Scriitorul anticomunist Radu Portocala, fost director al ICR Paris, demisionar din dezgust fata de practicile echipei Ungureanu-Patapievici (vezi textul relevant al Demisiei sale in baza materialului de mai jos), a realizat inca din 2001 o analiza extraordinara privind problemele majore si actuale ale Romaniei si Europei. Analiza autorului mult aclamatei carti “Autopsia unei lovituri de stat” prefigureaza prezentele lovituri la adresa integritatii nationale, intreprinse frenetic de Troika Orban-Basescu-Tokes si avand ca tinta federalizarea Romaniei, cu scop final dezintegrarea statului national unitar roman, in consonanta cu interesele “vitale” ale Germaniei, respectiv ale “Austro-Ungariei”, in care spatiul imperial al Rusiei este bine menajat. De aici si sprijinul fara limite acordat de Angela Merkel lui Traian Basescu si de servicii germane si rusesti institutiilor patronate de Andrei Plesu, ale caror produse de serie se regasesc pe listele formatiunilor “prezidentiale” PDL/ARD: Mihai Razvan Ungureanu, Teodor Baconschi, Mihail Neamtu, eiusdem farinae. Pentru a pregati terenul loviturii finale, tezele Troicii ungro-mancurte, in spatele carora stau concepte naziste si sovietice puse in aplicare de servicii speciale straine si private, au fost deja enuntate de-a lungul anilor de mai multi agenti “descoperiti” ai acestei “Retele Deschise” ce il are drept “front-man” pe escrocul international George Soros. Pentru o simpla edificare tastati sintagma “federalizarea Romaniei” in cadrul motoarelor de cautare online si ii veti gasi singuri. Actiunile concertate si tupeistice ale acestor agenti “la vedere” ne fac sa ne intrebam daca mai exista servicii de informatii romanesti. Redam integral valoroasa analiza a scriitorului Radu Portocala, multumindu-i in mod deosebit autorului.

DINAMICA DEZMEMBRÅRII

In dreapta linie a initiativelor autonomist-federaliste ale D-lor Constantin Simirad si Sabin Gherman, un grup de intelectuali – sapte romani si sase unguri – a elaborat un «Memorandum catre Parlament pentru constructia regionala a Romaniei», supunind atentiei publice o serie de «idei referitoare la constructia politica si administrativa a unei Romanii a regiunilor, in consens cu dezbaterea care se desfasoara la nivel european despre viitorul Europei unite». Printr-o utila coincidenta, asupra careia vom reveni mai jos, acest text a fost reprodus sau rezumat de catre presa romaneasca exact in ziua cind apareau si rezultatele ultimului «eurobarometru», din care aflam ca romanii sint cei mai ferventi partizani ai Uniunii Europene (80%).
O alta coincidenta – interesanta, de data aceasta – o constituie prezenta printre memorandisti (in numar de 13!) a D-lui Gusztav Molnar. Consecvent, el era, inca din 16 iunie 1989, unul din initiatorii «Declaratiei de la Budapesta» – text in care Transilvania era definita ca un «spatiu de complementaritate», revendicindu-se garantarea dreptului «la o reprezentare politica autonoma si la autonomie culturala a fiecarei natiuni». Ceea ce, evident, se referea la minoritatea maghiara. Faptul de a-l gasi pe Dl Molnar si in grupul de semnatari din 1989 si in cel de azi nu face decit sa confirme filiatia intre cele doua texte si, totodata, sa reveleze vechimea ideilor prezentate astazi drept noi.
In sfirsit, ultim detaliu privitor la genealogia memorandumului, autorii sai sint fie membri, fie colaboratori ai redactiei revistei P r o v i n c i a, sprijinita financiar de «Fundatia pentru o societate deschisa» a lui George Soros, el insusi foarte interesat de subiecte ca disparitia frontierelor, regionalizarea, structurile transnationale si supranationale, toate studiate in universitatea si publicatiile pe care le finanteaza.
Inca de la primul punct al memorandumului, autorii avertizeaza ca «proiectul contructiei regionale a Romaniei nu are nimic in comun cu secesionismul sau cu iredentismele de orice natura», ceea ce, fara indoiala, e laudabil. Ei proclama pe un ton de Cod Penal ca «orice abordare in acest sens este simplista si urmareste sa deturneze diversionist discutiile». Cu alte cuvinte, textului nu i se poate aplica decit un singur tip de analiza – cea care coroboreaza gindirea autorilor. «Cine nu e cu noi, e impotriva noastra», spunea Lenin…
Asumindu-mi riscul de a «deturna diversionist» ideile cuprinse in memorandum, voi incerca sa analizez aceasta ingrijoratoare initiativa de pe pozitii radical opuse celor pe care se situeaza semnatarii.
Prima nedumerire ce se naste, inevitabil, in spiritul cititorului acestui text priveste utilitatea lui. Care este motivul pentru care trebuie neaparat sa regionalizam sau sa federalizam R o m a n i a ? E drept, ni se vorbeste despre «dezvoltarea armonioasa» a tarii, ni se dau exemple nu tocmai fericite (Scotia, Flandra si Valonia) sau nesemnificative (Bavaria) de regiuni mai mult sau mai putin autonome, ni se spune ca prin «modelul regional» ne vom redobindi iden- titatea europeana (?), se confunda descentralizarea cu regionalizarea – dar nu ni se arata ce va cistiga Romania, ca entitate statala, si poporul roman de pe urma acestei enorme rasturnari. Desigur, ne-am putea mindri cu faptul de a fi fost primii intrati in «modernitatea europeana» – concept birocratic lipsit de substanta intelectuala –, dar pretul platit pentru satisfacerea acestui orgoliu ar fi excesiv de mare.
Se evita, apoi, explicarea demersului care i-a condus pe autori la certitudinea ca a c e a s t a este solutia ideala pentru viitorul Romaniei. Pe ce argumente este fondata increderea lor in infailibilitatea solutiei pe care o propun? Ce documentare a stat la baza memorandumului? E vorba, totusi, despre o decizie istorica. Poate fi ea luata cu adevarat in serios, in lipsa unor referinte si argumente temeinice, numai pentru ca a facut obiectul unor discutii in cadrul unui grup r e s t r i n s ?
La punctul 5 se explica in mod foarte vag ca noua impartire teritoriala «poate porni de la regiunile de dezvoltare sau de la provinciile istorice». Introducind expresia regiuni de dezvoltare, autorii se gindesc, evident, la Transilvania, cit de cit prospera, izolata (ferita) de un r e s t mizerabil. Discriminatorie, ideea e, in plus, schioapa: ea nu are nici un continut juridic – ceea ce ar fi fost util in cadrul discutiei despre decupajul unei tari – si se bazeaza exclusiv pe rezultatele economice. Memorandistii par sa uite faptul ca, in acest domeniu, performantele sint adesea conjuncturale: prosperitatea de azi se poate transforma maine in stagnare sau chiar in recesiune. E greu, deci, de imaginat ca s-ar putea incepe dezmembrarea Romaniei pe baza acestui «concept fluctuant».
In citeva cuvinte, punctul 8 al memorandumului rezuma – sub forma de argument incitativ – intreaga confuzie, intreaga malignitate ce sta la baza ideologiei europene. Este vorba despre «asumarea pe baze civice a identitatilor regionale». Mai multe generatii de politicieni si tehnocrati au conceput evolutia Uniunii Europene animati de o tenace aversiune fata de tot ce e n a t i o n a l. De la bun inceput, scopul urmarit a fost disparitia statelor-natiuni prin integrarea si apoi diluarea lor intr-o vasta si cit se poate de abstracta federatie. (Dar oare nu ne invata Marx ca istoria va sfirsi prin a aboli statele? Si nu preconiza Lenin integrarile regionale si guvernele supra-statale ca tehnica de dominare continentala si apoi mondiala? Cit despre Regiunea Mures Autonoma Maghiara, nu a fost ea o inventie a regimului comunist?) Incorporarea treptata a statelor in magma federala nu poate fi, insa, completa, ireversibila, atita timp cit mai persista vreun vestigiu al sentimentului national. Vointa – poate ca t a c t i c a ar fi un cuvint mai potrivit – de anihilare a acestui sentiment explica acerba lupta dezlantuita in ultimii zece ani impotriva «nationalismului» – o «crima» de care, pentru a adinci confuzia, sint acuzati, de-a valma cu xenofobii vindicativi, toti cei care au imprudenta de a-si revendica atasamentul fata de o tara si un popor. Pentru aceleasi motive, patriotismul a fost transformat intr-o notiune depasita, ridicola, daca nu chiar putin periculoasa, recomandindu-se insistent de la o vreme stimularea «patriotismului european». O rezolutie a Parlamentului european din primavara anului 2000 arata «ca Europa trebuie sa se elibereze de ideea unei culturi fundamental albe (s i c) si cere redefinirea “natiunii” in beneficiul Comunitatii». Insusi faptul ca deputatii europeni pun cuvintul natiune intre ghilimele este suficient de elocvent!
In schimbul vechilor repere – si pentru ca individul nu-si poate pierde atit de usor obisnuinta (si, probabil, chiar nevoia) de a se defini prin apartenenta la un spatiu si la un grup – se propune (iar, peste citiva ani, se va impune) crearea identitatilor regionale, adesea perfect artificiale, de altfel. Memorandumul de care ne ocupam recomanda alegerea acestei cai. Potrivit autorilor, noua identitate va trebui «asumata» – si inca «pe baze civice». O formulare din care rezulta cum nu se poate mai limpede caracterul contrafacut, fortat chiar, al reidentificarii. Cel care s-a nascut roman (sau turc, sau polonez…) nu are nimic de asumat si se poate lipsi de «baze civice» in afirmarea apartenetei sale. Lucrurile sint mai putin simple, mai putin n a t u r a l e, in cazul identitatilor regionale impuse. Care va fi, de pilda, apartenenta unui buzoian stramutat pentru zece ani la Baia Mare?
Acelasi punct 8 asigura ca identitatile regionale «contribuie, in regiunile multietnice cum sint Banatul, Transilvania sau Dobrogea, la formarea unei identitati transetnice». Acest straniu concept – care va entuziasma desigur pe birocratii de la Bruxelles – se talmaceste, banuiesc, astfel: romanii din Transilvania nu vor mai fi romani, ci transilvaneni; in acelasi timp, ungurii din Transilvania (care vor avea legitimatie de unguri si vor continua sa fie reprezentati in Parlament de un partid etnic) nu vor mai fi unguri, ci tot transilvaneni. In afara de eventualitatea adoptarii limbii esperanto, unii dintre acesti transilvaneni, care nu stiu romaneste, se vor afla in imposibilitatea de a se intelege cu alti transilvaneni, care nu stiu ungureste. Insa, prezic autorii, aceasta situatie va ajuta sa fie «depasite atit nostalgiile, temerile sau escaladarile extremist-nationale, cit si nationalismele voalate». Fara indoiala!… Ajunge sa dezmembram o tara si sa inventam noi identitati pentru a trai in armonie. Caci «proiectul constructiei regionale a Romaniei» – alta formulare ciudata! – nu va putea fi pus in aplicare decit d u p a ce tara va fi fost d e c o n s t r u i t a.
Memorandistii propun, asadar, impartirea Romaniei intr-un numar inca nedefinit de entitati, ceea ce implica, in primul rind, modificarea in profunzime a Constitutiei si eliminarea articolului 1, in care se afirma caracterul national si unitar al statului. Potrivit D-lui Miklos Bakk, acest prim articol al legii fundamentale ar trebui, mai degraba, sa proclame ca «Romania este stat federal bazat pe unitatea civica a cetatenilor». Cind Dl Bakk va putea sa transpuna in termeni juridici traditionali notiunea de unitate civica a cetatenilor si cind va explica – fara a recurge la himerele eurocratilor de la Bruxelles – in ce mod poate ea sa serveasca drept temelie unui stat, atunci discutia va deveni, cu siguranta, mai limpede. La rindul sau, Dl Molnar afirma ca regiunea este conceputa in sens civic, fara insa a face abstractie de existenta mai multor entitati nationale. Opinia publica, explica el, trebuie obisnuita cu conceptul de «regionalism civic». Dincolo de dificultatea de a intelege subtilitatea acestui concept, faptul ca opinia publica «trebuie obiSnuita» cu el, sugereaza o situatie nefireasca, impusa cu forta. Pe de alta parte, in scrisoarea pe care au adresat-o primului ministru Adrian Nastase, memorandistii afirma ca «unitatea tarii este si ea regindita in acord cu noile valori ale democratiei consensuale si participative si se consolideaza mult mai mult prin constructia unor solidaritati locale». Dar de ce trebuie cu tot dinadinsul r e g i n d i t a unitatea tarii? Si, la urma urmei, unitatea nu e de mai multe feluri – ea exista sau nu. Atunci, cum poate fi ea regindita? Nu trebuie oare, in loc de «regindita», sa citim «reformulata» – adica r e v i z u i t a sau chiar c o n t e s t a t a? Si apoi, cum poate fi consolidata unitatea tarii prin «constructia unor solidaritati locale»? Lasind la o parte faptul ca solidaritatile c o n s t r u i t e nu pot fi decit artificiale si deci efemere, e ciudat sa se pretinda ca inmultirea identitatilor poate fi un factor de unitate. In sfirsit, memorandistii isi exprima convingerea ca «Romania poate iesi din zodia nefasta a tensiunilor interetnice prin acest demers transetnic care adauga solidaritatii etnice una regionala». Altfel spus, un roman si un ungur care, traind in Romania, se antipatizeaza, vor deveni cei mai buni prieteni indata ce vor trai in regiunea federata Transilvania. Greu, foarte greu de crezut. Cu atit mai mult cu cit in Romania nu exista doar romani si unguri. Chiar daca textul pare a fi conceput anume pentru cazul Transilvaniei, ar fi interesant de stiut cum se gindesc autorii sa includa tiganii in noua «identitate transetnica» regionala – mai cu seama in lumina recentului sondaj care scoate la iveala opiniile la fel de negative ale romanilor si ungurilor despre aceasta numeroasa minoritate, instabila geografic si reticenta la asimilare.
*
Atit in textul memorandumului cit si in explicatiile date ulterior de autori, principalul argument adus in sprijinul acestei initiative este crearea in Romania a unui «consens cu dezbaterea care se desfasoara la nivel european despre viitorul Europei unite». Vrem, adica, neaparat – si cu orice pret! – sa facem placere ideologilor de la Bruxelles, adepti inflacarati ai regionalizarii. E bine, in acest caz, sa stim de unde a pornit aceasta idee, care i-a fost evolutia in timp si cine sint promotorii ei de azi.
Inca din secolul XIX, un text politic german evoca «principiul nationalitatii, al autonomiei si al descentralizarii» in virtutea caruia «substratul etnic trebuie degajat de coaja statala inainte de a proceda la alte combinatii»1. Julius Fröbel, militant pentru constituirea unei Germanii mari, este, in a doua jumatate a secolului XIX, inca si mai explicit: «Salvarea Europei depinde de posibilitatea de a impune sistemul federativ.» Sistem in fruntea caruia s-ar afla, desigur, Germania. Ideea de a transforma regiunile locuite de minoritati germane in entitati autonome, avanposturi in Europa centrala si orientala ale R e i c h-ului a devenit astfel o constanta a gindirii politice berlineze. In 1925, Gustav Stresemann, ministru de Externe al Germaniei, propune reunificarea tuturor acestor regiuni intr-un singur stat german. Faptul ca o astfel de manevra ar implica anexarea unor vaste teritorii locuite de populatii alogene nu pare sa constituie un impediment in viziunea lui Stresemann, care sugereaza ca aceste regiuni sa obtina un statut de autonomie in cadrul R e i c h- u l u i .
Pe de alta parte, incepind cu deceniul al doilea al secolului XX, ideea nationala, care se aflase la baza formarii majoritatii statelor europene, este din ce in ce mai contestata. In primul rind, de bolsevicii rusi si, la incitarea lor, de comunistii din celelalte tari. Apoi, in ordine cronologica, de catre fascistii italieni. Giuseppe Bottai, ministru al Invatamintului in timpul lui Mussolini, considera cs nationalismul constituie «o frina in calea progresului general al civilizatiei». Exact ce se spune si azi! Colegul lui, ministrul de Finante Alberto de Stefani, era convins ca «nationalitatile nu formeaza o baza solida pentru noua ordine»2. Nazistii nu vedeau nici ei cu ochi buni manifestarile nationaliste, iar Hitler emitea pareri cit se poate de virulente in legatura cu acest subiect3. Evident, si in cazul comunistilor si in cel al fascistilor sau al nazistilor – animati cu totii de o gindire imperiala violenta –, intoleranta se manifesta numai fata de nationalismul altora. Dar, venind din directii atit de diferite si emisa de surse atit de puternice, ideea deznationalizarii statelor si, apoi, a disparitiei lor, nu putea sa nu se intinda de- a lungul si de-a latul continentului. Nu mai raminea decit sa fie lansat principiul contopirii intr-o cit mai intinsa entitate depersonalizata.
Primul care a sugerat constituirea unei vaste federatii euro-asiatice, inca de la mijlocul anilor 30, a fost Trotki. Sub numele de Statele unite europene sovietice (s i c), acest conglomerat avea ca prim scop contrarea dominatiei economice americane. Citiva ani mai tirziu, Hitler s-a aratat si el un partizan fervent al integrarii europene. «Popoarele europene reprezinta o familie in aceasta lume. [...] Nu e foarte inteligent sa ne inchipuim ca intr-o casa atit de strimta cum e Europa, o comunitate de popoare poate mentine pentru multa vreme sisteme legale diferite si conceptii diferite asupra legii.»4 Hitler se exprima astfel in 1941. Dar am putea regasi aceleasi cuvinte in orice discurs pronuntat saptamina trecuta la Bruxelles. Trebuie notata, de asemenea, referinta la casa europeana, repusa in circulaTie, 50 de ani mai tirziu, de Gorbaciov. Tot in 1941, ministrul fascist Alberto de Stefani propunea crearea unei Uniuni europene (s i c !) care sa nu fie influentata de fluctuatiile politicii interne a statelor membre. In 1942, nazistii organizau o conferinta intitulata «Comunitatea economica europeana» (s i c !), in cadrul careia «comunitatea de destine» a popoarelor continentului – inca o expresie care a redevenit moderna – a fost pe larg dezbatuta. In martie 1943, guvernul nazist incheia redactarea unui plan pentru infiintarea unei Confederatii europene, unul dintre obiectivele propuse fiind instituirea unei uniuni monetare (sic !). Vizionar, Joseph Goebbels, profetiza cu aceasta ocazie ca «peste cincizeci de ani [...] in gindirea popoarelor tarile nu vor mai fi un reper»5. Iar Hitler declara ca «germanii [...] trebuie sa constituie nucleul imprejurul caruia se va federa Europa»6. Incepind cu anii 90, guvernul de la Bonn a insistat mult pentru ca Uniunea europeana sa se structureze imprejurul unui nucleu dur format din Germania si Franta. Adaugarea adjectivului «dur» si cooptarea Frantei in rolul de partener-alibi e singura schimbare fata de proiectul initial.
«Aceasta staruinta [a Germaniei, n. a.] de a crea o Europa unita s-a concretizat in redactarea unei harti a Europei federale a regiunilor [...]. Examinind-o cu atentie, constatam ca statul european formeaza un bloc unit, compus doar din regiuni. Acestea din urma beneficiaza de o autonomie regionala si culturala totala. Marile subiecte (diplomatia, politica de aparare, principalele probleme economice…) sint tratate la virful acestui stat european federal al regiunilor. Conceptorii acestui proiect ideal au fost Sefii Waffen SS. »7
O paternitate uimitoare si nu tocmai onorabila pentru ideea – atit de «moderna» in timpul din urma… – a Europei regiunilor. In acelasi timp, o paternitate pe care oficialitatile zilelor noastre, dind dovada de o discretie lesne de inteles, prefera s-o treaca sub tacere. Desigur, in 1945, prin invingerea Germaniei, proiectul a intrat intr-o faza de latenta. Urma sa fie readus destul de repede in actualitate de catre o seama de intelectuali occidentali de stinga.
Expresia «Europa regiunilor» a fost re-utilizata in 1962 de catre eseistul elvetian Denis de Rougemont. In cadrul unui colocviu desfasurat la Aix-en-Provence (Franta), el a afirmat ca deschiderea Pietii comune – predecesoarea actualei Uniuni Europene – trebuia sa conduca la «o devalorizare a cadrului national» si la «o eliberare a diversitatilor regionale». Un an mai tirziu, Guy Héraud, profesor de drept la Universitatea din Strasbourg si militant federalist european, publica o carte intitulata Europa etniilor. In sfirsit, intre 1965 si 1967, un grup de lucru condus de catre Denis de Rougemont a dat o forma definitiva temei «Europa regiunilor». Potrivit conceptiei regionaliste si federaliste nascuta atunci, statul-natiune este o entitate artificiala care oprima diversitatile interne. O dubla evolutie ar duce la depasirea statului de jos in sus (prin regiuni) si de sus in jos (prin constructia Europeana).8
Asadar, atit fenomenul regionalizarii cit si Uniunea Europeana tind in mod fatis sa diminueze statul, sa-l puna intre paranteze, reducindu-l la stadiul de abstractie inutila, etapa ultima fiind disparitia lui. Tehnica de expansiune si dominare imperiala conceputa de o Germanie ce cauta sa-si plaseze jaloanele in cadrul extinderii catre Est, regionalizarea a fost preluata de Uniunea Europeana, animata si ea de confuze si nemarturisite idei imperiale. In acest nou cadru si continuind temeinca traditie evocata mai sus, Germania si-a arogat condu- cerea operatiunilor de regionalizare si federalizare.
Plecind de la lucrarile unei organizatii care se declara europeana desi este pur germana, Uniunea federalista a comunitatilor etnice europene (Föderalistische Union Europäischen Volksgruppen), Uniunea Europeana a adoptat in anii 80 si 90 patru texte fundamentale: Carta europeana a limbilor regionale si minoritare, Conventia-cadru pentru protectia minoritatilor, Protocolul aditional la Conventia europeana a drepturilor omului si Conventia speciala pentru drepturile la autonomie. Toate sint de inspiratie germana iar ministerul de Interne de la Berlin e direct implicat in punerea lor in practica. Pe baza acestor texte, Germania obtine adoptarea unor documente care vor da peste cap structurile statelor nationale. Este vorba despre Conventia-cadru privind cooperarea transfrontaliera (Carta de la Madrid), Carta autonomiei locale si Carta autonomiei regionale.
Conventia-cadru privind cooperarea transfrontaliera a fost elaborata de Asociatia regiunilor frontaliere europene, o institutie creata si condusa de germani, avind drept scop constituirea «euroregiunilor» – entitati teritoriale aflate de o parte si de alta a frontierelor de stat. Doua astfel de artificii de inspiratie euro-germanica au fost inaugurate in timpul regimului Constantinescu: «euroregiunea Prutul superior», compusa din judetele Suceava si Botosani (in Romania), regiunile Balti si Edinet (in Republica Moldova) si regiunea Cernauti (in Ucraina); cea de-a doua este «euroregiunea Dunarea de jos», compusa din judetele Galati, Tulcea, Braila (in Romania), regiunea Odesa (in Ucraina) si regiunea Cahul (in Republica Moldova). Textele fondatoare ale Asociatiei stipuleaza, de altfel, ca «obiectivul actiunii conduse in cadrul regiu- nilor transfrontaliere si scopul urmarit prin cooperarea transfrontaliera este [...] depasirea frontierei sau, cel putin, reducerea importantei ei la o simpla frontiera administrativa»9. Rolul politic, istoric al frontierei se sfirseste odata cu aceasta initiativa. Gorbaciov nu spera altceva, in decembrie 1989, cind propunea «permeabilizarea» si apoi «spiritualizarea» frontierelor. Conceptul sovietic al «casei comune europene» – lansat de Brejnev in 1981 si preluat de Gorbaciov in 1985 – a fost adoptat de intreaga clasa politica vest-europeana, astfel incit identitatea ideilor in privinta suprimarii frontierelor nu are de ce sa ne mire.
Dupa Carta autonomiei locale, redactata tot de un functionar german, Carta autonomiei regionale, de aceeasi provenienta, tinde sa desavirseasca dezmembrarea statelor prin acordarea unei autonomii complete si in toate domeniile entitatilor regionale.1 0
Ajunsa in acest stadiu, regiunea nu are decit doua posibilitati de evolutie: fie o noua dizolvare – de data aceasta nu in masa nationala, ci in cea, absolut impersonala, a Uniunii Europene –, fie revendicarea independentei, repetind, in acest caz, experienta «reusita» din K o s o v o .
Generalul Pierre M. Gallois, «parintele» sistemului francez de aparare nucleara, a semnala existenta «Centrului european pentru problemele minoritatilor», al carui sediu se afla in localitatea germana Flensburg, si care e finantat de guvernul de la Berlin. Principalul obiectiv al acestei institutii este stimularea revendicarilor autonomiste ale minoritatilor est- si vest-europene. In momentul in care aceste revendicari ajung sa produca situatii conflictuale, solutia propusa e federalizarea. Desigur, acolo unde frontierele au disparut si, odata cu ele, autoritatea statala centrala, revendicarile nu mai au, teoretic, nici o ratiune de a fi. Ceea ce se uita, insa, in calculul simplist care sta la baza viitoarei integrari europene, este ca micile entitati nu ofera nici o garantie de stabilitate. Dimpotriva: inmultirea lor conduce in mod inevitabil la inmultirea motivelor de neintelegere. In plus, nimic nu garanteaza ca, dupa ce au refuzat autoritatea statului de care s-au rupt, regiunile (si minoritatile) vor accepta mai usor cealalta autoritate, indepartata, imateriala si mult mai centralizata, a structurilor comunitare de la Bruxelles. Regionalizarea, urmata imediat de integrarea europeana, nu va insemna pentru aceste regiuni (si minoritati) decit o subordonare de alta natura. Ceea ce va implica, probabil, continuarea revendicarilor. Trecerea din structurile statului in cele ale supra-statului european nu reprezinta «un salt calitativ», ci doar inlocuirea unei autoritati centrale cu alta.
Referindu-se la rolul Germaniei in Europa, fostul ministru de externe Klaus Kinkel afirma cu stupefiant cinism: «Sintem [Germania, n . a .] predestinati sa tragem principalele foloase de pe urma intoarcerii acestor tari [fostul bloc socialist, n . a .] in Europa. In exterior, trebuie sa reusim acolo unde am esuat de doua ori.»1 2 Cu alte cuvinte, ceea ce Germania n-a putut obtine prin doua razboie mondiale va fi dobindit prin intermediul integrarii europene. Marturisirea fostului demnitar este perfect coerenta cu numeroasele declaratii ale oamenilor politici germani, de la Kohl la Schröder, potrivit carora natiunea este «un obstacol» in calea constructiei europene, iar suveranitatea «un concept depasit». In toate aceste domenii, nici o ruptura fata de gindirea italiana si germana din anii 30 si 40 (v. s u p r a). Transferul treptat al suveranitatii nationale catre centrul federator care este Uniunea Europeana – transfer inaugurat prin Tratatul de la Maastricht – nu este altceva decit o forma de aservire fata de o guvernare imperiala. Cucerirea juridico-birocratica a inlocuit, pur si simplu, cucerirea militara. Iar politica de regionalizare nu este decit o transpunere a vechiului precept: divide et impera. Pentru moment, acest imperiu care nu-si spune numele are un motor: Germania. Dar, in scurt timp, posibila aderare a Rusiei va schimba sensul tuturor calculelor care au fost facute pina acum si va surprinde pe multi dintre actualii entuziasti ai integrarii.
*
Miscarile regionaliste si federaliste din Romania, al caror punct culminant este memorandumul propus recent dezbaterii publice, se inscriu in «logica europeana» descrisa mai sus. Asadar, chiar daca ele vor fi combatute in interiorul tarii, institutiile europene le vor privi cu simpatie si chiar le vor sprijini. Odata lansata, dinamica dezmembrarii nu va putea fi usor oprita. Cu atit mai mult cu cit o parte considerabila a clasei politice internationale, preluind fara sa-si dea seama ideile din anii 20 ale Kominternului, considera ca Romania este un stat asupritor. Sa nu uitam ca «depasirea spiritului de la Versailles» este un obiectiv din ce in ce mai raspindit in Europa, sprijinit cu fermitate de catre Germania. Si sa nu uitam ca recunoasterea precipitata a independentei Croatiei si Sloveniei de catre Germania – care a reusit sa impuna aceasta optiune intregii Uniuni Europene – a dus la descompunera Iugoslaviei si la declansarea unui razboi care, poate, nu s-a sfirsit inca.
Ideea regionalizarii si federalizarii Romaniei nu este noua. In octombrie 1992, o parte din UDMR cerea organizarea unui referendum pentru constituirea unei regiuni autonome in centrul tarii. Pe 7 octombrie 1994, avocata vieneza Eva Maria Barki, presedinta Aliantei Transilvane, era declarata persona non grata de catre autoritatile de la Bucuresti tocmai pentru ca activa in sensul inlocuirii actualei forme a statului printr-o federatie. In septembrie 1998, «Forumul din Tinutul Secuiesc» adopta un document prin care se cerea autonomia regiunii in conformitate cu Carta autonomiei regionale (v. s u p r a). Tot in septembrie 1998, D-na Eva Maria Barki declara in cadrul unei conferinte la Miercurea-Ciuc: «Cum vad eu viitorul vostru pe Pamintul Secuiesc si in Transilvania. Sint multe rani deschise pe trupul nostru, rani care, nici dupa 80 de ani de la Diktatul de la Trianon, nu s-au cicatrizat. [...] Nu exista alta alternativa decit autodeterminarea maghiarimii, autonomia si federalizarea Romaniei. [...] Ma bucura nespus de mult ca sint si romani care sustin ideea federalizarii si autonomiei Transilvaniei. [...] Viitorul nostru e intr-o Romanie federalizata. Fiindca Ardealul si Vechiul Regat nu au o istorie comuna.» In iulie 2001, Liga Pro Europa organiza la Alba Iulia o masa rotunda – «Rolul Transilvaniei intr-o Europa a regiunilor» – la care participau si citiva dintre actualii memorandisti. Cu aceasta ocazie, Dl Gusztav Molnar impartasea publicului viziunea sa despre viitoarea Europa Centrala, alcatuita din «fragmente de tari» si in care ar putea fi inclusa si Transilvania. Idee din care reiese ca Transilvania va face parte din «noua» Europa Centrala, iar restul tarii din altceva, o zona geografica (si, desigur, culturala) deocamdata nedefinita. La rindul sau, copresedinta Ligii Pro Europa, D-na Smaranda Enache – numita de Emil Constantinescu in functia de ambasadoare, adica reprezentanta a statului – afirma ca «trebuie sa reflectam la o rearanjare a statului», adaugind ca Romania trebuie reformata (?) in conformitate cu standardele europene1 3.
Orice sinteza a discutiilor privind federalizarea tarii duce in mod inevitabil la o evidenta: ele pornesc sistematic si cu obstinatie de la statutul Transilvaniei. Chiar si Dl Simirad, ale carui idei de autonomie moldoveneasca si-au pierdut o parte din vigoare, poate fi considerat un plagiator al regionalistilor ardeleni. Acestia din urma si-au gasit in ideologia europeana un argument si un sprijin pentru a milita in favoarea revenirii la o Romanie feudala (Dl Ovidiu Pecican a subliniat necesitatea pastrarii anumitor autonomii istorice: Tara Oasului, Bania Craiovei, Tara Vrancei, etc.1 4). Aceasta Romanie, dotata cu o sumedenie de guverne regionale si parlamente provinciale – ceea ce, in viziunea memorandistilor, va elimina birocratia – va fi reconstruita politic «in consens cu principiile de baza ale constitutiei europene, in curs de elaborare». Asupra acestui punct, se cuvine sa atragem atentia autorilor ca daca tot si-au asumat sarcina titanica de a demonta o tara si a o remonta apoi «altfel», ar fi util sa se informeze in legatura cu evolutia modelului lor: constitutia europeana nu este nici pe departe «in curs de elaborare». Pur si simplu Gerhard Schröder si Jacques Chirac fac eforturi supraomenesti pentru a convinge opinia europeana ca un astfel de text legislativ este indispensabil. Dar cum adoptarea ei ar insemna un pas in plus pe calea pierderii suveranitatilor nationale, entuziasmul fata de acest demers e limitat. Dupa cum limitata e si increderea locuitorilor din tarile membre ale Uniunii Europene fata de entitatea supra-statala in care traiesc (49%). Acest procentaj minoritar nu exprima nimic altceva decit faptul ca Uniunea Europeana si-a pierdut legitimitatea si ca, daca existenta ei ar fi conditionata de organizarea unui referendum, ar trebui s-o vedem, pur si simplu, disparind. Teama, insa, de a se afla in fata unui rezultat negativ – asa cum s-a intimplat de mai multe ori in tarile scandinave sau, recent, in Irlanda – determina autoritatile comunitare sa refuze cu indaratnicie organizarea unui astfel de referendum, cu pretul unei grave limitari a democratiei. Acesta este straniul model pe care va fi asezata viitoarea Romanie federala! Cat despre entuziasmul romanilor pentru structurile comunitare, el este, in sine, o ilustrare a necunoaSterii acestor structuri.
Dincolo insa de preluarea fara discernamint a ideilor inoportune, frecventa dezbaterilor despre federalizarea Romaniei si amploarea pe care acestea o iau este, fara indoiala, simptomul unui rau ce s-a instalat in corpul societatii. Faptul ca minoritatea maghiara din Transilvania revendica un statut de autonomie – dar ce se va intimpla, in acest caz cu ungurii din Bucuresti? – nu are de ce sa mire. Ceea ce tulbura e usurinta cu care grupuri din ce in ce mai importante de romani isi insusesc aceasta revendicare si militeaza in numele ei. Imaginea pe care, inaintea actualilor memorandisti, au dat-o miscarile D-lor Simirad si Gherman este aceea a unei Romanii care poate nu tine cu tot dinadinsul sa se dezmembreze, dar nici nu stie daca mai vrea sa-si pastreze integritatea. Demersul de azi al intelectualilor de la revista P r o v i n c i a poate fi invinuit de agravarea confuziilor. El are, insa, meritul paradoxal de a scoate in evidenta adincile rani care mutileaza societatea, marile rupturi care o ameninta. Este rolul guvernantilor, oricare vor fi ei, sa asigure coeziunea nationala si integritatea teritoriala a tarii. Dar pentru aceasta nu trebuiesc promisiuni electorale nerespectate sau discursuri sterile, ci o politica inteligenta, eficace, ale carei rezultate sa dea poporului certitudinea ca Romania merita sa supravietuiasca si sa ramina intreaga.
Radu PORTOCALÅ
Note
1 Citat in Jean Nurdin, L’idée d’Europe dans la pensée allemande à l’époque bismarckienne, Berna, Ed. Peter Lange, 1980, p. 139.
2 Citate extrase din John Laughland, The Tainted Source, Londra, Ed. Little, Brown and Company, 1997, pp. 17-18.
3 Adolf Hitler, Libres propos sur la guerre et la paix, Paris, Ed. Flammarion, 1952.
4 Ibid.
5 Citate extrase din John Laughland, op. cit., pp. 13-30.
6 Adolf Hitler, op. cit., p. 317.
7 Pierre Hillard, «Requiem allemand sur l’Europe», in Géostratégiques, Nr. 4, aprilie 2001, Paris.
8 Franaois Saint-Ouen, L’Europe des régions, Centre européen de la culture / Actes Sud, 1995.
9 Charte européenne des régions frontalitres et transfrontalitres, Ed. ARFE, 1981, 1985.
10 Pentru ultimele trei paragrafe, v. Pierre Hillard, op. cit.
11 Balkans-Infos, aprilie 1997.
12 Citat in Michel Collon, Poker menteur, Bruxelles, EPO, 1998.
13 Ziua, 16 iulie 2001.
14 Ziua, 12 decembrie 2001.
Sursa: Ziaristi Online

