NICHITA STĂNESCU – IDOLUL ŞI SIMBOLUL UNEI GENERAŢII

Mihai BANDAC:

„Mulţi, foarte mulţi oameni ar dori să scrie măcar un singur vers ca Mihai Eminescu,

dar nimeni, absolut nimeni, n-ar accepta să trăiască măcar o singură zi din viaţa lui”
Nichita Stănescu

La sfârşitul anilor ’60, la cenaclul Nicolae Labiş al Uniunii Scriitorilor, aveam să-l văd pentru prima dată pe Nichita Stănescu. Era alături de Ioan Alexandru, Gheorghe Pituţ, Marin Sorescu, Gabriela Melinescu,Cezar Baltag, Fănuş Neagu, Ileana Mălăncioiu, Ion Lăncrăjan, Constanţa Buzea, Petru Popescu, AdrianPăunescu, Dumitru Ţepeneag, Sânziana Pop, Grigore Hagiu, Constantin Abăluţă, Iosif Naghiu, etc.
Apărea însă foarte rar şi de fiecare dată stârnea rumoare printre participanţi, cei din sală sau cei de la masa prezidiului. În februarie 1970, graţie unui gest entuziast al prietenei sale, poetesa Smaranda Jelescu, aveam să-l întâlnesc, în casa altei poetese dragă lui, Vera Lungu, să-l cuceresc, recitându-i Moartea căprioarei, Primele iubiri, Eu sunt spiritul adâncurilor ale genialului Nicolae Labiş, sau Sora mea, a mai tânărului său confrate Ioan Alexandru şi să mă ia cu el, acasă în Drumul Taberei unde îl aştepta cea mai mare iubire a vieţii lui, o altă distinsă, îndrăgită şi foarte frumoasă poetesă, Gabriela Melinescu.
După o noapte fantastică, în care, spre disperarea iubitei nerăbdătoare să rămână singură cu idolul ei – rătăcit prin Bucureştiul troienit preţ de trei zile – şi în care la cererea lui, am recitat acompaniat la chitară poeziile pe care le ştiam şi le iubeam – nici una de a sa – am adormit amândoi pe mocheta din bucătărie unde l-am şi părăsit dimineaţa, pentru a pleca să-mi ţin cursurile de la Facultate.
A doua zi, am avut marea surpriză, să mă trezesc cu el, la atelierul aflat în acelaşi cartier, în fruntea unui alai de scriitori şi să petrecem o fabuloasă zi de iarnă. La despărţire, mi-a cerut chitara cu care-l acompaniasem şi mi-a dedicat în versuri, gândurile şi sentimentele ce i le provocasem. Nu ştiam desigur atunci, că ea, chitara respectivă, va deveni piesă de muzeu.

Avea să revină de multe ori în acel atelier. Deobicei primăvara, de Paşti, sau la începutul
verii – acolo era foarte răcoare – şi mai ales la început de toamnă, când pe 5 octombrie, cu ocazia aniversării zilei mele de naştere, începea Bandaciada – cum îi spunea el perioadei cuprinse între această dată şi 8 noiembrie, ziua Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavril, când ea se încheia.

La solicitarea marelui actor şi dascăl, Octavian Cotescu, invitat să se întâlnească cu
studenţii din anii III de la actorie şi regie de teatru, se dovedea de fiecare dată, un pedagog forte inspirat, nunaţat şi convingător. Au rămas memorabile: lecţia despre cub, despre simbol, despre Eminescu, despre statuia sculptorului Gheorghe Anghel de la Atheneu.
A fost foarte legat de cauza Eminescului. M-a luat cu el de multe ori, la începutul anilor ’80, la nişte misterioase şi tensionate şedinţe, care se ţineau la Muzeul Literaturii, în puterea nopţii, până spre dimineaţă, ferite de ochii indiscreţi şi dedicate în totalitate şanselor de editare a Integralei Eminescu.
La sugestia lui am realizat şi se află la Slobozia, pe peretele Palatului Culturii – Ionel
Perlea, lucrarea de artă monumentală – Zeiţa Ceres, iar la Paltul Copiilor, cele două mari lucrări de artă monumentală: Eminescu şi muzele poeziei şi Arta populară şi muzele.

Memorabilă o consider a fi vizita pe care a făcut-o la TVR – şi la care m-a rugat să-l
însoţesc – la invitaţia lui Tudor Vornicu, pentru o emisiune de o oră ce urma să-i fie dedicată şi difuzată în direct, în fiecare sâmbătă la prânz: „O oră cu Nichita Stănescu”.
Cu foarte mare greutate a reuşit să-l convingă pe amfitrion şi echipa lui minunată, că trebuie filmată acasă la el, adică acasă la artist.

