DRAMATURGIA lui Gheorghe MOCANU

GH-MOCANU-TEATRU-COPERTA

Prof. Dr. Const. MIU :

Cei care au făcut referiri la prozele sau la romanele scriitorului Gheorghe Mocanu ar fi trebuit să sesizeze teatralitatea, fie la nivelul limbajului, fie la acela al secvențelor, cu vădite înfățișări scenice. Spuneam cu un alt prilej că multe dintre prozele din volumul Borta se remarcă prin teatralitate, în sensul că ele pot fi reprezentate scenic. De aici, până la scrierea unor piese de teatru nu a mai fost decât un singur pas. De altfel, volumul Heidegger (care cuprinde piesele Heidegger și Deținutul paisptrezece) apărut la Editura Salonul literar, Odobești, 2017 este elocvent în acest sens.
A doua piesă din volumul mai sus amintit – Deținutul paisprezece – reprezintă dramatizarea subiectului romanului Hematomul roșu.

În Heidegger, piesa care dă titlul volumului, Gheorghe Mocanu se dovedește a fi un virtuos al comicului de limbaj, dramaturgul exploatând virtuțile diferitelor registre ale limbajului, mai cu seamă cel colocvial și jargonul. Rizibilul apare din contaminarea acestor registre, având la bază confuziile de sens.
Subiectul primei piese, aduse în discuție, este unul banal (un bărbat vrea să se divorțeze de soția infidelă, pe care o dă în judecată), însă încurcăturile vin din neputința a două personaje cu nume generic (Bărbatul și Femeia) de a sesiza raportul aparență – esență. Ajuns acasă la vecinul său – profesorul de filozofie Mihail Adeverescu (aluzie la verbul a se adeveri, căci disertaţia profesorului, din finalul Scenei 5 cu privire la destinul fiinţei umane incapabile să vadă esenţa este o trimitere străvezie la cartea lui Heidegger Fiinţă şi timp) – spre a se asigura că acesta nu va mai lipsi, ca martor, la următorul termen al procesului său, Bărbatul neînţelegând jargonul folosit de profesor şi soţia sa crede că Heidegger este un tip dedulcit la perversiuni sexuale cu cei doi vecini ai săi:
„Profesorul – Maia, ai umblat tu cu Heidegger azi?
Maia – Aseară am adormit cu el în brațe, doar știi și tu! Dimineață poate l-ai luat tu din pat!
Și eu care credeam că vecina mea e…! (…) Da’ uite că am găsit una care spune direct așa, în față, fără pic de…! Și chiar în fața soțului! A mea? O prind în brațele amantului și zice că am halucinații! (…) Nu recunoaște ea, nici s-o pici cu ceară! (…)
Profesorul – Prima dată l-a adus în casă la noi în prima săptămână de la căsătoria noastră. Era moartă după el!… în toți anii de facultate l-a adorat, nu alta! Chiar l-a iubit, pot spune! Nu era zi să nu o găsesc cu el în brațe! (…)
Maia – Acum trei seri, puiule, când am adormit cu el în brațe, iar ai uitat, când ai rămas la facultate. Nu știi că m-ai anunțat că vii târziu! Ce era să fac? M-am delectat cu el, doar știi că-l ador!
Bărbatul – Doamneee! Ăștia sunt nebuni de-a binelea! Nebuni cu carte! (Nexdumerit și intrigat în același timp, bărbatul face discret semnul crucii, încercând să nu fie văzut și auzit. Către public) Când am prins-o eu pe nevastă-mea umblând cu ăla, mamă, mamă, bine că n-ați fost de față! (…)
Profesorul – Era într-o seară, când sărbătoream doi ani de la căsătoria noastră. Am băut amândoi o jumătate dintr-o sticlă cu vin negru. Și mie și Maiei ni s-a făcut dor nebun de Heidegger. Ne-am așezat în pat și ne băteam pe el! În joacă, bineînțeles! (…) știi cum am rezolvat totul?
Bărbatul – Nu! Dar bănuiesc eu…!
Profesorul – L-am așezat între noi, l-am deschis, iar noi, deasupra, pe burtă, ne-am delectat, până l-am epuizat (…) Nu îți mai spun ce bine am dormit până dimineață…
Bărbatul – Păi… Cred și eu că l-ați terminat! V-ați săturat de… Heideggger! (…)
Profesorul – A, nu! Că noi nu ne săturăm niciodată de el! Îl luăm de la capăt, îl întoarcem pe toate părțile. Că e profund, domnule! Extrem de profund! Nici după moarte nu-l vom uita! Nici eu, nici Maia!” (p. 16-24).