Conf. univ. dr. G. D. Iscru

Naţiunea mea e lumea…/ Fără naţiunea mea nu e lume.” (Mihai Eminescu)

Crime politice împotriva naţiunilor lumii şi a Statelor naţionale, Suverane

După cercetări şi reflecţii îndelungate, cu valorificarea efortului similar al înaintaşilor dar şi ca reacţie la diversiunile interesate ale unor „doctrinari” ce-şi zic „moderni”, care pun naţiunea sub semnul vremelniciei, propovăduindu-i dispariţia într-un viitor previzibil, mai nou aceştia lansând şi „formula magică” pentru topirea naţiunilor, cu Statele lor naţionale, într-un „Imperiu global”, am subscris cu convingere la opinia celor mai avizaţi specialişti în domeniu; anume, că naţiunea etnică a fost, este şi va rămâne principala permanenţă a istoriei. I-am formulat şi o definiţie: „Naţiunea este o comunitate umană etno-lingvistică, sedentarizată pe un teritoriu al ei, cristalizată într-un îndelungat şi complex proces istoric în care şi-a constituit specificul naţional, „codul” său etic, spiritualitatea sa, şi-a afirmat identitatea şi suveranitatea naţională, toate acestea imprimându-i conştiinţa naţională, voinţa politică şi religioasă, suprem materializate în Statul naţional”. La noi, cea mai scurtă şi mai de suflet definiţie a naţiunii a dat-o ideologul paşoptist, Simion Bărnuţiu: Naţiunea - „întrânsa ne-am născut, ea este mama noastră”. Singura accepţiune a conceptului de naţiune este naţiunea etnică. Eminescu numeşte această naţiune: poporul istoric, fondator al Statului naţional. Altele - precum: „naţiunea politică”, mai nou „naţiunea civică” etc. - sunt invenţii ad-hoc pro-domo şi interesate în anularea conceptului ştiinţific - naţiunea etnică - şi chiar a principalei permanenţe a istoriei pe care acesta o desemnează.

Antichitatea a fost epoca în care s-au afirmat primele naţiuni iar prima naţiune, cu Statele ei naţionale, constituită în Europa, a fost naţiunea strămoşilor noştri reali - geţii, dacii, tracii, illirii -, naţiunea succesoare a poporului primordial - arienii/pelasgii -, naţiunea matcă în vatra „Vechii Europe”. Statul naţional, fiu al naţiunii, coordonatorul dezvoltării ei optime şi al apărării în faţa oricăror provocări şi primejdii, este un ansamblu de instituţii continuu perfectibile, acreditat de istorie ca organism politic ideal, devenit expresia politică a poporului suveran în epoca modernă, epocă în care egalitatea în datorii şi drepturi s-a impus ca un bun comun al tuturor cetăţenilor săi.

Cetăţeanul este stâlpul de susţinere al Societăţii moderne, al Statului modern. Lozinca: „drepturile omului” este o lozincă de sorginte ocultă, „plantată” de iluminaţii lui Weisshaupt în celebra „Declaraţie universală” a „Marii Revoluţii Franceze” din 1789 şi a fost destinată să ecraneze prioritatea, importanţa şi drepturile cetăţeanului în Statul modern în profitul străinilor şi apatrizilor, al „călăreţilor” pe meridiane. De atunci, lozinca a invadat discursurile politicienilor obedienţi Forţelor oculte şi incapabili să-i sesizeze destinaţia, a afectat politicile guvernelor ajunse în stare de obedienţă faţă de promotorii şi susţinătorii ei iar „ligile” „drepturilor omului” au împânzit lumea; mai nou au fost acceptate ca fiind „de utilitate publică” şi sunt finanţate de la buget. În Europa s-a înfiinţat chiar o Instanţă specială pentru apărarea „drepturilor omului”, CEDO, iar lideri ai multor State au acceptat cedarea Suveranităţii naţionale - atribut suprem şi inalienabil al naţiunii! - în beneficiul unui Superstat, „Centru de Putere”, numit „Uniunea Europeană”. Cedarea Suveranităţii României a avut loc în anul 2007.

La noi, cea mai clară exprimare privind perenitatea naţiunii, precum şi cea mai firească relaţie dintre naţiune şi Statul ei naţional le-a formulat Nicolae Iorga cu puţin timp înainte de a fi asasinat: Naţiunea - „ea nu se poate umili pentru totdeauna şi nu se poate nimici de nimeni de-a lungul sutelor de ani. [...] E lucrul primordial şi plastic. De la dânsa vine totul. Ea întinde Statul în ceasurile bune, în ceasurile rele îl resoarbe, îl ascunde în misterul ei sacru, până la o altă tresărire în afară, ca arborele ce-şi întinde vlaga în toamnă pentru o nouă primăvară”.[2] Iar cea mai puternică apreciere asupra specificului naţional şi a Statului naţional a dat-o poetul nostru naţional, Mihai Eminescu, cel mai naţionalist dintre români: „Chestiunea de căpetenie pentru istoria şi continuitatea de dezvoltare a acestei ţări este ca elementul românesc să rămâie cel determinant, ca el să dea tiparul acestei forme de Stat, ca limba lui, înclinările lui oneste şi generoase, bunul lui simţ, c-un cuvânt geniul lui să rămâie şi pe viitor norma de dezvoltare a ţării şi să pătrundă pururea această dezvoltare. Voim Statul naţional, nu Statul cosmopolit, nu America dunăreană. Voim ca stejarul stejari să producă, nu meri pădureţi”.

Prin resorturi vizibile şi invizibile naţiunea, ca maică sfântă a fiilor ei, le-a imprimat nativilor sentimentul sacru al naţionalismului şi datoria sacră ce izvorăşte din el, exprimate prin iubirea totală a acesteia, prin efortul propriu de consolidare a ei şi de apărare până la sacrificiul suprem dar şi un sentiment similar pentru toate naţiunile lumii, surorile naturale ale maicii sale. Şi numai prin naţionalism, astfel gândit şi simţit, se poate ajunge la adevăratul internaţionalism, bazat pe Dreptul naţiunii înaintea tuturor - principiul fundamental al Dreptului zalmoxian, Drept al primei naţiuni constituite pe bătrânul continent. Figurat vorbind, naţionalismul reprezintă blindajul din oţel special al fiecărei naţiuni.

Imperiile, în schimb, afirmate şi ele, primele, în Antichitate, clădite pe rapt şi jaf, deci pe nedreptate, n-au fost şi nu sunt State naţionale ci megaformaţiuni politice multinaţionale cu preocuparea permanentă de „topire” a naţiunilor cotropite în imensitatea spaţiului imperial. Le numim „istorice” pe cele de până la începutul secolului al XX-lea, când s-a trecut la faza neoimperialistă. Deci, clădite pe nedreptate, ca expresie a răului planetar, ele au fost şi sunt sortite, inevitabil, declinului şi căderii. Încă de atunci, din Antichitate, în efortul lor maladiv de expansiune şi jaf au ajuns să aspire la „statutul” de „Imperiu universal”. Tipic în acest sens a fost Imperiul Roman, Roma imperială, numită de contemporani „rădăcina tuturor relelor”. „Pax romana” a fost prima expresie de pace imperială, de cotropire, dominaţie şi jaf, lansată în istoria lumii. Iar când „mai marii” Romei imperiale au pornit ultima acţiune de acest gen, aceea de distrugere a Regatului lui Decebal, imperiul parcurgea o criză morală generalizată, peste care s-a suprapus o criză economico-financiară gravă, crize redate în opera lor de doi mari istorici romani contemporani cu împăratul Traian. Astfel, Cornelius Tacitus (54/51î.de Hs. – 120 d. Hs.) spune: „Romanii cei lacomi îşi înrobesc supuşii, jefuiesc, ucid… şi transformă totul în pustiu şi numesc aceasta pace”. Iar Titus Livius (59 î.de Hs. - 17 d. Hs.), cel mai de seamă istoric al Romei, relata cu tristeţe şi părere de rău: „Au decăzut mai întâi moravurile şi apoi oamenii din ce în ce mai mult până ne-au prăvălit în mocirlă, încât am ajuns în actualele vremuri, să nu mai putem nici îndura păcatele noastre, nici primi leacuri de îndreptare”.

Declinul şi prăbuşirea Imperiului roman le-a prezentat, magistral, în şase volume, englezul Edward Gibbon încă în secolul XVIII, „Secolul luminilor”. La trecerea în Evul Mediu, papa, capul Bisericii romano-catolice, interpretând subiectiv, pro-domo, Sfânta Scriptură şi, pe acest „temei”, arogându-şi calităţi sacre, proclamându-se infailibil iar Biserica „sa” „universală” şi „apostolică”, condusă de el în mod despotic însă, s-a străduit să-şi adjudece, operativ, „statutul” de Suveran universal, deţinător al întregii puteri religioase şi laice, divine chiar în raporturile cu pământenii. Îşi însuşea astfel „testamentul politic” al Imperiului Roman, acela de „Imperiu universal”. Îşi va confecţiona şi celebra tiară formată din trei coroane suprapuse, simbolizând puterea sa asupra lumii terestre, asupra celor subpământene şi chiar puterea Cerului, tiara având în vârf, deasupra unui Glob pâmântesc, crucea. Această triplă coroană (triregnum) se purta la evenimente speciale (de pildă la întronare). Primul a purtat-o papa Clement al V-lea (1305-1314) iar ultimul papa Paul al VI-lea în 1963, apoi nu s-a mai purtat. Vă amintiţi desigur de versul lui Eminescu din Scrisoarea a III-a: „Papa cu-a lui trei coroane puse una peste alta”.

La început, în confruntarea cu imperiul laic, constituit între timp, papa a trebuit să cedeze însă. Dar n-a renunţat la idee, considerând, desigur, că prin autoritatea spirituală a Bisericii „sale”, ca şi prin sacralitatea proprie, adjudecată, printr-un prozelitism perseverent, în ultimă instanţă prin asociere cu vreun aliat puternic sau cu mai mulţi, tot va ajunge cândva la mult râvnita suveranitate totală. Şi atunci, cedând - vremelnic! -, papa a sacralizat imperiul laic, menţinându-i numele de odinioară, nume de carieră epocală dar şi nume al locului în care se afla Biserica sa: „Sfântul Imperiu Roman” chiar dacă „de naţiune germană” - o expresie hibridă, generatoare de confuzii, pe lângă contradicţia evidentă dintre sacru (sfânt) şi răul personificat de imperiu. Şi papa s-a străduit continuu să facă din acest „Sfânt imperiu” „vârful de lance” al ofensivei proprii spre universalitate. A mai convins şi alte regate (maghiar, polonez) să i se alăture, proclamându-le, abuziv, „apostolice”, cointeresate şi ele să aibă un „spate” sacru şi care vor acţiona cu zel pentru obiective similare, pe seama vecinilor (vezi cazul „Uniaţiei” din Ardeal, 1699-1700). Şi astfel, prima mare ofensivă pentru obiectivul asumat, pornită sub aura sacralităţii, a fost declanşarea competiţiei medievale între imperiile „istorice” pentru a-şi impune, fiecare, orgoliul de „imperiu universal”, competiţie continuată şi în Epoca modernă pe seama naţiunilor europene şi - de ce nu? - extraeuropene. Aceasta, împotriva Imperiului Otoman, apărut între timp cu aceeaşi aspiraţie. Au fost, deci, sub argumentul sacru cunoscut (eliberarea Sfântului Mormânt), celebrele „cruciade”, 1096-1270, două secole de măcel inutil care a afectat serios evoluţia naţiunilor aflate pe traseul confruntării dintre competitori, obiectivul real fiind supunerea şi încorporarea la dublul „Sfânt imperiu” european a Răsăritului „schismatic”, aducător de mari venituri „la vârf” în caz de victorie. Prin obiectivul real urmărit şi prin jafurile practicate de „cruciaţi”, „cruciadele” ne apar ca o sinistră „uvertură” la căderea din mai 1453 a Constantinopolului, la căderea Imperiului Bizantin. Confruntarea a fost cu atât mai dăunătoare cu cât se constituia, în context, ca un fel de „contramigraţie” de la Vest la Est, „replică” la marea migraţie a barbarilor Asiei, abia încheiată. Iar ultima „cruciadă”, aceea „a copiilor”, a fost de un sadism şi o criminalitate fără egal. În timp, în confruntarea dintre imperii a intervenit şi ţarul Rusiei, care îşi arogase pentru capitala sa „statutul” de „a III-a Romă şi ultima”.

A doua mare ofensivă, tot mixtă şi tot „sacră” dar şi laică - alăturându-i-se, la concurenţă, şi alte Puteri -, s-a pornit împotriva naţiunilor extraeuropene. Şi aşa s-a ajuns la formarea marilor imperii coloniale, realizate cu sabia şi cu tunul dar şi cu nelipsitul cleric trimis să „sfinţească” şi să „civilizeze” pe „păgânii” locului. Această sinistră ofensivă a distrus, pur şi simplu, naţiuni întregi iar altora le-a frânat pentru mult timp evoluţia istorică firească, conchistadorii laici şi clerici procedând precum odinioară Imperiul Roman (vezi mai sus, Tacitus). Azi, încă, civilizaţia omenirii resimte dureros marile pierderi provocate de acestă ofensivă politică, militară şi… confesională, fie şi numai pe seama „indienilor” din America, cea numită ulterior latină. Şi în alte zone a fost la fel! Privitor la consecinţele Conquistei pentru autohtonii cuceriţi („indienii”), autorul citat concluzionează: „Cu zeii morţi, cu armatele lor distruse, cu rezistenţa zdrobită, cu cârmuirea pierdută, cucerirea a fost ceva mai mult decât o tragedie: pentru populaţia indigenă ea a fost un traumatism. Viziunea noastră asupra ei - observă critic şi autocritic autorul - este cea a învingătorului, aşa cum sunt aproape toate istoriile războaielor”.[2] Mai mult, adăugăm noi, elemente importante ale civilizaţiei acelor „indieni” sunt acum pierdute sau foarte greu de recuperat.

