„Noua lege a educației” din Ucraina și Statul Român

Ucraina razboi

George Damian

A fost puțină emoție publică în legătură cu „noua lege a educației” din Ucraina, care numai nouă nu este, cine s-a mai interesat de subiect știe că e o poveste luuungă, nu este nimic nou, Kievul a pus în mișcare de 30 de ani un mecanism de asimilare a comunității românești. Nu este nimic nou, nu este nimic surprinzător. Dar am zis să scriu aici niște gânduri legate de poziția românilor față de războiul din Ucraina.
Să începem cu o poveste de acum vreo 15 ani din Bugeac (mie îmi place să-i zic Bugeac, deși mai corectă ar fi denumirea de Basarabia de sud sau pur și simplu Basarabia, în sfârșit e o discuție lungă, e vorba de fâșia de la nordul brațului Chilia, dintre Prut și Nistru). La Chilia am cunoscut un pescar român care mi-a explicat problema școlii din satul lui de baștină. Acolo toți părinții la începutul anilor 90 au cerut școală în limba rusă în baza raționamentului conform căruia Kievul făcea presiuni să ucrainizeze toate școlile din regiune, iar statul român era prea slab să asigure protecția școlilor cu predare în limba română, oamenii au crezut că singura șansă să nu fie ucrainizați ar fi fost să aibă școala în limba rusă în speranța că protecția Moscovei va fi mai eficientă. Cumva au gândit că se va prelungi o vreme situația din Uniunea Sovietică și vor scăpa de procesul de ucrainizare, acasă vor grăi moldovenește, la școală vor studia în rusă (ceea ce le va asigura și posibilitatea unui loc de muncă bine plătit în Rusia) – cumva vor zbura pe sub radarul Kievului. În perioada sovietică satul a avut școală cu predare în limba română, dar după câțiva ani de independență ucraineană au trecut la limba rusă de bună voie.
Oamenii satului se consideră moldoveni, deși stirpea lor reală este de mocani transilvăneni, peste 90% din săteni vorbitori de limbă română, nici vorbă de moldoveni așa cum se consideră. Asta mi-a amintit de „moldoveanca” găsită de echipa lui Golopenția în 1943 dincolo de Bug, care cânta cu accent moldovenesc „Mă dusei să trec la Olt”, cântec învățat de la bunica ei, fără să aibă habar ce e Oltul sau pe unde este. Pescarul din Chilia era un om simplu, dar înțelegea și simțea multe chestii. Omul mi-a spus direct: „Voi românii sunteți slabi: vă temeți de ruși, vă temeți de ucraineni, vă temeți de unguri, vă temeți și de cei de la Chișinău!” Calculul mocanilor din Bugeac care și-au păstrat identitatea etnică sub mai multe imperii a pornit de la ideea că statul român este un stat slab, incapabil să-și protejeze conaționalii din afara granițelor. Pe termen mediu calculul s-a dovedit greșit, școala din acest sat a fost ucrainizată până la urmă și procesul de ucrainizare va continua cu intensitate sporită după actualul război. Aceeași soartă au avut-o toate școlile din satele locuite de români din Bugeac, o acțiune treptată și perseverentă a guvernului de la Kiev care a ucrainizat pas cu pas școlile din satele românești.
Am urmărit procesul acesta de asimilare etnică începând de prin 2002, am scris sute de articole prin ziare și reviste, am cunoscut sute de oameni care sunt la curent cu această evoluție. Nu este nimic nou, nu este nici o surpriză, este un proces în plină desfășurare, foarte bine reflectat în spațiul public. Însă mecanismele politice și diplomatice ale Bucureștiului sunt blocate total, statul român este un stat slab. Citiți în oglindă rapoartele de monitorizare ale Consiliului Europei privind situația minorităților din România și pe cele ale minorităților din Ucraina, replicile guvernelor de la București față de replicile guvernelor de la Kiev. Intrați în arhiva Adunării Parlamentare a Consiliului Europei și vedeți ce au făcut parlamentarii români în ultimii aproape 30 de ani acolo pentru protejarea românilor din afara granițelor țării. Au fost câteva excepții de parlamentari de la București și Chișinău care chiar au încercat să pună în mișcare niște mecanisme, însă degetele de la o singură mână sunt mult prea multe ca să îi numărăm.
