru ca astfel sa poata pricepe si oamenii mari. Ei au intotdeauna nevoie de lamuriri. Desenul meu numarul 2 era asa:

Oamenii mari m-au povatuit sa le las incolo de desene cu serpi boa, fie intregi, fie spintecati, si sa-mi vad mai degraba de geografie, de istorie, de aritmetica si de gramatica. Asa s-a facut ca, la varsta de sase ani, am parasit o stralucita cariera de pictor. Nereusita cu desenul meu numarul 1 si cu desenul meu numarul 2 imi taiase orice curaj. Oamenii mari nu pricep singuri nimic, niciodata, si e obositor pentru copii sa le dea intruna lamuriri peste lamuriri.
Astfel ca a trebuit sa-mi aleg alta meserie si am invatat sa conduc avioane. Am zburat mai pretutindeni in lume, iar geografia, ce-i drept, mi-a fost de mare ajutor. Puteam, dintr-o privire, sa deosebesc China de Arizona. Lucru foarte folositor, daca te ratacesti in timpul noptii.
Asa ca eu, de-a lungul vietii mele, am avut o sumedenie de legaturi cu o sumedenie de oameni seriosi. Mi-am petrecut multa vreme printre oamenii mari. I-am cunoscut foarte indeaproape. Ceea ce nu mi-a imbunatatit parerea despre ei.
Cand intalneam pe cate cineva care-mi parea mai dezghetat la minte, il puneam la incercare cu ajutorul desenului meu numarul 1, de care niciodata nu m-am despartit. Voiam sa stiu daca avea o minte intr-adevar patrunzatoare. Numai ca raspunsul erau mereu acelasi: „E o palarie”. Atunci eu nu-i mai pomeneam nici de serpii boa, nici de padurile virgine, nici de stele. Cautam sa fiu pe intelesul lui. Stateam cu el de vorba despre bridge, despre golf, despre politica si despre cravate. Iar el era incantat ca facuse cunostinta cu un om atat de asezat.

II

Asa am trait eu, stingher, fara sa am cu cine sta intr-adevar de vorba, pana cand, o data, acum sase ani, am ramas in pana in pustiul Sahara. Mi se stricase ceva la motor. Si cum nu luasem cu mine nici mecanic, nici calatori, ma pregateam sa-ncerc de unul singur sa duc la bun sfarsit o reparatie anevoiasa. Era pentru mine o chestiune de viata si de moarte. Apa de baut, abia daca aveam pentru o saptamana.
In prima noape, deci, am dormit acolo, pe nisip, la mii de leghe departare de orice asezare oameneasca. Eram mai singur chiar decat naufragiatul pe o pluta, in mijlocul oceanului. Asa ca va inchipuiti uimirea mea, cand deodata, in revarsat de zori, m-am pomenit ca ma trezeste un glascior ciudat. Rostea:
- Te rog… deseneaza-mi o oaie!
- Cum?
- Deseneaza-mi o oaie…
Am sarit in picioare, ca lovit de trasnet. M-am frecat bine la ochi. Am privit cu luare-aminte. Si-am vazut un omulet cu totul nemaipomenit, care ma scruta cu gravitate. Iata cel mai bun portret pe care, mai tarziu, am izbutit sa i-l fac.

Desenul meu e insa, bineinteles, mult mai putin fermecator decat modelul. Nu e vina mea. Pe cand aveam sase ani, oamenii mari ma facusera sa-mi pierd orice incredere in cariera mea de pictor si, in afara de serpi boa intregi si de serpi boa spintecati, nu mai invatasem sa desenez nimic altceva.
Prin urmare, priveam cu ochi mari de uimire la aratarea aceea. Nu uitati ca ma aflam la mii de leghe departare de orice taram locuit. Or, omuletul meu nu parea a fi nici ratacit, nici mort de oboseala, nici mort de foame, mici mort de sete, nici mort de frica. Nu avea deloc infatisarea unui copil pierdut in inima pustiului, la mii de leghe departare de orice taram locuit. Cand, in sfarsit, am fost in stare sa vorbesc, l-am intrebat:
- Bine, dar… ce cauti tu aici?
Iar el rosti atunci din nou, incetisor, cerandu-mi parca un lucru din cale-afara de insemnat:
- Te rog… deseneaza-mi o oaie!
In fata unei taine prea coplesitoare, nici nu mai cutezi sa te impotrivesti. Oricat de nefiresc mi se parea mie lucrul acesta acolo, la mii de leghe departare de orice asezare omeneasca, si cu toata primejdia de moarte in care ma aflam, mi-am scos din buzunar stiloul si o foaie de hartie. Insa mi-am adus atunci aminte ca studiasem indeosebi geografia, istoria, aritmetica si gramatica si i-am spus omuletului aceluia (cam posomorandu-ma) ca nu ma pricep sa desenez. El mi-a raspuns:
- Nu-i nimic. Deseneaza-mi o oaie.
Cum eu niciodata nu mai desenasem o oaie, i-am facut unul dintre desenele acelea doua, singurele de care ma stiam in stare. Cel cu sarpele boa intreg. Si-am incremenit, auzind ca omuletul imi spune:
- Nu! Nu! Nu vreau un elefant in pantecele unui sarpe boa! Un sarpe boa e foarte primejdios, iar un elefant te incurca foarte mult. La mine acasa-i foarte stramt. Eu de-o oaie am nevoie. Deseneaza-mi o oaie!
Asa incat am desenat.

El s-a uitat atent, apoi a zis:
- Nu! Asta-i tare bolnava.
Fa-mi alta!
Am desenat alta:

Prietenul meu a zambit cu dragalasenie si ingaduinta:
- Numai ca… vezi si tu… aceasta nu-i oaie, e berbec. Are coarne…
Am facut, prin urmare, desenul din nou.

El insa mi l-a dat inapoi, ca si pe cele de mai inainte:
- Asta-i prea batrana. Eu vreau o oaie care sa traiasca mult.
Atunci, pierzandu-mi rabdarea, deoarece ma zoream sa ma apuc de demontarea motorului, i-am facut la repezeala desenul urmator.

Si i-am spus, intr-o doara:
- Aceasta e lada! Oaia care-ti trebuie se afla inauntru.
Dar am vazut cu uimire cum chipul micului meu judecator se lumineaza:
- Chiar asa mi-o si doream! Crezi ca oaia asta are nevoie de multa iarba?
- De ce ma-ntrebi?
- Pentru ca la mine acasa-i tare stramt…
- Negresit ii va ajunge. Ti-am dat o oaie mititica.
El s-a aplecat asupra desenului:
- Nu chiar asa de mititica… Ia te uita! A adormit…
Si asa l-am cunoscut pe micul print.

( Va urma)

Friedrich Wilhelm Nietzsche (n. 15 octombrie 1844, Röcken - d. 25 august 1900, Weimar) este unul din cei mai importanţi filozofi germani din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, care a exercitat o influenţă considerabilă, adesea controversată, asupra gândirii filozofice a generaţiilor ce i-au urmat.

Filozofia lui Nietzsche porneşte de la reevaluarea filozofiei şi artei Greciei din perioada istorică cea mai veche, în defavoarea clasicismului, văzut ca afirmare a viziunii raţionale şi, în consecinţă, decadent. În special tragedia greacă a fost interpretată ca o expresie a impulsului vital sau ca “moment dionisiac”. Nietzsche critică valorile fundamentale ale societăţii, ajungând la negarea oricărui principiu ce ţine de cenzura transcendenta şi la afirmarea liberului arbitru ca destin imanent al omului.