Aşa cum dureros este resimţită, azi, de către civilizaţia, cultura, ştiinţa mondială - şi va fi încă resimţită în perspectivă - distrugerea Statului geto-dac al lui Decebal de către Roma imperială, precum confirmă izvoarele istorice abordate profesional şi responsabil şi reflecţiile mai atente asupra lor. Concluzia autorului citat despre consecinţele Conquistei pentru „indienii” americani este valabilă şi pentru Dacia noastră edenică sub pustiul „păcii romane” în zona cucerită dar şi cu implicaţii mai extinse. Izvorul tezei false şi absurde a „romanizării Daciei”, cu „dispariţia” din istorie a strămoşilor noştri reali, traco-geto-dacii şi cu falsificarea identităţii noastre naţionale se află tot în acea „viziune a învingătorului”, servită, sub influenţe externe, de credulitatea, vinovată, a unor autori sau/şi de „mandatul” suprem vinovat al altora, dar şi de cedarea obedientă sau interesată, la fel de vinovată, a factorului politic de „ieri” şi de azi.

În Epoca modernă însă, la cumpăna dintre secolele alXIX-lea şi al XX-lea, lupta milenară a naţiunilor europene, la care s-au adăugat şi „răzvrătirile” din colonii pentru recuperarea suveranităţii şi identităţii, a aruncat imperiile „istorice” - aflate în neputinţa de a se reforma în spiritul epocii - în criza generală a sistemului imperial, criză reflectată, la scurt timp, prin căderea unor mari imperii „istorice” în contextul primului război mondial şi prin recunoaşterea, nolens-volens, la Conferinţa de pace (1919-1920), a „principiului naţiunilor”, cauza lor dreaptă: Suveranitatea naţiunilor şi constituirea sau reconstituirea Statelor lor naţionale, conform principiului fundamental amintit - Dreptul naţiunilor înaintea tuturor (vezi nota 5). Aceasta permitea, cu adevărat, Epocii moderne să se realizeze ca epocă a Suveranităţilor naţionale la nivel planetar. Or, când au înţeles bine această perspectivă, împătimiţii dominaţiei planetare au intrat în alertă maximă. Să ne oprim aici cu „periplul” prin timp al imperiilor „istorice”. Între timp, tot din Antichitate pornind şi tot sub aura sacralităţii, anumite Forţe - pe care, îndeobşte, din anumite motive, încă le numim oculte –, cultivând ideea propriei lor dominaţii planetare, cu deosebită abilitate au subminat imperii „istorice”, chiar le-au distrus când nu le-au putut aduce în stare de obedienţă, s-au infiltrat, planetar, în structuri şi suprastructuri, şi imperiale şi naţionale, cu convingerea că vor ajunge la un „modus vivendi” cu arogantele capete încoronate ale acestora – infiltrate familial şi discret „sponsorizate” -, urmărind, în consens, obiectivul comun care le preocupa deopotrivă: dominaţia planetară. Şi astfel, respectivele Forţe, creindu-şi şi două importante reţele de amăgire şi dominaţie planetară - masoneria, apoi comunismul –, s-au ridicat la tăria unui veritabil Imperiul mondial al Forţelor oculte şi al capitalului, imperiul „invizibil” însă (adică neproclamat dar prezent şi simţit, acut şi agresiv, peste tot!). De pe această poziţie au putut trata cu imperiile supravieţuitoare primului război mondial - „planificat” în acest scop! – o cârdăşie pe care îndeobşte o numim Conspiraţia neoimperialistă mondială, la „timona” căreia au trecut, rapid, „experţii invizibili”, având ca obiectiv reîncarcerarea naţiunilor lumii într-un uriaş imperiu numit, ceva mai târziu, în planul ei himeric, cu expresia eufemistică de „Imperiu global” condus de un Guvern mondial al împătimiţilor dominaţiei planetare. Plan himeric am spus, ca orice „plan” clădit pe lăcomie, perfidie etc, într-un cuvânt pe nedreptate şi fără a conştientiza că el exprima o culme a crimei politice împotriva naţiunilor, împotriva naturii, a voinţei lui Dumnezeu Însuşi - care iubeşte, deopotrivă, toate naţiunile lumii - şi a legităţii istorice, prin el Conspiraţia urmărind să dea viaţă … himerei! Himeric, fiindcă pertenerii cârdăşiei erau expuşi la mari riscuri proprii ţinând de o nouă şi inevitabilă reacţie decisivă a naţiunilor care, cum am spus, nu cu mult timp în urmă, după o luptă milenară aruncaseră imperiile „istorice” în criza generală de sistem imperial. „Miza” „Imperiului global” era însă prea mare, ca şi convingerea partenerilor, conduşi de „experţii invizibili”, că alianţa lor/cârdăşia le-a revigorat puterea; acestea - „miza” şi convingerea - făcându-i să considere că un nou efort de reîncarcerare a naţiunilor va duce la reuşită.

Iresponsabilitatea celor doi parteneri ai cârdăşiei, conduşi de „experţii invizibili”, s-a concretizat - în secolul al XX-lea şi la începutul celui următor, pe de o parte prin „perfecţionarea” doctrinei malefice a dominaţiei. Mai întâi, în varianta leninist-stalinistă, în fond masono-comunistă/bolşevică. Aceasta, în „deschidere”, ignorând datele istorice şi nesesizând utopia gândului şi a efortului, a lansat, cu pretenţii, argumente „ştiinţifice” şi a emis „postulate” privind dispariţia previzibilă a naţiunilor etnice. După care, în cadrul primului Imperiu totalitar comunist, U.R.S.S., prin două mari minciuni ale secolului dar şi prin forţă, comilitonii au reuşit reîncarcerarea naţiunilor fostului imperiu autocrat al ţarilor, expunându-le apoi „experimentelor socialiste” de „globalizare” şi chiar de distrugere în imensitatea imperiului. Reacţia celor oprimaţi a dus însă la primejdia unei explozii „de jos în sus”, cu consecinţe ce puteau fi imprevizibile. Atunci, „experţii invizibili”, cumpănind operativ, au decis o implozie, „de sus în jos”, pentru care deja pregătiseră „omul providenţial”. Şi astfel, în urma unei încrâncenate implozii a rezultat însă, conform „strategiei”, un… nou imperiu, pe care „experţii” l-au botezat, tot eufemistic, „Comunitate” de „State Independente” (C.S.I.); sau, cu ceva „aromă” etnică, „Federaţia Rusă”.

În paralel şi tot la acel început de secol al XX-lea, se începuse „lucrul” la o variantă de „rezervă” a doctrinei dominaţiei, la care s-a muncit trei decenii, discret şi mai ales secret, variantă pusă în operă după noua mare criză a celui ce-al doilea război mondial - şi el planificat! -, printr-o politică a „paşilor mărunţi”. Astfel că varianta doctrinară a fost exprimată, textual, abia în 2006, printr-o „Recomandare” a Consiliului Europei - megaformaţiunea politică realizată între timp -, document numit în cotidianul bucureştean „Ziua”, titrat pe prima pagină, „Recomandarea otrăvită”. În 2005, printr-un aşa numit, într-o formulare curioasă, „Tratat de Constituţie”, doctrinarii „Uniunii” postulaseră perspectiva formaţiunii respective - ba chiar mai mult, perspectiva întregului continent până atunci integral creştin -, atenţionând că tuturor celor care au „aderat” sau vor mai „adera” la acest Suprastat li se „oferă” în viitor o „Europă post-creştină”. Era firesc să te întrebi: oare cine va fi fost, „la vârf”, atât de bun „prieten” al creştinismului şi atât de influent de a introdus într-un preambul de Constituţie destinată Europei o asemenea perspectivă? Întrebare retorică.

În recomandarea din 2006 se lansa în sfârşit şi formula magică de topire a naţiunilor etnice, cu Statele lor naţionale în Superstatul „civic şi multicultural”, fără vreo culoare naţională, naţiunile etnice urmând a se transforma, repede-repede, în aşa-zise „naţiuni-civice”; adică, absolut tot împotriva naturii şi a legităţii istorice! Iar la noi s-au găsit, repede, propagandişti ai „Recomandării”, care s-au bucurat în continuare, de o carieră impresionantă. Şi cum în secolul XX se intrase, în forţă, într-o eră a metalimbajului, pentru această „topire” s-au nominalizat, eufemistic şi „treptele” fenomenului anunţat: „aderare”, „integrare”, „globalizare”, la capătul „scării” urmând a se deschide larg porţile „Imperiului global” pentru fostele naţiuni etnice - cu fostele lor State naţionale, foste suverane, devenite „civice”. Pentru „poporul de jos”, spre a-l convinge, intra în funcţiune metalimbajul despre fericirea care îl aştepta. Pe fond însă, „problema” urma a se rezolva, cum se mai procedase deja, cu ajutorul liderilor locali prin cointeresări şi motivări şi chiar prin şantaj. Se acumulase deja, în acest sens, „experienţă”, aşa cum procedeul a fost deconspirat încă din 2003 printr-o carte ştiinţifică, tradusă la noi în 2004, tăcută însă de media postdecembristă. La capătul demonstraţiei lor, cei doi autori ai cărţii citate formulau şi o previziune-avertisment privitoare la perspectiva acelei „mari amăgiri”:

Naţiunile ai căror lideri „aderaseră” la „Uniune” „deveniseră victimele uneia dintre cele mai mari prefăcătorii colective ale secolului al XX-lea, care din acest punct de vedere merită a fi aliniată lângă visele de autoamăgire ale comunismului. Mai curând, poate, iar nu mai târziu, fantezia marelui „proiect european” se va dărâma, biruită de realitate, distrusă de toate acele contradicţii pe care, în ambiţiile ei demente, n-a fost în stare să le prevadă şi pe care n-ar fi putut niciodată spera să le rezolve, dar va lăsa în urma ei distrugeri cumplite: un pustiu din care popoarele Europei vor avea nevoie de mulţi ani ca să se trezească iar la viaţă”[3] Toate acestea - privind ascensiunea Forţelor de dominaţie, până la „cuplarea” lor în amintita cârdăşie - le-am studiat atent şi le-am prezentat în economia aceleiaşi cărţi, din 2010.

În pofida şi a altor similare previziuni-avertisment, ulterioare, „marea amăgire” şi-a continuat drumul până când, peste nici un deceniu, „Uniunea” a intrat într-o criză – chiar dacă iniţial indusă, pentru a „tempera” unele „pusee naţionaliste” –, criză care i-a speriat pe „cei mari” ai „Uniunii”, căci aceasta a ajuns în pragul unei „explozii”, cum s-a exprimat unul dintre ei. Cum însă, acolo „sus”, direcţia spre „globalizare” era dată, după dezbateri operative s-a decis doar … schimbarea titulaturii: „Uniunea Europeană” să se numească „Statele Unite ale Europei”, după formula „americană” (U.S.A.). Formula mai fusese propusă şi în etapa interbelică, pe filieră masonică; altfel cum? La o „Federaţie europeană” gândise şi Hitler cu „echipa” lui, în etapa interbelică. Dar „formula” a eşuat pe „bătrânul continent” cu adânci rădăcini în istorie şi cu o civilizaţie milenară, iar Hitler şi ai lui, precum se ştie, au „capotat”.

Ne-am pronunţat în această chestiune prin două studii apărute în reviste care ne-au oferit şansa publicării: primul (a propos de „explozie”!), intitulat: A sunat ceasul? Al doilea (privind noua titulatură propusă), intitulat „Statele Unite ale Europei” - aceeaşi Mărie cu altă pălărie! Evident, noua titulatură n-a impresionat … criza, care a devenit megacriză şi nu dă semne de „vindecare”. Între timp apărea şi cartea d-lui general (r) Gheorghe Dragomir. Dar „sus”, la nivelul „Uniunii”, „la vârf”, ca şi la nivel planetar, „fraţii” obiectivului comun caută cu înfrigurare noi soluţii, unii mai diplomatice, expuse public în metalimbaj însă, ca fiind „calea cea dreaptă”, alţii mai tranşante pe ideea „federalizării Europei”, cu preluarea Puterii, în tot mai mare măsură, la „Centru” sub suveranitatea „aquis-ului” comunitar - pregătit de Jean Monet, părintele „Uniunii Europene” -, conform aranjamentelor pe care liderii autointitulatelor „clase politice” le-au luat la semnarea „aderării”, Suveranităţiile naţionale fiind deja „preluate” de amintitul Superstat european. „Mai marii” acestuia, în contextul megacrizei care nu dă semne de „vindecare”, în locul unei soluţii corecte, raţionale, fezabile pentru o Europă Unită - dar o Europă a naţiunilor suverane şi a Statelor naţionale independente! -, în schimb turează puternic motoarele „integrării” şi „globalizării” iar „fraţii” de peste ocean îi sprijină „doctrinar”, logistic şi nu numai. Liderii „noştri” se aliniază şi ei, disciplinaţi, pregătesc, în noua legislatură „revizuirea” Constituţiei şi noua regionalizare (ne amintim de cealaltă, cândva, sub presiunea celeilalte „Uniuni”, cea sovietică), acum încă o euro-regionalizare; în fapt, dezmembarea ţării, cum deja a fost sesizat pericolul. Primejdia cea mare este ca România însăşi să devină, poate, o „euroregiune de la Dunărea de Jos” sau vor găsi o altă „formulă” de disoluţie a Statelor naţionale printr-o mai ingenioasă euro-regionalizare.

Această lucrare contra naturii, contra legităţii istorice, vizează, cum s-a înţeles, însăşi fiinţa naţiunii - repetăm: naţiunea etnică, principala permanenţă a istoriei, „poporul istoric” (Eminescu), fondator al Statului naţional! - şi ea exprimă iresponsabilitatea autorilor pentru civilizaţia umană, pentru însăşi perspectiva vieţii pe Pământ şi reprezintă punctul culminant al unui serial de crime politice împotriva naţiunilor lumii şi a Statelor lor suverane. Aceasta, pe de o parte, spuneam mai sus. Pe de altă parte, iresponsabilitatea amintitei cârdăşii, deja intrată în era „capitalismului dezastrelor”, în practica vieţii curente s-a manifestat şi se manifestă prin aplicarea „doctrinei şocului” - un mecanism diabolic de rapt, dominaţie şi jaf -, în care ultima consolare pentru un lider neautentic, devenit obedient, cointeresat fiind, şantajabil şi şantajat, care a vândut „transfrontalierilor” activele economice şi resursele naţionale, în timp ce aşa numita „datorie suverană” prin împrumuturi înrobitoare a ajuns la cifre astronomice, poporul devenind sclav în propria sa ţară, dar în final liderul respectiv a conştientizat dezastrul, poate şi propria vinovăţie majoră, ultima replică a „mentorilor” săi străini către el este aceasta:

„Vrei să-ţi salvezi ţara? Atunci, vinde-o!”[4] Fără comentarii. „Doctrina şocului” s-a aplicat deja în multe ţări ale lumii în care echipele de „asasini economici” au racolat lideri neautentici, ajunşi obedienţi şi şantajabili; s-a aplicat şi în Rusia după „căderea” comunismului; s-a aplicat şi la noi şi se aplică în continuare în lume, într-o „suită” curentă de crime politice, „transnaţionalii” comportându-se cu autohtonii chiar mai rău decât s-au comportat conchistadorii europeni cu „indienii” din „teritoriile de peste mări”.

În concluzie, este, la nivel mondial, o situaţie limită, cea mai periculoasă din întreaga istorie a lumii. La noi, alături de demonstraţia din cartea noastră citată mai sus (vezi nota 12) şi de alte adevărate semnale de alarmă (cărţi, articole în presă, interviuri), alături de drama vizibilă a omului de rând, această situaţie limită o găsim concluzionată în cuvântul editorului, doamna Consuela Albu, în consens cu autorii, la o carte cu titlu imperativ: „« Aşa nu se mai poate! » s-ar fi numit această carte. Este laitmotivul ei, un strigăt de disperare a doi intelectuali, distinşi profesori universitari, faţă de realităţile dramatice ale ţării lor, dar şi de hotărârea de a întreprinde ceva pentru ca nenumăraţii români care s-au săturat de corupţie, demagogie, minciună, neruşinare, hoţie, murdărie de toate felurile, care s-au săturat să ţină capul plecat când se vorbeşte despre români şi România, să aibă o soluţie. Vă oferim această soluţie şi, aşa cum spun în multe rânduri autorii, stă în puterea dvs. s-o preluaţi şi să-i daţi viaţă. Noi suntem convinşi că se poate.”.

Pe cale de consecinţă, naţiunile etnice, cu Statele lor încă suverane (atât cât mai sunt suverane!), trebuie să iniţieze un mare efort de renaştere naţională, concertat planetar – căci primejdia este planetară! -, o nouă şi adevărată cruciadă mondială împotriva barbariei „moderne”, împotriva barbarilor „stilaţi” ai mileniului III, efort având ca obiectiv major desăvârşirea sintezei revoluţionare a omenirii în această Epocă modernă în care ne aflăm - Epoca suveranităţilor naţionale, menită să realizeze armonia socială, similară armoniei divine a Universului, pe temelia căreia să se poată implementa, în sfârşit, regimuri politice de democraţie reală, nu surogate ca până acum. Soluţia? Constituirea, la nivel naţional, a unor partide politice noi, radical deosebite de cele de până acum, cu membri ataşaţi total interesului naţional, oameni de caracter, integri şi fermi, consecvenţi pe direcţia obiectivului asumat, partide care să-şi asume efortul unei noi renaşteri naţionale, efort concertat planetar, în consens cu Forţele pozitive ale naţiunilor lumii, cu partidele similare ale acestora, astfel ca printr-o acţiune politică bine coordonată şi consecvent urmată să realizeze obiectivul asumat, depăşindu-se astfel situaţia limită existentă la nivel planetar şi naţional, în beneficiul civilizaţiei şi al păcii pe Pământ. Noi suntem convinşi că stă în înţelepciunea şi forţa naţiunilor lumii să realizeze acest obiectiv major.
————————————————
[1] „Neamul Românesc”/17 mai 1940.
[2] op, cit., p. 446.
[3] op. cit., p. 314.
[4] op. cit., p. 178.

ION COJA

Un principiu constituțional care trebuie formulat explicit

În Constituția și legislația României există numeroase prevederi privind drepturile minoritarilor etnici. Există chiar legi întregi care au drept scop să detalieze dreptul la identitate al minoritarilor. (Vezi Constituția, art. 6: „Statul recunoaște și garantează persoanelor aparținând minorităților naționale dreptul la păstrarea, la dezvoltarea și exprimarea identității lor etnice, culturale, lingvistice și religioase.”)

Majoritatea românească nu este subiect de drept în România

În general, în fiecare țară, pe lângă minorități, își duce existența și o majoritate etnică, cea care dă, de regulă, numele țării respective, precum și limba de stat, națională. La o lectură atentă, constatăm însă că în Constituția României, ca și în legile țării, nu există nici măcar o singură propoziție al cărei subiect să fie majoritatea românească! Nu există nici măcar o mențiune a acestei majorități! Vag, în Constituția României, s-ar părea că la românii majoritari se referă sintagma „ceilalți cetățeni” din art. 6, alineatul 2: „Măsurile de protecție luate de stat pentru păstrarea, dezvoltarea și exprimarea identității persoanelor aparținând minorităților naționale trebuie să fie conforme cu principiile de egalitate și de nediscriminare în raport cu ceilalți cetățeni români.” (s.n.)

Las deoparte caracterul „ilizibil” al acestui alineat, căruia îi putem da un înțeles, extrem de vag, numai prin deducție, iar nu și prin decodarea obișnuită a unui text. Și mai constat o dată, ca pe un paradox, ca pe o bizarerie nefirească, că despre majoritatea etnică nu se face nicio referire în legile românești, inclusiv în legea supremă: Constituția! Majoritatea românească nu este subiect de drept în România!

Nu cunosc legile și constituția din celelalte țări europene, dar sunt gata să pariez că pretutindeni situația este aceeași, dacă nu în toate, măcar în majoritatea statelor europene. Consider așadar că avem de-a face într-adevăr cu o anomalie. Că nu este firesc să vorbim despre drepturile și obligațiile minoritarilor, fără să identificăm deopotrivă care sunt drepturile și obligațiile persoanelor care aparțin majorității etnice, naționale. Este lucrul cel mai firesc din lume să vorbim despre drepturile și obligațiile tuturor comunităților care alcătuiesc, ca părți componente, întregul care se numește populația unei țări, națiunea respectivă. Dacă avem legi și prevederi constituționale pentru minoritarii etnici, trebuie să avem asemenea prevederi și pentru majoritarii etnici.

Iată ce Constituție și legislație ce avem!

Semnalând această anomalie unor colegi, aceștia mi-au răspuns mai întâi prin observația că se subînțelege existența majorității, că, deși nu este subiect de drept, deși nu este menționată expressis verbis, existența acestei majorități se deduce din numele țării și al limbii de stat. Se subînțelege ca reper în mai multe prevederi. O fi așa, dar e prea puțin totuși ceea ce se subînțelege din textul Constituției actuale- Subînțelesul nu poate fi izvor drepturi, de legi.

Se spune că legile Țării nu recunosc și nu acordă minoritarilor „drepturi colective”, ci numai drepturi personale, individuale. Este o naivitate să spui că minoritarii nu au drepturi colective. Ei nu au drepturi politice sau, mai corect, nu ar trebui să aibă drepturi colective politice, fiindu-le suficiente drepturile colective culturale, religioase, lingvistice etc., în vederea conservării - „păstrării” - și dezvoltării identității etnice. Nu este clar ce poate să însemne „dezvoltarea identității etnice”. În cazul României, care a legiferat prezența necondiționată în Parlament a unui reprezentant al fiecărei minorități etnice, este clar că în felul acesta se acordă drepturi politice colective! Drepturi care vizează ca întreg, ca entitate, fiecare comunitate etnică în întregul ei… cu excepția maghiarilor care nu au un asemenea reprezentant în grupul parlamentar al minorităților. Maghiarilor li s-a permis să-și facă un partid propriu, constituit pe criterii etnice, dar dacă U.D.M.R. nu va reuși să treacă pragul electoral la una din viitoarele alegeri, minoritatea maghiară, cea mai numeroasă din Țară, va rămâne fără reprezentant în Parlament. Vor fi reprezentați italienii și polonezii din România - o mână de oameni, dar nu și maghiarii.. Iată ce Constituție și legislație ce avem!

Situații nefirești, care sfidează orice urmă de democrație

Dacă fiecare minoritate este reprezentată în Parlament, prin reciprocitate nu cumva ar trebui să-i asigurăm și majorității etnice o prezență în Parlament corespunzătoare, proporțională cu ponderea majorității la ultimul recensământ? Pentru majoritatea românească nu există însă nicio prevedere care să-i ia în considerație pe români, pe etnicii români, ca entitate, ca posibil subiect sau obiect al legilor. Nici ca sumă de indivizi, de persoane, nici ca întreg omogen, ca entitate cu o anumită identitate etnică distinctă și inconfundabilă! Cu interese comune vitale și specifice!

Desigur, ar fi interesant să vedem de ce s-a ajuns la această situație. Trecem însă peste acest aspect, ca și peste altele, nu putem epuiza subiectul acesta în toată complexitatea sa. Cu gândul la viitor, la ce ne așteaptă, la ce avem de făcut, ne vom mulțumi să vedem cum punem capăt acestei situații nefirești, care sfidează orice urmă de democrație. Înainte de a ne gândi la o strategie prin care să-i convingem pe parlamentari și clasa politică de necesitatea urgentă a remedierii acestei situații, este necesar să dezvăluim miezul problemei, să vedem care ar putea fi, în mare, drepturile și obligațiile specifice majoritarilor. Și vom spune din capul locului că principalul drept al majoritarilor este, ca și în cazul minoritarilor, dreptul la identitate, la ceea ce are mai specific și mai de preț această entitate. Și afirm că elementul principal care definește majoritatea etnică din orice stat, din orice țară, este însuși statutul de populație majoritară, de grup etnic definitoriu pentru un teritoriu statal.

Cu alte cuvinte, cuvinte preluate din textul Constituției, grupul etnic majoritar are și el dreptul la păstrarea, dezvoltarea și exprimarea statutului său de populație majoritară. Prin reciprocitate, minoritarii au datoria, obligația de a-și păstra statutul de minoritari. De a nu aspira la alt statut, care ar uzurpa statutul majorității.