Ignoranța și naivitatea Bărbatului în privința „apucăturilor” ciudate ale celor doi soți intelectuali, pe care îi crede niște necrofili odioși, sunt atât de evidente, încât la îndemnul Profeosrului de a i-l împrumuta pentru o seară pe numitul Heidegger, vecinul se apără, declarând că el este creștin ortodox și nu-i trebuie să se spurce cu așa ceva. (cf. p. 24-25).
Punctul culminant al babiloniei apare în Scena 5, unde încercarea Profesorului de a explica că neînțelegerea dintre vecinii săi constă în lipsa instrumentului avut de Heidegger, care ar permite fiecărui partener în parte să lucreze la modul cum trebuie percepută esența și nu aparența. Așa-zisa ambiguitate a explicațiilor Profesorului o face pe Femeie să se contamineze cu aceeași gândire nocivă, asemănătoare cu cea a bărbatului:
„Profesorul – E o problemă de percepție! Heidegger spune că oameni ca ei fac parte din categoria ființelor care văd doar exteriorul lucrurilor (…) Sunt niște superficiali! Sadea! Heidegger îi rezolvă pe amândoi, dacă îmi dați voie!
Bărbatul – Aoleu! Nu-i dați voie, dom’…! (…)
Profesorul – Pe amândoi, cu siguranță deodată, adică! Chiar dacă fiecare dintre ei are o problemă a lui! (Prefesorul se adresează celor doi) Așa este?
Femeia – Ei, drăcie, uite despre ce se vorbește într-un tribunal în ziua de azi! Nu-mi pot crede urechilor! Eu am venit pentru divorț și mă întrebați ce am eu și ce are bărbată-miu în… (…)
Profesorul – Heidegger ce face, de fapt, cum acționează el?
Femeia – (Se ridică, curioasă): Cum?
Bărbatul – Nu ți-ar fi rușine, stai jos!
Profesorul – Le analizează mai întâi, atent, problemele. Cu lupa minții sale strălucite. Adică, se uită cu mare atenție în profunzime la fiecare problemă.
Femeia – Aoleu, mamă, câtî perversitate!” (p. 46-47).
Comicul de situație atinge paroxismul prin indicațiile dramaturgului, în sensul că cei doi soți percep o „realitate„ a lor, una închipuită, din cauza gândirii și a imaginației lor, rupte de realitatea – să-i spunem – normală. Fără aceste precizări, mesajul piesei despre cele două personaje care trăiesc într-o lume paralelă, rod al imaginației lor, nu ar putea fi înțeles: „ (Din culise iese Maia îmbrățișându-l și sărutându-l neîncetat pe nimeni altul decât Heidegger – cu mustață à la Hitler, ca o nimfomană în culmea nebuniei. Cuvintele de dragoste nu contenesc. Cei doi se așează pe o bancă sau pe o canapea undeva, în scenă. De menționat că cei doi îndrăgostiți și toată acțiunea lor, tot comportamentul acestora este observat doar de bărbatul și femeia care doreau să divorțeze. Ce văd ei este rodul imaginației lor, influențată de toate gândurile și închipuirile care i-au măcinat, fiind convinși că acest Heidegger nu este altcineva decât un amant de meserie care trăiește în casa profesorului Adeverescu.
Concomitent cu scenele de dragoste, sărutări și îmbrățișări dintre cei doi, procesul se desfășoară normal, adică judecătorul și profesorul Adeverescu își continuă dialogul, nestingheriți. (s. n., p. 58).
Replica Judecătorului, după toate explicațiile Profesorului, lasă impresia celor doi soți că și acesta a fost contaminat de aceeași imaginație perversă. Însă, acesta vorbește în jargonul profesorului: „Judecătorul – Și eu și soția mea am fi încântați să-l pipăim și noi, să-l disecăm filă cu filă, să-l întoarcem pe toate părțile (…) am credința că după ce ne vom delecta cu pozițiile pe care Heidegger le aplică în teoriile sale, ne va fi și nouă mai ușor să ne înțelegem unul pe altul și chiar să ne iubim…” (p. 63). Semnul că Judecătorul a înțeles mesajul pledoariei Profesorului este făcut de acesta din urmă: „Profesorul (Deschide geanta și scoate un volum de Heidegger, opera sa de căpătâi – Ființă și timp, pe care o arată judecătorului): – Iată-l pe Heidegger, onorat tribunal!” (p. 64).