MIHAI EMINESCU – UN IISUS AL POPORULUI ROMÂN

Mihai Eminescu colinde

ŞTEFAN DUMITRESCU:

Moto
„Dumnezeul geniului m-a sorbit din popor
cum soarele soarbe un nor de aur din marea de amar”

Mihai EMINESCU

„… neamul românesc simte că și-a asigurat dreptul
la „nemurire”, mai ales prin creația lui Mihai Eminescu.
Petrolul și aurul nostru pot, într-o zi, seca. Grâul nostru
poate fi făcut să crească și aiurea… Toate acestea s-ar pu-
tea întâmpla. Un singur lucru nu se poate întâmpla: dispa-
riția poemelor lui Eminescu. Şi cât timp va exista, undeva
în lume, un singur exemplar din poeziile lui Eminescu,
identitatea neamului nostru este salvată.”

Mircea ELIADE, 1985

Un alt argument foarte important, care ne spune că Mihai Eminescu a fost un trimis din cealaltă dimensiune înistoria și în existența poporului român, pentru a re-învigora, re-potența dezvoltarea acestui neam este chiar mărturia de mai sus a marelui poet. Dumnezeu l-a trimis în istoria poporului român, și tot Dumnezeu este cel care îl soarbe, îl cheamă la El. „Dumnezeul geniului m-a sorbit din popor cum soarele soarbe un nor de aur din marea de amar” – Mihai EMINESCU
Ştefan DUMITRESCU

„Ferice de popoarele cărora Dumnezeu le-a făcutmari daruri, așa cum i l-a dăruit poporului daco-român pe Mihai Eminescu. Înseamnă că acele popoare au însemnat ceva în istorie, de aceea au fost ele în gândul și în PlanulDomnului. Dar vai de acele popoare, așa cum este poporulromân, care și-au bătut și își bat joc de darurile Domnului!   Pe aceste popoare nu le așteaptă vremuri bune”.