Românii se pot înregistra în Analele lumii cu una dintre cele mai vechi statalități neîntrerupte din Europa

S-ar putea spune că protecția majorității este o lege ne-scrisă, în termenii propuși de politiologul francez Jules Monnerot. Există astfel de legi. Legi care funcționează prin tradiție și prin sub-înțelegere, așa cum funcționează, bunăoară, și cele două legi ale suveranității franceze care lipsesc din textul Constituției galice. Sunt prevederi atât de importante și atât de definitorii încât toată lumea le cunoaște, le sub-înțelege și le acceptă ca pe niște axiome. În cazul Franței, ar fi vorba de prevederile pe care românii le-au introdus în primul articol de Constituție: „România este stat național, suveran și independent, unitar și indivizibil”. Așadar, în mod surprinzător la prima vedere, aceste prevederi considerate de români că de la ele trebuie să înceapă Constituția unei țări, lipsesc din Constituția Franței. În formularea lui Monnerot, ar fi vorba de „l’intégrité du patrimoine (donc du territoire) national et la non-subordination de la volonté nationale à une volonté extérieure”.

De ce lipsesc aceste prevederi din Constituția Franței? Pentru motivul binecuvîntat că Franța a trecut prin altă experiență istorică. De aproape un veac, nimeni acum nu a mai formulat pretenții teritoriale asupra Franței și nici nu s-a atentat serios la suveranitatea sa națională. România însă a fost pusă de mai multe ori la zid, de mai multe ori teritoriul național românesc a fost tăiat felii și împărțit între mai marii istoriei de prin părțile noastre. La fel, în aceleași împrejurări, suveranitatea României a fost serios dijmuită, dar niciodată anulată complet, astfel că românii se pot înregistra în Analele lumii cu una dintre cele mai vechi statalități neîntrerupte din Europa: din secolul al XIII-lea, al XIV-leapână azi!)

Trăim de câteva decenii sub teroarea de a nu fi acuzați de rasism, șovinism, anti-semitism

Cum poate fi definită la volonté nationale - voința națională, altfel decât ca voința majorității? Și ce se întâmplă cu suveranitatea națională, ce sens mai are aceasta, atunci când statutul etnic al majorității se modifică, când majoritatea încetează a mai fi franceză? Nu se constituie oare o nouă voință, deloc exterioară, care își va subordona voința națională, o va reformula? Iar faptul că această voință nu va fi exterioară, ci foarte… interioară, nu va face legală și constituțională uzurparea voinței naționale odată cu pierderea de către etnicii franțuzi a statutului de componentă demografică majoritară?

Este puțină neclaritate în aceste întrebări, în felul cum punem problema. Această neclaritate, care se transmite în toată legislația europeană în materie, vine de la ezitarea și sfiala legiuitorului de a defini în termeni clari cuvîntul cheie: național. Trăim de câteva decenii sub teroarea de a nu fi acuzați de rasism, șovinism, anti-semitism etc. Mai nou, se vehiculează și acuzația de naționalism… Lăsăm de ani buni ca funcționarea legii să se bazeze mai mult pe inerție, pe cutumă, pe „sub-înțelesuri”. Fără să băgăm de seamă că se acumulează în spatele acestor cuvinte vagi - și mai ales în „amontele” cuvintelor nerostite, o tensiune și o realitate demografică copleșitoare, explozivă!

Credem că în lumea în care trăim azi și mai ales în cea de mâine nu ne mai putem permite o constituție romantică, în care ce este mai important să rămână ne scris (non écrit), la latitudinea bunei credințe și a bunului simț cetățenesc. Nu mai trăim de mult într-o Europă în care onoarea și respectul angajamentului verbal să fie mai presus de orice, mai presus de interese sau alte comandamente. N-ar fi rău să vedem de la ce ni se trage această pierdere, această de-clasificare a ființei noastre, dar nu cred că de pe lista cauzelor care au produs acest dezastru moral și instituțional poate lipsi propaganda deșănțată și iresponsabilă a drepturilor, în detrimentul asumării senine a obligațiilor și a îndatoririlor cu care te încarcă condiția umană, norocul de a te naște om! De a te naște franțuz sau român!…

Este cazul să fie identificate toate aceste legi ne-scrise, non écrites, pentru a fi cu grijă introduse în textul constituțional spre a-l face pe deplin univoc și pentru totdeauna valabil. Scripta manent!

„Chestiunea de căpetenie pentru istoria şi continuitatea de dezvoltare a acestei ţări este ca elementul românesc să rămâie cel determinant… “

Cred că este corectă și inspirată identificarea acestei categorii: prevederi ne-scrise! Legi ne-scrise!… Prevederi care sunt atât de firești, de naturale, încât nu le mai pomenești în scris! O asemenea lege a funcționat dintotdeauna și pretutindeni privind regimul populației majoritare, statutul acesteia! Iar Jules Monnerot ar fi putut identifica și această lege nescrisă, dar respectată cu strictețe până acum: În Franța suveranitatea aparține majorității etnice franceze, și este exercitată în folosul acesteia, în scopul primordial de a se prezerva și spori această majoritate, căreia i se datorează cel mai mult din istoria și avuția Franței.

Sau, în termenii expliciți și mult mai inspirați ai lui Mihai Eminescu, enunțați în urmă cu un veac și jumătate aproape, „Chestiunea de căpetenie pentru istoria şi continuitatea de dezvoltare a acestei ţări este ca elementul românesc (respectiv francez, italian, german, olandez etc., paranteza noastră) să rămâie cel determinant, ca el să dea tiparul acestei forme de stat, ca limba lui, înclinările lui oneste şi generoase, bunul lui simţ, c-un cuvînt geniul lui să rămâie şi pe viitor norma de dezvoltare a ţării şi să pătrundă pururea această dezvoltare.”

Tiparul vieții de stat și norma de dezvoltare a țării

Putem încerca o reformulare generalizatoare:
Chestiunea de căpetenie pentru istoria și continuitatea de dezvoltare a unei țări este ca elementul majoritar să fie și să rămână cel determinant, el să dea tiparul vieții de stat și norma de dezvoltare a țării. Credem că acest principiu constitutiv, formulat în urmă cu un veac și jumătate, este azi deosebit de actual. Dureros de actual pentru multe state europene. În momentul de față este foarte probabil că nimeni în Franța, dintre francezii etnici, nu ar avea ceva de zis împotriva acestui principiu, împotriva înregistrării sale ca atare în textul Constituției. Dar dacă nu este înscris acum, peste două generații acest principiu s-ar putea să intre în contradicție cu însăși realitatea demografică, iar înscrierea sa în textul Constituției franceze n-ar mai fi posibilă. Cu alte cuvinte, dacă acest principiu este just, el trebuie înscris în Constituție cât mai repede posibil pentru a produce efectele legislative care se impun! Mai târziu va fi prea târziu!…

Menținerea planetei in statu quo nunc est

În condiții normale, minoritarii aparțin unei etnii care, în altă țară, în alt stat, este etnia majoritară. Respectul minoritarilor față de statutul de populație majoritară este în beneficiul fiecărei etnii, în măsura în care, în chipul cel mai firesc, fiecare grup etnic minoritar menține o relație specifică, aparte, cu țara în care etnia respectivă este majoritară. Deocamdată nu luăm în discuție situația excepțională a minoritarilor fără „țară mamă”. Echilibrul planetar credem că are azi nevoie de această reglementare internațională: menținerea planetei in statu quo nunc est - în starea de acum. Epoca modernă, contemporană, consemnează o anumită repartiție a statutului de minoritate și majoritate etnică. Fiecare țară cu populația ei majoritară și cu minoritățile ei etnice. Consevarea acestei stări credem că este una din condițiile stabilizării politice a planetei, una din condițiile instaurării pe planetă a unui climat de încredere și pace între popoare și țări! Este neîndoielnic, justă, ideea că avem dreptul, respectiv obligația, de a menține starea actuală, repartiția pe planetă a statutului de populație majoritară sau minoritară. În caz contrar nu facem decât să semănăm vrajba și confruntarea între oameni.

În câteva state europene, masa emigranților a ajuns să pună în cumpănă statutul de populație majoritară al populației gazdă

De câteva generații, drepturile omului și ideea de egalitate au făcut o treabă bună pe această planetă. Se poate spune că progresul societății umane a reclamat acțiunea acestor principii, recunoașterea și cultivarea lor. Însă, ca orice lucru pozitiv, principiile respective au și ele un revers negativ, au limite imposibil de ignorat. Acest revers este vizibil prin câteva consecințe produse, care n-au fost totdeauna cele mai dorite. Un bun exemplu în acest sens îl prezintă fenomenul migrațiilor moderne, care, deși nu se produc în masă, au totuși în final acest caracter, caracter de masă, cu efect destabilizator, creind premizele apariției unor stări conflictuale imposibil de evitat și controlat în viitorul apropiat. Dreptul la liberă circulație, la întregirea familiei, și alte drepturi, deși au fost acordate și recunoscute numai fiecărei persoane în parte, ca drepturi individuale ale Omului, prin cumulare au creat efecte de masă, la nivelul „ginților”, al popoarelor și națiunilor. Cazul câtorva state europene, în care masa emigranților a ajuns să pună în cumpănă statutul de populație majoritară al populației autohtone, al populației gazdă. Evident, nu acesta a fost scopul urmărit de „gazde” atunci când, cu toată generozitatea, chiar dacă și cu anumite interese imediate, au deschis larg porțile țării pentru emigranți.

Nu intrăm în detalii pentru a nu pierde din vedere firul principal al narațiunii noastre. Acest fir ne duce la situația demografică actuală din anumite țări - nu numai europene, care se confruntă cu o schimbare neașteptată a structurii demografice, structură care evoluează spre o răsturnare a raportului dintre majoritari și minoritari. Majorități etnice cu o vechime istorică de sute de ani, de „dintodeauna” majoritari în spațiul geografic dat, se văd în pragul capotării, al pierderii acestui statut. Nu discutăm cauzele. Sunt multiple și nu ușor de identificat. Credem că este suficient, deocamdată, pentru punerea problemei, pentru lansarea ei în conștiința publică, să constatăm și să nu uităm că principalul efect al acestei emigrații este adâncirea stării de înapoiere culturală și economică a țării din care pleacă emigranții! Atrași de luminile civilizației occidentale, au plecat într-acolo de regulă indivizi întreprinzători, capabili să facă față exigențelor Apusului. În felul acesta s-a produs o veritabilă hemoragie în sânul comunităților părăsite de emigranți, o scădere calitativă (sic!) a potențialului uman din aceste comunități. Ceea ce face ca decalajul dintre țările bogate și țările sărace să crească mereu, chiar prin contribuția persoanelor care pleacă din țările sărace în țările bogate. Ceea ce, în mod evident, nu poate fi considerat un scop, o țintă, ci un efect nedorit, care se cere corectat. Alături de alte efecte.

Carta Drepturilor Omului nu poate fi aplicată decât împreună cu Carta Obligațiilor Omului

Un model firesc(sic!) al emigrației îl oferă românii și alți est-europeni din secolul al XIX-lea care „au dat năvală” în Occident, în Franța și Germania îndeosebi, de unde însă majoritatea s-au întors în țara de baștină pentru a contribui la ridicarea nivelului de civilizație al propriei țări. Este regretabil să constați că foarte puțini emigranți afro-asiatici din zilele noastre urmează acest model. Probabil că mulți nici nu-l cunosc. Nici nu le trece prin minte că, pe lângă drepturile de care beneficiază în țara gazdă, ar putea exista și niște obligații față de țara în care s-au născut. Probabil că cea mai îndreptățită să facă educația acestor obligații ar fi trebuit să fie comunitatea internațională, organismele acesteia.

Credem că nu este târziu să se îndrepte această situație, ba chiar ni se pare că remedierea situației este reclamată de spiritul și perspectiva globalizării, de care se face atâta caz. Să ne înțelegem de la bun început ce vrem să obținem prin globalizare. Dacă vrem să globalizăm bunăstarea și buna înțelegere, nu putem ignora perspectiva deschisă mai sus. În termeni mai clari și mai cuprinzători, considerăm că „religia” drepturilor omului este lacunară, incompletă și devastatoare în ultimă instanță dacă nu este trăită împreună cu „religia” mai veche a obligațiilor cu care te încarcă condiția umană. Așadar, Carta Drepturilor Omului nu poate fi aplicată decât împreună cu Carta Obligațiilor Omului, a Îndatoririlor sale.

Propaganda drepturilor omului a devenit un instrument de presiune asupra „Cetății”

De asemenea, s-a mai comis o greșeală, un exces, în aplicarea drepturilor Omului! Aceste drepturi, ale individului, nu pot fi concepute decât în strânsă corelare cu Dreptul Gintelor, cu drepturile popoarelor. Trebuie conștientizată, asumată, discutată și rezolvată de principiu contradicția ce se ivește destul de des între individ și societate sub forma de contradicție dintre drepturile Individului și drepturile Cetății. Recunoști dreptul la libera circulație a individului, dar acest drept nu poate ignora dreptul Cetății de a-și proteja populația majoritară ca populație majoritară, întemeietoare, istoricește constituită, cu continuitate etc., etc. În antichitatea greacă acest drept era cunoscut ca Primatul Cetății! Nu a fost niciodată contestat! Ci doar uitat, în ultimele decenii…

Ca măsură de prevedere, dreptul la liberă circulație asigură numai dreptul individului de a părăsi orice localitate sau orice stat în care s-ar naște ori s-ar afla. Dar individului nu i se recunoaște dreptul de a decide în mod unilateral în ce țară și localitate se stabilește. În mod „ne-scris”, aș zice, se recunoaște fiecărui stat dreptul de a decide pe cine primește în interiorul hotarelor sale. Numai că propaganda drepturilor omului a devenit în ultimii 50 de ani un instrument de presiune asupra „Cetății” atât de puternic încât un număr extrem de mare de persoane „ne-dorite” , „neinvitate”, au reușit totuși să pătrundă în Cetate și să-și perpetueze prezența intra muros, practic eternizând-o. O prezență ilegală și ilegitimă, dar, cu toate acestea, greu de eliminat. Se opun sistematic activiștii drepturilor omului.

Mai târziu va fi prea târziu!

În momentul de față este foarte probabil că nimeni, în Franța, dintre francezii etnici, nu ar avea de zis ceva împotriva acestui principiu, să fie înscris ca atare în textul Constituției. Chiar dacă unii ar aprecia că este vorba de o lege care poate să rămână în continuare ne-scrisă. Dar dacă nu-l scriem acum, peste două generații acest principiu s-ar putea să intre în contradicție cu însăși realitatea demografică, iar înscrierea sa în textul Constituției franceze n-ar mai fi posibilă. Ar fi caducă(sic!), tardivă și fără efect! Cu alte cuvinte, dacă acest principiu este just, el trebuie înscris în Constituție cât mai repede posibil pentru a produce efectele legislative care se impun. Mai târziu va fi prea târziu!

Procesul emigrării trebuia planificat și proiectat nu pentru a dez-europeniza Europa, ci pentru a extinde valorile europene

De mai mulți ani am intrat într-o epocă istorică nouă din perspectiva drepturilor omului: epoca în care încep să se vadă tot mai clar efectele nescontate de cei care au aplicat cu entuziasm drepturile Omului, ca pe un panaceu al problemelor social-politice. E foarte posibil că, dacă și-ar fi putut imagina aceste efecte, propovăduitorii și activiștii drepturilor Omului ar fi luat distanța cuvenită și ar fi fost mai puțin insistenți, mai puțin zgomotoși. Indiferent care este etiologia acestor efecte extrem de dăunătoare, contracararea lor se impune cu maximă urgență. Nu va fi un proces ușor, rapid și fără mari riscuri și dureri!

Emigrația în Occident era desigur/probabil necesară, dar în anumite limite și cu o finalitate anume: emigranții să se întoarcă la un moment dat în țara proprie spre a o ridica din sărăcie, din înapoiere. Emigranții trebuiau cuprinși într-un program global de ridicare a nivelului de civilizație planetar.
Procesul emigrării trebuia planificat și proiectat cu altă menire, nu pentru a dez-europeniza Europa, ci pentru a extinde Europa, valorile europene!

Omogenizarea planetară, sub toate aspectele

Căci se pune și această întrebare: a existat o planificare a emigrației care se produce după al II-lea Război Mondial? În ce măsură a funcționat asemenea planificare și cu ce finalitate? Situația de azi și cea care se ivește la orizontul viitorului apropiat a fost și ea prevăzută, planificată, scontată? Întrebări importante, pe care le lăsăm pentru altă dată.

Semnalez însă o ciudată contradicție în concepția globaliștilor despre minoritățile etnice, versus națiunile majoritare din statele naționale. Se afirmă cu fiecare ocazie un sprijin călduros și fratern pentru minoritari, ceea ce ni se pare normal. În numele globalizării, al societății „deschise”, se preconizează însă o „fluidizare” a frontierelor până la dispariția acestora, diminuarea atributelor suveranității naționale, crearea de instituții și structuri politice supranaționale, care preiau sarcinile guvernelor naționale. Nici nu se face un secret din scopul urmărit: omogenizarea planetară, sub toate aspectele! Adică, în termeni mai realiști, mai exacți, poate, uniformizarea. Este încurajat metisajul rasial sau inter-etnic, societatea „multi-culturală”, lipsită de o identitate națională inconfundabilă. Se lucrează cu pasiune la „religia unică a viitorului” pentru întreaga planetă! Iar înainte de a se ajunge la această religie, ateismul este susținut cu varii strategii discrete! Moda este tot mai mult aceeași la scară planetară. Și nu numai moda vestimentară.

Primatul Cetății și al Gintei!

Cu alte cuvinte, în interiorul fiecărui stat establishmentul planetar (sic!) încurajează și chiar impune uneori, peste voința autorităților naționale, conservarea diversității lingvistice, culturale, religioase, a minorităților etnice. Iar pe plan global, diversitatea nu mai este văzută ca o valoare, ci este subminată, descurajată, deservită prin instituțiile supra-naționale. Se lucrează în chip deschis și organizat împotriva tuturor „naționalismelor”! Această contradicție pare să ne dezvăluie o strategie extrem de rafinată și de perversă: încurajarea minoritarilor are ca efect și slăbirea statutului de majoritar, a coeziunii naționale, în virtutea dreptului de a fi diferit! Se produce o atomizare a societății naționale. Inclusiv tendințele separatiste sunt încurajate, iar dacă acestea nu sunt destul de puternice, se inventează sau se impune nevoia de regionalizare a teritoriului național. Rezultă astfel segmente politice mult slăbite, incapabile să opună o rezistență serioasă la procesul de globalizare, de uniformizare a planetei, a omenirii! Acest efect, care este în mare măsură un efect urmărit, planificat, scontat, nu ne poate lăsa indiferenți. Dacă cumva cădem de acord că nu aceasta este înfățișarea viitoare a planetei care corespunde viziunii noastre, atunci trebuie să acționăm cu fermitate și fără nicio întârziere. Iar acțiunile noastre să le subordonăm principiului enunțat: Primatul Cetății și al Gintei!

Începutul s-a făcut deja, în mod intuitiv aplicându-se acest principiu, fără ca el să fie în-scris sau recunoscut ca atare. S-a aplicat în câteva țări africane, a căror identitate a fost amenințată de prezența unui contingent mult prea numeros de „albi”. S-a aplicat după 1990 în țările baltice, unde efectele sovietizării, ale rusificării, au fost contracarate și în parte diminuate prin legi care au anulat egalitatea între cetățeni, introducându-se o serie de măsuri care i-au discriminat pozitiv pe localnici, pe autohtoni.

Protecția autohtonilor este un slogan, o formulă care ar putea fi luată în seamă în ordinea de idei de mai sus. Mai ales când autohtonii mai sunt încă majoritari, căci, în multe țări, autohtonii nu mai sunt majoritari. De la caz la caz trebuie văzut în ce măsură mai pot fi ajutați acești autohtoni să-și revină la statutul de componentă etnică și demografică majoritară, principală!

În regim de urgență trebuie examinată situația din țările occidentale, din țările democratice, care au atras un număr prea mare de emigranți și au ajuns astfel într-o situație neverosimilă: sunt într-un declin demografic al componentei autohtone care pune în discuție păstrarea caracterului de populație etnic majoritară.

Drepturile Omului, trebuiesc subordonate drepturilor Gintei, ale Neamului, ale Națiunii!

Nu considerăm reușită stratagema încercată în statele vest-europene cu țiganii: li s-a oferit fiecărui țigan o sumă de bani ca să se întoarcă în țara de origine. Țiganii și-au însușit banii, dar de întors s-au întors tot în Vestul Europei. Se pierde din vedere că, de bine, de rău, țiganii sunt o populație destul de veche în Europa. Nu prezența țiganilor pune în pericol statutul de populație majoritară al olandezilor sau francezilor! Țiganii, mai exact spus o minoritate dintre țigani, produc mici evenimente cu caracter penal, mici inconveniente, lipsite de consecințe istorice. Li se dă prea mare atenție și autoritățile, inclusiv cele legiuitoare, pierd din vedere „primejdia de moarte” pe care o reprezintă emigranții afro-asiatici, în marea lor majoritate musulmani.

Dacă țări impozante, ca India sau China, au legiferat controlul demografic, punând pe plan secundar drepturile omului, ale individului, statele europene ar trebui să ia aminte că se cramponează într-o ideologie depășită, a drepturilor omului, puse mai presus de orice! O ideologie care a devenit sinucigașă. Aceste drepturi ale Omului, trebuie urgent subordonate drepturilor Gintei, ale Neamului, ale Națiunii!

Etniile, națiunile, fac parte din policromia și polifonia Lumii

„Națiunea este o unitate evolutivă” - spunea un marele biolog Arthur Keith. Este așadar rodul Creației, sSau, dacă vreți, rezultatul unei evoluții naturale, care încununează principiul parmenideic al diversității. Dar națiunea este o unitate numai cu condiția omogenității etnice. Nu este rasism - cum s-ar putea să ne catalogheze niscai profesioniști ai vorbelor goale, fără acoperire, nu este rasism să afirmi dreptul etniilor de a-și prezerva identitatea și existența, de a evita metisajul și creuzetul etnologic în care vor să le aneantizeze activiștii globalizării. Ai clonării și uniformizării universale. Etniile, națiunile, fac parte din policromia și polifonia Lumii, a Universului! Este operă Dumnezeiască. Desființarea lor este vis străvechi diavolesc!

Avem deci, încă o dată, ca oameni, ca omenire, de ales între cele două căi: a Domnului sau a Ne-Curatului. Cei care au ales deja, mai au timp să-și revină. Doi-trei ani! Nu mai mulți!

