164 DE ANI DE LA UNIREA PRINCIPATELOR LA 1859

unirea-pricipatelor-romane

Zbuciumatul destin al lui Cuza Voda

Alexandru Ioan Cuza a fost înhumat la Ruginoasa, în mai 1873, într-un cavou din curtea Bisericii Domneşti. În 1907 a fost mutat într-o criptă din biserică.
În 1944, cînd Ruginoasa era în prima linie a frontului, osemintele domnitorului au fost mutate la Curtea de Argeş, iar un an mai târziu, cu toată oponenţa ruginoşenilor, racla a fost dusă la Iaşi, în schimbul unei promisiuni care nu a fost onorată nici până astăzi.
De aproape 70 de ani, Ruginoasa doreşte să-l aducă pe Cuza Vodă la locul iniţial al înmormântării, în „gropniţa domnească”. Ideea a fost lansată din nou în spaţiul public. Argumentele celor care susţin acest demers, cât şi motivaţia celor care se opun.

 

164 DE ANI DE LA UNIREA PRINCIPATELOR LA 1859

Dorinţa cea mare, cea mai generală, aceea hotărâtă de toate generaţiile trecute, aceea care este sufletul generaţiei actuale, aceea care, împlinită, va face fericirea generaţiilor viitoare, este Unirea Principatelor într-un  singur stat”.

(Din propunerea de unire, citită de Mihail Kogălniceanu,

la 7 octombrie 1857, în divanul ad-hoc al Moldovei)

 

A doua jumătate a sec. XIX este marcantă pentru neamul românesc: la 24 ianuarie 1859, prin alegerea dlui A.I.Cuza domnitor al Munteniei, fiind deja ales, la 5 ianuarie 1859, domnitor al Moldovei, s-a împlinit visul de secole al românilor – Unirea Principatelor, numită şi Mica Unire, fără Basarabia, înghiţită de Imperiul Rus, dar cu judeţele din sudul Basarabiei – Ismail, Bolgrad şi Cahul, revenite pentru o scurtă perioadă acasă în urma războiului din Crimeea (1853-1856). Această mişcare unionistă a fost parte componentă a mişcării unioniste europene, care s-a soldat cu apariţia noilor state unificate pe harta Europei: Italia unificată de eroul naţional Giuzeppe Garibaldi – 1861 şi desăvârşită la 1918 (ca şi România!); Germania, unificată de Bismark – 1871 şi România (1859). În principatele româneacest proces A demarat în condiţii mult mai grele, de ostilitate din partea celor trei imperii – otoman, rus şi austriac, care nu doreau să aibă un stat unificat puternic la hotarele lor.

Ideea Unirii principatelor româneşti plutea în aer, devenea tot mai puternică şi se impunea ca o necesitate stringentă. Marii noştri cronicari, Grigore Ureche şi Miron Costin, încă din sec. al XVII-lea menţionaseră în lucrările lor necesitatea unităţii de neam, arătaseră că moldovenii cu muntenii şi transilvănenii sunt aceeaşi: „de la Rîm ne tragem”. Nu exista însă, unitate politică, românii fiind împărţiţi în trei părţi. Flacăra unirii, aprinsă de Mihai Viteazul (chiar dacă a fost de scurtă durată!) a rămas să ardă vie în inimile românilor. Marele ban muntean, încă la 1772, într-un memoriu al său, iscălit de mai mulţi dregători şi adresat Austriei, arăta avantajele, atât pentru Principate, cât şi pentru pacea europeană, dacă Moldova şi Muntenia s-ar uni sub protecţia comună a Austriei şi Rusiei. Tudor Vladimirescu, adresându-se boierilor, într-o scrisoare din 5 aprilie 1821, le spune să ia legătură „cu dumnealor, boierii moldoveni, ca unii ce suntem de un neam, de o lege şi subt stăpânire şi ocrotiţi de aceeaşi putere”.