Conceptul de “voinţă de putere” joacă un rol central în gândirea lui Nietzsche, în măsura în care acesta este pentru el - în sens metafizic - un instrument pentru înţelegerea lumii: “esenţa cea mai intimă a existenţei este voinţa de putere”. Proiectul lui de reevaluare a conceptelor tradiţionale ale metafizicii va antrena abolirea valorilor idealiste, în special ale creştinismului. Voinţa de putere este analizată ca relaţie internă a unui conflict, ca structură intimă a devenirii, ca pathos fundamental, şi nu numai ca dezvoltare a unei forţe. Această concepţie permite depăşirea omului, nu eliminarea lui, ci abandonarea vechilor idoli şi a speranţei într-o lume de dincolo, acceptarea vieţii în ceea ce comportă ea ca aspiraţie spre putere. Astfel, contrar falselor interpretări ale filozofiei sale, supraomul nietzschenian nu este un om atotputernic fizic şi intelectual, ci reprezintă o tendinţă în evoluţie, aşteptată şi dorită de om: “Am venit să vă vestesc Supraomul. Omul este ceva ce trebuie depăşit” (Aşa grăit-a Zarathustra). Omul este aşadar o punte între maimuţa antropoidă şi supraom, un element tranzitoriu în evoluţie (cf. parabola acrobatului din Zarathustra).

Pornind de la premisa voinţei de putere, Nietzsche dezvoltă o psihologie abisală, care pune pe prim plan lupta sau asocierea instinctelor, a impulsurilor şi afectelor, conştiinţa nefiind decât perceperea tardivă a efectelor acestui joc al forţelor subconştiente. Nietzsche face distincţie între morala celor slabi şi cea a celor puternici. Asffel, în concepţia lui, mila, altruismul, toate valorile umanitare sunt de fapt valori prin care omul se neagă pe el însuşi pentru a-şi da aparenţa unei frumuseţi morale şi a se convinge de propria-i superioritate.

Nietzsche a dorit să restructureze societatea criticând aspectele culturii moderne, ale filozofiei oficiale universitare, negând ideile de civilizaţie şi acelea ale democraţiei. Pentru el, doar arta este singurul factor care justifică viaţa. În Die Geburt der Tragödie (”Naşterea tragediei”), opune şi asociază figurile dionisiace şi cele apollinice, ambele născute din beţia simţurilor. Prima este o beţie a descărcării de energie, a doua o beţie pur vizuală. În consecinţă, Nietzsche adaugă o a treia formă: forţa voluntară care se manifestă în arhitectură.

Nietzsche este cel care a spus ca Dumnezeu e mort. Idee care a primit două interpretări majore: prima susţine faptul ca Nietzsche vorbeşte despre moartea Dumnezeului creştinilor, iar a doua interpretare vorbeşte despre moartea Dumnezeului filosofilor (el prevăzuse agonia metafizicii odată cu manifestarea spiritului raţional socratic care a distrus principiile omului dionisiac ce urmărea extazul prin beţie, concupiscenţa şi alte forme de manifestări extatice obţinute prin exacerbarea simţurilor).
Nietzsche este considerat un filosof vitalist. El propovăduieşte toate virtuţile omului sănătos, ale omului plin de vigoare, ale omului stăpân pe instinctele sale, ale omului care ştie să susţină pe umerii săi libertatea. Ca o ironie a celor susţinute, Nietzsche a fost toată viaţa sa un om bolnav. Motivul principal pentru care el renunţă la cariera universitară este boala sa care se înrăutăţise.

Se spune ca precursorul lui Nietzsche ar fi fost Schopenhauer, care prin lucrarea Lumea ca voinţă şi reprezentare îl determină pe Nietzsche să “îndrepte” conceptul de voinţă, alăturându-l puterii care devine esenţială în afirmarea individului. După o interpretare a lui Constantin Noica. Heidegger ar duce conceptul mai departe vorbind despre voinţa ca voinţă.

Opera filozofică (selectiv)
Fatum und Geschichte, 1862 (”Destin şi istorie”)
Willensfreiheit und Fatum, 1862 (”Libertatea voinţei şi destinul”)
Homer und die klassische Philologie, 1868 (”Homer şi filologia clasică”)
Die Geburt der Tragödie, 1872 (”Naşterea tragediei”)
Unzeitgemässe Betrachtungen, 1976 (”Consideraţii inactuale”)
Morgenröte, 1881 (”Aurora”)`
Die fröhliche Wissenschaft, 1882 (”Ştiinţa veselă”)
Also sprach Zarathustra, 1885 (”Aşa grăit-a Zarathustra”)
Jenseits von Gut und Böse, 1886 (”Dincolo de bine şi rău”)
Zur Genealogie der Moral, 1887 (”Genealogia moralei”)
Götzen-Dämmerung, 1888 (”Amurgul idolilor”)
Der Antichrist, 1888 (”Anticristul”)
Ecce Homo, 1888
Voinţa de putere (1906, postum

(fragment)

Omul este ceva ce trebuieşte depăşit. Făcut-aţi voi ceva, să-l depăşiţi?