Mircea Eliade

Mircea Eliade (n.13 martie 1907, la Bucureşti – d. 22 aprilie 1986, la Chicago). Scriitor, filozof şi istoric al religiilor, Mircea Eliade a fost profesor la Universitatea din Chicago din 1957, titular al catedrei Sewell L. Avery din 1962, naturalizat cetăţean american în 1966, onorat cu titlul de Distinguished Service Professor. Autor a 30 de volume ştiinţifice, opere literare şi eseuri filozofice traduse în 18 limbi şi a peste 1200 de articole şi recenzii cu o tematică extrem de variată şi bine documentate. Fără a lua în calcul jurnalele sale intime şi manuscrisele inedite, opera completă a lui Mircea Eliade ar putea fi curinsă în peste 80 de volume.
În textul pe care vi-l prezentăm, veţi găsi numeroase similitudini cu situaţia actuală a statului şi a poporului român. (Redacţia)

Imoralitatea clasei conducătoare românesti, care deţine „puterea” politică de la 1918 încoace, nu este cea mai gravă crimă a ei. Că s-a furat ca în codru, că s-a distrus burghezia naţională în folosul elementelor alogene, că s-a năpăstuit ţărănimea, că s-a introdus politicianismul în administraţie şi învăţământ, că s-au desnaţionalizat profesiunile libere - toate aceste crime împotriva siguranţei statului şi toate aceste atentate contra fiinţei neamului nostru, ar putea - după marea victorie finală - să fie iertate. Memoria generaţiilor viitoare va păstra, cum se cuvine, eforturile şi eroismul anilor cumpliţi 1916-1918 - lăsând să se aştearnă uitarea asupra întunecatei epoci care a urmat unirii tuturor românilor. Dar cred că este o crimă care nu va mai putea fi niciodată uitată: aceşti aproape douăzeci de ani care s-au scurs de la unire. Ani pe care nu numai că i-am pierdut (şi când vom mai avea înaintea noastră o epocă sigură de pace atât de îndelungată?!) - dar i-am folosit cu statornică voluptate la surparea lentă a statului românesc modern. Clasa noastră conducătoare, care a avut frânele destinului românesc de la întregire încoace, s-a fãcut vinovată de cea mai gravă trădare care poate înfiera o elită politică în faţa contemporanilor şi în faţa istoriei: pierderea instinctului statal, totala incapacitate politică. Nu e vorba de o simplă găinărie politicianistă, de un milion sau o sută de milioane furate, de corupţie, bacşişuri, demagogie şi şantaje. Este ceva infinit mai grav, care poate primejdui însăsi existenţa istorică a neamului românesc: oamenii care ne-au condus şi ne conduc nu mai văd. Într-una din cele mai tragice, mai furtunoase şi mai primejdioase epoci pe care le-a cunoscut mult încercata Europă - luntrea statului nostru este condusă de nişte piloţi orbi. Acum, când se pregăteşte marea luptă după care se va şti cine merită să supravieţuiască şi cine îşi merită soarta de rob - elita noastrã conducătoare îşi continuă micile sau marile afaceri, micile sau marile bătălii electorale, micile sau marile reforme moarte. Nici nu mai găseşti cuvinte de revoltă. Critica, insulta, ameninţarea - toate acestea sunt zadarnice. Oamenii aceştia sunt invalizi: nu mai văd, nu mai aud, nu mai simt. Instinctul de căpetenie al elitelor politice, instinctul statal, s-a stins. Istoria cunoaşte unele exemple tragice de state înfloritoare şi puternice care au pierit în mai puţin de o sută de ani fără ca nimeni să înţeleagă de ce. Oamenii erau tot atât de cumsecade, soldaţii tot atât de viteji, femeile tot atât de roditoare, holdele tot atât de bogate. Nu s-a întâmplat nici un cataclism între timp. Şi deodată, statele acestea pier, dispar din istorie. În câteva sute de ani după aceea, cetăţenii fostelor state glorioase îşi pierd limba, credinţele, obiceiurile - şi sunt înghiţiţi de popoare vecine. Luntrea condusă de piloţii orbi se lovise de stânca finală. Nimeni n-a înţeles ce se întâmplă, dregătorii făceau politică, neguţătorii îşi vedeau de afaceri, tinerii de dragoste şi ţăranii de ogorul lor. Numai istoria ştia că nu va mai duce multă vreme povara acestui stârv în descompunere, neamul acesta care are toate însuşirile în afară de aceea capitală: instinctul statal. Crima elitelor conducătoare româneşti constă în pierderea acestui instinct şi în înfiorătoarea lor inconstienţă, în încăpăţânarea cu care îsi apără „puterea”. Au fost elite româneşti care s-au sacrificat de bună voie, şi-au semnat cu mâna lor actul de deces numai pentru a nu se împotrivi istoriei, numai pentru a nu se pune în calea destinului acestui neam. Clasa conducătorilor noştri politici, departe de a dovedi această resemnare, într-un ceas atât de tragic pentru istoria lumii - face tot ce-i stă în putinţă ca să-şi prelungească puterea. Ei nu gândesc la altceva decât la milioanele pe care le mai pot agonisi, la ambiţiile pe care şi le mai pot satisface, la orgiile pe care le mai pot repeta. Şi nu în aceste câteva miliarde risipite şi câteva mii de constiinţe ucise stă marea lor crimă, ci în faptul că măcar acum, când încă mai este timp, nu înţeleg să se resemneze. Să amintim numai câteva fapte şi vom înţelege de când ne conduc piloţii orbi.

Cel dintâi lucru pe care l-au făcut iugoslavii după război a fost să colonizeze Banatul românesc aducând în masă, de-a lungul frontierei, cele mai pure elemente sârbeşti. Iugoslavii, atunci ca şi acum, erau departe de a avea liniştea şi coeziunea politică pe care am fi putut-o avea noi: problema croată izbucnise cu violenţă. Cu toate acestea, ştiind că adevărata graniţă nu e cea însemnată pe hârti, ci limita până unde se poate întinde un neam (Nae Ionescu) - au făcut tot ce le-a stat în putinţă ca să deznationalizeze judeţele româneşti. Şi se pare că au reuşit. În orice caz, acum, la graniţa Banatului, stau masive colonizări sârbeşti, sate care nu existau la conferinţa păcii…. La „plebiscitul” din 1918-1919, toate satele şvăbesti au votat alipirea la România Mare. S-a obţinut astfel o impresionantă majoritate. Nici un guvern român n-a făcut, însă, nimic pentru aceste elemente germanice, singurii aliaţi sinceri pe care i-am fi putut avea ca să contrabalansăm elementele maghiare. Dimpotrivă, de la unire încoace saşii şi şvabii au fost necontenit umiliţi - iar ungurii favorizaţi. (Ce imbecil complex de inferioritate am dovedit, fiindu-ne teamă de unguri!) În 1918 saşii nu se înţelegeau cu şvabii. Am fi putut profita de aceste neînţelegeri. N-am profitat. Dimpotrivă, am fãcut tot ce ne-a stat în putinţă ca să accelerăm unirea tuturor elementelor germanice. Şi astãzi, saşii şi şvabii sunt uniţi - şi sunt împotriva noastră. Ungurii au colonizat graniţa încă din 1920, deşi şi astăzi se găsesc înapoia acestei centuri de fier nu ştiu câte sute de mii de români. Noi n-aveam nevoie de colonizări, pentru că toate satele de pe frontieră sunt româneşti. În schimb, am stat cu mâinile în sân şi am privit cum se întăreşte elementul evreiesc în oraşele din Transilvania, cum Deva s-a maghiarizat complet, cum Ţara Oaşului s-a părăginit, cum s-au fãcut colonizări de plugari evrei în Maramureş, cum au trecut pădurile din Maramureş şi Bucovina în mâna evreilor şi maghiarilor etc., etc. Cei 10.000 de ţărani români veniţi din Ungaria continuă să moară de foame. Am luat sate de români din Banat şi am colonizat Cadrilaterul - în loc să păstrăm pe bănăţeni acolo unde sunt şi să aducem la frontiera bulgară numai macedoneni, singurii care răspund la cuţit cu toporul şi la insulte cu carabina. Astăzi româncele bănăţene cerşesc în Balcic… Dintre toate minorităţile noastre, în afară de armeni, numai turcii erau cei mai inofensivi; i-am lăsat sã plece. Pământurile lor, în bună parte, au intrat în stăpânirea bulgarilor. Bazargicul este complet bulgarizat. Ceva mai mult. Am lăsat pe bulgari să-şi cumpere şi să cultive pământ până la Gurile Dunării. Piloţii orbi s-au făcut unealta celei mai înspăimântătoare crime împotriva fiinţei statului românesc: înaintarea elementului slav din josul Dunării spre Deltă şi Basarabia. N-a fost un singur om politic român care să înţeleagă că ultima noastră nãdejde, aşa cum suntem înconjuraţi de oceanul slav, este să ne împotrivim cu toate puterile unirii slavilor dunăreni cu slavii din Basarabia. În loc să alungăm elementul bulgăresc din întreaga Dobroge - noi am colonizat pur şi simplu Gurile Dunării cu grădinari bulgari. În acelaşi timp, pilotii orbi au deschis larg porţile Bucovinei şi Basarabiei. De la rãzboi încoace, evreii au cotropit satele Maramureşului şi Bucovinei şi au obţinut majoritatea absolută în toate oraşele Basarabiei. Ceva mai grav: rutenii s-au coborât de-a lungul Basarabiei şi astăzi mai au foarte puţin să-şi dea mâna cu bulgarii care au suit pe Dunăre. Reni este punctul de unire a celor două populaţii slave - pe pământ românesc. Imediat după război, în Basarabia românii reprezentau 68% din populaţie. Astăzi, după statisticile oficiale, ei sunt numai 51%. Elitele politice româneşti, în loc să se intereseze de-aproape de problema Ucrainei prin încurajarea agitaţiilor separatiste - aşa cum au făcut guvernele austriece până la război, încurajând sistematic pe ruteni ca să loveascã în români şi în poloni - s-au mulţumit să tolereze întinderea ucrainienilor nu numai în Bucovina, dar şi în Basarabia. În anul 1848, rutenii din Galiţia revendicau o parte din Bucovina pentru provincia lor (Galiţia), care ar fi trebuit să devină semi-autonomă în reorganizarea Austriei pe baze federale (planul Palacki). Românii bucovineni de atunci au ştiut să se apere (în Constituanta austriacă de la Kremsir). Dar rutenii, după războiul cel mare, au găsit un neaşteptat aliat în piloţii orbi ai României care, în loc să lupte pentru revendicările ucrainiene dincolo de Nistru (crearea statului-tampon Ucraina) şi-au arătat prietenia faţă de aceşti slavi lăsându-i să se înmulţească peste măsură în Bucovina şi să coboare cât mai jos în Basarabia. Astăzi, un savant ucrainean de la universitatea din Varşovia, refugiat politic, expune la seminarul de geografie din Berlin hărţi ale viitorului stat ucrainean în care se găsesc înglobate Bucovina şi Basarabia. Nădăjduiesc că la ceasul când ştiu lucrurile acestea, prietenul care mi-a atras atenţia asupra hărţilor profesorului ucrainean (profesor la universitatea din Varşovia) a izbutit să le fotografieze pe toate - pentru ca să facem amândoi dovada, dacă va fi nevoie. Inutil să mai continui. Şi am fost stăpânit de acest înspăimântător sentiment al inutilităţii în tot timpul cât am scris paginile de faţă. Ştiu foarte bine că ele nu vor avea nici o urmare. Ştiu foarte bine că evreii vor ţipa că sunt antisemit, iar democraţii că sunt huligan sau fascist. Ştiu foarte bine că unii îmi vor spune că „administraţia” e proastă - iar alţii îmi vor aminti tratatele de pace, clauzele minorităţilor. Ca şi când aceleaşi tratate au putut împiedica pe Kemal Paşa să rezolve problema minorităţilor măcelărind 100.000 de greci în Anatolia. Ca şi când iugoslavii şi bulgarii s-au gândit la tratate când au închis şcolile si bisericile româneşti, deznationalizând câte zece sate pe an. Ca şi când ungurii nu şi-au permis să persecute făţiş, cu închisoarea, chiar satele germane, ca să nu mai vorbesc de celelalte. Ca şi când cehii au şovăit să paralizeze, până la sugrumare, minoritatea germană! Cred că suntem singura ţară din lume care respectă tratatele minorităţilor, încurajând orice cucerire de-a lor, preamărindu-le cultura şi ajutându-le să-şi creeze un stat în stat. Şi asta nu numai din bunătate sau prostie. Ci pur şi simplu pentru că pătura conducătoare nu mai ştie ce înseamnă un stat, nu mai vede. Pe mine nu mă supără când aud evreii ţipând: „antisemitism”, „fascism”, „hitlerism”! Oamenii aceştia, care sunt oameni vii şi clarvăzători, îşi apără primatul economic şi politic pe care l-au dobândit cu atâta trudă risipind atâta inteligenţă şi atâtea miliarde. Ar fi absurd să te astepţi ca evreii să se resemneze de a fi o minoritate, cu anumite drepturi şi cu foarte multe obligaţii - după ce au gustat din mierea puterii şi au cucerit atâtea posturi de comandă. Evreii luptă din răsputeri să-şi menţină, deocamdată, poziţiile lor, în aşteptarea unei viitoare ofensive - şi, în ceea ce mă priveşte, eu le înţeleg lupta şi le admir vitalitatea, tenacitatea, geniul. Tristeţea şi spaima mea îşi au, însă, izvorul în altă parte. Piloţii orbi! Clasa aceasta conducătoare, mai mult sau mai putin românească, politicianizată până-n măduva oaselor - care aşteaptă pur şi simplu să treacă ziua, să vină noaptea, să audă un cântec nou, să joace un joc nou, să rezolve alte hârtii, să facă alte legi. Acelaşi joc şi acelaşi lucru, ca şi când am trăi într-o societate pe acţiuni, ca şi când am avea înaintea noastră o sută de ani de pace, ca şi când vecinii noştri ne-ar fi fraţi, iar restul Europei unchi şi naşi. Iar dacă le spui că pe Bucegi nu mai auzi româneşte, că în Maramureş, Bucovina şi Basarabia se vorbeste idiş, că pier satele româneşti, că se schimbă faţa oraşelor - ei te socotesc în slujba nemţilor sau te asigură că au fãcut legi de protecţia muncii naţionale. Sunt unii, buni „patrioţi”, care se bat cu pumnul în piept şi-ţi amintesc că românul în veci nu piere, că au trecut pe aici neamuri barbare etc. Uitând, săracii, că în Evul Mediu românii se hrăneau cu grâu şi peşte şi nu cunoşteau nici pelagra, nici sifilisul, nici alcoolismul. Uitând că blestemul a început să apese neamul nostru o dată cu introducerea secarei (la sfârşitul Evului Mediu), care a luat pretutindeni locul grâului. Au venit apoi fanarioţii care au introdus porumbul - slăbind considerabil rezistenţa ţăranilor. Blestemele s-au ţinut apoi lanţ. Mălaiul a adus pelagra, evreii au adus alcoolismul (în Moldova se bea până în secolul al XVI-lea bere), austriecii în Ardeal şi „cultura” în Principate au adus sifilisul. Piloţii orbi au intervenit şi aici, cu imensa lor putere politică şi administrativă. Toată Muntenia şi Moldova de jos se hrănea iarna cu peşte sărat; căruţele începeau să colinde Bărăganul îndată ce se culegea porumbul şi peştele acela sărat, uscat cum era, alcătuia totuşi o hrană substanţială. Piloţii orbi au creat, însă, trustul peştelui. Nu e atât de grav faptul că la Brăila costă 60-100 lei kilogramul de peşte (în loc să coste 5 lei), că putrezesc vagoane întregi de peşte ca să nu scadă preţul, că în loc să se recolteze 80 de vagoane pe zi din lacurile din jurul Brăilei se recoltează numai 5 vagoane şi se vinde numai unul (restul putrezeşte), grav e că ţăranul nu mai mănâncã, de vreo 10 ani, peşte sãrat. Şi acum, când populaţia de pe malul Dunării e secerată de malarie, guvernul cheltuieşte (vorba vine) zeci de milioane pe medicamente, uitând că un neam nu se regenerează cu chinină şi aspirină, ci printr-o hrană substanţială şi sănătoasă.

Nu mai vorbiţi, deci, de cele şapte inimi în pieptul de aramă al românului. Sărmanul român, luptă ca să-şi păstreze măcar o inimă obositã care bate tot mai rar şi tot mai stins. Adevărul e acesta: neamul românesc nu mai are rezistenţa sa legendară de acum câteva veacuri. În Moldova si în Basarabia cad chiar de la cele dintâi lupte cu un element etnic bine hrănit, care mănâncă grâu, peşte, fructe şi care bea vin în loc de ţuică. Noi n-am înţeles nici astăzi că românul nu rezistă băuturilor alcoolice, ca francezul sau ca rusul bunăoară. Ne lăudãm că „ţinem la băutură”, iar gloria aceasta nu numai că e ridiculă, dar e în acelaşi timp falsă. Alcoolismul sterilizează legiuni întregi şi ne imbecilizează cu o rapiditate care ar trebui să ne dea de gândit. …Dar piloţii orbi stau surâzători la cârmă, ca şi când nimic nu s-ar întâmpla. Şi aceşti oameni, conducători ai unui popor glorios, sunt oameni cumsecade, sunt uneori oameni de bună-credinţă, şi cu bunăvoinţă; numai că, aşa orbi cum sunt, lipsiţi de singurul instinct care contează în ceasul de faţă - instinctul statal - nu văd şuvoaiele slave scurgându-se din sat în sat, cucerind pas cu pas tot mai mult pământ românesc; nu aud vaietele claselor care se sting, burghezia şi meseriile care dispar lăsând locul altor neamuri… Nu simt că s-au schimbat unele lucruri în această ţară, care pe alocuri nici nu mai pare românească. Uneori, când sunt bine dispuşi, îţi spun că nu are importanţă numărul evreilor, căci sunt oameni muncitori şi inteligenţi şi, dacă fac avere, averile lor rămân tot în ţară. Dacă aşa stau lucrurile nu văd de ce n-am coloniza ţara cu englezi, căci şi ei sunt muncitori şi inteligenţi. Dar un neam în care o clasă conducãtoare gândeşte astfel, şi-ţi vorbeste despre calităţile unor oameni străini nu mai are mult de trăit. El, ca neam, nu mai are însă dreptul să se măsoare cu istoria… Căci piloţii orbi s-au făcut sau nu unelte în mâna străinilor - puţin interesează deocamdată. Singurul lucru care interesează este faptul că nici un om politic român, de la 1918 încoace, n-a ştiut şi nu ştie ce înseamnă un stat. Şi asta e destul ca să începi să plângi.

Articol apărut în revista „Vremea”, nr. 505, 19 septembrie 1937

Moldova, fosta RSSM, a reprezentat flancul de sud-vest in cadrul planurilor ofensiv-defensive ale URSS. Aici ne intalnim cu problemele si pretentiile eterne ale statului rus: chestiunea Gurilor Dunarii, dominatia pe Dunare, ceea ce reprezinta o posibilitate de a influenta tot ce reprezinta Balcanii, Europa Centrala si cea de Est, chestiunea iesirii la Marea Neagra, chestiunea stramtorilor, dominatia pe aceasta mare pana in Atlantic si respectiv a teritoriilor limitrofe.
In Moldova a existat o puternica baza militar-strategica, dar nu una defensiva, ci una ofensiva, indreptata pe directiile sud-vest si sud. Centrul de comanda din RSSM inca de la inceputul anilor 80, era orientat catre principalul dusman al URSS – statele membre ale blocului NATO. Adversarul principal erau considerate America, Anglia, RFG si toate tarile care intrau in blocul NATO si pentru a le contracara URSS-ul, prin Statul sau Major General a elaborat o strategie noua. In cadrul acesteia, cea mai mare atentie era acordata directiei de sud-vest si in mod special dupa ce NATO la inceputul anilor ’80 a inceput sa creasca fortele in flancul sau sudic.
La ordinul Biroului Politic CC al PCUS s-a amplasat in regiunea Moldovei la Chisinau complexul Statului Major a directiei de sud-vest a Statului Major al Fortelor Armate a URSS. Nu s-a ales Kievul sau Odessa, unde exista atat iesirea la Marea Neagra, cat si accesul porturile Marii Negre, ci Chisinaul datorita posibilitatilor sporite de executare a spionajului radioelectronic. De pe teritoriul Moldovei se putea „asculta” cea mai mare parte a continentului european.
Armata a 14-a prezenta in Transnistria, dislocata pe intreg teritoriul RSSM reprezenta doar partea superioara a aisbergului existent si ascuns pentru ochii lumi, in aceasta zona.
In cadrul reorganizarii efectuate de Marele Stat Major al Fortelor Armate ale URSS-ului, de care am vorbit mai sus au fost unificate: cercul militar Kiev, in care intra si regiunea Transcarpatica, Cercul militar Odessa, cu principalele forte ale Marii Negre, armatele de rachete si aeriene. In totalul sau aceste forte militare reprezentau 37 de divizii, mai mult de 2000 de avioane, 800 de elicoptere, o armata aparte de antiaeriana si multa alta tehnica militara ceea ce insemna ca puteau incepe ofensiva pe 3 fronturi: nord, vest si sud. Districtul militar Transcarpatic a reprezentat un fel de poligon in care se urmarea concentrarea conducerii trupelor in timp de razboi. Aici au avut loc zeci de aplicatii militare, de la cele de nivel de regiment pana la cele strategice cu participarea trupelor aliate.
La inceputul anilor 80, cu ceva timp inainte de inceperea oficiala a procesului de restructurare sau poate chiar la inceputul acestuia, sovieticii incep sa-si retraga trupele peste linia strategica a Nistrului, adica in Transnistria, care acum devine o adevarata baza militar-strategica, atat pentru imperiul sovietic in proces de destramare, cat si pentru viitorul stat rus, Federatia rusa.
Pe masura ce trupele ruse erau retrase din Europa de Est rolul strategic al gruparii de sud-vest a inceput sa creasca. Logistica a fost intarita de unitati diverse, armament, tehnica, munitii, ajungand, la inceputul anilor ’90, pentru necesitatile a 2 armate.
Potentialul fortelor militare din Transnistria este astazi identic cu cel din 1992, operandu-se doar schimbari de denumiri, treceri ale cadrelor ruse sub serviciul militar al unitatilor transnistrene, precum si a tehnicii din dotare in inzestrarea acestora.
Toate aceste unitati reprezinta capul de pod al Rusiei indreptat catre Balcani iar Rusia nu este de loc interesata sa opereze intr-un timp atat de scurt modificarea prezentei sale in regiune. Pentru a nu parea ca nu intentioneaza sa-si retraga patrimoniul la termenul asumat la Istanbul, Rusia se va baza cu precadere pe liderii comunisti de la Chisinau si cu siguranta si prin alti infiltrati in esicherul politic al Republicii Molodova.
Federatia Rusa a avut nevoie si si-a creat – o conducere politica in Republica Moldova care sa-i asigure legalizarea fara probleme a prezentei militare in zona. Vocalizele lui Voronin la adresa Romaniei si inghetarea practic a relatiilor dintre Chisinau si Bucuresti a reprezentat un simptom al “repozitionarii” Moscovei fata de “frontiera euro-atlantica” in contextul sporirii interesului european si american pentru aria Marii Negre.
Marea Neagra reprezinta un punct-cheie pentru securitatea Europei iar atentia de care se bucura acum Marea Neagra este legata atat de dorinta de a extinde zona de stabilitate europeana – de la Romania si Bulgaria catre est, in Caucaz -, cit si de Orientul Mijlociu si de proiectul major care ar fi trebuit sa urmeze: integrarea Turciei si a Caucazului, a treilea mare val de integrare euro-atlantica care sa a cuprinda si Ucraina si Georgia,

Cu numai un deceniu in urma Romania era la periferia unei Europe stabile si democratice. Acum este aproape de centrul acestei harti, daca avem in vedere emergenta celui de al treilea val de integrare euro-atlantica. Asa cum Polonia a jucat rolul de lider in definirea politicii Uniunii Europene si a NATO in privinta Ucrainei se asteapta si de la Romania sa joace un rol similar in dezvoltarea unei strategii cu privire la Marea Neagra.
S-a cerut explicit Romaniei sa participe la efortul de intelegere a conflictului din Transnistria pentru a ajuta Statele Unite la construirea unei strategii locale pentru Marea Neagra care sa uneasca si marile puteri europene. Atitudinea Statelor Unite indica un interes deosebit asupra zonei confirmat de schimbarea tacticii NATO si noua directie a interesului geostrategic americane in spatiul postsovietic. Atat pentru UE cat si pentru Statele Unite securizarea rutelor energetice care duc in Caucaz si trec prin zona Marii Negre este cruciala.