Vrednicii noştri înaintaşi au pledat mereu cu orice ocazie oportună, cerinţa „repunerii în vigoare a unor vechi drepturi recunoscute în trecut, dar violate în prezent”. Despre unitatea neamului românesc şi, implicit, despre dreptul lor la unire scrie şi Filippo Buonoccorsi Callimachus: „Valahii, care neam e astăzi divizat în două părţi mult timp după aceasta au ajuns totuşi la supunere astfel încât să îşi păstreze toate legile lor împreună cu avuţiile şi până aproape şi libertatea”.

Situaţia internaţională devenea tot mai favorabilă unirii principatelor Moldovei şi Munteniei. Marele înaintaş muntean N. Bălcescu menţionează: „La sud şi la est de Carpaţi, în contextul războaielor ruso-austro-turce şi a primejdiei dispariţiei statalităţii româneşti, s-a produs o puternică reacţie faţă de proiectele străine de organizare a Principatelor Române şi de definire a statutului lor politico juridic de autonome în virtutea tradiţiei istorice a Ţării Româneşti şi Moldovei”. Rusia reuşise în 1772 să încorporeze o bucată din Polonia, reuşise să se apropie de Austria în baza unui controversat proiect de realizare a unui regat Dacic format din principatele Moldova şi Muntenia. Cu ocazia acestui proiect, ţarina Ecaterina a II-a găsea în Iosif al II-lea, împăratul Austriei, un interlocutor mult mai comod şi mai interesat de „marea politică” şi anexiuni decât mama sa Maria Tereza (1740-1780). La Congresul de pace de la Focşani (24 iulie – 24 martie 1772), delegaţii celor două ţări româneşti cer unirea Moldovei cu Ţara Românească şi garantarea independenţei lor de către Austria, Rusia şi Prusia. Numirea, în a. 1829, a lui P.D. Kiseleff guvernator al ambelor principate (ultimul dintre trei guvernatori ruşi care au guvernat până în 1834) şi elaborarea Regulamentului Organic (o primă constituţie identică pentru ambele principate) a fost, de asemenea, un pas spre unirea principatelor. Atât de puternică era conştiinţa unirii, încât în Regulamentul Organic, art. 425 se specifica: „Originea, religia, obiceiurile şi asemănarea limbii locuitorilor ambelor principate conţin elementele unirii intime, care a fost întârziată şi împiedicată prin împrejurări întâmplătoare şi de a doua mână, foloasele şi urmările bine-făcătoare ce ar izvorî din întrunirea acestor două popoare nu ar putea fi pusă la îndoială”, iar în art. 426 se menţiona „nevoia de comisiuni mixte din partea guvernului ambelor principate cu menirea de prefacere într-un singur trup a legilor moldo-valache”. Astfel, Regulamentul Organic a oferit celor două principate primul lor sistem comun de guvernare.

Cărturarii timpului scot în prim plan tot mai pregnant ideea unirii. Încă în 1818, savantul Dionisie Fotină publicase Istoria vechii Dacii; Mihail Kogâlniceanu fondează la Iaşi Dacia literară, iar transilvăneanul August Laurean şi cu munteanul Nicolae Bălcescu încep editarea Magazinului istoric pentru Dacia, în cinci volume. Într-un memoriu, oltenii îi cer lui Gheorghe Bibescu să lupte pentru înfiinţarea „regatului dacic”. În anul 1842, tinerii Munteniei oferiseră tronul lui Mihail Sturza, domnitorul Moldovei, care însă nu l-a primit, de frica ruşilor.

Un pas spre unire a fost elaborarea la 1842 a unui proiect de unificare „al măsurilor și greutăților”. La 1 ianuarie 1848, domnitorul muntean Gheorghe Bibescu face primul pas spre unirea Principatelor, desființând Vama din Focșani, care era cel mai important punct vamal între cele două țări, realizându-se astfel uniunea vamală între Moldova și Țara Românească. De altfel, pe aceeaşi cale au mers şi landurile germane, care au format mai întâi o Uniune Vamală, până la unirea lor de facto.