Activişti ai suferinţei, era apelativul său preferat, de multe ori la întâlniri prieteneşti. Mai ales după încercarea – foarte violentă şi dură, de blocare de către Directorul Muzeului de Artă (în acord cu prietenul său, generalul Dima şi desigur alţi activişti de teapa lor) a manifestării din 15 iunie 1983, dedicată lui Miahi Eminescu.
Se simţea foarte bine în compania lui Dumitru Fărcaş şi a lui Ghiţă Mureşan şi cânta cu ei
cu precădere cântecul maramureşan:…Când s-o’npărţit norocu, fost-am plecat la lucru…

La ultima sa întâlnire cu Ilie Purcaru, de la mine din casă, din 25 iunie 1983, în vederea
unui interviu consistent, la o călduroasă precizare a acestuia: clasic în viaţă, răspundea cu un ton de amară ironie: care clasic….care viaţă, bre….
Tot în acel dialog, marcat de nuanţe testamentare, foarte nemulţumit de evoluţia relaţiilor cu unul dintre foştii aşa zis prieteni şi chiar cu o persoană din intimitatea sa, îşi argumenta în apoteoză nemulţumirea: şi are păreri literare dom’le…şi mie îmi pare foarte rău că are păreri literare…eu însumi n-am păreri literare…dar’mite ea…şi nici nu mai ştiu dacă mai stau mult în această împerechiere…
Îl anunţa astfel, pe Ilie Purcaru şi pe cei câţiva prieteni, că va pleca de acasă şi se va
desface de acea căsătorie nereuşită şi pe care o simţea că-i este potrivnică.

Nesomnul – după cum scria prietenul său de o viaţă, Gheorghe Tomozei – i-a fost fatal.
Cedând pentru o scurtă perioadă, casa de pe Căderea Bastiliei (care i-a fost repartizată din
cele mai înalte dispoziţii şi în care urma să locuiască cu mama şi sora lui, spre a fi îngrijit şi ocrotit şi mai ales spre a putea dormi pe săturate) unui insidios, pragmatic şi mai ales iresponsabil vizitator, avea să-şi semneze singur condamnarea la moarte.
În revista Tribuna din anul 1993, într-un memorabil interviu luat mamei şi surorii lui de către Ovidiu Suciu, acestea declarau:

„Şi-a dorit în permanenţă să stăm împreună şi să aibă o familie adevărată. Să avem grije de el ca să poată să scrie liniştit. A fost foarte chinuit. În ultima perioadă a vieţii lui, nu a avut nici casă, nici mâncare. A fost o perioadă cumplită. Toţi cei care îl frecventau, tot felul de nechemaţi, care nu aveau nici o legătură cu el, nu aveau nici un fel de respect faţă de timpul şi viaţa lui. Îl foloseau doar, profitau de el pentru orice. A fost oribil ce s-a întâmplat în ultimii ani acasă la el.
Şi l-au omorât. Suna la noi după mâncare. Era un adevărat complot al distrugerii îndreptat
împotriva lui”.
Iar în interviul luat de către Glasul naţiunii – anul VI, nr.1 (172) ianuarie 1994, afirmau:
„Nu s-a înregimentat cu nimeni şi la nimic. El, Nichita, nu a avut aproape nimic şi nici nu a
cerşit şi nu s-a milogit să aibă. Să obţină. Ar fi avut şi el o vilă, ar fi avut de toate. Micuţul
apartament din Piaţa Amzei l-a primit de la Municipiu şi nu de la Uniunea Scriitorilor.
Este concludentă caracterizarea neruşinată făcută de către aceasta, (US n.n.) pentru
Academia din Stockholm, cu ocazia propunerii pentru Premiul Nobel pentru literatură, unde se foloseau cele mai nepotrivite cuvinte şi expresii…Îl invidiau şi îl urau pentru talentul lui.
Neînregimentându-se nici în sus, nici în jos, nici în dreapta, nici în stânga, nu i-au dat
nimic. Pesemne că aşa se hotărâse la Comana, la Gogu Rădulescu. Ori cu ei şi dirijat de ei, ori deloc.
Avea un geniu al vorbirii, al comunicării pe care nu l-am mai întâlnit la nimeni.
Era însă foarte vulnerabil şi suferea în tăcere.”
Foarte multe persoane care l-au frecventat – şi despre care el, în antume şi postume, aproape că nu a făcut referiri – din diferite raţiuni, în toate cazurile însă ireverenţioşi, iresponsabili, dar mai ales vinovaţi, lansează zvonuri şi legende „impregnate de alcool”.
Nu mai ascultaţi pe nimeni vorbind despre viaţa şi moartea lui.
Ascultaţi-l numai pe Nichita Stănescu, despre viaţa lui, despre crezurile lui, despre cei din
jurul lui. Credeţi-l numai pe el. Nu-i ascultaţi pe ceilalţi. N-aveau cum să-i înţeleagă unicitatea şi măreţia lui şi asta în cel mai bun caz. Căci ceilalţi, despre care el, poetul – aşa cum afirmă îndurerata lui soră – avea păreri clare, „ştiindu-l pe fiecare cât îi poate pielea” precum era previzibil, de fiecare dată, vor vorbi despre ei – el, cel evocat, nefiind decât un martor al vieţii şi poate, „operei” lor, de cele mai multe ori poetul aflându-se în stare bahică.
Citiţi doar cele două interviuri acordate de mama şi sora lui: Tribuna de la Cluj din 29
octombrie 1992 şi în Glasul naţiunii de la Chişinău, nr.1 din ianuarie 1994. Şi deopotrivă ascultaţi-o pe Mariana, minunata lui soră, relatând – în interviul luat de către Eugen Zainea – grozăvii despre condiţiile familiale şi sociale în care şi-a trăit ultimile clipe fratele ei. Citiţi şi ascultaţi ultimul interviu acordat de către poet, marelui ziarist Ilie Purcaru în vara lui 1983 – 25 iunie, cu câteva luni înainte de plecarea sa definitivă.
Veţi afla tot ce vă interesează şi ce trebuie să ştiţi.