Departamentul de Stat al SUA a mizat pe Romania in calitate de partener principal in Europa de Est si de Sud-Est, si a exista o tendinta ascendenta importanta in relatiile dintre Washington si Bucuresti. Liderul administratiei americane, presedintele George W. Bush a subliniat in repetate randuri ca SUA si Romania vor participa impreuna la procesul de dezvoltare a democratiei in Moldova.
Implicarea Romaniei in rezolvarea dosarului transnistrean se poate face impreuna cu si prin UE care are tot interesul in solutionarea unui conflict care va afecta direct securitatea sa si a viitoarei Europe extinse. UE are insa o pondere limitata in Moldova si nu are pana in prezent nici o strategie clara in ce priveste rezolvarea crizei din Transnistria. Din nefericire nici Romania, de la care se asteapta atatea, nu are pana in prezent o strategie proprie fata de R. Moldova, cu atat mai putin cu privire la solutionarea “conflictului inghetat” din Transnistria. Rusia a invocat de mai multe ori o comparatie intre Transnistria, Osetia de Sud sau Abhazia – si Kosovo sau Tara Bascilor. In 17 septembrie 2006 peste 90 la suta din locuitorii Transnistriei s-au pronuntat pentru independenta si aderarea ulterioara la Rusia.
Recunoasterea independentei regiunii Kosovo ofera Rusiei modalitati nelimitate de a santaja SUA si UE cu aplicarea unor masuri similare in recunoasterea zonelor nerecunoscute din spatiul ex-sovietic. Pentru Rusia conteaza mai mult decit recunoasterea Abhaziei, Osetiei de Sud si Transnistriei posibilitatea de a folosi la infinit acest argument, mizand pe aceasta carte in jocul geopolitic cu Occidentul.
Este relevant comentariul – de dinainte de momentul independentei Kosovo, al cunoscutului analist rus Vitali Tretiakov: „indiferent cum va evolua situatia, Rusia iese castigatoare. Kosovo se separa, Occidentul il recunoaste, iar Moscova are mainile dezlegate. Occidentul se razgandeste (ceea ce este putin probabil), Moscova isi manifesta influenta… Iar spatiul de manevra al separatismului este fara de margini”.

sursa: nato-romania.ro

Victor Parlicov, Tudor Şoitu
IDIŞ Viitorul

Problema aprovizionării cu gaze naturale a consumatorilor casnici şi industriali a devenit o chestiune deosebit de sensibilă pe întreg continentul european. Divergenţele ruso-ucrainene, blocarea sistemelor de furnizare a gazului în toiul iernii din anul 2005 şi 2006, luptele de poziţie în privinţa preluării controlului asupra reţelelor de tranzit aflate pe teritoriul Ucrainei, vecine Republicii Moldova au suscitat sensibilităţi profunde în ultimii ani, şi reacţii care au clătinat serios fundamentul relaţiilor stabilite în spaţiul ex-sovietic, după „divorţul mai mult sau mai puţin drăguţ” al fostelor sale componente, provocând tensiuni şi în raport cu state ale Europei Centrale şi Occidentale. Aceste tensiuni au apărut invariabil, ca rezultat al unor politici deliberate ale Rusiei, care urmăreşte astfel să-şi refacă controlul hegemonic asupra acestui spaţiu, prin instrumente politico-economice. Reacţiile din partea Kievului, sau a Varşoviei, ca şi din alte ţări afectate serios de această formă de şantaj geo-economic au încercat să echilibreze duritatea demersului rus, pe care aceste ţări (Baltice, Ucraina, Moldova, Georgia, Armenia) îl consideră injust şi inadecvat. Mai mult, preluarea controlului asupra sistemelor naţionale de tranzitare şi distribuţie a gazelor afectează securitatea energetică a acestor ţări, şi reprezintă un factor deosebit de grav care este folosit în diverse jocuri politice sau militare, practicate de Kremlin.
Politica tarifară sau blocarea sistemelor de alimentare cu gaze naturale creează numeroase „mine cu explozie întârziată” pentru stabilitatea şi cursul democratic al acestor ţări, instituind dependenţe periculoase pentru cursul modernizator al acestor ţări. O reacţie adecvată din partea UE la apariţia acestui risc potenţial a venit, în 2006, sub forma unei Carte Energetice, pe care însă Federaţia Rusă refuză cu obstinaţie s-o semneze. Rada de la Kiev a adoptat legi prin care interzice transferarea sistemului de tranzitare către diverse părţi terţe, încercând să se protejeze de expansiunea rusească din ultimii ani în afacerile sale politice şi economice. Armenia şi Georgia, de rând cu Polonia şi Ţările Baltice, caută cu înfrigurare şi ele soluţii, prin care s-ar proteja de încleştarea paralizantă a politicilor energetice ruseşti asupra economiilor lor.
Care sunt, în acest sens, acţiunile şi politica Republicii Moldova? Ce s-a întreprins în trecut şi ce se doreşte în prezent pentru ca mediul de afaceri, consumatorii simpli să fie feriţi de diverse represalii geo-economice, de şperţari fără scrupule, şi de tarife „umflate” în mod artificial? Cum ar trebui să ne definim în mod corect securitatea energetică, şi ce trebuie de făcut pentru a produce nu doar hârtii goale de sens şi de conţinut, dar anume acţiuni, întreprinse în folosul interesului public, în scopul interesului naţional al societăţii din Republica Moldova. Tot atât de important este să ne dumirim unde ne aflăm. Se ştie că autorităţile de la Chişinău au consimţit cu mulţi ani în urmă să transmită controlul asupra magistralelor sale de tranzit şi distribuţie monopolistului rus, Gazprom, fără a primi în schimb nimic care ar fi justificat această tranzacţie.
Cum a avut loc această tranzacţie, şi care sunt consecinţele acestei decizii, ilegale, în opinia noastră, reprezintă un subiect încă deschis, asupra căruia societatea civilă, autorităţile politice, dar şi instituţiile de resort ale Republicii Moldova, trebuie să revină, şi cât mai curând. Doar în acest fel, aceste autorităţi, societatea civilă şi mediul de afaceri îşi pot arăta loialitatea faţă de regimul politici şi constituţional al Republicii Moldova, şi numai în acest fel, societatea ar putea aprecia utilitatea relativă a instituţiilor sale publice

1. CONTEXTUL ECONOMICO-POLITIC

La sfârşitul lunii august 1991, după colapsul Uniunii Sovietice şi declararea independenţei de URSS a fostelor republici sovietice socialiste, a apărut necesitatea ajustării sistemul de relaţii economico-politice existent în acest spaţiu la noile realităţi politico-economice. Noile state independente au fost recunoscute de comunitatea internaţională, elitele acestora căutând să definească exact conţinutul acestei independenţe, precum şi obiectivul de trecere la economia de piaţă funcţională şi de instituire a statului de drept, ca premize ale democraţiei post-sovietice. Majoritatea acestor elite nu aveau idei clare asupra modului în care ar fi trebuit de atins acest obiectiv.
În plan economic, aceste state trebuiau să de-etatizeze o parte considerabilă a patrimoniului de stat, aflat pe atunci sub controlul nemijlocit al unor întreprinderi gestionate direct de administraţia centrală, sau aflat la balanţa unor agenţii de specialitate şi ministere ale statului. Astfel, unul din primii paşi pe calea reajustării relaţiilor economice la cerinţele noului context politic era decizia de reorganizare a patrimoniului ce aparţinea vechiului stat sovietic între noile state independente şi stabilirea relaţiilor economice sub o nouă formă. Procesul de reorganizare a demarat chiar în anul 1991, însă din cauza volumului uriaş de muncă în privinţa proprietăţilor transmise, deciziile erau luate după ani de negocieri şi de estimări repetate.
Specificul Republicii Moldova în acest context a fost că, în anul 1992, pe teritoriul său a izbucnit un violent conflict militar între forţele loiale regimului constituţional de la Chişinău şi forţele separatiste din regiunea de sud-est a ţării (Transnistria), susţinute puternic de către conducerea politică şi forţele armate ale Federaţiei Ruse. Implicarea masivă chiar din primele zile de după Declaraţia de independenţă a RM a forţelor speciale (KGB) şi a unităţilor Armatei 14, transferate în aceiaşi perioadă sub jurisdicţia directă a Forţelor Militare Ruseşti au pregătit terenul şi au determinat intervenţia militară şi agresiunea acestora contra suveranităţii şi independenţei Republicii Moldova. Conflictul a generat o criză profundă, atât în relaţiile dintre elitele politice centrale (Chişinău) şi elitele administrative de la Tiraspol, cât şi în relaţiile bilaterale moldo-ruse.
Această criză nu putea să nu afecteze procesul de transmitere a patrimoniului economic, cu atît mai mult cu cît autorităţile de la Tiraspol îşi afirmau separarea lor de RM prin mijloace violente, preluând astfel controlul şi asupra unor proprietăţi care nicidecum nu le aparţineau potrivit înţelegerilor între Rusia şi Republica Moldova. Transnistrenii nu aveau nici un drept patrimonial asupra întreprinderilor unionale, aflate pe teritoriul din sud-estul RM, nici asupra staţiei de retransmitere Maiac, nici asupra reţelelor electrice şi de tranzitare a gazelor naturale din stînga Nistrului.

2. PROPRIETATEA ASUPRA SISTEMULUI DE APROVIZIONARE CU GAZ NATURAL

După destrămarea URSS Republica Moldova a intrat în posesiunea întregului sistem de transportare / tranzitare şi distribuire a gazului natural aflat pe teritoriul său. Acest patrimoniu poate fi convenţional separat în două componente distincte:
1. Sistemul de gazoducte magistrale. Teritoriul Republicii Moldova este traversat de 4 gazoducte magistrale (vezi tabelul 1) operînd la diferite nivele de presiune. Prin intermediul primului dintre acestea (ADCB), gazul este transportat în depozitul subteran de la Bogorodceanî, iar celelalte trei asigură transportarea gazului natural spre vecinătatea ţărilor balcanice. Propulsarea gazului prin conducte este asigurată printr-un sistem de staţii de pompare (compresiune), care generează presiunea necesară. După cum este indicat în tabel, pe gazoductul ADCB una din aceste staţii este plasată în or.Drochia, iar presiunea pentru transportarea gazului către Izmail prin celelalte trei gazoducte este generată de patru staţii de compresiune din or.Tiraspol.
2. Sistemul de gazoducte de distribuţie, cuprinzînd în jur de 7000 km de reţele de distribuţie a gazului natural consumatorilor din toată ţara.

În linii mari, evoluţia proprietăţii asupra acestui patrimoniu poate fi împărţită în trei etape:

I. etapă (1992- august 1995), întregul patrimoniu de transportare şi distribuire a gazului se găseşte în proprietatea exclusivă a Republicii Moldova, deşi o parte din acest patrimoniu (vezi capitolul 1) este controlată administrativ de către autorităţile separatiste;
II. etapă (august 1995 - octombrie 1998), sistemul de gazoducte magistrale devine parte a capitalului statutar al întreprinderii mixte moldo-ruse, a societăţii pe acţiuni de tip închis„Gazsnabtranzit”, în care 50% plus o acţiune privilegiată (cu drept de vot) o deţinea S.A.R. „Gazprom”, reţeaua locală de distribuţie a gazului către consumatori rămânând în proprietatea Republicii Moldova, dar fiind controlată parţial şi de către regimul de la Tiraspol (concernul „Moldovagaz” şi „Tiraspoltransgaz”, respectiv).
III. etapă (octombrie 1998 - prezent), toată infrastructura de transportare şi distribuţie a gazului devine parte din capitalul statutar al întreprinderii moldo-ruse „Moldovagaz”, în care 50% plus o acţiune privilegiată o deţine concernul rus S.A.R. „Gazprom”
În secţiunile următoare din acest capitol al studiului vom caracteriza în ce condiţii s-au produs aceste transformări în structura proprietăţii şi care au fost efectele acestor decizii asupra consumului populaţiei, cât şi a intereselor naţionale ale Republicii Moldova, indiferent de partidul aflat pe atunci la guvernare.

2.1. Patrimoniul de gazoducte magistrale din stânga Nistrului

Înainte de a purcede la examinarea sistemului utilizat de către autorităţile Republicii Moldova la administrarea patrimoniului de transportare şi distribuţie a gazului natural, trebuie să menţionăm că în urma situaţiei create după conflictul militar între forţele de drept ale Republicii Moldova şi unităţile militare separatiste, conduse de către guvernul marionetă al Federaţiei Ruse instalat la Tiraspol, după semnarea acordului de încetare a focului în vara anului 1992 şi delimitarea zonelor de control, o parte din patrimoniul Republicii Moldova, inclusiv şi cel care ţinea de gazoductele magistrale, a rămas în zona controlată de autorităţile transnistrene (vezi Tabelul 1).
Pînă acum nu este există temei juridic pentru controlarea de către Transnistria a unei părţi din gazoductele magistrale moldoveneşti, iar evaluarea valorii acestora nu a fost verificată…
Astfel, observaţi că există o ramură de gazoduct magistral care trece pe teritoriul regiunii de Nord a Republicii şi trei, care trec pe teritoriul regiunii de Sud. Toate aceste patru gazoducte magistrale pe timpurile sovietice se aflau la bilanţul contabil al Întreprinderii „Prikarpattransgaz” şi toate patru traversează teritorii controlate de către autorităţile separatiste. Administrarea acestui patrimoniu - autorităţile separatiste de la Tiraspol - au efectuat administrarea lor nemijlocită prin intermediul întreprinderii municipale „Tiraspoltransgaz”. Pînă la momentul actual însă autorităţilor legitime ale Republicii Moldova nu le-a fost prezentat nici un document potrivit căruia această proprietate a fost transferată de la „Prikarpattransgaz” la bilanţul „Tiraspoltransgazului”, iar valoarea activelor preluate la bilanţ în baza actului de inventariere nu poate fi verificată din moment ce aceasta s-a făcut în baza valorii iniţiale care la rîndul său nu a fost demonstrată de partea transnistreană. Acest detaliu de ordin tehnico-juridic ar putea părea lipsit de importanţă, dat fiind faptul că autorităţile tiraspolene de fapt controlează acest patrimoniu, însă această omisiune a condus ulterior la păgubirea intereselor cetăţenilor Republicii Moldova, în primul rând - la momentul creării în 1995 a întreprinderii mixte moldo-ruse „Gazsnabtranzit”, şi în al doilea rând - la formarea S.A. „Moldovagaz” în 1998. Aceste momente vor fi descrise mai detaliat în secţiunile 2.4. şi 2.6.

2.2. Sub-evaluarea patrimoniului R.Moldova în 1993-1994

În cadrul procesului de naţionalizare a patrimoniului URSS aflat pe teritoriul Republicii Moldova, de la bilanţul Direcţiei gazoducte magistrale „Prikarpattransgaz” la bilanţul Departamentului de stat pentru gazificare al Republicii Moldova, prin actul din 12 februarie 1993 a fost transmisă partea gazoductului ADCB deservită de Întreprinderea Gazoducte Magistrale din or.Drochia, în valoare de 1,13 miliarde ruble ale fostei URSS, inclusiv uzura (conform situaţiei la 1 ianuarie 1993). Această valoare constituie aproximativ 36,8% din valoarea totală a patrimoniului de gazoducte magistrale situate pe teritoriul R.Moldova, neincluzînd valoarea celor trei gazoducte prin care gazul se transportă în Balcani. Însă chiar şi această parte a patrimoniului ar fi trebuit să apară în data de 1 aprilie 1993 la valoare transferată în lei, în bilanţul trimestrial al întreprinderii „Moldovatransgaz”, întreprindere care îl administra în această perioadă.
La 5 martie 1993, Guvernul Republicii Moldova adoptă Hotărârea nr.118 „Cu privire la reevaluarea fondurilor fixe şi corectarea rezultatelor evaluării patrimoniului de stat în scopul privatizării, luând în consideraţie nivelul inflaţiei în an.1992″. Conform p.1 al acestei hotărâri, întreprinderile, instituţiile şi organizaţiile din R.Moldova, indiferent de forma de
proprietate, au fost obligate, până la 15 mai 1993, să încheie indexarea fondurilor fixe conform situaţiei de la 1 ianuarie 1993, şi, pînă la 31 decembrie 1993 să încheie reevaluarea fondurilor fixe conform datelor inventarierii de la 1 octombrie 1993. Prevederile acestei hotărîri se cereau a fi respectate şi în cazul Întreprinderii Republicane Gazoducte Magistrale Î.R.G.M.„Moldovatransgaz”, ceea ce ar aduce valoarea activelor cuprinzând doar gazoductul magistral ADCB la suma pe care noi o estimă la circa 1,33 miliarde lei, însă acest lucru nu a fost făcut.
În următorul an, în scopul realizării Programului de Stat de Privatizare în Republica Moldova, aprobat de Parlament, Guvernul central, la data de 13 mai 1994, adoptă Hotărârea nr.287 „Cu privire la reglementarea şi accelerarea procesului de privatizare a patrimoniului de Stat”. Prezenta Hotărîre prevede că, la momentul constituirii societăţilor pe acţiuni în baza fostelor întreprinderi de stat, valoarea contribuţiilor patrimoniale se va indexa prin înmulţirea valorii prezentate în ultima dare de seamă a întreprinderii (valoare care deja trebuia să fie ajustată în baza Hotărârii nr.118, vezi paragraful precedent) cu coeficienţii de indexare şi se va corecta cu mărimea inflaţiei acumulate în anul 1994 pînă la constituire. În cazul în care autorităţile din ramură şi în special conducerea Î.R.G.M. „Moldovatransgaz” ar fi executat prevederile acestei Hotărâri, către sfârşitul trimestrului III (1 octombrie) al anului 1994 valoarea acestui patrimoniu ar fi trebuit să atingă cifra de 15,98 miliarde lei, însă nici această Hotărâre a Guvernului nu a fost executată. Se părea că administraţia „Moldovatransgaz” refuză cu încăpăţânare să execute hotărârile Guvernului Republicii Moldova. Aceste încălcări nu ar fi fost atât de grave dacă: (1) valoarea patrimoniului ar fi fost indexată mai târziu, respectând prevederile legislaţiei sau (2) acest patrimoniu ar fi rămas până la indexare în proprietatea Statului.
Valoarea activelor moldoveneşti a fost ilegal micşorată cu peste 3,5 mil¬iarde $ compara¬tiv cu valoarea lor conform legislaţiei în vigoare…
În realitate însă, după ce conducerea Î.R.G.M. „Moldovatransgaz”, încălcând prevederile legislaţiei în vigoare, a redus fictiv valoarea patrimoniului de gazoducte magistrale aflate în gestiunea sa, tot ea vine cu propunerea de a înstrăina acest patrimoniu. Astfel, în condiţiile în care doar Ministerul Privatizării şi Administrării Proprietăţii de Stat era abilitat să înstrăineze proprietatea Statului, mai cu seamă - unui agent economic din străinătate, - la 20 septembrie 1994 conducerea ramurii şi conducerea Î.R.G.M. „Moldovatransgaz” au semnat din partea Republicii Moldova un Acord de înfiinţare a unei întreprinderi mixte moldo-ruse, care îşi asuma asigurarea R.Moldova cu gaz natural şi gestionarea tranzitului gazului pe acest teritoriu. Partenerii ÎRGM „Moldovatransgaz” au fost întreprinderea municipală, ne¬înregistrată în Republica Moldova, „Tiraspoltransgaz” şi S.A.R. „Gazprom” .
Mai mult ca atît, prevederile Acordului nelegitim din 20 septembrie 1994 stipulează că S.A.R.„Gazprom” va deţine cota de nu mai puţin de 51% în capitalul statutar al noii societăţi, aceasta formîndu-se din contul datoriilor R.Moldova faţă de S.A.R.„Gazprom”pentru livrările de gaz natural.
Aici trebuie să subliniem câteva momente:
1. acest Acord putea fi denunţat în orice moment ca fiind ilegal cel puţin din motivul că persoanele care l-au semnat în numele R.Moldova nu aveau împuternicirea s-o facă, comiţând uz de fals şi semnând acte care aduceau prejudicii colosale intereselor naţionale ale Republicii Moldova;
2. cedarea a peste 50% a proprietăţii asupra gazoductelor magistrale în mâinile unui singur proprietar şi mai cu seamă a monopolistului care deţine controlul asupra gazului trebuie privită din perspectiva că aceasta reducea la zero orice posibilitate ulterioară de negociere cu acest monopolist atît cu privire la preţul gazului, cît şi cu privire la preţul pentru tranzitarea gazului.
Realităţile şi la acel moment, dar şi până în prezent sînt de aşa ordin că reţeaua existentă de gazoducte magistrale nu permite crearea unei veritabile pieţe în ceea ce priveşte transportarea gazului, deoarece la moment de facto nu există alternative reale pentru livrarea gazului spre exemplu în Balcani, iar gazoductul poate funcţiona doar ca un sistem integru. În acelaşi timp proprietatea asupra fiecărui segment al acestuia o deţin agenţi economici şi chiar state diferite. Astfel se creează o situaţie la prima vedere paradoxală, în care, livrările de gaz în Balcani sînt controlate de câteva monopoluri, pentru că fiecare dintre aceşti proprietari, chiar şi atunci când controlează doar cîţiva zeci de kilometri din gazoduct (cum este şi exemplul autorităţilor separatiste din Transnistria) deţin de fapt monopolul asupra funcţionării întregului sistem de gazoducte. Pentru a oferi o imagine completă asupra acestei stări de lucruri trebuie de adăugat că şi gazul care se transportă prin acest sistem este în proprietatea unui monopolist: S.A.R. “Gazprom”.
În aceste condiţii de ambiguitate juridică şi de interdependenţe complexe, unica metodă de a păstra capacitatea de negociere cu monopolistul rus în ceea ce priveşte preţul gazului livrat pentru consum în R.Moldova ar fi păstrarea puterii de decizie măcar asupra preţului de tranzitare a gazului, care putea fi făcut subiect al negocierilor. Aşadar, iniţiativa exprimată prin Acordul sus-menţionat de a ceda „Gazprom”-ului peste 50% din proprietate asupra sistemului de gazoducte magistrale ale R.Moldova, şi implicit, puterea unilaterală de a decide asupra preţului tarifelor de tranzit a fost din start una potenţial dăunătoare pentru interesele cetăţenilor Republicii Moldova, iar în capitolele următoare vom elucida cum şi la ce scară aceasta s-a confirmat în practică.
3. însăşi ideea de a stinge o parte din datoria Republicii Moldova faţă de S.A.R. “Gazprom” prin cedarea unei părţi a patrimoniului de gazoducte magistrale nu este nici mai bună nici mai rea decât orice altă modalitate de achitare a acestei datorii, cu condiţia ca R.Moldova să-şi păstreze capacitatea de negociere (vezi mai sus). De facto aceasta înseamnă vânzarea de către Republica Moldova a unei părţi din proprietatea sa la preţul datoriei stinse prin această tranzacţie, însă, ca şi pentru orice tranzacţie de vânzare-cumpărare, preţul contează foarte mult. Şi, conform legii, preţul doar unui singur gazoduct magistral din partea dreaptă a Nistrului la acel moment trebuia să constituie peste 3,7 miliarde dolari SUA, preţ care trebuia să fie propus S.A.R. “Gazprom”. În cazul în care acest preţ era considerat excesiv, „Gazprom”-ul putea să renunţe la această tranzacţie, iar Republica Moldova putea să achite datoriile acumulate (vezi capitolul2.3) din alte resurse, aşa cum a şi făcut-o în anii următori.
Deşi, puţini ar putea consta logica juridică şi argumentele acestei sumare analize asupra caracterului păgubitor al Acordul sus-menţionat, care afectează direct interesele economice ale statului, Republica Moldova, şi ale cetăţenilor săi, la modul individual, deja la 7 octombrie 1994 Guvernul Republicii Moldova adoptă Hotărîrea nr.749 „Cu privire la crearea unei societăţi pe acţiuni moldo-ruse cu capital mixt”, în care, printre altele, prevede crearea unui grup de lucru care să se ocupe de înstrăinarea patrimoniului Statului, ocolind competenţele Ministerului Privatizării şi Administrării Proprietăţii de Stat.
Mai mult ca atât, acest grup de lucru a fost abilitat să efectueze lucrările de pregătire pentru fondarea noii întreprinderi, inclusiv, în comun cu reprezentanţii S.A.R. “Gazprom”, să coordoneze metodologia şi să efectueze reevaluarea patrimoniului complexului de transportare a gazuluipe teritoriul R.Moldova. Această prevedere iarăşi intra în contradicţie cu legislaţia în vigoare a ţării noastre, care prevedea doar o singură metodă de reevaluare a activelor în scopul depunerii acestora în calitate de contribuţii patrimoniale: metoda indexării conform coeficienţilor din Hotărârile respective ale Guvernului (nr.118 din 1993 şi nr.287 din 1994). Mai mult ca atât: nu există documente care ar argumenta necesitatea unei noi reevaluări în cazul concret al acestei societăţi şi acestui patrimoniu.
În realitate, sub conducerea directorului Î.R.G.M. “Moldovatransgaz” s-a format o comisie care a efectuat evaluarea proprietăţii întreprinderii nu în conformitate cu legislaţia în vigoare a Republicii Moldova, dar conform unei metodologii ne-publicate şi cunoscute probabil doar de către anumiţi experţii străini, acţionând la indicaţiile S.A.R. “Gazprom”, care au avut drept rezultat includerea în calcul doar a unei părţi din proprietatea întreprinderii: Gazoductul magistral ADCB (din Nordul republicii). Din celelalte trei gazoducte magistrale care traversează şi astăzi R.Moldova, cu lungimea totală de 277 km doar în partea dreaptă a Nistrului, în calcul nu s-a luat efectiv nici un kilometru. În rezultatul acestei evaluări total ne-adecvate şi tendenţioase, valoarea sistemului de gazoducte magistrale din dreapta Nistrului a fost redusă la doar 343 milioane lei, de peste 45 de ori mai puţin decît valoarea conform legislaţiei a unui singur gazoduct.
Experţii IDIS Viitorul au efectuat, în baza datelor disponibile, o evaluare independentă a acestei proprietăţi a Statului. Metodologia utilizată s-a bazat pe faptul că sistemul de gazoducte magistrale trebuie privit ca o afacere, un business, şi nu ca un simplu activ, întrucât estimarea valorii lui ca activ prezintă dificultăţi pe motiv că nu exista o veritabila piaţa a gazoductelor magistrale, sistemul de tranzitare şi distribuire a gazului fiind la acea etapă, dar şi în prezent o formă de monopol natural.
Pe de altă parte, evaluarea gazoductelor magistrale în baza costurilor de construcţie a lor este la fel de irelevantă cum ar fi şi formarea preţului gazului în baza cheltuielilor de extragere a acestuia sau calcularea în baza costurilor de construcţie a valorii unui apeduct care nu mai are acces la sursă de apă. În acest context, valoarea gazoductelor magistrale trebuie privită ca fiind compusă din două componente:
1. Valoarea lor ca business de tranzitare a gazului natural prin R.Moldova în terţe ţări; şi
2. Valoarea lor ca parte a sistemului de distribuţie a gazului natural şi vînzării lui în R.Moldova.
Metodologia aplicată de către experţii IDIS pentru evaluarea gazoductelor magistrale din Republica Moldova s-a bazat pe decontarea fluxurilor profiturilor viitore şi calculării valorii prezente a lor. Cu alte cuvinte s-a urmărit a efectua o estimare logică asupra valorii cumulative, în anul 1994, a profiturilor aşteptate din exploatarea acestor gazoducte magistrale. Aici ţinem să menţionăm că datele privind tranzitul gazului natural prin gazoductul ADCB (din nordul republicii) sînt dubioase, indicând că în perioada 1994-1999 prin intermediul acestui gazoduct s-a tranzitat gaz doar o singură dată, în 1995, în valoare de aproximativ 10 milioane dolari şi aceasta la un preţ de tranzit cu mult mai jos decât preţul tranzitului gazului în Balcani. Din această cauză valoarea de 3,996 miliarde lei (inclusiv în jur de 2,997 miliarde aferente părţii drepte a Nistrului) obţinută în urma principiilor şi calculelor din Anexa 2 şi care va fi luată drept reper în cadrul acestui studiu, se referă doar la valoarea business-ului de tranzit a gazului în Balcani prin gazoductele magistrale ATI, ŞDKRI şi RI. Această valoare nu include gazoductul ADCB (din motive explicate mai sus) şi nu se referă nici la valoarea tuturor celor 4 gazoducte magistrale în cadrul sistemului de distribuţie a gazului natural pentru consum în Republica Moldova, iarăşi din motive legate de dificultatea estimării acesteia.
Astfel, Acordul ilicit din 20 septembrie 1994 şi Hotărârea Guvernului nr.749 au creat condiţiile pentru procurarea de către monopolistul rus a 50% din patrimoniul gazoductelor magistrale la un preţ de circa 9 ori mai mic decât cel real , ceea ce a făcut în rezultat ca cetăţenii R.Moldova să fie lipsiţi de un patrimoniu evaluat la circa 1,78 miliarde lei, sau, conform cursului de schimb valutar în vigoare la acel timp (4,27 lei moldoveneşti pentru 1 dolar SUA), peste 415 milioane dolari SUA, echivalent a aproape 97 dolari din buzunarul fiecărui cetăţean pe ambele maluri ale Nistrului, la nivelul preţurilor din anul 1994.