În vara lui 1848 în Bucovina se aflau peste 50 de fruntași revoluționari moldoveni, printre care Alexandru Ioan Cuza, C. Negri, D. Canta, Vasile Alecsandri, Al. Russo, Mihail Kogălniceanu. În august 1848 este redactat un program din 36 de puncte, publicat de Kogălniceanu sub titlul „Dorințele partidei naționale din Moldova”, care era împotriva Regulamentului organic și a protectoratului rusesc. Programul includea, printre altele deziderate precum egalitatea politică și civilă, instrucțiune gratuită, împroprietărirea țăranilor, încheindu-se cu o dorință arzătoare: unirea Moldovei cu Muntenia.

Un rol important l-a jucat propaganda unionistă întreprinsă de Partida Națională în Principate și în străinătate, în special în Franţa, sub diverse forme: apeluri către opinia publică europeană; afirmarea programului politic în publicații ca „România viitoare” (1850, Paris), „Junimea română” (1851), „Republica română” (Paris, 1851, Bruxel, 1853) ş.a. Această mişcare s-a bucurat de  sprijinul unor personalități marcante (Paul Bataillard, Edgar Quinet, Hippolyte Desprez).

La mijlocul secolului 19 apăruse o mică speranţă pentru această mult pătimită aşchie de popor român – Basarabia – de a scăpa de jugul rusesc, mai draconic decât cel turcesc. Marile Puteri ale Europei erau deranjate de expansionismul crescând al Imperiului Ţarist în Balcani. Originea crizei prin care s-a ajuns la al 11-lea război ruso-turc din 1853-1856, supranumit Războiul Crimeii, stă în chestiunea Locurilor Sfinte. Era vorba de reglementarea drepturilor pelerinajelor, pe de-o parte, ale catolicilor latini, pe de-alta şi ale ortodocşilor în Locurile Sfinte din Palestina, la Ierusalim, Betleem etc. Trimisul ţarului Nicolae I al Rusiei, Alexandr Sergheevici Menşikov, a încercat să negocieze noi tratate, care să fi permis să se amestece în afacerile religioase ale Imperiului Otoman ori de câte ori rușii ar fi considerat inadecvată protecția Sultanului. Sultanul, convins de trimisul Marii Britanii, Lordul Stratford, a respins cererile rușilor, demonstrându-i că acestea compromit independența turcilor. Imediat după ce a aflat de eșecul diplomatic al lui Menşikov, țarul a ordonat armatei ruse să intre în Moldova și Valahia, folosindu-se de pretextul eșecului rezolvării problemei locurilor sfinte. Nicolae I spera că Marile Puteri îi vor fi recunoscătoare pentru rolul Rusiei în înăbușirea revoluțiilor europene de la 1848. În această situație, sultanul a declarat război, armatele sale atacând forțele rusești în apropierea Dunării, lângă Tulcea. În 1853, după ce Rusia a ignorat un ultimatum anglo-francez, care cerea retragerea din Principatele Dunărene, Marea Britanie, Franța şi Regatul Sardiniei au întrat în război de partea otomanilor. Când anglo-francezii au cerut retra­gerea rușilor din Principatele Dună­rene, Austria i-a sprijinit și, deși nu a declarat imediat război Rusiei, a refu­zat să se declare neutră.

Deznodământul războiului Crimeii (care a durat din 28 martie 1853 până în 1856), a creat un context european prielnic realizării unirii. Situația externă se arăta favorabilă; înfrângerea Rusiei și hegemonia politică a Franței ofereau un context benefic pentru punerea în practică a proiectului, cu atât mai mult cu cât Napoleon al III-lea, împăratul francezilor, dorea un bastion răsăritean convenabil politicii sale, care să contrabalanseze expansiunea rusească și să contribuie, alături de Italia, la subminarea sau chiar la destrămarea monarhiei austro-ungare.