Ce e maimuţa pentru om? Luare în râs, ruşine dureroasă. Aşa va fi şi omul pentru Supraom: luare-n râs, ruşine dureroasă. În fapt, omul e un râu plin de mocirlă. Şi trebuie marea să fii, ca să sorbi râul mocirlos fără a te murdări. Omul e-o sârmă întinsă între animal şi Supraom – o coardă peste un abis. Măreţia omului constă în faptul că el este o punte şi nu un ţel la care să ajungi. Ceea ce poate fi iubit în om este că el e trecere şi e pierzare.Iubesc pe cei ce nu ştiu să trăiască altfel decât pierind, fiindcă pierind se depăşesc. Iubesc pe cei plini de un mare dispreţ, căci poartă în ei înşişi un respect suprem: ei sunt săgeţile dorinţei ţintite spre malul celălalt.Iubesc pe cei ce n-au nevoie să caute dincolo de stele o cauză din care să piară şi pentru care să se jertfească, ci ard pentru pământ, ca într-o zi să poată fi pământul – a Supraomului împărăţie.
Iubesc pe cel care trăieşte doar pentru a şti si care vrea să ştie, ca să-i dea voie într-o zi Supraomului să fie. Astfel îşi vrea el a lui pierzare.Iubesc pe cel al cărui suflet în cheltuirea-i de sine refuză orice plată, căci nu are să dea vreodată înapoi: acesta doar dăruieşte, fără încetare, iar pentru sine nu ţine nimic. Iubesc pe cel pe care-l cuprinde ruşinea când zarurile cad de partea sa şi care se intreabă atunci : „Nu-s oare vreun măsluitor?” Căci vrerea sa-i să piară.Iubesc pe cel care îl mânie pe Dumnezeul său, din dragoste de el. Căci din mânia acestui Dumnezeu al său, el va pieri. După ce Zarathustra grăi aceste vorbe, privi din nou mulţimea în tăcere: „Iată-i, îşi zise în sine, iată-i cum râd: Nu mă înţeleg, pentru că eu nu sunt gura care să placă acestor urechi.
Ar trebui să le pleznesc timpanul, să-nveţe să asculte cu privirea? Sau nu mai cred aceştia decât în vorbele celor care bolborosesc?”Prea mult în munţi trăit-am, prea mult am ascultat pârâuri şi copaci; şi iată, le vorbesc acum cum aş vorbi unor păstori de capre.Un creator îşi caută însoţitori, nu hoituri, el nu vrea nici turme, nici credincioşi. El caută creatori, să se-nsoţească, dintre aceia ce înscriu, pe table noi, valori la fel de noi. De zece ori pe zi să izbândeşti asupra ta – aceasta îţi dă o bună osteneală şi-i opiu pentru suflet. De zece ori să te împaci cu tine însuţi – fiindcă amarnic este să te-nfurii şi rău se doarme când eşti mânios. Încearcă să afli zece adevăruri în fiecare zi, de teamă să nu cauţi şi noaptea şi să-ţi rămână sufletul flămând. De zece ori pe zi să cauţi să râzi şi să te veseleşti, de nu noaptea-ţi va fi chinuită de stomac – acest părinte al melancoliei Vai fraţii mei! Acel Dumnezeu pe care l-am creat, era lucrare de om, sminteală omenească, precum toţi Dumnezeii sunt! Inteligenţa şi spiritul nu sunt decât mijloace, jucării; Sinele este dincolo de acestea. Sinele cunoaşte cu ochii simţurilor şi cu urechea spiritului.
Sinele stă fără-ncetare de pază: compară, supune, cucereşte, distruge. Domneşte şi este stăpânitor al Eului. Dincolo de gândurile şi sentimentele tale, o frate, există un stăpân puternic, un înţelept necunoscut, care se cheamă Sinele. El locuieşte trupul tău şi îţi este trup. Acel Sine îi zice Eu-lui: „Să pătimeşti!” Iar Eu-l pătimeşte şi se întreabă ce să facă să nu mai pătimească – şi la aceasta trebuie mintea-ţi să slujească. Sinele îi zice Eu-lui: „Bucură-te: Şi Eu-l simte bucurie şi se întreabă ce să facă spre a simţi adesea bucurie – şi la aceasta trebuie mintea-ţi să slujească.
Vă zic că Sinele vostru e-acel ce vrea să moară şi îşi întoarce faţa de la viaţă. Că nu mai poate face ceea ce-i place cel mai mult: să creeze ceva care să-l depaşească. În asta constă obiectul celei mai mari dorinţe ale sale şi a întregii sale fervori. Aveai odinioară câini îngrozitori în cuşca ta, dar au sfârşit ca păsări şi ca plăcute cântătoare. Din toată otrava ta balsam făcut-ai; mulgând vaca Tristeţii, bei acum dulcele lapte al ugerului său. Şi nici un rău nu se mai naşte din tine, fără decât acela al înfruntării lăuntrice dintre virtuţi. Frate, eşti fericit de ai o singură virtute, căci puntea o vei trece mai lesnicios. Eşti deosebit de ai mai multe, dar soarta ţi se face astfel mai anevoioasă. Şi mulţi s-au dus să moară în pustiu, sătui de-a fi câmp de bătaie al propriilor virtuţi.
Altceva este a gândi şi altceva a făptui şi altceva înfăţişarea faptei. Nu au legătură de cauzalitate.
Înfăţişarea faptei făcut-a să pălească omul firav. Pe când a săvârşit-o a fost la înălţimea ei, dar după aceea, imaginea a ceea ce a făcut n-a suportat-o. Şi s-a crezut făptaşul acestei singure fapte. E ceea ce aş zice nebunia sa. Căci şi-a luat excepţia drept normă. O creastă hipnotizează o găină. Actul comis i-a hipnotizat sărmana-i judecată. E ceea ce numesc nebunia de după faptă.
O, ascultaţi judecători! Că mai există o nebunie şi este nebunia de dinaintea faptei. Ah, n-aţi cercetat până-n străfunduri de suflet! Judecătorul roşcovan aşa vorbeşte: „De ce-a ucis omul acesta? Să fure”. Ci eu vă zic: fostu-i-a sufletului său sete de sânge, nu de furtişag; fostu-i-a sete să vadă cuţitul fericit, dar judecata sa sărmană n-a înţeles această nebunie şi l-a convins de altceva: „Ce importanţă are sângele, i-a zis. Nu vrei să tragi profitul şi să furi, sau să te şi răzbuni?” Şi-a ascultat de judecata sa, cu vorbele-i ca plumbul peste suflet – şi, după ce a omorât, a şi furat. Nu vroia să i se facă ruşine de nebunia sa. Ce este acest om? Un nod de şerpi îngrozitori care arar se-nţeleg unii cu alţii: de aceea se duc care-ncotro, să-şi afle loc în lume.
Sunt parapet de-a lungul râului: să mă folosească cine poate. Dar cârjă, să vă sprijin, nu vă sunt.
Scrie cu sângele tău şi vei vedea că sângele e spirit. Cel ce scrie cu sângele său şi în maxime nu vrea să fie citit, ci învăţat pe dinafară. În munţi, cel mai scurt drum este din culme in culme. Dar pentru asta îţi trebuie picioare lungi. Trebuie ca maximele să fie culmi, iar cei cărora le dăruieşti să fie zvelţi şi avântaţi. Un bun văzduh, curat, primejdia pe-aproape, spiritul plin de-o voioasă şiretenie, iată cele ce merg împreună de minune. Există totdeauna un pic de nebunie în iubire. Dar există totdeauna un pic de judecată în nebunie. Cât mă priveşte, mie, care iubesc viaţa, mi se pare că cei ce se-nţeleg mai bine asupra fericirii sunt fluturii, băşicile de săpun şi toate câte li se aseamănă. Nu pot să cred decât în Dumnezeul ce-ar şti să danseze.