2.3. Umflarea artificială a datoriilor R.Moldova către S.A.R. „Gazprom” în anul 1994

R.Moldova a făcut pentru „Gazprom” o reducere de preţ de 89% la vînzarea unei părţi a gazoductelor magistrale… Dacă asemenea condiţii erau accesibile şi cetăţenilor de rînd, cu un sal¬ariu de profesor puteai procura un apartament în Chişinău timp de jumătate de an…
După cum s-a menţionat în secţiunea precedentă, conform Acordului nelegitim din 20 septembrie 1994 şi a Hotărârii Guvernului nr.749 din 7 octombrie a aceluiaşi an, S.A.R. “Gazprom” trebuia să deţină o cotă de nu mai puţin de 51% în Capitalul Statutar al societăţii mixte moldo-ruse, care urma să fie creată. Însă, dacă contribuţia părţii moldoveneşti era depusă sub formă fizică (gazoductele magistrale), apoi contribuţia părţii ruse, conform Acordului menţionat deja, s-a format„…din contul datoriilor R.Moldova pentru gazul furnizat consumatorilor ei în anii 1993-1994…”. În această secţiune vom examina situaţia cu aceste datorii.
Conform Actului de verificare a relaţiilor economico-financiare între Republica Moldova şi S.A.R. “Gazprom”, la 1 ianuarie 1994, adică la începutul anului - atunci cînd s-a semnat Acordului nelegitim sus-menţionat, - datoria Republicii Moldova faţă de S.A.R. “Gazprom” pentru gazul livrat constituia doar 22,2 milioane dolari SUA, sau 94 milioane lei moldoveneşti la cursul de schimb valutar la zi, inclusiv 14,3 milioane dolari (peste 60 milioane lei) datoria aferentă părţii Transnistrene, controlate de autoproclamatul regim de la Tiraspol. Însă chiar şi împreună cu datoria aferentă Transnistriei, această sumă nu constituia nici 30% chiar din valoarea redusă de 9 ori a unei părţi din gazoductele magistrale numai din partea dreaptă a Nistrului! Pe cînd pentru a justifica cota de 51% a S.A.R. “Gazprom” în noua societate mixtă moldo-rusă, valoarea acestor datorii trebuia cel puţin să depăşească suma de 343 milioane lei plus patrimoniul de gazoducte de la bilanţul „Tiraspoltransgaz”, care de asemenea era parte la constituirea acestei societăţi. Însă cu ritmurile de acumulare a datoriilor R.Moldova faţă de S.A.R. “Gazprom” existente la acel moment, trebuiau să se mai scurgă ani pînă datoria ajungea la un nivel comparabil chiar şi cu valoarea subestimată a activelor Î.R.G.M. “Moldovatransgaz”.
Astfel, în luna decembrie 1993 S.A.R. “Gazprom” prezintă un proiect nou de contract în care condiţiile de livrare a gazului către Republica Moldova au fost înăsprite exagerat, şi anume, conform noului proiect de contract:
• Preţul gazului natural consumat de către R.Moldova creştea de la 38,5 la 80 dolari SUA pentru 1000 de metri cubi,
• Preţul tranzitului de gaz pe teritoriul R.Moldova rămânea neschimbat, în ciuda creşterii preţului de cost al gazului tranzitat şi cel consumat;
• Achitarea gazului trebuia făcută în avans, prin plăţi săptămânale;
• Pentru fiecare zi de reţinere a acestor plăţi se calcula o penalitate de 0,35% din suma datoriei;
• În cazul ne-achitării gazului pe o perioadă de 2 luni, S.A.R. “Gazprom” îşi asuma dreptul de a sista livrările de gaz natural către R.Moldova.

Compararea prevederilor acestui proiect de contract cu condiţiile stipulate în alte contracte de livrare a gazului de către S.A.R. “Gazprom” sînt date, în formă generalizată în tabelul 2, în baza căruia putem conchide că condiţiile propuse R.Moldova au fost de câteva ori mai dure în comparaţie cu condiţiile de livrare pentru celelalte state ex-sovietice. Nu se cunoaşte în ce măsură s-a făcut o atare analiză comparativă de către cei care au luat în continuare decizia în numele autorităţilor centrale ale Republicii Moldova, însă acest contract a fost semnat în condiţii de totală obscuritate şi ne-transparenţă, iar contractul devenind imediat ascuns publicului larg. În rezultatul acestor noi înăspriri de politică faţă de Republica Moldova, timp de numai un singur an (1994), datoria Republicii Moldova pentru gazul livrat de către S.A.R. “Gazprom” a crescut de la 22,2 la 331,6 milioane dolari SUA, inclusiv cu penalităţile calculate: la peste 140 milioane dolari SUA. Această datorie enormă s-a constituit în urma acţiunii următorilor factori:
• Preţul ne-ajustat pentru tranzitul gazului. După cum am descris mai sus, business-ul de exportare a gazului prin gazoducte magistrale este unul foarte specific, dominat de monopoluri naturale la fiecare etapă. Din această cauză, pentru introducerea unei parităţi la distribuirea veniturilor totale de la vînzarea gazului, preţul tranzitului acestuia se fixează faţă de preţul gazului, astfel, încît odată cu ridicarea preţului la gaz creşte proporţional şi preţul tranzitului. Aceasta este o practică normală, utilizată pe larg, inclusiv de către vecina noastră, Ucraina. În realitate însă preţul tranzitului nu a fost ajustat proporţional ridicării preţului gazului, ceea ce a dus la venituri ratate în valoare de aproape 93 milioane lei (22 milioane dolari SUA la cursul zilei). Trebuie să menţionăm însă, ca să fim obiectivi, că dacă preţul tranzitului prin R.Moldova s-ar ajusta proporţional creşterii preţului gazului, valoarea acestuia ar fi semnificativ mai mare decît în Ucraina, dar nu cunoaştem din ce considerente a apărut această diferenţă.
• Suma penalităţilor. Penalităţile calculate altor ţări pentru fiecare zi de întârziere a achitării gazului livrat constituiau 0,02-0,03%. Ceea ce înseamnă că moldovenilor li se impunea o penalitate de 12-17 ori mai mare în comparaţie cu alte state. Dacă reieşim din valoarea medie a penalităţilor de 0,025% pentru fiecare zi de întîrziere a achitării, obţinem că la acelaşi preţ al gazului suma acestora s-ar reduce de la peste 140 la în jur de 10 milioane dolari SUA.
1. În anul 2003 condiţiile de livrare a gazului de către S.A.R. “Gazprom” Turciei prevedeau achitări semianuale
2. Spre exemplu, Ucraina avea dreptul să consume gaz din contul celui tranzitat spre Europa în cazul sistării livrărilor din partea S.A.R. “Gazprom”.
Penalităţile cal¬culate Republicii Moldova doar pe parcursul anu¬lui 1994pentru neachitarea la timp a gazului au fost umflate de 15 ori, sau cu peste 130 milio¬ane $…
Pare suspect ca în 1994 prin R.Moldova să se fi tranzi¬tat de aproape 2 ori mai puţin gaz decît în anii următori (1995¬1999), iar con¬sumatorii să fi achitat facturile pentru gaz doar în proporţie de aproximativ
1%… Termenii de achitare. Conform datelor disponibile, contractele de livrare a gazului de către S.A.R. “Gazprom” altor ţări prevedeau achitări la perioade de pînă la 6 luni. În acest context, acceptarea de către guvernanţii de atunci ai R.Moldova a condiţiilor subjugătoare, prin care achitările trebuiau făcute săptămânal şi în avans, pare astăzi cel puţin inoportună economic, mai ales în situaţia în care pentru fiecare zi de întârziere a achitării datoriilor acumulate se calculau penalităţi atît de exagerate. Astfel, Republica Moldova trebuia să se achite pentru gaz în mediu cu 18,5 zile mai devreme decât ţările care achitau lunar pentru gazul real consumat în luna precedentă, pe fiecare din aceste zile calculându-se penalităţi suplimentare, ceea ce iarăşi a umflat artificial suma penalităţilor (la aceleaşi condiţii de preţ şi rată a penalităţii) cu aproape 6,5%. Astfel, din considerentele prezentate până acum, în cazul în care toate condiţiile menţionate mai sus ar fi echitabile, penalităţile calculate R.Moldova s-ar reduce de la peste 140 la doar puţin peste 9 milioane dolari SUA, adică aproximativ de 15 ori, fiecare din concetăţenii noştri fiind silit să achite suplimentar peste 30 de dolari (într-un singur an!), sumă echivalentă la acele timpuri cu un salariu lunar.
Volumul gazului tranzitat în 1994. Conform datelor pentru anul 1994 pe teritoriul R.Moldova s-a tranzitat o cantitate mai mică de gaz natural de circa 2 ori spre ţările din Balcani decât în anii următori, ceea ce pare cel puţin suspect şi necesită o verificare suplimentară, şi asta pentru că din această cauză s-a redus esenţial venitul obţinut de R.Moldova de la tranzitarea gazului, respectiv rămânând un sold mai mare al datoriei, pe care se mai calculau şi penalităţi. Mai mult ca atît, conform datelor prezentate de „Moldovagaz”, din anul 1994 şi până în anul 1999 inclusiv, prin gazoductul magistral ADCB (din Nordul republicii) s-a tranzitat gaz doar o singură dată, în anul 1995, în valoare de aproape 10 mln dolari, informaţie care după părerea noastră merită şi ea re-verificată (cel puţin pe baza statisticilor de consum din ţările Balcanilor Vestici beneficiare de gaze naturale prin această reţea), cu atât mai mult că preţul pentru tranzitul gazului prin acest gazoduct magistral era de asemenea mai redus decât preţul pentru tranzit în Balcani. Cu regret, aceste date, ca şi alte date cu privire la întreaga afacere de aprovizionare a R.Moldova cu gaz, nu sînt făcute publice nici până în prezent, cu toate că este vorba de sute de milioane de dolari anual, sume foarte importante pentru economia şi bugetul R.Moldova.
Neachitarea datoriei faţă de S.A.R. “Gazprom”şi reţinerea plăţilor chiar în momentele cînd banii erau disponibili. Conform datelor anului 1994, din totalul de 70 milioane dolari achitate monopolistului rus pentru gazul livrat, în formă bănească s-au achitat doar 458 mii dolari, echivalent a circa 1,86 milioane lei la cursul mediu al dolarului pe anul respectiv, ceea ce reprezintă doar 0,19% din valoarea gazului importat din Federaţia Rusă în acel an. Însă tariful conform căruia acest gaz era vândut consumatorilor era şi mai ridicat (vezi Capitolul 3). Menţionăm că, toate cheltuielile de mijloace băneşti pentru asigurarea funcţionării întregului sistem de aprovizionare, transportare şi distribuire a gazului au fost estimate de experţii IDIS Viitorul la nivel de 10 milioane lei, iar împreună cu cele aproape 2 milioane lei care au fost achitate părţii ruse, acestea ar constitui aproximativ 1% din suma totală facturată consumatorilor. Pare absolut ireal ca în anul 1994 consumatorii din Republica Moldova să fi achitat pentru gaz doar atât de puţin. În ceea ce priveşte posibilitatea sistării livrărilor de gaz pentru ne-achitare sau pentru orişicare alte motive, nu avem informaţie sigură cu privire la faptul dacă asemenea clauze au existat sau nu în contractele de livrare a gazului de către S.A.R. “Gazprom” altor ţări. Cert este însă că, deşi conform calculelor întârzierile cu achitarea gazului din partea R.Moldova au constituit în mediu peste 150 zile, ceea ce depăşea de 2 ori şi jumatate termenul de 2 luni stabilit în contract, această clauză niciodată nu a fost aplicată, ceea ce poate fi interpretat ca şi cum, pentru S.A.R. “Gazprom” a fost mai convenabilă continuarea livrărilor şi calcularea penalităţilor pe întreaga sumă de ne-achitare. O atare poziţie este foarte uşor de înţeles odată ce aceste sume, ridicate artificial de cel puţin 15 ori şi create practic din nimic, urmau a fi convertite în proprietate reală asupra patrimoniului de gazoducte magistrale pe teritoriul Republicii Moldova. Această operaţie „genială” de capturare a proprietăţilor statului Republica Moldova va avea o serie de consecinţe foarte grave asupra economiei Republicii Moldova, pe care le vom discuta mai departe.
Concluzionând putem afirma că acceptarea condiţiilor contractului prezentat de S.A.R. “Gazprom”pentru anul 1994 a umflat artificial datoria totală a R.Moldova faţă de monopolistul rus cu peste 150 milioane dolari SUA. Pentru comparaţie, aceasta a însemnat sustragerea din buzunarul fiecăruia cetăţean al Republicii Moldova, de pe ambele maluri ale Nistrului, a câte 35 dolari (numai pe parcursul anului 1994!) şi aceşti bani au fost făcuţi „cadou” S.A.R. “Gazprom” de către administraţia care a acceptat să semneze acest contract, fiind foarte bine informată asupra consecinţelor pe care le va produce aplicarea lui. Mai mult ca atât, după aceasta monopolistul rus a fost invitat să achiziţioneze pe aceşti bani proprietăţi de importanţă strategică pentru R.Moldova, cu o reducere de preţ de circa 89% (sau de 9 ori faţă de preţul de piaţă). Dacă asemenea condiţii erau accesibile nu doar pentru S.A.R. “Gazprom”, dar şi pentru alţi actori (firme autohtone sau chiar cetăţenii de rînd ai Republicii Moldova), atunci aceşti 35 dolari transmişi în acest mod către partea rusă ar fi fost de ajuns pentru privatizarea reuşită a unor importante spaţii imobiliare. Astfel, fiecare familie formată din 4 persoane, inclusiv copiii născuţi către 1994, ar fi putut privatiza un apartament în Chişinău, care la acel moment nu costa mai mult de 1250 dolari.
Datoria totală a R.Moldova către sfîrşitul anu¬lui 1994 a fost umflată cu peste 150 mln $…

( Va urma )

autor: prof. univ. dr. Ioan Scurtu
sursa: Revista Clipa

Sfǎrâmarea statului naţional unitar român, în vara anului 1940, a fost rezultatul presiunilor şi ameninţǎrilor celor douǎ mari puteri totalitare – Uniunea Sovieticǎ şi Germania.

Dar clasa politicǎ româneascǎ nu poate fi exoneratǎ de rǎspunderile ce-i reveneau şi care au dus la aceastǎ catastrofǎ naţionalǎ.

În primul rând, pentru cǎ nu s-a preocupat de imaginea externǎ a României, lǎsând inamicilor ei câmp liber de propagandǎ ostilǎ integritǎţii sale teritoriale, astfel cǎ o bunǎ parte a opiniei publice internaţionale şi mulţi oameni politici au fost convinşi cǎ extinderea teritorialǎ din 1918 a fost un „cadou” nemeritat, oferit acestei ţǎri de învingǎtorii din Primul Rǎzboi Mondial.

În al doilea rând, pentru cǎ a promovat o politicǎ externǎ unidirecţionalǎ – spre Franţa, care nu a fost în stare sǎ se apere pe sine, capitulând ruşinos la 22 iunie 1940.

Aceastǎ politicǎ, în momentule critice pentru existenţa României, s-a dovedit falimentarǎ, ţara fiind complet izolatǎ şi neputându-se bizui pe niciun sprijin extern.

În al treilea rând, pentru cǎ guvernanţii au dovedit o crasǎ iresponsabilitate faţǎ de dotarea şi instruirea ARMATEI, iar comandanţii militari au abdicat de la propria lor menire – de a apǎra, cu orice preţ, integritatea teritorialǎ a ţǎrii lor.

Nu pot sǎ nu constat cǎ astǎzi lecţiile istoriei par a fi uitate – dacǎ au fost cu adevǎrat cunoscute vreodatǎ de actuala clasǎ politicǎ.

În primul rând, imaginea externǎ a României este dezastruoasǎ, fapt ilustrat de situaţia din vara anului 2012, când ţara s-a aflat într-o izolare aproape totalǎ, fiind supusǎ unor ample critici în mass-media şi în declaraţiile a numeroşi lideri politici din Europa şi din SUA.

Pe acest fond, un parlamentar maghiar a putut declara, chiar de pe teritoriul ţǎrii noastre, cǎ se impune anularea Tratatului de la Trianon prin care se confirma unirea Transilvaniei cu România, iar la Congresul al Partidului Popular European, desfǎşurat în Bucureşti în octombrie 2012, un cetǎţean român de etnie maghiarǎ a cerut federalizarea României.

În acest context se impune o regândire a modului în care oficialii români şi nu numai ei, promoveazǎ imaginea externǎ a ţǎrii lor. Jalnicul spectacol din vara anului 2012, când foştii guvernanţi şi preşedintele au fǎcut tot ce le-a stat în putinţǎ pentru a decredibiliza Parlamentul şi de fapt imaginea României trebuie sǎ rǎmânǎ o paginǎ neagrǎ, dar definitiv închisǎ şi care sǎ nu se mai repete niciodatǎ.

În al doilea rând, participarea armatei pe teatrele de luptǎ ale NATO, cuvintele frumoase rostite la adresa ostaşilor români, se cuvin a fi mai mult popularizate, pentru a atenua percepţia general-negativǎ a ţǎrii noastre.

Dar acest fapt nu trebuie sǎ abatǎ de la raţiunea de a fi a oricǎrei armate naţionale. Din pǎcate, cu greu se mai poate vorbi astǎzi de educaţie patrioticǎ, în condiţiile în care Istoria Românilor a fost scoasǎ din planurile de învǎţǎmânt din liceele româneşti, astfel că tinerii sunt privaţi de cunoaşterea trecutului ţǎrii lor, astfel încât sǎ evite greşelile înaintaşilor şi sǎ ducǎ mai departe tradiţiile pozitive, înaintate, acumulate de-a lungul secolelor.

Istoria românilor a fost eliminatǎ şi din planurile de învǎţǎmânt de la Universitatea Naţionalǎ de Apǎrare! Concepţia potrivit cǎreia aceastǎ instituţie pregǎteşte specialişti este unilateralǎ, deoarece ofiţerii români nu trebuie sǎ fie nişte roboţi, ci nişte personalitǎţi conştiente de faptul cǎ misiunea lor cea mai sacrǎ este apǎrarea Patriei, a integritǎţii ei teritoriale.

Repunerea ISTORIEI în drepturile ei fireşti pentru un stat civilizat, care-şi respectǎ înaintaşii, are responsabilitatea prezentului şi promoveazǎ o viziune tonicǎ despre viitor, poate constitui un pas important spre o adevǎratǎ educaţie patrioticǎ.

În al treilea rând, Armata românǎ trebuie sǎ fie dotatǎ corespunzǎtor, pentru a-şi putea îndeplini misiunea fundamentalǎ pentru care a fost creatǎ. Situaţia actualǎ, când Armata este nevoitǎ sǎ achiziţioneze nave şi avioane la mâna a doua, invocându-se motive bugetare, dar de fapt pentru ca guvernanţii de la Bucureşti sǎ câştige bunǎvoinţa liderilor politici din statele respective, aratǎ limpede o atitudine foarte asemǎnǎtoare cu cea din perioada interbelicǎ, iar lecţia istoriei – a dramei naţionale din 1940 – nu trebuie ocultatǎ.

Apartenenţa României la NATO este o garanţie necesarǎ, dar nu suficientǎ. Nu trebuie sǎ ne hrǎnim cu iluzii şi nici sǎ dǎm un credit total unor declaraţii de complezenţǎ pe care le fac unii lideri ai respectivei alianţe militare.

La scara istoriei, alianţele nu sunt veşnice, iar marile puteri îşi urmǎresc întotdeauna propriile interese. S-a vǎzut foarte clar, la sfârşitul perioadei interbelice, când alianţele de care România îşi legase toate speranţele s-au prǎbuşit, dar şi la sfârşitul celui de-al Doilea Rǎzboi Mondial, când liderii Uniunii Sovietice, Marii Britanii şi SUA şi-au împǎrţit sferele de influenţǎ (dominaţie), ţinând seama numai de interesele lor geo-strategice.

Ca istoric nu mi-am pierdut speranţa cǎ factorii politici responsabili vor înţelege cǎ numai o Armatǎ bine instruitǎ, bine condusǎ şi bine dotatǎ constituie, cu adevǎrat, scutul de nǎdejde al Patriei, şi în primul rând al integritǎţii ei teritoriale.

Autor: Nicoleta Savin

În politică nu există prieteni ori duşmani. Doar interese.
Crede cineva că Gazprom - care astăzi înseamnă, de fapt, Rusia - poate sta cu mâinile încrucişate atunci când statele europene încearcă să găsească noi zăcăminte de gaze naturale? Dacă da, este în cel mai bun caz naiv. Şantajul energetic înlocuieşte cu succes orice război convenţional. Când o ţară precum Rusia poate dicta preţul gazelor naturale în Europa sau poate influenţa preţul barilului de petrol, de ce ar mai fi nevoie de tancuri sau de ideologii? Când aceeaşi ţară poate negocia pe unde trec conductele de gaze sau de petrol către Occident sau Extremul Orient, ce mai înseamnă “prietenia” cu o ţară sau alta?
Ştirea că într-unul din cele cinci perimetre din platoul continental al Mării Negre s-au descoperit importante zăcăminte de gaze naturale nu i-a bucurat pe oficialii Gazprom. Celelalte patru perimetre sunt destul de aproape şi este de presupus că în viitorul apropiat se vor găsi noi zăcăminte. Faptul că într-unul dintre aceste perimetre forează concernul Lukoil nu linişteşte Moscova. Gigantul petrolier rus este de-a dreptul îngrijorat şi de perspectiva exploatării gazelor de şist în Polonia, Bulgaria şi România. Cei care forează sunt americanii de la Chevron. Direct proporţional cu temerile ruseşti, cresc cotele de îngrijorare ale “ecologiştilor” bulgari şi, mai nou, români, precum cele ale Dunării după ploi în toată Europa.

O parte a mass-media din cele două ţări intră în joc. Să fie doar naivităţi? Să fie doar interese? Sau şi unele, şi celelalte?

Cât despre gazele lichefiate, aici ruşii stau ceva mai liniştiţi, fiindcă ele costă şi sunt puţini clienţi dispuşi să plătească pentru a le aduce din cele patru zări. Oricum, investiţiile de acest gen pentru valorificarea gazelor din zona Mării Caspice, în care este implicată şi România, alături de Georgia şi Azerbaijan (proiectul AGIR), nu le sunt pe plac.

