INTROSPECȚIE ȘI IRONIE

DIHONIA-COPERTA

– Const. MIU –

Volumul de proze scurte – Dihonia – (Editura Editgraph, Buzău, 2022) probează realele calități de umorist și de fin analist ale scriitorului vrâncean Gheorghe Mocanu. Sub aspect structural, cartea are trei părți: 1. Nuvele (4 la număr), 2. Povestiri (5), 3. Schițe – 8.
Proza care deschide volumul în discuție – Lică Nebunul – amintește, prin încurcătura notării numerelor de pe biletul de loterie, de Două loturi a lui Caragiale. Rizibilă este replica unui supraveghetor de la un cămin de aistați, care suferă de boli mintale și care încearcă, în felul acesta, să intre în jocul celor doi bolnavi: „Trecuți de patruzeci de ani după înfățișare, purtau pe cap fesuri albastre, iar în mâini aveau două păpuși de gumă, reprezentând copii în pielea goală. De peste drum, din cabina de pază a unității, un supraveghetor îmbrăcat în albastru strigă spre ei:
– Hai, intrați în cămin, pauza s-a terminat!
– N-am terminat de scăldat copiii, dom’ șef, mai lasă-ne puțin!
– Hai, terminați. Că se lasă rece și răcesc copiii! (s. n. , p. 5).
Proza Generalul Țandără exploatează boacănele rizibile, cauzate de emoții, ale unui sergent de la Circulația rutieră, aflat în prima zi de practică. Încurcăturile făcute de protagonist sunt rizibile pentru cititor, însă pentru el sunt critice, riscând să fie sancționat. Două secvențe sunt semnificative, sub acest aspect. În prima, după ce nicio mașină n-a oprit la semnalizarea sa, aflat pe autostrada Pitești – București, la insistențele plutonierului, care îi cere să oprească mașini, pentru că se teme că va fi sancționat de superiorul său, tânărul polițist mai încearcă o dată și – culmea ironiei – oprește mașina condusă de spaima polițiștilor – generalul Țandără. La vederea celor trei stele de pe umărul bărbatului în haină militară „de culoare albastră”, Zăneanu „Desfăcu actele și se prefăcu a le verifica. Literele însă fugeau de acolo-acolo.” (p. 21). Prostia celui intimidat merge până într-acolo, încât „Când îi înapoiase actele, emoția pusese stăpânire pe gesturile sale și în loc să-i înapoieze generalului doar actele pe care i le ceruse, îi înapoiase la pachet și carnețelul de practică.” (p. 24). Meritul lui Gheorghe Mocanu este de a se fi aplecat asupra psihologiei personajului, care conștientizează că pentru stupizenia sa va fi sancționat. Starea conflictuală interioară este atent analizată: „O realitate usturătoare se așeză asupra lui ca o plapumă rece. I se părea că se golește pe interior de orice conținut real, logic al existenței sale. Nu-și mai găsea coordonatele după care să se orienteze.” Starea de debusolare este atât de puternică, încât „Privea autostrada și i se părea cî toate mașinile au culoare albastră. În fiecare vedea câte un șofer îmbrăcat în general.” (p. 27). Totul ia o întorsătură neașteptată: spre stupefacția practicantului, generalul se întoarce în locul unde a fost oprit și îi spune nefericitului: „-Ai avut noroc cu nevastă-mea! Ea m-a rugat să mă întorc să-ți dau carnetul secret.” (p. 28). În a doua secvență, pentru că a fost ținut într-o coloană de mașini, formată la o intersecție din București, același general, înfuriat peste măsură, vrea să-l sancționeze drastic pe agentul de la Circulația rutieră – nimeni altul decât sergentul Zăneanu – mutându-l disciplinar Unde s-agață harta-n cui. Însă, felul cum generalul – scund de statură – se străduiește să pună degetul pe hartă este rizibil: „Se înălță pe spătarul fotoliului cu spatele la harta României agățată pe peretele din dreptul biroului. Aproape se ridică în picioare, înălță brațul drept cu degetul mare spre hartă, privind în ochi, atât pe colonel cât și pe elev. Se lăsă pe spate, până degetul se lipi de hartă, undeva prin partea de sus.” (p. 35). Finalul prozei exemplifică zicala Tot răul e spre bine: „ Mare noroc dăduse peste el! Scăpase și de practica în București și avea să muncească și după terminarea țcolii tot acolo, acasă, în județul său.” (p. 36).
Dihonia – proza care dă titlul volumului apărut la Editura Editura Editgraph din Buzău – introduce cititorul în atelierul unui cenaclu literar, autorul insistând și pe frământările sufletești ale unui scriitor în devenire, precum și peripețiile ocazionate de lansarea primului roman al protagonistului – Gheorghe Ulmeanu – în satul său natal. Formația sa de polițist de investigații îi dă prilejul să observe reacțiile membrilor cenaclului (mimică și limbaj), la apariția sa la prima ședință. Spre pildă, frizura conducătorului cenaclului i se pare haioasă: „ Din când în când, își dădea pe o parte părul de pe frunte, ce amenința să-i ia din vedere, precum unui pechinez netuns.” (p. 49); iar o poetesă nu scapă ocazia să facă o remarcă veninoasă, pe care Ulmeanu o ia ca pe o glumă: „- Avenit Garcea să scrie literatură! se auzi aproape în șoaptă din zona poetei Cristescu (…) <>.” (p. 50). De asemenea, autorul notează și manifestările interioare ale celui care nutrea să