Bineînțeles că au trebuit să apară în spațiul public românesc câțiva bezmetici care să explice că nu e nici o problemă cu legea educației din Ucraina și cu asimilarea etnică a românilor de acolo. Cine zice ceva de subiectul ăsta intră la categoria „putinist” și „pro-rus”. Bănuiesc că și Consiliul Europei (plus APCE) intră tot la categoria „putinist” și „pro-rus” cu calificativele lor negative față de tratamentul la care Kievul supune minoritățile naționale. Băieții și fetele care ne spun în esență să-i abandonăm pe românii din Ucraina sunt cei care încearcă să impună o anumită structură narativă în spațiul public referitor la războiul din Ucraina. Structura asta narativă pornește de la ideea că Ucraina trebuie sprijinită cu orice preț, fără nici un fel de comentarii, cine are cea mai mică abatere de la structura asta narativă nu poate fi decât un agent al Moscovei. Ba mai mult, se găsește o ziaristă care să scrie că Biserica Ortodoxă Română i-a abandonat pe românii din Ucraina și să atace liderii românilor ucraineni absolut gratuit pentru alianțe politice vechi de 10-15 ani. În mod evident, autoarea articolului nu știe ce au pățit preoții români în Ucraina în anii 90. E ușor să zici că „Biserica Ortodoxă Română i-a abandonat pe românii din Ucraina” când nu știi că un preot care ținea de Patriarhia de la București a fost legat de mașină și târât prin sat. Sau că alt preot a fost bătut pe stradă în repetate rânduri. Sau că altui preot i-a fost aruncată o grenadă (din fericire dezamorsată) în casă. Și multe altele. Sunt evenimente vechi de 25 de ani, dar explică multe. Despre atacul inutil împotriva Auricăi Bojescu ar fi prea multe de scris, merită zis doar că dovedește că autoarea nu cunoaște istoria românilor din Ucraina din ultimii 30 de ani, habar nu are de proiectele în care a fost implicată dna Bojescu la CoE și APCE. Ideea genială a ziaristei: statul român să sponsorizeze școli private pentru românii din Ucraina! Minunată ideea asta, doar că vine la pachet cu reciprocitate: școli private cu predare în ucraineană pentru ucrainenii din România, școli private cu predare în maghiară pentru ungurii din România. Dacă în Ucraina se predă doar în limba ucraineană și în România se predă doar în limba română.
„Scuza” invocată de Kiev și susținătorii Kievului este următoarea: minoritatea rusă din Ucraina reprezintă un pericol la adresa statului ucrainean, Ucraina nu poate adopta o legislație permisivă față de minoritățile naționale. În plus, Ucraina se află în război cu rușii și trebuie sprijinită cu orice preț. Și aici avem o mare problemă: dezumanizarea rușilor în spațiul public românesc. Statul rus este un stat agresor și războiul din Ucraina este unul oribil, Moscova distruge intenționat infrastructura energetică, ceea ce îi afectează pe civili. Însă uneori nivelul de demonizare a rușilor în spațiul public din România mă sperie. În esență rușii sunt prezentați drept „ne-oameni” și nimeni nu vede o problemă în chestia asta. Dacă epitetele care sunt aplicate rușilor ar fi aplicate oricărei alte minorități naționale ar fi un scandal total, dar despre ruși poți să spui aproape orice.
Apoi mai este o problemă: drepturile omului sunt universale, se aplică tuturor oamenilor. Nu prea putem avea un set de standarde pentru minoritatea maghiară din România și un alt set de standarde pentru minoritatea română din Ucraina. Nu putem avea un set de standarde pentru minoritatea ucraineană din România și un alt set de standarde pentru minoritatea rusă din Ucraina. Ideea este că dacă preluăm în spațiul public din România linia narativă a Kievului se cam duc dracului toate echilibrele la care s-a ajuns cu greu în ultimii 30 de ani. Cu actualele standarde în ceea ce privește minoritățile naționale Ucraina nu are nici o șansă de aderare la UE dacă mai ținem seama de criteriile de la Copenhaga – sau dacă abandonăm criteriile de la Copenhaga s-a cam terminat cu UE. Băieții și fetele de mai sus care ne zic să uităm de minoritatea românească din Ucraina ne spun de fapt să uităm de criteriile de la Copenhaga și să aruncăm la coș toate mecanismele de monitorizare ale Consiliului Europei. Parcă Churchill a întrebat „și atunci de ce ne mai batem?” atunci când i s-a cerut să taie bugetul pentru cultură în timpul războiului. Cam așa și cu situația minorităților naționale din Ucraina: de ce să mai sprijinim Kievul în numele drepturilor omului câtă vreme Kievul alege să le calce în picioare? Asta ca să nu ne amintim de vorbele liniștitoare ale lui Zelensky de la începutul anului referitoare la situația comunității românești din Ucraina.
Moscova a anunțat zilele astea care sunt principalele țări care sprijină Ucraina în ordinea contribuției: SUA, Marea Britanie, Polonia și România. Pentru România este mai mult decât onorabil locul al patrulea și înclin să cred că anunțul rus reflectă realitatea, în ciuda isteriilor mediatice de la București care acuză guvernul actual că face prea puțin pentru Ucraina. Clasamentul acesta reflectă situația geopolitică a momentului: cordonul sanitar de la Marea Baltică la Marea Neagră susținut de SUA și Marea Britanie. În geografia asta există un mare gol: Europa Occidentală și Europa Centrală – un gol care la rândul lui reflectă foarte precis situația geopolitică actuală. Cordonul sanitar de la Marea Baltică la Marea Neagră a fost imaginat de Franța după Primul Război Mondial, însă la acel moment nu mai exista energia necesară pentru susținerea lui efectivă (și nici tehnologia). Din fericire pentru Ucraina acum există și voința și capacitatea tehnică de susținere a acestei linii de rezistență.