Iată cel puţin trei motive - gazele din Marea Neagră, posibile participaţii la proiectele de exploatare a gazelor de şist şi a gazelor lichefiate - pentru care şi dacă am face tumbe în faţa Rusiei, indiferent de cine ar fi condusă, Rusia tot n-ar putea fi prietena României. Orice investiţie care ne-ar putea asigura pe termen mediu sau lung independenţa energetică ne atrage ostilitatea, explicită sau nu, a vecinului de la Răsărit. În aceeaşi situaţie se află orice ţară europeană care doreşte găsirea unor soluţii alternative la importul de gaze ruseşti. Din motive similare, Rusia va zădărnici pe cât îi stă în putinţă creionarea oricărei politici energetice comune europene.

Interese foarte mari există nu doar pe piaţa petrolului şi a gazelor naturale. Actorii de primă mână de pe piaţa aurului, a argintului sau a minereurilor neferoase nu doresc schimbarea raporturilor de forţe sau intrarea pe piaţă a unor cantităţi care ar putea da peste cap preţurile actuale. Vârful de lance în slujirea acestor interese sunt, mai mereu, în toată lumea, organizaţiile de protecţia mediului. Voi crede în militantismul organizaţiilor ecologiste de la noi sau de aiurea atunci când schema lor de finanţare va fi transparentă şi voi şti că sub faldurile grijilor pentru mediul din România nu stau interesele unor corporaţii cu ramificaţii în Vest sau în Est.

În egală măsură, voi crede într-un proiect care-şi propune exploatarea rezervelor naturale din România atunci când investitorii vor negocia contracte transparente, fără clauze, cu redevenţe la nivelul mediei mondiale, cu obligaţiile de mediu aferente. Rezervele României, câte mai sunt, nu se pot concesiona pe te miri ce şi mai nimic, iar costurile de mediu trebuie împărţite corect, în funcţie de participaţii. Dacă nu se poate, rezervele pot rămâne în sol. Nu cer de mâncare. Esenţial este ca, între interesele tuturor, să le descoperim pe ale noastre. Şi să le slujim. Fără manipulări.

EVZ.ro

Chisinau, Romania de Est (Basarabia)/Romanian Global News

Basarabenii care au dobandit pasaportul romanesc se simt romani/moldoveni «liberi» si «impliniti in drepturi», arata studiul privind implicatiile identitare ale pasaportului romanesc, realizat de Ludmila Bulgar, Institutul European pentru Moldova, scrie Ziarul de Garda, preluat de Romanian Global News.

Cei 7% din populatia Moldovei cu acte romanesti, sau peste 300 de mii de noi cetateni romani, s-au emancipat, gratie pasaportului romanesc, din conditia lor de «cetateni ai unei tari sarace», «tari-enclave, la marginea Europei», «stat comunist fragil» si uitat de lume. Componenta emancipatoare a identitatii acestora este si mai izbitoare in raport cu ceilalti 93% din basarabeni care nu detin inca pasaportul romanesc.

Invinuiti de presa rusa si europeana de pragmatism si de instrumentalizare a pasaportului romanesc, 57% din basarabenii sondati afirma «Dorim sa traim intr-o democratie [ca Europa]» si 34% «Ne simtim romani [pentru ca Romania este tara noastra]“.

Ca si tendinta generala, studiul arata ca, in esenta, dobandirea cetateniei romane «a schimbat viata» celor implicati, prin drepturile pe care le-au obtinut: dreptul de a calatori fara vize, protectie din partea statului roman, apropierea de Romania/Europa, lipsa de discriminare la adresa lor ca si cetateni romani in comparatie cu statutul de cetatean moldovean, etc. Astfel, acestia pot da curs oricarui proiect de viata, cel de a ramane in RM, de a pleca in Romania sau in Europa, la munca sau la studii. Libertatea de a calatori pare a fi principala componenta a identitatii noilor cetateni romani din Basarabia si cheia spre prosperitatea acestora. In plus, pretiosul document romanesc ii scuteste pe basarabeni de discriminare cand trec controlul actelor in aeropoartele europene sau cand se prezinta in fata autoritatilor europene (administratii si scoli).

Desi cifra de 300 de mii, avansata in studiul lui Constantin Iordachi , este considerata exagerat de mica de catre persoanele sondate, totusi, nu exista deocamdata alte date oficiale care ar permite o estimare mai aproape de adevar. Putem afirma doar ca in 2012, Autoritatea Nationala pentru Cetatenie, care trateaza dosarele, a emis aproximativ 160 de decizii fiecare a cate aprovimativ 400 de noi cetateni, cu resedinta in strainatate, in mare parte, si doar o mica parte, cu resedinta in Romania. Astfel, din cei peste 64 de mii de noi cetateni romani in 2012, cea mai mare parte, adica peste 67%, potrivit datelor Eurostat din 2009, sunt basarabeni. Analiza sociologiei numelor confirma de asemenea lucrul acesta.

Portretul-trobot al basarabenilor care solicita acte romanesti este urmatorul: femeie sau barbat, roman/moldovean din Basarabia, (sau chiar bulgar, gagauz, ukrainean, rus, din familii mixte), cu o varsta medie de 30 de ani, potrivit datelor disponibile pe Eurostat pentru 2009. Studiul realizat de noi ne permite sa spunem ca basarabenii cu acte romanesti au cel putin studii professionale sau studii superioare, si sunt fosti politisti, combatanti in razboiul din Transnistria sau esteticiene, medici, profesori, contabili si economisti, etc.

Pasaportizarea voluntara a basarabenilor din actuala Republica Moldova, unde oficial peste 7% din populatie sunt concomitent si cetateni romani, are toate trasaturile unui plebiscit pentru Romania, si indirect, pentru Europa, unde se ravneste implinirea in drepturi si realizarea aspiratiilor de bunastare, educatie si democratie.

Studiul «Identity implications of the Romanian passport poltics towards Moldovan citizens» a fost realizat in iunie 2012, pe un echantion de basarabeni cu pasaport romanesc care s-au stabilit in Belgia. Studiul, al carui autor este Ludmila Bulgar, foloseste o abordare «bottom-up» si metoda «triunghiularii» pentru a capta compozantele identitatii noilor cetateni romani si a fost prezentat pentru obtinerea titlului de master in stiinte politice la Universitatea Libera de la Bruxelles, Belgia.

ION COJA

„E TIMPUL SĂ SPUNEM RĂSPICAT CĂ I-AM AJUTAT PE EVREI SĂ NU FIE EXTERMINAŢI! EVREII NE SUNT DATORI. DAR NU LE CEREM DECÂT SĂ RECUNOASCĂ ADEVĂRUL!”

În revista „Cadran politic”, anul VII, nr. 65-66 din aprilie-martie 2009, sunt publicate câteva fragmente din interviul dat de Emil Cioran în 1988, la Paris, dlui Ion Deaconescu. Inutil să mai spunem ceva despre valoarea acestui document, mai degrabă l-aş felicita pe autor pentru reuşita de a-i lua un interviu marelui însingurat de la Paris. Adevărul este că Cioran face figura schimnicului din inima Parisului, mulţi aşa îl văd, iar această imagine a unui Cioran greu de abordat pentru un interviu pare să fie imaginea curentă aflată în circulaţie. În realitate, cel puţin din partea subsemnatului vorbind, e de revăzut şi de retuşat această poză. Am stat de trei ori de vorbă cu Emil Cioran, în fiecare dintre vacanţele mele pariziene de dinainte de 1990, şi nu mi-a fost deloc greu să obţin întrevederea solicitată. E drept că am uzat de un passepartout care mi-a deschis la Paris multe uşi: eram un fel de mesager al lui Petre Ţuţea. Cred că am povestit ce era mai interesant despre aceste discuţii în cartea Marele Manipulator şi asasinarea lui Nicolae Iorga, Nicolae Ceauşescu şi Ioan Petru Culianu. Textul publicat de dl Ioan Deaconescu îmi oferă acum posibilitatea de a reveni, cu precizări şi comentarii mai apăsate. Mă invită la acest remember îndeosebi fragmentul următor din acest interviu care, sunt convins, va face istorie:

„Ion Deaconescu: Şi totuşi ce ar trebui făcut ca România să nu cadă din timp, acum, la întretăierea dintre milenii?

Emil Cioran: Să nu mai fim paraziţii unor glorii desuete. Să nu mai vorbim de idealuri, ci să edificăm istoria propriei noastre identităţi. (…) Şi încă ceva important: să rezolvăm cazul evreilor din cel de al doilea război mondial. E timpul să spunem răspicat că nu am fost barbari. Că i-am ajutat pe evrei să nu fie decimaţi. Trebuie să scriem cărţi, să luăm legătura cu cei care ne defăimează în legătură cu acest subiect. Evreii ne sunt datori. Dar nu le cerem nimic. Să recunoască doar adevărul. Dacă se va înţelege exact poziţia României în anii patruzeci, vom sta cu fruntea sus. Dacă nu, vom fi culpabilizaţi mereu, cu efecte îngrozitoare.”

Aşadar, zice Emil Cioran, e timpul să spunem răspicat adevărul, adevărul că nu am fost barbari şi nu am participat la exterminarea evreilor, la care ne invitase insistent Hitler, ci dimpotrivă, i-am ajutat pe evrei să se salveze, pe acei evrei a căror soartă a depins cât de cât de noi! Drept care, consideră Emil Cioran, în acord cu bunul simţ cel mai comun, evreii ar trebui să se simtă datori faţă de români! Iar nu să ne defăimeze pe toate drumurile!
Iată însă că evreii nu se simt datori! Iată-i că nu sunt în stare să trăiască starea de normalitate a fiinţei umane! Recunoştinţa este o povară prea grea pentru evrei! E mult mai profitabil ca din debitor să te transformi în creditor! De ce să fie dumnealor datori la români, când i-ar putea scoate pe români datori şi vinovaţi faţă de evrei?! Aşa se vor fi gândit acei evrei despre care Cioran spune că „ne defăimează în legătură cu acest subiect”, subiectul fiind holocaustul din România. N-a fost holocaust în România? Să fie ei sănătoşi românii, că le inventăm noi un holocaust să nu-l poată duce! Căci doar asta este menirea presei libere, a mass mediei internaţionale! …
Cioran, care a scris o mulţime de lucruri deosebit de interesante şi de „pozitive” despre evrei, care, deci, îi cunoaşte bine pe evrei, nu se miră şi nici indignat nu pare de această manevră mizerabilă, ci ne îndeamnă pe noi, românii, „să luăm legătura cu cei care ne defăimează”, nu este clar în ce scop! Noi însă, adică românii care ştim că în România nu a fost nici urmă de holocaust, chiar aşa am făcut: am luat legătura „cu cei care ne defăimează” şi am încercat să angajăm un dialog, o confruntare senină a argumentelor. Din păcate nu am putut menţine „legătura”, căci nici unul dintre preopinenţii defăimători nu a vrut să răspundă la dovezile noastre, considerând că simplul fapt de a nu le accepta acuzaţiile îi jigneşte pe ei, pe acuzatori, după o logică imposibil de împăcat cu un comportament raţional şi onest…
Oare la fel vor proceda şi cu declaraţia lui Cioran, declaraţie atât de netă, de neechivocă, a marelui Cioran?! Nu le va fi uşor celor „care ne defăimează” să se facă din nou că plouă!

…Da, sunt convins că ne aflăm în faţa unei declaraţii decisive pentru discuţia care se poartă pe tema holocaustului din România. Nu este prima oară când trăiesc acest sentiment, ceea ce dovedeşte cât de mult m-am înşelat de fiecare dată când am crezut că evidenţa ar avea vreo forţă de convingere, ar clinti pe cineva din ceea ce crede sau crede că ştie. Dar cred, simt că picătura adăugată de Cioran face să se reverse paharul răbdării noastre. Desfid pe omul onest care, convins până acum de teza holocaustului din România şi luând acum cunoştinţă de declaraţia lui Emil Cioran, nu va cere sau măcar nu va accepta reexaminarea probelor invocate în această dispută. Căci nu cerem mai mult decât atât: un examen corect şi cinstit al argumentelor. Când spun „corect” am în vedere regulile cercetării ştiinţifice, ale raţionamentului deductiv, iar când spun „cinstit” mă gândesc la capacitatea de a recunoaşte că ai greşit atunci când sensul evident al faptelor şi al argumentelor te contrazice. Cine nu va purcede nici măcar acum la revizuirea condamnării noastre pentru un genocid atât de contestat şi imposibil de dovedit în faţa justiţiei şi a istoriei, contestat, iată, şi de Emil Cioran, nu merită să-şi mai zică intelectual, om cu idei şi convingeri judicios edificate, nu merită să-şi mai zică om – evreu sau român etc.!

…Să revenim la text! Nu cunosc interviul în întregime ca să-mi dau seama de eventuale conexiuni cu alte declaraţii ale lui Cioran. Avem tot timpul s-o facem mai târziu, căci este vorba – cum spuneam, de un text care va stârni nenumărate comentarii. Rândurile de faţă nu urmăresc decât să lanseze aceste discuţii şi să constate, cu o satisfacţie deplină, imposibil de ascuns, o satisfacţie pe care o fac publică, satisfacţia că la lista nesfârşită de negaţionişti ai holocaustului din România se adaugă acum numele unui mare şi deosebit reprezentant al speciei om, care el singur este mai convingător, mai impozant, decât laolaltă toţi cei care intră în corul detractorilor neamului românesc, acuzându-ne pe noi, „blândul popor român”, de crima cea mai nemernică: genocidul. Nu numai că nu l-am comis, că nu am ucis evrei, dar atât cât ne-am implicat în istoria evreimii am făcut-o mereu ca binefăcători, iar în anii „patruzeci” ca salvatori ai evreilor. Evreii – au mai spus-o şi alţii, dar acum o spun e şi marele Cioran, evreii ne sunt datori cu recunoştinţa lor şi nu sunt puţini evreii care au recunoscut această datorie de onoare şi de omenie.
Numai că dinspre evrei se aude cel mai tare corul evreilor ne-evrei, care au inventat stratagema, atât de ticăloasă, că este mult mai profitabil să-l acuzi în primul rând pe cel care te-a ajutat şi chiar te-a salvat, că în loc de recompensa pe care ar putea să ţi-o ceară, e mai convenabil să i-o iei înainte şi să-l acuzi tu pe binefăcător că a făcut echipă cu cel, cei care te-au chiar suprimat! Astfel că la ceasul aritmeticii finale tu nu vei avea nimic de dat, ci vei putea cere şi obţine despăgubiri încă şi mai mari, nu numai de la prigonitorii ucigaşi, ci şi de la cei care ţi-au sărit în ajutor! Treaba lor dacă au fost proşti şi nu s-au îngrijit să se acopere cu toate actele doveditoare posibile! Cu toate certificatele de bună purtare! E riscul lor dacă nu dau multe parale pe justiţia omenească, palpabilă, şi se lasă pe mâna justiţiei divine, atât de ipotetică! Să-şi ceară dreptatea la Judecata de Apoi, adică, în termeni precreştini, la calendele greceşti! Cine-i pune pe românii ăştia imbecili să creadă în viaţa de apoi, în justiţia şi dreptatea lui Dumnezeu?! Dumnezeu? Care Dumnezeu? Ăla inventat de noi? Să fim serioşi şi să nu ne furăm singuri căciula!… Nu există plată şi răsplată decât aici, pe pământ!… Iar cine-i prost şi crede altfel, să plătească!… Că are cui! Taxa pe prostie noi am inventat-o! La noi ajunge!…

…Pun aici capăt, deocamdată, altor comentarii care bântuie prin creieraşii mei. Deocamdată cred că este mult mai …productiv – horribile dictu, să fac câteva conexiuni, conexiuni între acest magnific interviu si ce am scris eu sau îmi mai aduc aminte despre discuţiile cu Cioran, purtate în vara lui 1984 la telefon, iar în 1986 şi 1988 faţă către faţă. La prima discuţie nu s-a spus nimic despre evrei. Mai mult de o jumătate de ceas Cioran mi-a vorbit numai despre Petre Ţuţea… Regret şi azi că nu m-am priceput să pun în funcţiune instalaţia gazdei mele, Victor Smatoc, de înregistrare a convorbirilor telefonice purtate de la acel aparat. Doamne, ce l-a mai lăudat Cioran pe Ţuţea, pe ideea că era altceva decât toţi ceilalţi, că le era ca un fel de cenzor suprem din interiorul generaţiei, Nae Ionescu fiind din altă generaţie, a dascălilor, mentor necontestat. Ţineau cu toţii să-i ştie părerea şi îşi validau ideile numai după ce le discutau cu „Petrache”. Căci Petrache avea un ascendent asupra celorlalţi: nu scria! (sic!) Nu sacrificase actul gândirii pentru actul consemnării prin cuvinte a gândului oprit din zborul său lin, planat… Cât s-a mai necăjit Cioran când a aflat că i-am adus un text semnat de Ţuţea (cu pseudonimul Boteanu), publicat într-un almanah literar… Deci cedase! Se apucase Ţuţea de scris!…
La a doua întâlnire, în Jardin de Luxembourg, a trebuit să-l aştept până a încheiat discuţia pe care o purta la câteva bănci distanţă. Pasămite, cu un evreu, din America, pictor cu procupări metafizice. Mi-a relatat, pe scurt, ca o scuză a întârzierii, că a trebuit să-i dea amănunte în legătură cu ideea care i-a venit atunci când interlocutorul i s-a plâns că se înmulţesc dovezile unui antisemitism american în creştere… „Aveţi grijă, ce se va întâmpla când (sau dacă – nu mai ţin bine minte) americanii îşi iau mâna de pe evrei? Mâna azi atât de protectoare!” Mai mult nu am discutat despre evrei în 1986.
Am făcut-o în 1988, iată, anul când Cioran i-a dat dlui Ion Deaconescu istoricul interviu. Eu am purtat discuţia mea în august, poate început de septembrie. Discuţia a pornit de la situaţia din ţară. Am încercat să retuşez tabloul sumbru al României care circula în toată mass media apuseană, să-i prezint lucrurile dintr-o perspectivă mai optimistă. De ce am făcut asta? Mai întâi pentru că asta era perspectiva lui Petre Ţuţea asupra României. Şi am considerat că asta îl va interesa de fapt pe Cioran: ce crede Petrache despre lumea în care trăim? Mai apoi, eu însumi împărtăşeam acest optimism. Am constatat că Cioran primea cu bucurie veştile bune din ţară, dovezile că dracul nu-i chiar aşa negru. Absolut memorabilă satisfacţia cu care a luat cunoştinţă de calitatea tineretului din România. În mod deosebit a fost impresionat să afle că un mare număr de tineri roiau în jurul lui Ţuţea, îl „ţuţăreau” cu devotament şi cu mare interes pentru ideile lui nea Petrache. Iar când a aflat că tinerii aceştia, de capul lor, organizaseră un servicu ad hoc de asistenţă la domiciliu lui Petre Ţuţea, că în fiecare zi doi dintre ei veneau şi-l ajutau să se scoale, să se îmbrace, să iasă la plimbare, să mergă la masă etc., dar mai ales ca să aibă un conlocutor interesat de cee ce avea de spus nea Petrache, Emil Cioran a exclamat: „Aşa ceva este de neimaginat la Paris!” Şi a continuat spunând că aceste informaţii, primite de la mine, confirmau optimismul lui Mircea Eliade cu privire la rolul pe care curând îl va juca tineretul din Europa de Răsărit! Mult mai apt să facă istorie decât tineretul dezabuzat din Occident… La acest punct al discuţiei eu am avut de răspuns la întrebarea lui Cioran, o întrebare pe care şi-o pun astăzi mulţi români: de ce mass media din toată lumea este preocupată să răspândească în lume despre România o imagine denigratoare, deformată cu intenţia de a ne calomnia în toate felurile posibile şi la fiecare prilej?
Răspunsul meu – valabil şi azi, a sunat cam aşa: Pentru că antiromânismul nu mai este o atitudine ocazională şi personală, a unor indivizi care, din varii motive, nu mai încap de răul românilor. Anti-românismul nu este antipatia viscerală a unui individ, provocată de anumite accidente biografice, ci antiromânismul a devenit o instituţie, creatoare de locuri de muncă, cu buget şi sedii în mai multe ţări, inclusiv în România, cu angajaţi care ies la pensie după ce o viaţă întreagă au petrecut-o plănuind şi acţionând împotriva românilor, a intereselor României.
Dacă, prin mecanica relaţiilor paradigmatice, cuvîntul anti-românism te duce vrând-nevrând la anti-semitism, trebuie spus din capul locului că antisemitismul în România, condamnat prin lege, este practic inexistent, nu cunoaşte forme instituţionalizate şi, dacă se manifestă când şi când, asta se întâmplă sporadic şi neorganizat, în forme le-aş numi spontane, chiar naive prin sinceritate şi directitate. Asta în timp ce anti-românismul se manifestă în mod subtil, apelând la tehnici de manipulare ori de sabotaj dintre cele mai sofisticate şi mai eficiente, antrenând efective umane numeroase, abil disimulate îndeosebi în structurile de stat menite prin statut să apere şi să promoveze componenta românească a planetei noastre. În România de azi anti-românismul este practic subvenţionat de statul român şi nu este condamnat prin lege, ci este ignorat şi trecut sub tăcere, pentru a nu deveni subiect de discuţii publice, pentru ca nu cumva românii să se dumirească de caracterul anti-românesc al multor legi şi evenimente, de caracterul anti-românesc al guvernării. Introducerea conceptului de anti-românism în conştiinţa publică ar fi să-i ajute pe români să priceapă esenţa răului de care au parte ca societate, ca neam, ca ţară…
Atunci, în 1988, câte i-oi fi spus eu lui Cioran au fost deajuns că el să-mi dea dreptate şi să „cadă pe gânduri”, declarându-mi că acum pricepe ce şi de ce i s-a întâmplat acelei ziariste americance care, ştiindu-l român, îl vizitase cu puţină vreme în urmă spre a-i cere lămuriri într-o poveste de neînţeles pentru ea. Povestea era cam următoarea: ziarista, al cărei nume nu-l mai ştia Cioran, în orice caz una dintre cele mai importante din Statele Unite, a aflat că există în Europa o ţară şi un popor care, în timpul celui de al Doilea Război Mondial, deşi aflaţi în mare prietenie cu Germania hitleristă, în alianţă militară cu aceasta, nu au acceptat să i se alăture Germaniei în politica nazistă faţă de evrei. Nu numai că nu a desfăşurat programul de exterminare a evreilor, dar au iniţiat şi desfăşurat un program de salvare a evreilor. Ziaristă autentică, autentică şi ca evreică, a priceput valoarea umană excepţională a basmului despre omenia românească, aşa că a trecut imediat la verificarea informaţiei: a luat avionul şi a aterizat la Bucureşti, unde s-a interesat în stânga şi în dreapta, a cerut detalii, s-a întâlnit cu liderii evrei din Bucureşti, cu evreii cei mai în vârstă, etc. Pe scurt, s-a edificat, bucuroasă că i se confirmă povestea atât de frumoasă despre o ţară şi ea atât de frumoasă, despre care până atunci, frumoasă şi ea, evreica lui Cioran nu ştiuse mai nimic! („O femeie foarte frumoasă”, a precizat cu o lucire ştrengară în ochi răşinăreanul…)
Surpriză mare însă la întoarcerea în America: nici o publicaţie nu a vrut să publice reportajul ei despre România! Despre ciudaţii ăia de români care s-au purtat atât de îngereşte – cuvântul îmi aparţine, nu numai cu evreii ajunşi la necaz, dar şi cu prizonierii de război, ruşi sau anglo-americani! Nici măcar revista pe a cărei cheltuială făcuse deplasarea în România, nu i-a acceptat textul care vorbea atât de frumos despre români. Alte reviste, care mereu până atunci îi ceruseră o colaborare cât de neînsemnată, au refuzat-o şi ele, fără nicio explicaţie. Ajunsă la Paris, americanca s-a gândit că explicaţia i-ar putea-o oferi românul cel mai important din Occident: De ce, domnule Cioran, nimeni nu au vrut să-mi publice în Occident mărturia mea despre omenia aproape neomenească a românilor?, va fi sunat întrebarea angelicei evreice.
Cioran mi-a declarat că nu a avut răspuns la întrebarea ziaristei de la New York. Regreta că nu a ştiut să i-l dea pe cel potrivit, invocând argumentul de care aflase abia acum, de la emisarul lui nea Petrache: realitatea dureroasă şi absurdă a unui anti-românism instituţionalizat la scară planetară. Halal planetă…
Aşadar, un Cioran preocupat de problema Holocaustului din România? De ce ar fi fost preocupat Cioran de acest subiect? Din n motive putea să fie, dar mai ales pentru că îşi dădea bine seama de „efectele îngrozitoare” pe care le are faptul că „vom fi culpabilizaţi mereu” pentru o barbarie pe care nu am comis-o. De aceste efecte nu le pasă belferilor din clasa politică românească, în frunte cu însuşi preşedintele Ţării, incapabili să îngăime măcar o şoaptă neauzită în apărarea demnităţii noastre de români, pusă în balanţă cu acuzaţia cea mai gravă.