Şi, când pe diavol mi l-am întâlnit, l-am aflat grav, meticulos, profund, solemn. Era un spirit al Împovărării. Dar nu mânia ucide, ci râsul. Haideţi asupra spiritului Împovărării să-l abatem!
Am învăţat să umblu: de-atunci alerg fără efort. Am învăţat să zbor: de-atunci nu mai aştept să fiu împins, ca să-mi schimb locul. Omul ales vrea să creeze din nou, vrea o virtute nouă. Cel bun vrea lucrurile vechi şi să păstreze ceea ce e vechi. E plin pământul de uşuratici, viaţa-i terfelită de cei mulţi. Statul este cel mai nesimţitor dintre nesimţitorii monştri. Nesimţitor, chiar şi când minte. Şi iată ce minciună îi scapă din gură: „Eu, Statul, sunt poporul.” Oameni prea mulţi se nasc pe lume. Statul a fost născocit pentru cei care-s de prisos. Statul e locul în care toţi sunt otrăviţi, buni ca şi răi; în care toţi se pierd, buni ca şi răi; în care moartea înceată, a tuturor, „viaţă” se numeşte. O viaţă liberă rămâne cu putinţă sufletelor mari. De fapt, când stăpâneşti puţin, cu atât mai puţin eşti stăpânit. Lăudată fie neavuţia! Nu-i mai ferice să cazi în mâinile unui ucigaş decât în visurile unei femei cuprinse de sminteală? Prea îndelung un sclav şi un tiran stătură în femeie ascunşi. De-aceea femeia nu-i încă în stare de prietenie. Ea nu cunoaşte decât iubirea. Ca să vă depărtaţi de voi, v-apropiaţi de semeni şi aţi vrea să faceţi din asta o virtute. Dar v-am ghicit uitarea de voi înşivă. „Iată că lumea îşi atinge perfecţiunea” – acesta-i gândul oricărei femei, în clipa-n care se supune iubirii. Sufletul femeii e uşuratec, e-o suprafaţă mişcătoare şi vălurită peste un adânc. Dar sufletul bărbatului e însăşi adâncimea – valul său urlă-n deschideri subpământene. Femeia simte această forţă, dar nu o înţelege. Cutare pornise ca un erou în căutare de adevăr şi n-a aflat decât o minciună împodobită. Şi asta numeşte el căsătoria sa! Respectaţi, fraţi ai mei, ceasul, oricare ar fi el, în care spiritul vostru vrea să vorbească metaforic: atunci virtutea vi se naşte. Există încă o mie de căi, de nimeni străbătute, o mie de izvoare de sănătate, sute de insuliţe tăinuite ale vieţii. Nu-i omul într-atât de cunoscut şi nu-i descoperit, cum nu e nici pământul său. Vegheaţi şi ascuţiţi-vă auzul, o, singuratici! Dintru adâncul viitorului vin către noi, pline de taină, suflările bătăilor de aripi şi, cine are bun auzul, aude buna veste. Acei ce astăzi sunteţi singuratici şi trăiţi retraşi, veţi fi un popor într-o zi. Voi, care înşivă sunteţi aleşi, veţi naşte un popor ales; şi-acest popor va naşte Supraomul.
Într-adevăr, pământul, într-o zi, va fi un salvator lăcaş. Îl şi învăluieşte o mireasmă nouă, mireazma sănătoasă – speranţa nouă. Căutătorul adevărului trebuie să ştie nu numai să-i iubească pe duşmani, ci să-i urască pe prieteni. E-o rea răsplată pentru un învăţător, să-i fi mereu acelaşi ucenic. Şi de ce să nu vreţi voi să rupeţi florile coroanei mele? Mă veneraţi, dar ce se-ntâmplă dacă într-o zi se prăbuşeşte venerarea voastră? Feriţi-vă de-a fi striviţi de o statuie ce-ar fi să cadă peste voi! Ziceţi că-n Zarathustra credeţi? Ce importanţă are Zarathustra? Credeţi în mine? Ce importanţă au credincioşii? Nici nu vă cercetaseţi pe voi, când m-aţi găsit pe mine! Aşa fac toţi credincioşii – iată de ce puţin contează oricare credinţă! Vă dau poruncă deci, să mă pierdeţi şi să vă aflaţi pe voi înşivă. Ruşine, ruşine şi ruşine – aceasta-i toată istoria omenirii. Există pe lume cauză mai mare de suferinţă decât nebuniile celor milostivi? Vai de cei care iubesc, dacă nici mila nu ştiu să şi-o stăpânească. Mai amintiţi-vă deasemenea de-acest cuvânt: Oricare iubire mare îşi calcă peste mila sa; căci vrea să creeze ceea ce iubeşte. Eu mă jertfesc iubirii mele – aproapele, ca mine însumi – astfel vorbesc creatorii. Dar toţi creatorii-s neîndurători.
O, priviţi lăcaşurile pe care preoţii le-au construit! Peşteri îmbălsămate, ce se numesc biserici.
Lumină falsă, aer fumegos! Sufletul însuşi se simte prins de-acestea, în avântarea lui spre înălţimi! Numit-au Dumnezeu pe-acel ce-i înfrunta şi îi făcea sa sufere. Era un eroism în închinarea lor. Şi l-au iubit pe Dumnezeu doar răstignindu-l ca pe un om. Inima înflăcărată, mintea rece. Când se-ntâlnesc acestea două, se naşte „Mântuitorul”, se naşte uraganul.
Şi mai sunt alţii încă, traşi spre prăpăstii; îi trage demonul din ei; dar cu cât se duc de râpă, cu atât mai mult le lucesc ochii, cu atât mai mult nădăjduiesc în Dumnezeul lor. Vai! Ţipătul acestora de-asemeni ajuns-a la urechea voastră, o, virtuoşi: „Tot ceea ce nu pot să fiu, numesc virtute şi Dumnezeu.” Şi sunt şi alţii care gândesc că pentru a fi virtuos este de-ajuns să zici: „Virtutea-i trebuitoare”. Dar în adâncul lor nu cred decât că poliţia-i trebuitoare. Şi unii, cum sunt neputincioşi să-şi dea seama de măreţia omului, declară că virtutea se reduce la a-ţi da seama de josnicia lui; şi-această rea voinţă şi-o numesc virtute. Şi mulţi din cei ce s-au scârbit de viaţă, scârbitu-s-au din pricina unei canalii, căci n-au vrut să împartă cu o canalie izvorul, flacăra ori fructul. Nu ura, ci scârba îmi mănâncă viaţa. De câte ori, vai, nu am fost scârbit în spirit, văzând că însăşi canalia are spirit!
Şi le-am întors spatele celor ce stăpânesc, când am văzut ce se numeşte astăzi a stăpâni – adică să faci trafic şi să negustoreşti pe seama puterii – traficul cu canalia.
Trăit-am printre neamuri de alt grai şi-auzul mi l-am ceruit, să nu cunosc limbajul negustoririi lor şi nici tocmeala asupra puterii.
A-l elibera pe om de orice gând de răzbunare e pentru mine puntea care duce spre cele mai înalte speranţe şi-i curcubeul după lungi furtuni.