Ștefan Dumitrescu

MĂRTURISIRE LA ÎNCEPUT DE DRUM

„Există în istorie, în dezvoltarea și evoluția popoarelor, a națiunilor, ca și a indivizilor umani, așa numitele momente de culminație. Aceste momente de culminație sunt anunțate încă dinainte prin anumite „semne” pe care, având o știință a profunzimilor cunoașterii, am putea să le descifrăm. Un asemenea moment de culminație a fost în Istoria noastră, a românilor, Momentul 1918 și perioada interbelică (pe care, din păcate, nu le-am fructificat, așa cum ar fi trebuit și cum am fi putut să facem), atunci când s-a împlinit în viața acestui popor visul lui milenar, acela al Reunirii tuturor românilor într-o Ființă națională, după o istorie de suferință și umilință, de dezbinare. Ei bine, „semnul” care a anunțat, și premisa care a pregătit totodată, în sensul că a participat plenar, a contribuit fundamental la realizarea Marii Uniri, la acel „salt calitativ” trăit de Ființa națională în dezvoltarea sa și care a fost punctul nostru de culminație, îl constituie apariția în cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea în istoria și în cultura noastră a Marii Personalități creatoare care a fost Mihai Eminescu, și a operei pe care a dat-o el. Ca dovadă că așa stau lucrurile este faptul că în această perioadă istorică, cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea, ca și cum acest neam s-ar fi încordat din toate puterile lui în vederea unei „mari nașteri”, a unei „mari creații”, odată cu Eminescu apare în literatura română un grup de mari creatori, o culme a dezvoltării literaturii române, care vor influența, la rândul lor, vor potența, vor fertiliza dezvoltarea culturii și a științelor pe toate planurile, dezvoltarea întregii spiritualități românești. Credeți dumneavoastră că întâmplător în aceeași perioadă istorică a apărut Mihai Eminescu însoțit de această pleiadă de mari creatori, ne gândim la Ion Creangă, la Titu Maiorescu, la Ioan Slavici, la I. L. Caragiale, spirite creatoare care au îmbogățit enorm de mult literatura română, spiritualitatea românească? Toată dezvoltarea literaturii române de mai târziu se hrănește din marea creație a acestor scriitori, din humusul și energia cu care ei au îmbogățit cultura română. În această pleiadă de mari creatori Eminescu este un Pisc. El este marele Pisc al Spiritualității umane. Câțiva contemporani, ne gândim la Iosif Vulcan, la Titu Maiorescu, (afirmația lui că poezia secolului XX va sta sub semnul lui Eminescu) dar și la alții, și-au dat seama de talentul extraordinar și de valoarea creației lui Eminescu, îndeosebi a celei poetice, încă din timpul vieții. Tot atât de adevărat este însă că nici un contemporan de al lui Eminescu nu a avut intuiția sau viziunea că odată cu trecerea anilor opera poetului „va crește”, ca valoare, ca profunzime, ca bogăție de sensuri, ca putere de anticipație și de cuprindere a lumii, ca mesaj care vine nu știm de unde, dintr-un străfund, abisal și divin, totodată (în sensul că aparține celeilalte dimensiuni) pentru acest neam, pentru umanitate, încât omul acesta, Mihai Eminescu, va fi unul dintre cei mai Mari Creatori dați de specia umană. Într-o primă formă a acestei cărți, apărută acum câțiva ani (1995), intitulată „MIHAI EMINESCU – UN IISUS AL POPORULUI ROMÂN”, noi avansam și susțineam ideea că Eminescu este un spirit superior trimis din Planul divin în istoria poporului român, adică un fel de Iisus al acestui popor, tocmai pentru a-i resuscita și canaliza energiile, conținuturile străvechi, bogate, latente ale subconștientului colectiv, energii și conținuturi care aveau să accelereze dezvoltarea culturii și a societății românești în vederea acelei culminații a dezvoltării și evoluției poporului român în istorie, momentul 1918 și perioada interbelică, despre care am vorbit mai sus. Şi pe care, datorită în primul rând a politicienilor, care au fost dintotdeauna marele pericol al acestui neam, metastaza societății românești, aveam să le ratăm! A trecut, iată, un secol și mai bine, de când omul Mihai Eminescu, un om de o frumusețe morală, psihică, socială, extraordinară (ni-l aducem aminte pe prietenul nostru, părintele Nicolae Steinhardt, care-l diviniza pur și simplu pe autorul„Luceafărului” pentru frumusețea lui sufletească, morală, omenească, uimitoare și pentru geniul său!), timp în care opera sa „a crescut neîncetat” (după legea operei de artă ca operă deschisă, a se vedea Umberto Eco, dar și după legea capodoperei, care prin natura și esența ei este o operă vie, într-o creștere necontenită) fiind astăzi mai vie și mai bogată ca oricând, având o înrâurire asupra culturii și a societății omenești extraordinară. Nu greșim dacă spunem că opera sa este una dintre cele mai mari creații spirituale din istoria umanității și ea stă cu cinste alături de opera lui Homer, a lui Cervantes, a lui Shakespeare, Dostoievski, Tolstoi, Thomas Mann, mari creatori dați de spița umană în toată istoria ei. Din păcate, așa cum am mai spus și cu alte prilejuri, Eminescu este încă un scriitor puțin cercetat, puțin cunoscut, puțin interpretat în țara lui. De exemplu, abia după 1990 s-a aflat că Eminescu nu a fost nebun, că nebunia i s-a înscenat pentru a fi scos din viața politică. Fiind unul dintre oamenii importanți ai Societății secrete „Carpații”, înființată în anul 1882 și care milita pentru Unirea Ardealului cu Regatul României, și pentru că Eminescu se împotrivea semnării Tratatului