ODIN ŞI ZAMOLXES

autor: FrontPress

Din trecut, in mod surprinzator, ne vin niste ecouri si o matrice culturala cu multe trasaturi comune. Odin, ca si Zamolxes, este un zeu luptator si eroic. Iar credinta vikinga intr-o existenta luptatoare si o moarte eroica este foarte apropiata de ceea ce stim despre felul de a fi al dacilor. Acelasi eroism razboinic si aceeasi credinta in inaltarea in lumea zeilor, prin sfidarea mortii si prin infruntarea ei in lupta barbateasca demna si brava, sunt prezente atat in mitologia nordica, cat si in cea dacica.
Daca ar fi sa dam crezare lui Vasile Lovinescu, atunci similitudinile s-ar explica prin inrudirea care exista intre daci si danezi. Stramosii dacilor ar fi venit din nord, dupa Vasile Lovinescu, si chiar Marea Neagra nu ar fi decat o Mare Baltica rasturnata, al carui nume de “balta” ar trebui sa ne dea de gandit. Mai mult, limba dacica si limba lituaniana seamana, sustine hermeneutul roman, in Dacia Hiperboreana.
Åži ceea ce surprinde, prin urmare, in mitologia nordica si in ceea ce stim despre mitologia dacica este eroisrnul transcedental aproape total. Danezul, ca si dacul de altadata, este foarte putin legat de cele pamantesti. Ei se nasc si traiesc avind un singur tel suprem in viata: sa moara eroic si in felul acesta sa se apropie de zei. Vikingul, ca si dacul, moare fericit si chiar cu un fel de exuberanta eroica, ceea ce nu este cazul eroilor din Iliada, care au deja o retinere si o teama fata de lumea lui Hades.
Mai mult, daca examinam mai indeaproape cele doua mitologii, cea dacica si cea nordica, descoperim si alte similitudini izbitoare. Odin si Zamolxes, de exemplu, sunt nu numai niste lideri spirituali razboinici, dar si niste taumaturgi. Odin cauta accesul la intelepciune si invatatura printr-un fel de supliciu pe care si-l impune singur. Se spanzura de Copacul Vietii timp de noua zile si noua nopti si se lasa strapuns de sulite si sufera cumplit, pana cind, in sfarsit, este capabil sa culeaga cunostintele secrete. In felul acesta, Odin obtine accesul la marile invataturi care guverneaza lumea si darul profetiei.
Dupa cum stim, Zamolxes detinea, de asemenea, puteri oracolare si avea acces la marile invataturi secrete. Ca si Odin, si el parcursese un fel de ciclu initiatic; disparuse intr-o pestera si reaparuse dupa o lunga perioada de timp. Si unul si celalalt trecusera frontiera interzisa oamenilor si patrunsesera in zona misterului si a invataturilor ezoterice absolute. Mai mult, trecusera dincolo de moarte si revenisera din imparatia mortii printr-un fel de sacrificiu autoimpus. Sa notam, in treacat, similitudinile dintre acest ritual pagan, atribuit lui Odin si Zamolxes, si mitul crestin al sacrificiului hristic de mai tirziu.
De aceea, observatia lui Simion Mehedinti, ca ,,Fara dacismul zamolxian n-am fi avut un crestinism carpatic atat de matur si omenos”, reflecta foarte bine aceste legaturi profunde care exista intre cultura pagana precrestina si cultura crestina. Åži ceea ce spune Simion Mehedinti despre noi este valabil si in cazul culturii nordice, unde de asemenea exista o legatura intre Odin si Hristos.
Intalnim, de asemenea, si la daci, si la vikingi sacrificiul uman, precum si faimosii berserks, care erau un fel de luptatori sacri. El se imbracau in piele de lup si urs, si cind intrau in lupta, cadeau intr-un fel de transa, care le conferea puteri supranaturale si ii facea invincibili. Berserks erau deci un fel de cavaleri ai lui Odin si Zamolxes si el se constituiau intr-un corp de luptatori de elita.
Desigur ca existau si alte similitudini intre mitologia si cultura precrestina nordica si cea dacica, dar cum nu acesta este scopul principal al acestei lucrari, ne vom opri numai asupra inca unui aspect pe care il consideram foarte important.