Demn de crezare – numesc astfel pe-acela ce fără Dumnezeu se duce in pustiuri, dupa ce şi-a sfărâmat inima credincioasă. Peste nisipul sălbatec de soare, murind de sete, alunecă uneori spre insule cu multe izvoare, unde vieţuitorii se odihnesc sub crengi frunzoase şi adumbritoare.
Dar setea sa nu este asemeni acestor mulţumiţi. El ştie că-n toate oazele se află idoli. Flămândă, furioasă, nelegiuită, singuratică – aşa-i vrerea de leu. Călcând pe fericirea slugarnică, eliberată de zei şi culte, fără teamă şi îngrozitoare, mare şi singuratică – aşa e vrerea de adevăr. În pustiuri au trăit totdeauna iubitorii de adevăr, spiritele libere, domnii pustiului – pe când în oraşe trăiesc înţelepţii bine hrăniţi, cei de renume – ca animale de cărăuşie, căci ei trag totdeauna, precum asinii, droaşca poporului. Sunt avocatul lui Dumnezeu pe lângă diavol. Odinioară mi-am scufundat privirea în privirea ta, o, Viaţă, şi am crezut că pier într-un adânc fără sfârşit. Dar tu m-ai pescuit de-acolo, cu momeala ta de aur şi ai început să râzi, bătându-ţi joc, când zis-am despre tine că eşti de necuprins. „Aşa îmi zic şi peştii”, spus-ai tu: „ceea ce nu ajung să ştie zic că-i de neştiut. Sunt doar sălbatecă şi schimbătoare, femeie-n toate – fără de virtuţi.
Deşi voi, oamenii, îmi ziceţi că-s adâncă şi credincioasă şi veşnică sau, încă, plină de taine – mereu faceţi aşa, voi dăruiţi virtuţile la alţii, o, virtuoşi!”Şi ea, Viaţa, de necrezut, râdea. Dar când pe sine se vorbeşte de rău, eu n-o cred niciodată şi nu-i cred râsul. Şi, într-o zi, pe când stăteam de vorbă doar cu sălbateca-mi înţelepciune, aud că-mi zice chiar înţelepciunea: „Vrei, doreşti, iubeşti – de aceea îi cânţi laude Vieţii.” Şi eram gata cu mânie să-i răspund, să-i zic ce merită, înţelepciunii mele prinsă de furie. Şi nu-i răspuns mai aspru, decât să-i spui Înţelepciunii câte le merită. Aşa-s relaţiile noastre, ale celor trei. Eu nu iubesc din toată inima decât Viaţa şi cel mai mult iubesc Viaţa când o urăsc. Iar dacă mă port frumos cu Înţelepciunea (şi uneori chiar prea frumos) e pentru că îmi aminteşte Viaţa. Are aceiaşi ochi, acelaşi râs, aceeaşi momeală aurie; oare e vina mea că se aseamănă prea mult? Şi-n ziua-n care mă-ntreba Viaţa:
„Înţelepciunea? Cine-i asta? răspunsu-i-am: „Ah, da, Înţelepciunea! Ţi-e sete de ea, dar nu te saturi, cauţi să vezi sub valurile sale, s-o prinzi ca-n ochiuri de năvoduri. Dacă-i frumoasă? Parcă poţi să ştii? Crapii cei mai bătrâni gustă, tot gustă din momeala sa.E schimbătoare şi neprevăzută. Adesea am văzut-o muşcându-şi buzele şi că se peria în răspăr. Poate că e perfidă şi răutăcioasă, femeie-n toate, dar mai atrăgătoare este, când despre sine zice doar de rău.”Şi astfel răspunzându-i Vieţii, văzut-am cum surâde răutăcios şi cum închide ochii pe jumătate: „De cine îmi vorbeşti? îmi zise. De mine, nu? Să zicem că ai dreptate, dar sunt acestea lucruri să mi le spui în faţă? Hai spune-mi încă de înţelepciunea ta!” Şi ochii deschizându-i, Viaţa preaiubită, mi s-a părut că sunt într-un adânc de nepătruns, privindu-i. Un nevăzut mă înconjoară şi mă priveşte gânditor. Ce, Zarathustra, mai trăieşti? De ce? Şi pentru ce? Şi cum? Să te duci, unde? Unde să rămâi? Şi în ce fel? Nu-i oare nebunie să mai trăieşti? Ah, prieteni, cel ce mă întreabă astfel e asfinţitul. Iertaţi-mă că sunt trist. Se face seară. Iertaţi-mi că se face seară. Şi iată ce taină mi-a încredinţat viaţa: „Vezi, mi-a zis ea, eu sunt aceea care se constrânge pe sine, ca să se depăşească nesfârşit. Cel ce a lansat formula „voinţa de a trăi” n-a atins adevărul. Asemenea voinţă nici nu există! Ce nu există nu poate să dorească să existe. Iar ceea ce există cum ar putea să vrea să mai existe? În viaţă există voinţă, dar ea nu e voinţa de a trăi, ci de a stăpâni. Cine are harul de-a inova în ce priveşte binele şi răul, începe, cu necesitate, prin a distruge şi a zdrobi valori.Astfel, cea mai mare răutate intră ca parte alcătuitoare a unei supreme bunătăţi – a bunătăţii de a crea, adică. Să spunem de aceste lucruri, o, înţelepţi, oricât de greu ar fi. Mai rea este tăcerea. Căci adevărul despre care se tace, se umple cu venin. Calm este adâncul mării pe care-o port: cine ar bănui că-n ea sunt monştrii hohotitori? Să ai muşchii destinşi, voinţa deshămată – nimic mai greu nu este pentru voi, oameni sublimi! O falşi sentimentali! O, libidinoşi! Vă lipseşte nevinovăţia dorinţei şi de aceea calomniaţi însăşi dorinţa! Şi pe deasupra, privirile voastre de castraţi pretind că sunt priviri ale „seninătăţii”! (…) O, profanatori de vorbe nobile! Ci îndrăzniţi să credeţi în cele dinlăuntru ale voastre! Când nu crezi în tine însuţi, atunci minţi. Căci iată zorii roşietici – plini de iubire pentru pământ. Iubirea soarelui e-ntotdeauna o iubire nevinovată şi-i o dorinţă creatoare. Priviţi, aleargă norii de dincolo de mări. Nu simţiţi setea şi răsuflarea lor arzătoare de iubire? Ei vor să soarbă marea şi toată adâncimea, iară dorinţa mării înalţă mii de sâni până la ei.
Marea vrea să fie sarutată şi sorbită de setea soarelui. Ea vrea să devină adiere şi înălţime, şi cale a luminii, şi însăşi ea lumina. Într-adevăr, cu-o dragoste solară iubesc şi eu viaţa şi toate mările adânci. Şi iată în ce constă pentru mine cunoaşterea: să sorb întreaga adâncime, să o aduc la înălţimea mea. În vreme ce dormeam, veni o oaie să rupă coroana de iederă pe care-o aveam pe creştet. Rupse şi zise: „Zarathustra nu mai e savant.”