secret cu Tripla Alianță, formată din Germania, Austro-Ungaria și Italia, programat să fie semnat pe 28 iunie 1883, EL TREBUIA ELIMINAT DIN VIAȚA PUBLICĂ. Și chiar în dimineața acelei zile lui Eminescu i s-a pregătit internarea în ospiciul doctorului Șuțu. Așa a început unul dintre cele mai oribile și mai mari asasinate din istoria poporului daco-român care îi descalifică pentru totdeauna pe Titu Maiorescu, pe Petre Carp, principalii asasini, Guvernul liberal, pe Ion C. Brătianu, Primul Ministru de atunci, pe Regele Carol I și francmasoneria din epocă, vinovați de torturarea psihică, morală și fizică și de asasinarea celui mai Mare Gânditor român. Eminescu a fost puțin și prost tradus în limbile de circulație internațională. Fapt absolut rușinos, mai ales că se va împlini peste puțin timp un veac și jumătate de când poetul a început să-și scrie opera. Cu aceasta Eminescu devine un scriitor multisecular, un scriitor „vechi”, ca Cervantes, ca Shakespeare, ca Goethe etc. Cu o durere și mai mare spunem că, din păcate, Statul Român, Academia Română, Ministerul Culturii, de la noi, au făcut foarte puțin pentru ca opera poetului nostru național să fie cunoscută în lume și integrată în planul, în climatul literaturii universale. Cu siguranță că Mihai Eminescu, în secolele următoare,le va apărea celor care vor trăi atunci cu mult mai mare decât îl vedem noi astăzi. Teamă ne este că unii mari scriitori universali, cum ar fi Goethe, Baudelaire, sau alții, își vor fi slăbit mesajul către societatea omenească și celor din viitor le vor apărea mai mici și mai puțin însemnați, intrați fiind demult într-un con de umbră, în timp ce nedreptățitul scriitor român (pentru că nu a scris într-o limbă de circulație internațională și n-a fost tradus de ai lui) Mihai Eminescu va urca pe firmamentul spiritual al civilizației umane, fiind unul dintre marii creatori de cultură ai istoriei umanității. Să ne gândim numai că el este „creatorul teoriei Big Bang”, în știința universului, ducând mult mai departe Teoria Kant-Laplace. În „Scrisoarea I” este descrisă, cu minuțiozitate, în detaliu, modelată cu mult timp înainte de a fi „descoperită” și enunțată de astrofizicieni, această celebră Teorie Big Bang, în care vedem Universul născându-se dintr-un punct, apoi cum începe expansiunea, deplasarea spre roșu, cum ar spune oamenii de știință de astăzi, dezvoltarea universului prin expansiune până la o limită, după care începe, lentă, în miliarde de ani, implozia universului. Nu este puțin lucru să intuiești și să anunți cu multe decenii înainte de a o fi făcut astrofizicienii, această Teorie care a jucat în Știință un rol extraordinar de important. În poezia „La steaua”: „La steaua care-a răsărit/ E-o cale atât de lungă,/ Că mii de ani i-au trebuit,/ Luminii să ne-ajungă/ Poate demult s-a stins în drum/ În depărtări albastre,/ Iar raza ei abia acum/ Luci vederii noastre./ Icoana stelei ce-a murit/ Încet pe cer se suie:/ Era pe când nu s-a zărit,/ Azi o vedem, și nu e”, este cât se poate de clar enunțată ideea esențială, coloana vertebrală, a Teoriei relativității. Reproducem și ultima strofă care este de o importanță colosală:
„Tot altfel când al nostru dor (teoria călătoriei în spațiu a gândurilor noastre, care sunt unde electromagnetice, vibrații)/ Pieri în noaptea-adâncă,/ Lumina stinsului amor/ Ne urmărește încă.”
Ideea extraordinară este aceasta, (descoperire științifică recentă) că și dorul, dragostea sau sentimentele, sunt „energii psihice, informaționale”, care nu se pierd, ci călătoresc în spațiu supunându-se aceleiași Legi a relativității. Așadar, gândul, dorul sunt vibrații, unde care se produc în creierul ființei umane, având puterea de a călători în spațiu. Or lucrul acesta a fost descoperit abia de curând. Eminescu, vedem limpede, merge cu
mult mai departe decât Einstein, decât tot ce s-a gândit până la el. Altfel spus, iată Legea relativității aplicată, sau valabilă și în universul psihic, nu numai în universul fizic. În acest poem este enunțată, deci, cât se poate de limpede ideea esențială a Teoriei relativității, Teoria relativității însăși. Pe care o găsim enunțată cu mult timp înainte, așa cum ne spune și Constantin Noica, în basmul „Tinerețe fără de bătrânețe și viață fără de moarte”, basm vechi românesc, care vine de la strămoșii noștri daci și traci. Domnul Albert Einstein are doar meritul, minor, de a fi îmbrăcat o idee, VECHE DE CÂND LUMEA (care aparține limpede poporului daco-român, memoriei lui, filozofiei traco-dacilor, prin basmul Tinerețe fără de bătrânețe și prin Eminescu) într-o formulă matematică, ceea ce este cu totul altceva decât descoperirea teoriei relativității de către Einstein.
Şi la urma urmelor, este un lucru minor, așa cum am mai spus, ușor de realizat. Nu demult, cercetătorii au aflat că un alt fizician descoperise, ca Principiu, Teoria relativității înaintea lui Albert Einstein. Einstein a luat cunoștință de această descoperire, a speculat, a dus-o mai departe și a publicat-o. Există în „Luceafărul” câteva strofe care ne vorbesc atât despre ideea esențială a teoriei relativității cât și despre descoperirea cu mult timp înainte de a o face fizicienii, de către Mihai Eminescu, a Teoriei Găurilor negre, a existenței Găurilor negre în univers. Iată acele strofe:
Porni luceafărul. Creșteau
În cer a lui aripe,
Şi căi de mii de ani treceau
În tot atâtea clipe. (ideea esențială a teoriei relativității)