Ultimul dialog cu Nichita Stănescu l-am avut în dimineaţa zilei de 8 decembrie 1983, cu
4 zile înaintea morţii sale. M-a sunat la atelier, în jur de ora 9 şi mi-a mulţumit pentru felul cum l-am evocat şi mai ales l-am citat în legătură cu fenomenul Mihai Eminescu,într-un microinterviu acordat d-lui Victor Niţă în revista Flacăra. Mi-a spus mai ales că este pe cale să facă „o mare prostie, de care o să ne pară rău la toţi”. Şi lui şi mamei şi surorii lui şi nouă, celor care-l iubeam.
Pleacă la Turnu-Severin, la o stupidă nuntă cu dar – ediţia sătească, de provincie, a adevăratei nunţi, care avusese loc în Bucureşti, în Cartierul Militari, în august. Era nemulţumit de perspectivă, deoarece era foarte răcit. Nu am realizat pericolul şi nu am intervenit aşa precum poate dorea. La fel s-a întâmplat şi în dialogul pe care l-a avut în aceeaşi zi cu sora lui, Mariana şi cu admiratoarea lui, ziarista Raluca Tulbure.
Aveam să-l mai văd doar în noaptea de 13 decembrie, la morga Spitalului de Urgenţă şi la
Cimitirul Bellu, la procesiunea funebră.

A fost una dintre cele mai minunate fiinţe pe care le-am întâlnit în decursul existenţei mele. Avea geniul bunătăţii, al generozităţii şi al feacerii de bine. A fost idolul şi simbolul generaţiei mele.

NICHITA STANESCU – IDOLE ET SYMBOLE D’UNE GENERATION

J’ai vu pour la première fois Nichita Stănescu à la fin des années ‘60, lors d’une réunion du Cénacle
“Nicolae Labiş” de l’Union des Écrivains. Depuis ce moment, le poète est venu et revenu souvent dans mon
atelier du quartier “Drumul Taberei”. C’était le commencement d’une longue et étroite amitié.

Dans ce texte, je présente Nichita avec ses joies, ses tristesses et ses révoltes. Pour une meilleure
compréhension des angoisses de celui qui fut l’un des créateurs les plus originaux et les plus accomplis de la
poésie roumaine moderne, j’y reproduis deux fragments des interviews accordées par la mère (Tatiana) et la
soeur (Mariana) du poète aux revues “Tribuna” (1993) et “Glasul naţiunii”(1994).

Nichita a été l’un des êtres les plus admirables que j’aie rencontrés dans ma vie. Il avait le génie de
la bonté et de la générosité. Il a été l’idole et le symbole de ma génération.