Pacea s-a încheiat prin Tratatul de la Paris (30 martie 1856), care cuprindea următoarele clauze pentru Principate:

  1. Se retrocedează Moldovei trei judeţe din Basarabia;
  2. Protectoratul ţarist este înlăturat, Principatele rămânând sub suzeranitatea Porţii, dar cu garanţia marilor puteri europene;
  3. Regulamentele organice vor fi revizuite potrivit dorinţelor românilor. În acest scop, se va convoca în fiecare principat câte un divan ad-hoc, reprezentând toate clasele societăţii. Dorinţele acestor divanuri vor fi examinate de puterile europene şi rezultatul final – exprimat printr-o convenţie, care se va încheia tot la Paris.
  4. Libertatea navigaţiei pe Dunăre şi neutralitatea Mării Negre.

          Unirea principatelor Moldova şi Muntenia. Votul popular, favorabil unirii în ambele țări, rezultat în urma unor Adunări ad-hoc în 1857, a dus la Convenția de la Paris din 1858, o înțelegere între Marile Puteri (Franța, Rusia, Anglia, Prusia și Sardinia, Imperiul Otoman și Austria), prin care se accepta o uniune mai mult formală între cele două țări, cu guverne diferite și cu unele instituții comune.

Întrunite în capitala Franței pentru a lua în discuție cererile celor două Divanuri ad-hoc (10/22 mai – 7/19 august 1858), puterile europene au adoptat Convenția de la Paris:

Principatele își păstrau autonomia sub suzeranitatea Porții și sub protecția celor șapte puteri;

– Se adopta denumirea de Principatele Unite ale Moldovei și Valahiei, fiecare având instituții proprii;

– Se înființau instituții comune precum Comisia Centrală de la Focșani

(care elabora proiectele de legi de interes comun), Înalta Curte de Justiție și Casație, armata;

– Se prevedeau principii de organizare și modernizare a viitorului stat (separația puterilor în stat, desființarea privilegiilor de clasă, egalitatea în fața legii, drepturi politice pentru creștini, libertatea individuală);

– Dreptul de vot rămânea cenzitar.

Convenția de la Paris avea să joace rolul unei veritabile Constituții a Principatelor. Au urmat alegerile pentru Adunările Elective, care urmau să îi desemneze pe cei doi domni.

Alegerea lui AlexandruIoanCuza. În Moldova, în urma alegerilor din 5/17 ianuarie 1859, a fost ales în unanimitate liderul unionist Alexandru Ioan Cuza, reprezentantul „Partidei Naționale”. Alexandru Ioan Cuza (1820-1873) s-a născut la Bârlad, judeţul Fălciu, unde se născuse şi domnitorul Dimitrie Cantemir. De menţionat faptul că, până la răpirea Basarabiei, judeţul Fălciu cuprindea şi părţile Tigheciului din partea stângă a Prutului. Alegerea nu a fost simplă. Iniţial doreau să-l susțină pe Grigore Sturza, fiul fostului domnitor, Mihail Sturza, și agent al Rusiei. Acesta, susținut de Rusia, viza și el unirea celor două țări, dar sub domnia sa și sub forma unui stat-marionetă care să facă jocurile Imperiului Rus. Cu două zile înainte de votul pentru alegerea domnitorului, unioniștii au înțeles jocul lui Sturza și au hotărât să-l respingă și să desemneze un candidat al lor. După dispute aprinse, a fost acceptat comandantul micii armate moldovene, Alexandru Ioan Cuza (care nu participase la întâlnire). La adunarea propriu-zisă, Cuza a fost prezentat drept variantă de compromis între conservatorii filoruși și liberalii pro-occidentali (francofili). Oamenii lui Sturza au fost surprinși să constate că acesta este respins și în schimb adunarea îl votează în unanimitate pe Cuza. S-a uneltit pentru uciderea liderilor unioniști Mihail Kogălniceanu, Anastasie Panu și Manolache Epureanu (pe al căror sprijin contase Sturza, dar care au votat pentru Cuza) și a domnitorului Cuza. Complotul a fost însă dejucat după ce a fost deconspirat de Alecu von Onciul și Iacob Antosz, iar ancheta a dovedit ulterior implicarea Rusiei.