Un cer de stele dedesupt,
Deasupră-i cer de stele, (ne sugerează teoria Universurilor
paralele)
Părea un fulger ne-ntrerupt,
Rătăcitor prin ele, (ideea că Demiurgul, Dumnezeu, le
poate străbate)

Şi din a chaosului văi,
Jur împrejur de sine,
Vedea ca-n ziua cea dintâi,
Cum izvorau lumine, (nașterea materiei din găurile negre,
numite „văi ale chaosului” n. n.)

Cum izvorând, îl înconjor
Ca niște mări, de-a ‘notul;
El zboară, gând purtat de dor,
Pân’ piere totul, totul.
Căci unde ajunge nu-i hotar,
Nici ochi spre a cunoaște,
Şi vremea-ncearcă în zadar,
Din goluri a se naște”. (aceste „goluri” sunt tocmai Gău-
rile negre. Aici este vorba de nașterea timpului, vremea, din gă-
urile negre, din gaura de vierme. Ne este sugerată, schițată aici
Teoria nașterii timpului, Teoria Timpului, din găurile negre,
ideea pe care astrofizicienii nici astăzi nu au deslușit-o. Se for-
mulează doar ipoteze.)

„Nu e nimic, și totuși e
O sete care-l soarbe,
E un adânc asemene,
Uitării celei oarbe.” (acest „adânc” ilustrează aceeași idee a Uitării celei oarbe”, sugerează Găurile negre)
Ei bine, „golurile” din care încearcă vremea (timpul și spațiul, materia) să se nască, și din care se naște, așa cum spuneam, nu sunt altceva decât găurile negre descoperite de fizicieni și astrofizicieni mult mai târziu. „Nu e nimic, și totuși e” este tot conceptul de gaură neagră, ca și acest concept, „E un adânc asemene,/ Uitării celei oarbe”, care este o definiție plastică a noțiunii de gaură neagră. Iată, așadar, cât se poate de plastic și de precis descoperite și denumite găurile negre și schițată o teorie a nașterii Timpului, de către marele poet Mihai Eminescu. Iar versul „O sete care-l soarbe”, nu este altceva decât forța gravitațională extraordinar de mare a unei găuri negre. Lucrurile acestea, intuiții, revelații, mari adevăruri descoperite cu mult timp înainte, tocmai pentru a fertiliza, inspira gândirea științifică, nu sunt lucruri cu care putem glumi. Nu sunt lucruri întâmplătoare. Ci sunt mari revelații! Noi credem cu toată seriozitatea în Teoria că geniile, marii descoperitori, marii creatori de știință, cultură, marii reformatori, cum a fost Einstein, Edison, Ştefan Odobleja, Hermes Trismegistul, Buda, Pericle, Iisus, etc sunt de fapt inspirați și trimiși din cealaltă dimensiune, tocmai pentru a fertiliza și susține progresul cunoașterii și evoluția civilizației umane. Eminescu trebuie privit, așadar, într-o perspectivă mult mai largă, mai mare decât l-am văzut noi, românii, până acum, având o înțelegere superioară asupra venirii lui în istoria acestei țări, a operei lui și a misiunii lui pe pământ. Eminescu în istoria țării lui este creatorul nu numai al unui stil literar inconfundabil, care a fost numit eminescian, al unui „curent de gândire și de simțire”, dar și al unui mare Fenomen cultural, al celui mai mare Fenomen cultural din istoria românilor, pe care noi în studiile noastre l-am numit „Fenomenul Eminescu”. Eminescu, și vedem lucrul acesta foarte clar din articolele lui de gazetar, a contribuit enorm de mult la dezvoltarea culturii, a științelor socio-umane punând bazele unor științe noi. A contribuit foarte mult la dezvoltarea gândirii politice, psihologice, pedagogice, istorice la noi. Împreună cu Nicolae Bălcescu, un alt mare sfânt al istoriei și culturii române, ei au pus bazele DOCTRINEI POLITICE NAŢIONALE, la noi, la români. Toate celelalte Doctrine politice, liberalismul, socialismul, social democrația, comunismul, fiind de inspirație francmasonică, străine de spiritul acestui neam! Așa după cum vedem, omul acesta, ne referim la Mihai Eminescu, a făcut enorm de mult pentru cultura română și pentru poporul daco-român, pe care l-a iubit ca pe ochii din cap. Şi, desigur, a făcut enorm de mult pentru literatura universală. Cei care s-au ocupat până acum de Eminescu i-au studiat, i-au comentat și i-au publicat opera, au făcut-o de pe acest palier epistemologic al scriitorului, al poetului. Din păcate, nu s-au „ridicat” pe un nivel epistemologic și filozofic superior. Eminescu și opera lui pot fi studiate dintr-o perspectivă filozofică, antropologică, estetică, culturală. Nu este ușor să-l cunoști, să-l cuprinzi, să pătrunzi toate înțelesurile Fenomenului Eminescu. Așa după cum știm, cele mai mari creații spirituale, vârfurile creației spirituale ale acestui neam sunt aceste trei mari capodopere: balada și Mitul Miorița, „Luceafărul”, poemul lui Eminescu, și Coloana fără de sfârșit, opera monumentală, impresionantă a celuilalt mare geniu al culturii române și universale, sculptorul Constantin Brâncuși. Este pentru prima dată în literatura română când cele trei opere sunt văzute într-o unitate triontică. Ele sunt vârful unei piramide cu trei laturi (sau, dacă adăugăm și basmul „Tinerețe fără de bătrânețe și viață fără de moarte”, a unei piramide cu patru laturi), ele formează împreună Piscul, Vârful spiritualității milenare românești. Tot acum, o spunem pentru prima dată, că aceste opere sunt