„Momente“ şi „mari“ / „mici“ monumente

ion pachia tatomirescu

Ion Pachia-Tatomirescu

Opera de „scriitor galaxiedric“ a lui Gheorghe Andrei Neagu se înrăzăreşte intens şi prin cele paisprezece „momente“ de măiastră „conjugare“ epică – în schiţe şi în povestiri – din volumul «Solfegiu» (Iaşi, Editura StyudiS / ISBN 078-606-48-0884-4, 2022, având 166 pagini „format A-5“), volum circumscriindu-se esteticii paradoxismului, prin edificator-înălţătoare „monumente“ ale cosmosului nostru cel de toate dienocurile, cu fericită reflectare a unui inconfundabil spaţiu spiritual valahofon, volum a cărui structură încorolează „imperios“ : «Afaceristul» (pp. 7 – 33), «Calul» (pp. 34 – 41), «Farfurie» (pp. 42 – 46), «În curtea casei mele» (pp. 47 – 51), «Nelinişte» (pp. 52 – 57), «Dezertorul» (pp. 58 – 87), «Iuda misitul» (pp. 88 – 94), «Lădoiul cu orz» (pp. 95 – 98), «Lămâiul lui Alexe» (pp. 99 – 105), «Accidentul» (pp. 106 – 112), «Solfegiu» (pp. 113 – 119), «Căpăţâna» (pp. 120 – 125), «Lunetiştii» (pp. 126 – 132) şi «Telefonul» (pp. 133 – 136). Li se mai adaugă – „drept luminatoare“ pentru Distinsul Receptor – o „notă autobiografică“ (pp. 137 – 159) şi câteva „referinţe critice“ (se are în vedere şi complementaritatea de „jaloan fluorescent“ de pe clapetele coperţii, pp. 161 – 164), notabile aprecieri semnate de : Mioara Bahna, Liviu Comşia, Nicolae Georgescu, Aureliu Goci, Liviu Pendefunda ş. a.

Aureliu Goci remarcă în opera lui Gh. A. Neagu «o proză puternică, în temă erotică, aparţinând unui autor matur, sigur de sine, fără reticenţe şi fără prejudecăţi, dar rezolutiv nu prin vulgaritate, ci […] prin muscularitate» (citare de pe prima clapetă), cu trimiteri la «Epopeea lui Ghilgameş», la «Cântarea cântărilor» etc., Nicolae Georgescu evidenţiază «descleştarea din imanenţe», «arderi interioare […] şi luminile ce-i trag prea insistent în lume, în afara dialogului cu plasa împestriţată de greutăţi pe care-şi joacă nu sufletul, ci inteligenţa atât de viu-pânditoare» (potrivit celor publicate „pe secunda clapetă“), Mioara Bahna – cu privire la cartea neaguiană, «Explozia» (Iaşi, 2021) – subliniază faptul că-i «o nuvelă a cărei acţiune este plasată în plină perioadă comunistă a României», aducând «în prim-plan o umanitate ale cărei date definitorii, dincolo de nuanţele specifice epocii […], sunt caracteristice pentru condiţia omului dintotdeauna şi de oriunde, pentru că personajele (situate pe trepte ierarhice profesionale, sociale, politice etc. diferite) ajung să fie implicate, ori se implică deliberat, într-o poveste complicată, ale cărei ingrediente duc proza spre literatura poliţistă, upgradată cu aspecte legate de spionajul economic…» (p. 161) ; «…asupra problematicii romanului „Aşezământul“, de Gheorghe Andrei Neagu», Ion Pachia-Tatomirescu relevă personaje ce – «deşi nu au toate parte de portrete detaliate, majoritatea fiind abia schiţate, definite mai curând prin atitudinile / faptele lor, sau prin felul în care sunt, ori nu-s la mâna altora» – «îşi găsesc un loc al lor inconfundabil în „tabloul“ acestei lumi în care culoarea maladivului, a pestilenţialului sunt dominante […] ; factorul politic […] pare a fi, în final, doar un aspect folosit în construcţia naraţiunii ; nu este determinant, deşi ne întâlnim frecvent cu politruci, securişti, ori cu un Daniel, director la „Aşezământ“, numit politic…» (p. 162) ; în aprecierile reproduse în „secţiunea de „închidere“ a acestui op neaguian, Liviu Pendefunda pune accentul atât pe „galaxiedricitatea auctorială“ – «Gheorghe Andrei Neagu rămâne pentru mine modelul scriitorului complex, poet, prozator, jurnalist, eseist şi nu mai puţin ezoterist» –, cât şi pe «amalganul sociologic şi psihologic din îşi extrage identitatea materială (caracteristicile fizice, morfologice etc.), identitatea proprie (originile şi trecutul, situaţia actuală – nume, îndatoriri, sistemul de valori şi conduitele specifice, competenţele şi rezultatele deja obţinute), identitatea socială (imaginea identităţii date de alţii, apartenenţa la grupuri socio-profesionale, religioase) etc.» (p. 163) ; şi, „din ultima instanţă“ a textelor critic-literare readuse în lumina tiparului din marginea corolei de la «Solfegiu» (Iaşi, 2022), Liviu Comşia constată că în povestirile / nuvelele lui Gh. A. Neagu („Anodină“, „Moartea şobolanului“, „Ucigaşul de vise“ etc.) există o inconfundabilă „artă a construirii personajelor“, pornindu-se de la un «detaliu pe care-l strecoară cu abilitate» în text, într-un soi paradoxist de „clasicizare“ a realismului / impresionismului : «…amestecul acesta ciudat, savant întocmit între realism şi impresionism creează un farmec aparte, dar şi intrigă, sau revoltă, sau nedumereşte, sau… ; în primul rând, pentru că detaliul acesta conţine în sine tragicul în stare latentă ; el este cel care determină tragedia existenţială…» (p. 164).