Întrucât în textul Convenției nu se stipula ca domnii aleși în cele două Principate să fie persoane separate, liderii unioniști au decis ca alesul Moldovei să fie desemnat și în Țara Românească. Acolo însă, Cuza era susținut doar de liberali, în timp ce conservatorii dețineau 46 din cele 72 de mandate. În această situație, liberalii radicali au inițiat, prin intermediul tribunilor, o vie agitație în rândul populației capitalei și al țăranilor din împrejurimi. O mulțime de peste 30000 oameni s-a aflat în preajma Adunării. Unul dintre tribuni, I.G. Valentineanu, nota că poporul era gata „să năvălească în Cameră și să o silească a proclama ales pe alesul Moldovei”.

Deosebit de înflăcărat a fost discursul rostit de deputatul Vasile Boierescu în adunarea electivă din Bucureşti, la 24 ianuarie 1859: „Pentru ce suntem împărţiţi în două câmpuri?” Oare nu suntem toţi fiii aceluiaşi mume? Care este cauza diviziunii noastre? Care este mărul discordiei dintre noi?”. Alexandru I. Cuza a fost votat în unanimitate. Astfel s-a făcut primul pas către definitivarea Unirii Principatelor Române. Țările au intrat de atunci într-o uniune personală. Conceptul era cunoscut la acea vreme, dar nu însemna nimic în ce privește o unire politică. Orientarea unionistă a domnitorului a făcut însă ca acesta să acționeze pe parcursul următorilor doi ani în sensul unirii pe toate planurile.

Însă acest fapt împlinit nu era pe placul imperiilor vecine, care nu au încetat nici pentru o clipă a unelti împotriva tânărului stat. O cronologie a evenimentelor violente petrecute în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza arată că el nu a avut nici o clipă de linişte:

  • în februarie 1859 este descoperit un complot al numiţilor Matelon şi Grino, care urmărea asasinarea lui Cuza prin explozia unei bombe;
  • în mai-iunie 1859, revolta grănicerilor din Vădeni, Focşani, Târgu Măgurele, Calafat (provocare rusească);
  • în septembrie 1860, tentativă de asasinat organizat la Constantinopol;
  • în noiembrie 1860, tulburările civile de la Craiova şi Piteşti, de asemenea, de la Ismail şi Bolgrad, ca urmare a unor provocări ruseşti;
  • în 22 noiembrie 1862, răscoala lui Mircea Mălăieriu, înăbuşită de armată (cca 200 de arestaţi);
  • în martie 1862, asasinarea celui dintâi prim ministru al României – Barbu Catargiu;
  • în iulie 1863, ciocnire militară a trupelor regulate cu un detaşament polon rebel;
  • în 11 decembrie 1863, secularizarea averilor închinate; un complot al preoţilor greci pentru eliminarea fizică a lui Alexandru I. Cuza;
  • în 2 mai 1864, lovitură de stat;
  • în 9 mai 1864, complotul Şuţu-Lamberti pentru răsturnarea lui Cuza şi anularea unirii (implicare otomană la nivel înalt);
  • în 3 august 1865, tentativă de lovitură de stat.

Forţa care a controlat mereu informativ şi politic România a fost Rusia. Încă din primele zile ale Unirii, Rusia a dezvoltat un sistem de spionaj, plasat la cel mai înalt nivel, cu care a căutat să influenţeze evoluţia statului român pe scena est europeană. Din păcate și astăzi influența Rusiei asupra României este mare. Sperăm că războiul lui Putin din Ucraina va pune capăt in fluenței rusești de peste 300 de ani în spațiul românesc va lua sfârșit.