ajungă scriitor, ori de câte ori participa la atelierul literar: „O senzație stranie îl împresura de fiecare dată, când începea ședința de cenaclu. O bucurie nemărginită, o beție de fericire se așeza în trupul său, așteptând mereu ca ceva plăcut să se întâmple imediat ce va veni clipa citirii creațiilor, momentul când își va expune și el scrierea în fața tuturor.” (p. 54). Gheorghe Mocanu – prin ochii și mintea protagonistului – reține reacția colegilor de cenaclu, în momentele lecturii fragmentului de proză, precum și luările de cuvânt, referitoare la text. Pornind de la opinia unuia dintre confrații condeieri (potrivit căreia „O scriere de acest tip […] trebuie să fie atinsă și de un pic de credibilitate… – p. 69), Gheorghe Ulmeanu se gândește la atelierul său de creație: „Scrisese în același stil un roman întreg despre satul copilăriei sale, totul prin ochii copilului care a fost. Acum își dădea seama că, de fapt, întreaga lui scriere suferea din punctul de vedere semnalat de profesorul Paraschivescu (…0 Să scrie un alt volum (…0 sau să lucreze pe el, să modifice pe ici, pe acolo, să introducă şi personaje negative, să modifice replici şi situaţii, în sensul de a da credibilitate lucrării. (p. 70, 71). Cu acest roman se întâmplă ceva ciudat: pe cât de entuziastă a fost lansarea lui în curtea bisericii din satul său natal, pe atât de nefavorabilă s-a dovedit a fi reacția sătenilor care s-au regăsit în paginile cărții. Ei s-au considerat a fi jigniți prin cele scrise (mulți dintre ei fără a fi citit cartea!), fără a înțelege că e vorba de ficțiune. Mama prozatorului Ulmeanu se arată îngrijorată că din cauza celor scrise în roman despre consăteni, „A intrat dihonia în tot satul!” (p. 104). Este o situație tragi-comică, a unei lumi întorse pe dos, în care cei vizați de scriitura autorului, în loc să se bucure că au intrat în literatură, se revoltă, arătându-și micimea caracterului. Gheorghe Mocanu sfichiuiește în ultimele pagini ale prozei Dihonia suficiența multora dintre membri cenaclului frecventat de personajul său – Gheorghe Ulmeanu (alter egoul autorului) –, jucându-le o farsă. Deși publicase un roman de analiză psihologică și fusese primit de către critica literară cu cronici elogioase, nici după un an de la apariția cărții nici un coleg de cenaclu nu scosese o vorbă despre această scriere. La o ședință de cenaclu, după ce va citi un fragment de proză, Ulmeanu are parte de aprecieri elogioase: „Trei dintre vorbitori au punctat cu fermitate faptul că această proză citită în cenaclu este superioară romanului Doctorul săracilor.” (p. 115). Explicația autorului fragmentului de proză are valoare de umor prin ricoșeu: „Astăzi, stimați colegi, n-am făcut altceva, decât să vă citesc din acest roman, Doctorul săracilor, ultimul capitol, fără să-i schimb vreun cuvânt…!” (p. 116).
Partea a treia a volumului Dihonia relevă apetența autorului pentru dialog. De altfel, majoritatea schițelor, ca cele ale lui Caragiale, pot fi dramatizate (așa cum aprecia Alexandru Piru, în cartea Varietăți literare, când se referea la Momentele și schițele lui Caragiale). Sub aspectul acesta, elocvente sunt La Minciună și Chiar așa, unde dialogul are precizat înainte numele personajului care rostește replica. În schița La Minciună, umorul transpare din replicile rostite prin contaminare de limbaj. Nea Ion, prietenul de pahar al lui Costică, deși îi dă dreptate acestuia că a fost păcălit de barmanul Nelu, dându-i restul mai puțin (din cei treizeci de lei dați), când stă de vorbă cu barmanul pungaș, recunoaște că acela are dreptate. Explicația omului de la bar este ilară și îi va contamina limbajul prietenului de pahar al lui Costică: „Nea Ion –…Când vin la tine, aici, la bar, totul e bine, iese socoteala; când merg la Costică, la masă, nu mai iese socoteala! Care-i treaba, mă?
Barmanul Nelu – Depinde din ce unghi privești! Dacă privești dinspre mine, care sunt treaz, e bine! Dacă privești dinspre Costică, nu e bine! Treaba e așa cum zic eu!” (s. n., p. 205). Discuția finală între Nea Ion și Costică include contaminarea de limbaj, de care vorbeam. De aici, umorul fin:
„Costică –…Putea să-mi facă o reducere! Da, nu!
Nea Ion – La ce, mă Costică?
Costică – La scobitori, nene Ioane! La scobitori! Crezi că mi le-a dat degeaba? Șapte lei două scobitori? Luam și eu două pâini acasă, la copii…
Nea Ion – Depinde din ce unghi, Costică!
Costică – Așa e! Uf! Să vedem din ce unghi mă privește nevasta, când voi ajunge acasă, nea Ioane!
Nea Ion – Dormi l mine, dacă unghiul e pre ascuțit, Costică!” (s. n., p. 210). Aceasta e schița de forță! În celelte, ca de pildă Conversație cu nepotul ori Cumetri, ironia este diluată, din cauză că „poveștile” în care apar personajele sunt banale.
Proza care inspirat dă titlul volumului – Dihonia – pune în evidență noutatea acestui op: paginile de analiză și introspecție alternează cu cele în care ironia se dzvăluie de la umorul fin, până la sarcasmul batjocoritor.