printre cele mai mari ale culturii umanității, și stau alături de creațiile cele mai înalte ale geniului uman. Adică stau alături de „Poemul lui Ghilgameș”, de pildă, alături de „Iliada și Odiseea” a lui Homer, alături de „Don Quijote”, al lui Cervantes, alături de „Divina comedie”, a lui Dante, alături de piesele lui Shakespeare, alături de romanele lui Dostoievski etc. „Luceafărul” este frate geamăn cu „Coloana fără sfârșit” și împreună stau alături de Piramide. Aș vrea ca ceea ce afirmăm noi acum să fie înțeles nu în litera legii, ci într-un mod metaforic, filozofic, general, întru-un mod profund. În sensul că sunt expresii, simboluri, „filozofii”, imense „țipete spirituale profunde, mesaje cu un imens conținut, ale geniului uman”. Între aceste capodopere ale umanității strălucește și poemul „Luceafărul”, produs spiritual și metafizic traco-românesc. Vechii egipteni au creat Piramidele (care sunt un fel de Biblii, în piatră, conținând o mare cantitate de informație, pe care astăzi ne străduim s-o descifrăm), vechii evrei au creat Biblia, sumerienii au creat „Poemul lui Ghilgameș”, englezii l-au dat pe Shakespeare, divinul, și prin el, capodoperele dramatice pe care le știm, rușii au dat prin Tolstoi și Dostoievski marile romane ale literaturii universale. Noi am dat aceste trei, patru mari capodopere, ale literaturii române, ale spiritualității universale. Ele, toate aceste capodopere conțin ce au avut mai profund și mai frumos, aspirațiile cele mai adânci, cele mai vaste și înalte ale simțirii și gândirii acestor popoare. Ele acumulează, conțin în corpul lor, experiența de viață, de simțire și gândire, afectivă a popoarelor care le-au creat, pe parcursul ultimelor milenii. „Miorița”, basmul „Tinerețe fără de bătrânețe și viață fără de moarte”, „Luceafărul”, poemul lui Eminescu și „Coloana fără de sfârșit”, a lui Constantin Brâncuși, sunt cele mai înalte creații spirituale ale poporului daco-român și încorporează în ele experiența de viață milenară a poporului traco-daco-român, aspirațiile, visurile, durerile, tragediile prin care a trecut acest neam, cel mai bătrân, hârșâit, umilit, zdrobit, al Europei. Aceste creații condensează, structurează în ele o mare cantitate de informație, conținuturi de gândire și de simțire, de afectivitate și sensibilitate ale unui popor multimilenar. Ele sublimează istoria întreagă, desfășurarea și curgerea sufletului omenesc al acestui popor. De aceea, ele, aceste creații, capodopere ale spiritualității traco-daco-române au un specific al lor inconfundabil, tocmai pentru că vorbesc despre sufletul poporului român și evoluția lui milenară. Miorița și Luceafărul, ca și „Coloana fără de sfârșit” (de fapt tot un poem, dar scris în linii și forme, altfel spus, într-un alt limbaj) se deosebesc de Iliada și Odiseea, care încorporează experiența milenară a poporului grec, sufletul grecilor antici, care nu sunt alții decât aheii, ionienii și dorienii emigrați din ținuturile trace, carpato-dunărene, în Peloponez, unde au format împreună cu populația minoică o sinteză extraordinară, marele popor grec al antichității, creatorul culturii antice grecești, marea cultură care stă și astăzi la baza culturii europene. „Miorița”, „Luceafărul” și „Coloana fără de sfârșit” (tot o piramidă egipteană, dar „re-scrisă” altfel, în alt stil, integrând ca și piramida egipteană o cantitate mare de informație) se deosebesc mult de romanul „Don Quijote”, al lui Cervantes, care încorporează în el simțirea și gândirea unui popor întreg, a poporului spaniol. Mai observăm un lucru, că „Iliada”, „Divina comedie”, „Don Quijote”, „Demonii”, romanul lui Dostoievski, capodopere care conțin în ele sufletul, simțirea, mentalul condensat, proiecția în timp a unor popoare, (același lucru îl fac și cele trei capodopere ale culturii române) sunt „universuri spirituale transparente și transcendente”, centrate, axate pe o idee-principiu, și sunt relativ ușor de interpretat. Ei bine, în comparație cu aceste capodopere, atât „Miorița”, cât și „Luceafărul”, și „Coloana fără de sfârșit”, sunt atât de încifrate, motivul literar – filozofic este atât de profund, de condensat, de interiorizat în el însuși, încât acesta este de fapt un Mister, greu de dezghiocat. La acest mister profund vrem noi să ajungem. Acest mister este de fapt „adevărul, marele Adevăr, al poporului traco-daco-român”. Este adevărat că misterul conținut de poemul „Luceafărul” este profund încorporat în substratul lingvistic, de reprezentări, de idei și de conținut afectiv, dar totodată este adevărat că literaturii, culturii române i-au lipsit acele minți profunde care să interpreteze acest poem divin al literaturii române și universale. Ne așteptam din partea filozofului Constantin Noica să fie mai profund, când s-a aplecat asupra „Luceafărului”, dar nu a fost așa. „Luceafărul”, ca și basmul „Tinerețe fără bătrânețe”, ca și „Miorița” și „Coloana fără de sfârșit” sunt creațiile unui popor bătrân, ale celui mai vechi popor