Însă Polonia și România au spatele descoperit în acest aranjament geopolitic – și asta s-a văzut cât se poate de clar săptămânile trecute. La un moment dat umbla prin târg vorba că România a sprijinit Ucraina împotriva Rusiei și tot ce va primi va fi aderarea la Schengen – ceea ce ar fi prea puțin. Realitatea a fost puțin mai dură: România nu a primit nici măcar Schengen. Iar chestia asta reflectă cât se poate de bine „spatele geopolitic” descoperit al României în actualul aranjament.
Sute de ani principalele exporturi ale Europei Occidentale au fost violența și cunoașterea. Europa este un continent (o peninsulă mai mare?) lipsit de resurse naturale, oricum, cu resurse naturale mult mai reduse față de alte zone ale globului. Știința/ cunoașterea și violența extremă a vest-europenilor le-au permis să se răspândească pe toată planeta și să aibă acces la orice fel de resurse în orice cantitate. „Suntem mai deștepți și mai răi decât oricine pe planetă, luăm orice vrem de la oricine” – cam acesta a fost mecanismul fundamental al prosperității europene secole de-a rândul. De la jumătatea secolului trecut, după succesul mișcării de de-colonizare, acest mecanism s-a dus dracului. Două războaie mondiale în succesiune rapidă au secat rezervorul de violență al vest-europenilor, iar centrul de greutate al cunoașterii/ științei s-a mutat în America. Treptat, Europa Occidentală a devenit din ce în ce mai lipsită de putere pe plan internațional.
Persistă în Europa de Est (și în România inclusiv) mitul forței Europei Occidentale – la o privire atentă mitul acestei forțe este spulberat de războiul din Ucraina. Ar fi putut Germania/ Franța/ Spania/ Italia/ Austria din ziua de azi să reziste unui atac precum cel declanșat de Rusia împotriva Ucrainei? Ar fi fost dispusă/ capabilă populația acestor țări să îndure ceea ce îndură ucrainenii de aproape un an? O privire atentă asupra economiei/ politicii din țările Europei Occidentale în a doua jumătate a secolului XX ne dezvăluie perioade de crize intense – căderea URSS a eliberat un nou „spațiu colonial” pentru Europa Occidentală în țările fostului spațiu socialist. Nu este vorba de un sistem colonial precum cel din secolele XIX-XX, este altceva, dar la bază stă același principiu: importul de bunăstare din zonele hinterlandului. Însă pentru nivelul de bunăstare din Europa Occidentală este nevoie de mult mai mult decât gura de oxigen asigurată de înglobarea hinterlandului reprezentat de fostele state socialiste. Astfel că s-a ajuns la o evoluție care repetă de data asta la scară mult mai mare experiența Germaniei din perioada interbelică: o înțelegere cu Rusia post-sovietică. Moscova le-a dat acces la resurse statelor din Europa Occidentală în schimbul unei apropieri care se îndrepta spre o „nouă arhitectură de securitate europeană”(o veche marotă a diplomației sovietice) (v. Memorandumul de la Meseberg sau Pactul Merkel – Putin).
„Vechea arhitectură de securitate europeană” pe care Putin vrea s-o înlocuiască a fost descrisă de lordul Ismay cam așa „keep the Russians out, the Americans in, and the Germans down”. În esență despre asta este vorba în actualul război. Țările mari ale Europei Occidentale în primul rând nu pot (nu au capacitatea, cunoașterea și resursele) să ajute Ucraina – dar nici nu sunt foarte grăbite să o facă (cine citește presa germană vede câte promisiuni a făcut Berlinul Kievului și câte au fost îndeplinite). Actualul război din Ucraina, direcția în care merge, vine să întărească formula lordului Ismay.
Întorcându-ne la istorie: România se găsește din nou în situația geopolitică și economică din perioada interbelică. Atunci România era aliată militar cu Franța și Marea Britanie, dar dependentă economic de Germania. Acum România se află încadrată în „vechea arhitectură de securitate europeană” și este dependentă economic de spațiul vest european – care nu este foarte mulțumit cu formula lordului Ismay.
Multe sunt date peste cap de războiul din Ucraina. Pentru România (Polonia și restul hinterlandului UE) se produce o repoziționare treptată față de Europa Occidentală în condițiile parteneriatului cu SUA, de data aceasta alianța militară funcționează. Dar vor mai veni bobârnace de la Bruxelles. Pentru subiectul care ne interesează aici lucrurile par destul de limpezi: România nu va face mai nimic în chestiunea legii educației din Ucraina. Vor mai exista consultări și protocoale și tot felul de petulanțe diplomatice, însă per ansamblu comunitatea românească din Ucraina va continua să fie supusă procesului de asimilare etnică. La București nimeni nu va risca alianța militară cu SUA pentru comunitatea de români din Ucraina.