Şi-astfel zicând, plecă grozav de mândră. Mi-a povestit aceasta un copil. Îmi place să vin şi să mă culc aici, unde copiii se joacă, lângă mucegăite ziduri, printre ciulini şi printre maci. Pentru copii, pentru ciulini şi pentru maci, mai sunt savant. Ei sunt nevinovaţi până şi-n răutate. Dar pentru oi eu nu mai sunt savant. Asta mi-e soarta şi-o binecuvântez. Că-ntradevăr, am părăsit din voia mea lăcaşul savanţilor, trântindu-i uşa. Sufletul meu prea mult a flămânzit la masa lor. Eu nu-s ca ei, să descojesc cunoaşterea, aşa precum ai sparge niste nuci. Îmi place libertatea şi aerul peste pământul reavăn. Îmi place sş-mi fac mai bine culcuş pe piei de bou, decât să dorm pe-onorurile şi posturile lor. Dar, presupunând că cineva zice cu seriozitate că poeţii mint prea mult, are dreptate: minţim prea mult. Ştim prea puţin şi nu suntem în stare să învăţăm. Şi astfel spunem minciuni. Ah, azvârlitu-mi-am o dată năvodul în marea lor (a poeţilor – n.r.), crezând că prind peşti mari, dar n-a fost decât capul câte unui zeu străvechi (…) Cu siguranţă, se află perle-n ei, dar asta-i face mai asemănători cu scoicile din durele cochilii. Şi-n loc de suflet, adesea am aflat în ei o spumă sărată. (…) Într-adevăr, spiritul lor este-un păun între păuni, o adevărată mare a vanităţii. Spiritul poetului are nevoie de spectatori, fie ei chiar şi bivoli! Dar eu m-am săturat de acest fel de spirit şi îi prezic că se va dezgusta de el însuşi. Deja văzut-am poeţi ce se transformă, îndreptându-şi privirile spre înlăuntrul propriu. Văzutu-i-am pe ispăşitorii spiritului: ei se născuseră printre poeţi.
Nu înălţimea mă îngrozeşte, ci coborâşul. Panta de pe care privirea se aruncă-n adâncimi, în vreme ce mâna caută să se agaţe de înălţime (…) Voinţa mi se loveşte de om, mă leg de el cu lanţuri, fiindcă mă simt că-s dus spre Supraom: spre el tinde cealaltă voinţă a mea. Roua pe ierburi cade în cea mai adâncă linişte a nopţilor…. Să-nveţe să nu se mai privească pe sine, este indispensabil celui ce vrea să cuprindă în juru-i cu privirea. Şi-aceasta-i o asprime ce-i trebuie oricărui căţărător pe munţi. Şi-astfel grăind, c-un râs amar şi trist, Zarathustra râdea de sine însuşi. „Cum Zarathustra, zicea el, tu vrei să mângâi marea cu cântul tău? O Zarathustra, nebunule blajin, beat totdeauna de încredere! Tu totdeauna fost-ai aşa – familiar, apropiindu-te de lucrurile îngrozitoare. Vroit-ai să mângâi monştrii. Doar o suflare caldă, un pic de blană în jurul ghiarelor, şi erai gata să iubeşti monstrul şi să-l atragi, cu mângâieri, spre tine. Iubirea este primejdia celor mai singuratici, iubirea pentru vii, numai să fie vii! Este de râs să vezi până la ce punct fost-am nebun şi modest în iubire!” Pasu-mi urcă, deşi diavolul mă împiedică, ţeapăn şi înţepenindu-mă, vârându-mi prin ureche plumb în creier(…) „O Zarathustra, şoptea bătându-şi joc, accentuând cuvintele, o, Zarathustra, stâncă de înţelepciune! Ţi-ai făcut planul să ajungi destul de sus, dar orice piatră azvârlită-n sus sfârşeşte prin a recădea! O, Zarathustra, stâncă de înţelepciune, tu, piatră din praştie, sfărâmător de stele! (…) Redus la tine însuţi şi lapidându-te pe tine însuţi, o, Zarathustra, ai azvârlit piatra departe-n sus – dar peste tine va cădea!”Şi-atunci tăcu piticul îndelung. Tăcerea lui mă apasă, căci într-o astfel de tovărăşie eşti mult mai singur decât dac-ai fi singur. „Linia dreaptă-i mincinoasă, murmură spiriduşul cu dispreţ. Orice adevăr e curb şi timpul însuşi e un cerc” Şi am văzut, într-adevăr, ceea ce nici cu gândul nu gândisem: un tânăr păstor, ce se zbătea, se strângea de dureri, cu faţa schimonosită, căci un mare şarpe negru îi atârna pe jumătate din gură. Mai văzusem oare vreodată atâta scârbă şi atâta groază câtă era pe acel chip? Fără-ndoială că adormise şi şarpele se furişase în gâtlejul său şi se prinsese în gâtlej cu colţii. Trăsei de şarpe, dar zadarnic. Nu reuşii să-l scot. Atunci, cineva parcă striga prin glasul meu: „Muşcă-l! Muşcă-l!”„Capul! Muşcă-i capul!” striga prin mine glasul. Spaima, ura, mila, scârba – tot ce aveam în mine mai bun, ori dimpotrivă, mai rău, izbucnise prin acel strigăt.
Vitejilor, care mă-nconjuraţi, căutători şi voi, toţi, care v-aţi îmbarcat vreodată sub pânze îndrăzneţe, pe mări necunoscute, voi, doritori de taine, spuneţi-mi numele tainei pe care am văzut-o atunci, daţi-i un pic de înţeles acestei viziuni a acelui singuratic. Căci a fost, în acelaşi timp, şi viziune şi previziune. Ce am văzut atunci? Ce va veni într-o zi? Cine este păstorul? Ce este acel şarpe, care-i alunecase în gâtlej? Cine e omul în al cărui gâtlej aluneca-va ce este mai negru şi mai greu pe lume? Atunci păstorul a muşcat, după sfatul strigătului meu. A muşcat puternic şi a scuipat departe capul şarpelui şi s-a sculat sărind drept în picioare.Şi nu mai era păstor. Nici măcar om. Schimbat, transfigurat, râdea. Nicicând n-a râs ca el vreun om pe-acest pământ!… mă lipsesc de fericire, nefericirilor mă dau, ca proba aceasta trecând-o, să mă cunosc mai bine. Spre dimineaţă, Zarathustra îşi râse-n sine, zicându-şi batjocoritor: „Se ţine fericirea de mine? Asta-i fiindcă nu mă ţin după femei! Căci fericirea – e femeie”Şi de curând, o femeie îşi trăgea spre sine cu tărie copilul care vroia să vină la mine. „Îndepărtaţi copiii, ţipa ea. Că ochii săi ard sufletul copiilor!”Tuşesc cu toţii, de cum încep să spun ceva. Ei cred că tusea proteguieşte contra curentului de aer. Nimic nu desluşesc din tot vuietul bucuriei mele. „Toate se aranjează” – iată încă o maximă de resemnare. Dar eu vă spun, suflete plăpânde: „Toate se deranjează şi vă vor deranja pe voi, din ce în ce mai mult!” Mai bine să clănţăn din dinţi, decât să ador idoli – aşa sunt eu făcut. Detest toţi idolii de flăcări, ce nu ştiu altceva decât să pârjolească, să fumege şi să vă îndărătnicească.„O, Zarathustra, iată Marele Oraş, dar n-ai ce căuta aici, că-n el poţi pierde şi ceea ce ai. De ce să vrei o bălăceală în mocirla asta? Ai milă de picioarele tale! Mai bine scuipă pe poarta oraşului şi-ţi vezi de drum! Aici e Iadul pentru gândirea solitarilor: aici marile gânduri de vii sunt fierte şi făcute zeamă. Aici putrezesc toate marile sentimente; aici n-au voie decât zornăiturile câtorva sentimente zornăitoare (…) Nu vezi că sufletele atârnă ca nişte zdrenţe murdărite? Şi până şi jurnalele aici se fac din zdrenţe! N-auzi tu oare c-aici nu-i spiritul decât un joc de vorbe? Că el vomită o scârboasă bală de cuvinte? Şi din această vomă, aici tot jurnale se fac! Aici se hăituiesc unii pe alţii, fără să ştie încotro se duc. Se întărâtă unii spre alţii, fără să ştie pentru ce. Îşi sună aurul – fierul lor alb. Când le e frig, caută să se-ncălzească cu băutură. Când le e cald, caută lipirea răcoritoare de spiritele reci: toţi sunt bolnavi, toţi sunt molipsiţi de opinia publică. Aici e ţara tuturor voluptăţilor şi viciilor, însă chiar şi aici există oameni virtuoşi. Există şi aici multă virtute oficială şi oficioasă. Multa virtute oficioasă, cu degete vioaie la a scrie, şi-o nesfârşită răbdare şi aşteptare, plină de decoraţii fără valoare, de pietate şi devoţiune, cu o întreagă bucătărie de linguşeli servite spre gloria unui Dumnezeu al armatelor. Stelele şi scuipaturile atribuite de stăpân, vin „de sus”, iar cei ce nu şi-au prins încă o stea pe piept, se roagă „spre înalt” Luna are aici haloul în formă de curte, curtea e populată de spurcăciuni, dar tot ce de la curte vine, e adorat de un popor de cerşetori, printr-o virtute cerşetorească şi oficioasă.