european (și singurul poate bătrân în spațiul european), care se află aici, în spațiul carpato istro-pontic de la începutul lumii. Toate sunt expresia imensă, împietrită a tinderii spiritului omenesc către eternitate, către absolut, din spaima de dispariție. Toate vorbesc despre o întoarcere în cealaltă dimensiune, în lumea de sus, despre setea de a muri, adică de a ne întoarce în nivelul divin. Este de fapt DORUL REÎNTOARCERII ACASĂ. Aceasta este tema fundamentală și în „Tinerețe fără de bătrânețe și viață fără de moarte”, și în „Miorița” și în „Luceafărul”, și în „Coloana fără sfârșit”, a lui Brâncuși. Şi toate conțin în ele conceptul filozofic al dezamăgirii. „Trăind în cercul vostru strimt/ Norocul vă petrece/ Ci eu în lumea mea mă simt/ Nemuritor și rece.” Fiind creațiile unui popor vechi și bătrân, purtând în ele setea de absolut, cum n-am întâlnit în nicio altă cultură, cu trecerea timpului, a mileniilor, motivul central al acestor opere s-a sedimentat și s-a lăsat pe fundul mâlos al subconștientului colectiv al acestui popor. De aici misterul abscons, greu de în-trevăzut și de interpretat al acestor opere. Acum îi revine poporului român, cel mai bătrân popor din spațiul European, sarcina să-și deslușească străfundurile. Este o mare încercare pentru cultura română. Dar și o culminație a evoluției spiritului acestui neam. Să nu vină, din păcate foarte târziu, această iluminare, acest dar al lui Dumnezeu, pentru că în ultima instanță, atât poetul Mihai Eminescu, atât poemul său „Luceafărul”, cât și interpretarea care se face acum, sunt daruri ale lui Dumnezeu. Ele sunt elemente într-un MESAJ DIVIN IMENS, ÎNTINS PE O PERIOADĂ MARE DE TIMP, ŞI FOARTE IMPORTANT, pe care avem posibilitatea să-l decriptăm. Este posibil ca noi, românii, să nici nu realizăm importanța extraordinară a acestei noi interpretări a poemului „Luceafărul”, în cultura română. Poemul „Luceafărul” l-am decriptat noi într-o nouă interpretare, publicată în cartea „O nouă interpretare a poemului „Luceafărul”, de Mihai Eminescu. Psihanaliza, psihologia și filozofia poemului „Luceafărul”. „Să ne aplecăm așadar asupra acestei capodopere, să vedem ce au scris alții despre ea, și cât putem pătrunde, cât ne putem adânci în mirificul și sacrul tărâm interior al poemului”. Am folosit acest fragment din prefața la cartea noastră „O NOUĂ INTERPRETARE A POEMULUI LUCEAFĂRUL, de Mihai Eminescu. Psihanaliza și Filozofia poemului”, carte apărută la editura Criterion Publishing, în anul 2003, ca Prefață și la această lucrare, tocmai pentru că textul ne prezintă un număr semnificativ, destul de concludent de descoperiri științifice foarte importante realizate în secolul XX, unele chiar recente, care au fost intuite, întrevăzute, revelate de marele poet încă din cea de-a doua jumătate a secolului XIX, cu mult timp înainte ca ele să fie realizate de către oamenii de știință. Faptul acesta ne vorbește de capacitatea extraordinară de cunoaștere a Poetului, a Minții lui Mihai Eminescu, de clarviziune, de străvedere prin timp a descoperirilor științifice care se vor face peste mulți ani. A Adevărurilor foarte importante care țin de progresul Culturii și al Societății, capacitate paranormală a marelui Poet și a marelui Gânditor politic, pentru că Eminescu este cel mai mare Gânditor politic pe care l-a dat acest popor până acum. Or aceste descoperiri, aceste Adevăruri întrevăzute de Mihai Eminescu cu mult înainte de a fi descoperite, cunoscute de către Știință, ne duc cu gândul la Ideea că ele i-au fost inspirate din cealaltă dimensiune, de unde a venit. Că el avea acces la cunoașterea superioară din acest Nivel și că el a fost trimis în istoria poporului român tocmai pentru a revela aceste adevăruri, care ar fi putut să fie sugestii pentru oamenii de știință și care aveau menirea să-i arate poporului român calea pe care să meargă. Putem să spunem fără să greșim despre Marele gazetar Mihai Eminescu că a fost un mare Învățător al neamului său, pentru poporul său, așa cum Iisus a fost Învățătorul lumii. Din această perspectivă Mintea lui Mihai Eminescu seamănă cu un havuz, cu o portavoce deschisă către viitor de unde captează aceste adevăruri pe care mai apoi le întâlnim, ni le comunică în scrierile lui. Dacă am lua Articolele lui Eminescu, poeziile, scrierile lui rămase în caiete am descoperi sute de asemenea dovezi, de clarvederi-profeții, ale unor Adevăruri și descoperiri care se vor face peste mulți ani. Și care sunt Argumente sigure că Mihai Eminescu a fost un spirit superior trimis din cealaltă dimensiune în cultura română De aceea a fost el capabil să ne reveleze aceste adevăruri și descoperiri. Maiorescu știa el bine ce spunea când vorbea despre capacitățile extraordinare ale Minții lui Eminescu. Dar Eminescu a avut și un Subconștient extraordinar care i-a permis să aibă acces la „realități” aflate în profunzimile subconștientului colectiv al poporului daco-român, să plonjeze în nivele profunde ale memoriei colective ale neamului daco-românesc. Aceasta este explicația „dacismului” său, tinderea lui cătrecunoașterea mitologiei dace, redarea tablourilor poetice din istoria și mitologia traco-dacă pe care le întâlnim în poezia sa, setea lui de mitologie, de rădăcinile istorice și spirituale ale neamului său. Plecând de la această capacitate a lui de a accede la cunoașterea nivelelor vechi ale memoriei colective, de a plonja în zonele profunde ale subconștientului colectiv, de a re-pritroci și sublima conținuturi străvechi, mitologice, de a le prelucra, de a le aduce la suprafață și de a le turna în forme de o perfecțiune și