Elverskud si Miorita

Este vorba de ceea ce impropriu s-a numit fatalismul mioritic si care, in mod surprinzator, isi gaseste un corespondent in mitologia nordica. In celebra balada Elverskud, Sir Oiuf a pornit calare ca sa-si invite musafirii la nunta – la propria nunta. Dar fiica regelui Elf il seduce intr-un dans care se transforma intr-un dans al mortii. Nunta si aici, ca si in Miorita, este asociata cu ideea mortii si moartea survine in mod implacabil.
Ceea ce s-a pierdut insa din vedere atunci cand s-a vorbit de fatalismul mioritic a fost intelegerea cu totul diferita a mortii de catre precrestini. Asa-zisa acceptare a mortii, de catre Sir Oluf si de catre ciobanul mioritic, survine din faptul ca moartea pentru precrestini nu avea inca conotatiile negative pe care i le-a asociat crestinismul. Dacii, ca si paganii vikingi, mureau cu o impacare senina, pentru ca moartea nu era pentru ei un fenomen negativ care sa atraga dupa sine judecarea si pedepsirea sufletului celui mort, cum va ritualiza moartea, mai tarziu, crestinismul.
Nu, moartea era o simpla calatorie spre o alta viata mai fericita, mai dinamica, mai eroica. in Valhalla, eroii in timpul zilei se luptau intre ei, iar noaptea petreceau. Dacii, de asemenea, se spune ca plangeau cand se nasteau si radeau cand mureau.
Deci ideea de fatalitate mioritica, asa de mult vehiculata in cultura noastra, este o falsa notiune rezultata din judecarea Mioritei, si in general a culturii noastre pastorale precrestine, cu norme si judecati crestine.
Dar daca crestinismul va introduce ideea de frica si spaima in fata mortii si chiar teama de Judecata de Apoi, asta nu inseamna ca si ciobanul mioritic precrestin sau vikingul pagan trebuia sa reactioneze la fel. Si n-o face pentru simplul motiv ca moartea pentru el nu exista. De fapt, obiceiul de a insoti pe cel mort cu o petrecere si cu o masa in toata regula se pare ca vine de la celti si de la precrestini. Moartea nu era prilej de tristete si resemnare, ci, dimpotriva, de bucurie si petrecere, pentru daci si pentru nordici, ca si pentru alti precrestini.
Barbatii din anturajul unui lider viking care murea se mai iubeau, pana in ultima clipa, cu prima dintre nevestele lui care alegea sa moara, sau mai exact sa-l insoteasca pe cel plecat in viata vesnica. Si o faceau afirmand: “Spune-i stapanului tau ca am facut-o din dragoste pentru el”.
Aceasta intelegere m-a facut ulterior sa vad altfel multe dintre pomenile la care am asistat in satele ardelene si care treptat se transformau in adevarate petreceri. Cei prezenti beau si petreceau ca si cum mortul ar fi fost printre ei, s-a dus undeva la o alta petrecere. Si comportarea lor necrestineasca era perfect explicabila, daca luam in consideratie faptul ca taranii ardeleni preferau sa celebreze moartea mai degraba potrivit unor obiceiuri si traditii arhaice precrestine decat sa urmeze canoanelor impuse de crestinism.
Åži vorbind de petreceri si inclinatia pentru petreceri, semnalam ca avem in comun cu danezii aplecarea spre hygge. Ca, la fel ca danezilor, ne place sa petrecem, sa ne distram si sa ne ospatam. Noi o facem mai mult acasa, el o fac mai mult in public.