„Eu slujesc, tu slujeşti, noi slujim” – este litania virtuţii oficioase, pe care o înalţă prinţului, nădăjduind o stea ce, astfel meritată, va fi agăţată pe un piept. Dar Luna se învârte-n jurul lucrurilor pământeşti şi Prinţul, în jurul a tot ce e mai pământesc, adică în jurul aurului prăvăliaşilor. Dumnezeul armatelor nu-i Dumnezeul lingourilor. Prinţul propune, prăvăliaşul dispune.(….)Aici curge sânge putrezit, cald şi bălos, în toate venele. Scuipă pe Marele Oraş, pe cloaca asta, pe dospitoria atâtor drojdii! Scuipă pe-acest oraş de suflete zdrobite şi piepturi vlăguite, de ochi străpungători şi degete slinoase, pe-acest oraş al celor fără rost, al celor fără de
ruşine, al scriitoraşilor, al celor care zbiară, al căpătuiţilor înflăcăraţi, unde se coace în aceeaşi bubă, tot ce-i stricat şi lenevos, spurcat, coptură, clandestinitate –scuipă pe-acest oraş, pe acest Mare Oraş şi întoarce-te din drum!” Şi-i o ruşine să te rogi! Nu pentru toţi e o ruşine, dar pentru mine, pentru tine, pentru oricine are în sine o conştiinţă. Pentru tine, e o ruşine să te rogi! O ştii bine: diavolului laş, care-i în tine, aceluia îi place să-şi împreune mâinile şi să se roage, ori să-şi încrucişeze braţele, spre tihna sa – acela-i diavolul, care-ţi şopteşte că totuşi – există Dumnezeu.
Astfel eşti dintre aceia pe care lumina-i înspăimântă, pe care lumina-i împiedică să se odihnească. Şi o să trebuiască să-ţi scufunzi capul, pe zi ce trece, tot mai mult în întuneric şi în ceaţă. Una-i singurătatea, alta-i părăsirea. Asta ai învăţat-o de-acuma şi că la oameni te vei simţi întotdeauna sălbatic şi străin. Sălbatic şi străin, chiar şi atunci când te vor iubi, căci ce vor ei, mai înainte de orice, este să fie pururea cruţaţi. (…) O, singurătate, singurătate, ţara mea! Ce
dumnezeiesc şi blând ţi-e glasul cu care îmi vorbeşti! (…) Aici toate cuvintele fiinţei şi-arcanele lor cele mai ascunse mi se dezvăluie. Aici, orice fiinţă doreşte să se facă Verb şi orice devenire vrea s-o învăţ să glăsuiască (…) Pentru a-nţelege totul în om, trebuie să dezghioci ce este în el, dar mâinile mi-s prea curate să mi le vâr în el. Nici răsuflarea oamenilor nu-mi place s-o trag în piept! Ah, de ce trăit-am atâta vreme în vacarmul şi-n răsuflarea lor? (…)
Chiar dacă ai rosti cu limbă de clopote întelepciunea, o vor acoperi-o precupeţii, cu clinchetul de bani. Acolo toţi vorbesc, dar nimeni nu ştie să-nţeleagă. Totul cade în apă, nimic nu se scufundă.
Acolo toate vorbesc, dar nimeni n-ajunge la-mplinire. Cotcodăcesc cu toţii, dar e măcar vreunul care să stea pe cuib şi să clocească?(…) Plin de adevăruri răstălmăcite, cu o mână şi cu o inimă înşelătoare, bogat în mărunte minciuni despre milă, aşa trăit-am totdeauna printre oameni. (…)
Pe cei care trăiesc printre cei buni, mila îi învaţă să mintă. Mila îngreunează suflarea sufletelor libere. Prostia celor buni e fără capăt! (…) Groparii se molipsesc de boli săpând. Sub vechile dărâmături zac duhori de boală. Nu-i bine să fie scormonite mlaştinile. Ci doar în munţi trebuie să trăieşti. Nările mele se bucură din nou, să tragă-n ele libertatea din munţi. Nasul mi-e în sfârşit eliberat de cele omeneşti. Străpuns de asprul aer ca de un vin spumos, sufletul meu strănută, strănută bucuros zicându-şi „Cu sănătate!” Vorbirea mea e-aceea a poporului. Limbaj prea tare şi prea direct, pentru cei gingaşi. Şi vorba mea e încă mai neobişnuită scriitoraşilor şi mâzgălitorilor de tot felul. Mâna mea e-a unui nebun. Vai tuturor tăbliţelor, pereţilor şi-a tot ce lasă câmp liber să mâzgălească nebunii!(…) Dar cel ce vrea să fie uşor ca pasărea, pe sine însuşi să se iubească. Aşa vă învăţ.(…) Ceea ce avem ne este totdeauna ascuns. Şi dintre toate comorile, comoara ta o afli la urma. Aşa a hotărât spiritul poverii. Aproape din leagăn suntem înzestraţi cu vorbe împovărătoare, cu valori la fel, numite bine şi rău, căci astfel se numeşte acest domeniu care ni se dă. Cu preţul acestor poveri ni se iartă că suntem vii. Şi dacă sunt copiii lăsaţi să meargă la acel ce-i cheamă, este pentru a-i opri la vreme să se iubească pe ei înşişi. Astfel lucrează spiritul poverii (…) Ci numai omul îşi este sieşi povară. Căci pe umeri are prea multe lucruri ce nu-i aparţin. Asemenea cămilei îngenunchează, să i se pună poverile.(…) Omul e greu să fie cunoscut, mai ales când ar fi vorba ca singur să se dezvăluiască. Adesea spiritul minte în ce priveşte sufletul. Aşa lucrează spiritul poverii. Iar cel care-a ştiut singur să se dezvăluiască proclamă: „Iată, acesta mi-este binele meu şi acesta răul meu”. Şi-aşa-i închide gura piticului, neghiobului ce zice: „Un bine pentru toţi şi pentru toţi un singur rău” Într-adevăr, nu-mi place de cei ce spun că toate lucrurile-s bune şi lumea asta-i cea mai bună dintre toate. Despre aceştia spun că-s mulţumiţi cu orişice nimic. O mulţumire din orice, cu orice-ar fi, nu-i însuşirea cea mai bună. Cinste stomacurilor şi gurilor ce nu primesc orice şi-s îndărătnice şi ştiu să zică „eu” şi „da” şi „nu” Căci să mesteci şi să mistui totul e o treabă de porci de fapt. Să răgeşti de câte ori auzi un D-A şi un Amin, asta o-nvaţă măgarii şi cei ce li se-aseamănă.(…) De fapt şi eu am învăţat s-aştept, dar să m-aştept pe mine însumi. Când printre oameni am venit, aflatu-i-am întemeiaţi pe-o antică prezumţie. Credeau că ştiu, de multă vreme, ce-i bine pentru om şi ce e rău. Orice discuţie despre virtute li se părea trecută demult şi depăşită. Iar dacă vroiau să doarmă bine, mai înainte să se culce vorbeau despre ce-i binele şi răul. Iată ce vă cere iubirea mea cea mare: SĂ NU ÎŢI OCROTEŞTI APROAPELE. Omul este acel ceva care se cere să fie depăşit.