muzicalitate divine, efectul este o îmbogățire a culturii și a energiilor neamului său. Lucrul acesta l-am denumit noi Eminescianism, însușire a geniului. Or numai un Spirit superior dotat cu capacități care depășesc nivelul uman putea să realizeze lucrul acesta. Și acesta este un Argument al Tezei noastre că Eminescu este un Spirit superior venit din cealaltă dimensiune. Se știe că Domnul nostru Iisus Christos, în perioada când a fost întrupat într-o ființă umană și a predicat, nu ne-a spus în predicile Sale adevăruri științifice, nu ne-a vorbit despre descoperiri științifice care se vor face peste secole, ci Adevăruri morale, sociale, educaționale care sunt valabile și astăzi. Tot ce ne-a spus Iisus Christos este valabil și astăzi și va fi valabil și peste veacuri. În Articolele și în poeziile sale, asemenea Domnului Iisus Christos, Eminescu ne spune, la fel, Adevăruri perene, care sunt valabile în cazul poporului român și astăzi, și care cu siguranță, dacă poporul acesta nu se schimbă în bine, vor fi valabile până la dispariția lui. Cu toții avem senzația, sentimentul că Articole lui Eminescu sunt scrise astăzi, că el se află printre noi, că ele vorbesc despre clasa politică de astăzi, despre corupția de astăzi, despre criza morală și a valorilor de azi, despre ce se întâmplă astăzi în societatea românească. Iată câteva asemenea adevăruri: „De când lumea nu s-a văzut ca un popor să stea politicește sus si economicește jos; amândouă ordinele de lucruri stau într-o legătură strânsă; civilizația economică e muma celei politice”. (acesta este un Adevăr pe care astăzi îl cunoaștem foarte bine. Din păcate, în societatea românească și în cea interbelică, și în cea comunistă, și în cea de azi, postcomunistă, situația este inversă. Exact cum ne spune Mihai Eminescu.) „Dacă în timpul când ni se promitea domnia virtuții, cineva ar fi prezis ceea ce are să se întâmple peste câțiva ani, desigur ar fi fost declarat proroc mincinos”. „Să fi zis cineva că cei ce promiteau economii vor spori bugetul cheltuielilor cu 40%; că cei ce combat funcționarismul
vor spori numărul posturilor cu sutele; că cei ce sunt pentru independența alegătorilor vor face pe funcționar să atârne atât de mult de autoritățile supreme încât aceste mii de oameni să voteze conform comandei din București; că se vor da 17 milioane pe drumul de fier Cernavodă-Chiustenge (Constanța n.r.), care nu face nici cinci, și că patru milioane din prețul de cum-părătură se va împărți între membrii Adunărilor; că se va constata cum că o seamă de judecători și de administratori în România sunt tovarăși de câștig ca bandiții de codru. Dacă cineva ar fi prezis toate acestea lumea ar fi râs de dânsul și totuși nu numai acestea, ci multe altele s-au întâmplat și se întâmplă zilnic, fără ca opiniunea publică să se mai poată irita măcar”. (Este exact ce au făcut politicienii și în perioada lui Eminescu, și în cea interbelică, și în cea comunistă, și în cea postcomunistă. Înaintea alegerilor promit marea cu sarea, ca apoi, după ce se văd în parlament sau în funcții, să nu mai fie interesați de popor, de țară, deloc! Este cât se poate de adevărat astăzi „că se va constata cum că o seamă de judecători și de administratori în România sunt tovarăși de câștig ca bandiții de codru”. Nu sunt zeci, sute de judecători, de șefi de poliție care fac vizite la DNA?) „Nu există alt izvor de avuție decât munca, fie actuală, fie capitalizată, sau sustragerea, furtul. Când vedem milionari făcând avere fără muncă si fără capital nu mai e îndoială că ceea ce au ei a pierdut cineva”. (n.n. Un mare Adevăr!) „Mita e-n stare să pătrunză orișiunde în țara aceasta, pentru mită capetele cele mai de sus ale administrației vând sângele si averea unei generații. Oameni care au comis crime grave se plimbă pe strade, ocupă funcțiuni înalte, în loc de a-și petrece viața la pușcărie. (Eminescu descrie aici exact realitatea zilelor noastre! n.n) „Funcțiunile publice sunt, adesea, în mâinile unor oameni stricați, loviți de sentințe judecătorești. Acei ce compun grosul acestei armate de flibustieri politici sunt bugetofagii, gheșeftarii de toată mâna, care, în schimbul foloaselor lor individuale, dau conducătorilor lor o supunere mai mult decât oarbă. Justiția, subordonată politicii, a devenit o ficțiune”. (n.n. Un mare adevăr peren, este cât se poate de adevărat că aceasta este