O, fraţii mei, orice întâi născut este sortit să fie sacrificatul. Or noi – suntem întâii născuţi.
În vecinătatea relei conştiinţe s-a născut orice ştiinţă şi până-n ziua noastră s-au dezvoltat. Ci sfărâmaţi, discipoli ai cunoaşterii, o, sfărâmaţi vechile Table! …nebun cel ce se aşează la masă fără să aducă nimic, nici măcar pofta de mâncare şi care apoi zice ca un netrebnic: “Totul e zadarnic!” O, fraţii mei, Zarathustra este ca o pală de vânt reavăn pentru toţi osteniţii de drum; o să strănute multe nasuri! Există pe pământ destule nenorociri - folositoare unele, altele plăcute. Din pricină că acestea există trebuie iubit pământul. Există născociri atât de dibaci făcute, că seamănă cu sânii de femeie: folositoare şi plăcute în acelaşi timp. Dar trebuie mai mult curaj pentru a trage un final, decât să scrii o strofă nouă - toţi doctorii şi toţi poeţii ştiu acest lucru.
Este adesea mai mult curaj în a te abţine şi-a trece mai departe, ca să-ţi păstrezi puterea pentru un duşman mai demn de tine. Dar dacă omul ar învăţa să zboare, vai, până unde ar urca lăcomia sa!
Căsătoriile pe care le-ncheiaţi, luaţi aminte să nu fie false încheieri (…) Că important nu este numai să vi se înmulţească spiţa, ci să se înalţe mai sus. Fie ca la aceasta să vă ajute căsnicia, fraţii mei! Societatea omenească este o probă - o lungă căutare, căci se caută cel care va porunci.
“De ce atât de dur? îi zise cărbunele într-o zi diamantului. Nu suntem noi oare rudenii apropiate?” Dar de ce moi? O fraţii mei, eu asta vă întreb. Nu sunteţi oare fraţii mei?
De ce atâta de molateci şi de nepăsători? De ce atâta tăgăduinţă şi resemnare în inimile voastre? (…) Şi dacă duritatea voastră nu vrea să scânteieze, să taie, să despice, cum ar putea ca într-o zi să fiţi cu mine creatori? Să fiu gata în mine însumi şi în voinţa mea cea mai de taină - arc care vrea săgeată, săgeată ce vrea stele (…)…am râs cum râde fulgerul creator pe care îl urmează, bubuitor însă supus, tunetul acţiunii Înţelepciunea de pasăre ne zice: “Iată că nu există nici sus nici jos, avântă-te în toate părţile fiinţă uşoară! Cântă şi nu vorbi!” (…) că până-acum n-am întâlnit o altă femeie de la care mi-aş fi dorit copii, decât pe tine Veşnicie, căci te iubesc, o, Veşnicie! Căci te iubesc, o, Veşnicie! Cât mă priveşte, e-adevărat, n-am văzut niciodată un mare om. Ochii cei mai pătrunzători, tot nu-s destul ca să zărească măreţia. Trăim sub stăpânirea gloatei. Multă vreme o să rumeg vorbele, ca pe-an abrac, până le vor preface măselele mele într-o făină fină, care să-mi curgă ca laptele în suflet. Ai văzut vreodată cum dorm criminalii abea prinşi? Dorm liniştiţi, bucurându-se că se găsesc sub pază. Cel mai mic lucru, cel mai puţin lămuritor, cel mai uşor, ca trecerea unei şopârle, un suflu, o alunecare, o clipire din ochi - din nimicurile acestea se face esenţa fericirii celei mai alese. Vorbindu-le tuturor, eu nimănuia nu vorbeam. Iar seara avui însoţitori hoituri şi măscărici. Puţin a trebuit să nu devin şi eu un hoit.
Oameni superiori, ţineţi-vă departe de piaţa publică! Oameni superiori, oameni cutezători, inimi cutezătoare şi cinstite! Ascundeţi-vă gândurile. Căci astăzi e vremea gloatei!Ceea ce gloata s-a învăţat să creadă, negândind, cum s-ar putea distruge cu gândire? (…) Să vă feriţi şi de savanţi! Aceştia vă urăsc: ca unii care nu produc nimic. Au ochii reci, privirea seacă şi toate păsările sunt pentru ei ca şi cum n-ar avea pene. Câte unii se laudă că nu mint. Dar trebuie văzut dacă neputinţa de a minţi înseamnă pentru ei iubire de adevăr. (…)Cine nu ştie să mintă nu ştie nici ce-i adevărul.(…) În egoismul vostru, o, creatori, intră prudenţa şi prevederea femeii care va fi mamă. Ceea ce nimeni n-a văzut, adică rodul vostru, iată ce trebuie să protejaţi şi să cruţaţi, şi să hrăniţi, cu toată iubirea voastră. (…) Opera voastră, voinţa voastră, iată ce este pentru voi APROAPELE. O, creatori, Oameni superiori, oricine stă să nască e bolnav. Oricine naşte e impur. Întrebaţi femeile: nimeni nu naşte din plăcere. Durerea este aceea care face să cotcodăcească găinile şi poeţii. O, creatori, există-n voi destulă impuritate. Fiindcă trebuit-a să naşteţi, să fiţi mame. Cu un copil care se naşte, o, câte impurităţi mai vin pe lume! Feriţi-vă! Iar cel ce a născut, să-şi spele sufletul şi să şi-l curăţească!(…) Temători, ruşinoşi, nefireşti, asemenea cu tigrul ce nu s-a năpustit la vreme, aşa v-am văzut că vă daţi de-o parte, Oameni superiori! (…) Dar ce contează, o, jucători la zaruri! Că nu ştiţi încă să jucaţi şi să glumiţi precum ar trebui. Oare nu suntem tot timpul la o mare masă de joc şi de distracţii? Dacă n-aţi reuşit o lovitură, oare de asta sunteţi neîmpliniţi? Şi dacă sunteţi voi neîmpliniţi, e oare omul un neîmplinit? Iar dacă omul este un neîmplinit, ei bine curaj şi înainte! Cu cât mai rar este un lucru în esenţa sa, cu atât mai rar el reuşeşte. Oameni superiori, voi, toţi care sunteţi aici, nu sunteţi oare cu toţii, mai mult sau mai puţin, nişte rataţi?(…) E de mirare să fiţi nişte rataţi voi, care sunteţi zdrobiţi pe jumătate?(…) Ceea ce omul are mai îndepărtat, mai în adâncul său, şi mai ceresc de nalt şi de puternic – toate acestea spumegă şi clocotesc în oala voastră!(…) voi toţi, care ca mine suferiţi de MAREA SCARBA, voi pentru care Dumnezeu cel vechi e mort şi care n-aveţi încă un nou Dumnezeu ca să-l culcaţi în leagăn şi-n scutece, pe voi toţi duhul meu cel rău şi
diavolul de dinlăuntrul meu să ştiţi că vă iubeşte.(…) După cântări frumoase, trebuie o vreme de tăcere. E ceea ce fac toţi Oamenii superiori.- iată-mă deci, trăgând un aer delicios,de fapt văzduh de paradis, dungat cu aur, luminos, cel mai bun aer care-a fost vreodată venit din lună! Tot ceea ce suferă zice: „Vreau sa am moştenitori, eu vreau copii, nu mă vreau pe mine”De fiecare dată când vreun porumbel atingea botul leului, acesta scutura din cap surprins.