realitatea tristă a zilelor noastre. Eminescu a „văzut” aceste adevăruri acum o sută de ani”.) „Spre exemplu: un om e implicat într-o mare afacere pe cât se poate de scandaloasă, care se denunță. Acest om este menținut în funcție, dirijază însuși cercetările făcute contra sa; partidul ține morțiș a-l reabilita, alegându-l în Senat. Partidele, la noi, nu sunt partide de principii, ci de interese personale care calcă făgăduielile făcute nației în ajunul alegerilor si trec, totuși, drept reprezentanți ai voinței legale si sincere a țării. Cauza acestei organizări stricte e interesul bănesc, nu comunitatea de idei, organizare egală cu aceea a partidei ilustre Mafia si Camorra, care miroase de departe a pușcărie.” Iată ce spune Eminescu despre viitorul neamului românesc: „Vom avea de-acum înainte dominația banului internațional, impusă de străini; libertatea de muncă și tranzacțiuni. Peste tot credințele vechi mor, un materialism brutal le ia locul,
cultura secolului, mână-n mână cu sărăcia claselor lucrătoare, amenință toată clădirea măreață a civilizației creștine. Shakespeare cedează în fața bufoneriilor și dramelor de incest și adulteriu, cancanul alungă pe Beethoven, ideile mari asfințesc, zeii mor”. România a devenit după căderea lui Ceaușescu victima și Obiectul unui Mare război mascat invizibil, economic, financiar, psihologic, cultural, etc care a distrus România. România are Economia distrusă și este o piață de desfacere pentru Multinaționale și pentru Marii Asasini Economici. România este o simplă colonie aflată la mâna Marilor Asasini economici, a Marilor Bancheri internaționali. Este exact ce a profețit Eminescu spunând: „Vom avea de-acum înainte dominația banului internațional, impusă de străini”; Asta avem acum în perioada postcomunistă: dominația banului impusă de străini, de FMI. Iată-l pe Eminescu profețind apariția societății de consum și a ființei umane de consum, criza culturii, criza economică, apariția unei societăți în care numai câțiva sunt bogați, iar cei mai mulți sunt săraci, prăbușirea Civilizației umane: „Peste tot credințele vechi mor, un materialism brutal le ia locul, cultura secolului, mână-n mână cu sărăcia claselor lucrătoare, amenință toată clădirea măreață a civilizației creștine”. Aceasta este realitatea zilelor noastre, din România și din lume, toate societățile au căzut sub dominația banului, societatea de consum în care oamenii sunt abrutizați, alienați, transformați în mașini de consum, care alergă să facă, să aibă cât mai mulți bani, este o realitate cruntă. „Peste tot credințele vechi mor, un materialism brutal le ia locul, cultura secolului, mână-n mână cu sărăcia claselor lucrătoare, amenință toată clădirea măreață a civilizației creștine.” Să ne concentrăm asupra propoziției: „amenință toată clădirea măreață a civilizației creștine”, ca să îl vedem în toată claritatea sa pe Profetul Mihai Eminescu. Acum, după ce am trăit experiența Pandemiei Covidului am văzut că Oculta, Globaliștii prin mișcarea LGBT și prin alte forme au declanșat un război necruțător împotriva creștinismului, temelia culturii europene, a Domnului Iisus Christos și a Maicii Domnului. Nu a atacat USR-ul în Parlamentul României Biblia, ei fiind sataniști au refuzat să jure pe Biblie? Nu l-au satanizat pe Iisus Christos și nu au defăimat-o pe Maica Domnului? Toate acestea făcând parte dintr-un Mare Război mascat invizibil declanșat de Globaliști împotriva Bisericii Creștine, a Creștinismului. Și asta nu doar în Țara noastră, ci în toată lumea, în Istorie! Ei bine, așa cum vedem, Mihai Eminescu a prevăzut lucrul acesta: încercarea Globaliștilor de a distruge temelia filozofică și religioasă a Civilizației creștine. Întrebarea noastră este aceasta; cine putea să facă aceste Previziuni, aceste Profeții care aveau să se adeverească peste un veac, decât un Profet? Și acesta este încă un Argument că Eminescu a fost un Spirit superior trimis din cealaltă dimensiune având misiunea de a învăța poporul acesta, de a-i arăta pericolele, dușmanii, de a-l învăța cum să se ferească, de a-i arăta calea pe care să meargă, de a re-potența spiritualitatea și energiile neamului său. Pentru că era în planul divin ca el să fie jertfit, el și-a acceptat cu demnitate și cu o imensă suferință jertfa, Crucea, pe care a dus-o până la capăt. Nu este acesta mesajul poemului „Odă în metru antic”? „Nu credeam să învăț a muri vreodată/ Pururi tânăr înfășurat în manta-mi”. Versurile acestea conțin în același timp ideea că el și-a acceptat sacrificiul, este senin asemenea tânărului cioban din Miorița, care știe că va fi asasinat. Așadar, din punctul lui de vedere el este un om care și-a acceptat sacrificiul. Eminescu, asemenea lui Iisus Christos, și-a acceptat și el sacrificiul. Acolo în adâncul ființei lui el știe că se întoarce la Tatăl. Că prin aceasta își îndeplinește Misiunea pentru care a fost trimis în istoria poporului român. Se poate întoarce la Tatăl pentru că el și-a îndeplinit Misiunea.