«Solfegiu», a 11-a narațiune (din cele 14) de la care vine şi titlul întregului volum, rămȃne, indiscutabil, o capodoperă a genului, un soi de „violon d’Ingres“, dar pentru estetica paradoxismului, schiţa – „ut pictura poesis“ – avȃnd o mare putere („solfegiator-“)sinestezică, dăruind Distinsului Receptor o neasemuită „galaxie de fulguraţii erotice“, de „trăiri febrile“ ale binomului din panoul central-naratologic, El („nenumitul violoncelist“, „rămas eminescian luceafăr neonmasticit pȃnă la urmă“, „simbolul Vir / Yang“, „neinițiatul“, „tȃnărul solfegiator la violocel“) – Ea („simbolul Femina / Yin“, Raluca, „absolventă de liceu de muzică la clasa de pian“, „fata saxofonistului / clarinetistului Budilă“, „tȃnăra corepetitoare“). „Galaxia de fulguraţii erotice“, construită cu neasemuită măiestrie de prozatorul Gh. A. Neagu, atinge iute „punctul culminant“ („El, zburătoreşte, ori luciferizȃndu-se“ : «Din cȃțiva paşi am ajuns la uşă. Am deschis-o şi m-am trezit față-n față cu ea, corepetitoarea. Era îmbrăcată într-o rochie de muselină roz, prin care se profilau sfȃrcurile» / p. 113 ; «Ea trecu zȃmbind şăgalnic. Îmi venea o uşoară amețeală […]. Era fata lui Budilă. Făcuse liceul de muzică la clasa de pian, dar nu avusese bani de conservator […]. Și cum fata îşi dorea să strȃngă bani pentru a studia mai departe, dădea meditații, sau făcea pe corepetitoarea la cei ce solicitau aşa-ceva […]. Raluca reuşea să mă intimideze de fiecare dată cȃnd ne întȃlneam cu sau fără motiv […]» / p. 114 ; «Ea s-a uitat la mine, înecȃndu-mă în albastrul ochilor ei pȃnă la sufocare, după care s-a ridicat, bȃntuită parcă de gȃndul meu păgȃn.» / p. 115 ; «Ea se uită cu coada ochiului, întinse mȃna şi luă hȃrtia de o sută de lei ce i se cuvenea pe săptămȃna care abia se încheiase. „Săptămȃna viitoare continuăm tot aşa ?“ / „Sigur, i-am răspuns precipitat…» / ibid. ; dar Ea / Raluca nu mai vine săptămȃna viitoare, deoarece, copleşită de „zburătorită“, rezolvă ecuația erotismului febril, din urbea-i, fugind în lume, „cătălinic-valahiceşte“, cu un «student la conservator [ce] venise [aici] în vacanță» / p. 118 ; „Ea“ / „Raluca“, abandonată de „conservatorist“, se reîntoarce după o vreme „la matcă“). Și, odată fiind atins „apogeul“, „deznodămȃntul“, ineluctabila „depresurizare“ se arată, fireşte, în marginea „galaxiei de fulguraţii erotice“ : «Într-o zi, cȃnd eram cufundat cu totul în lectura unei cărți, am auzit cum bate cinevala uşă […].În prag se afla o tȃnără slabă, cu tenul oacheş, cu nişte ochi albaştri, încercănați, duşi în fundul capului, care m-a întrebat cu glas pierit : „Mai ai nevoie de ajutor pentru studio ?“ Nu i-am răspuns. I-am arătat viloncelul închis în cutia pe care se aşternuse praful. A înțeles, s-a scuzat cu aceeaşi voce stinsă şi a plecat în tăcere, la fel cum tăcea instrumentul care nu mai era de folos» (p. 119).

«Afaceristul» este povestirea din deschiderea opului «Solfegiu» (Iaşi, 2022) ; are în „panoul central-naratologic“ tipologia brigadierului silvic dintr-o zonă a Pelasgimii > Valahimii cu „pădure-cetate“, bine cunoscută prin istoriile Daciei Nord-Dunăreano-Pontice, cum, de altfel, şi prin mass-media contemporaneității imediate, cȃnd „pădurile-cetăți“ din Romȃnia au fost supuse „taierilor jefuitor-pustiitoare“, „criminale“ chiar, afacerilor ilicite / mafiote cu Lemnul Țării, „afaceri“ exercitate de unele pături sociale stricătoare de natură, de echilibru etc. Tipologia afaceristului silvicultor „se extinde“, bineînțeles, dinspre multimilenara pădure-topos („Vlăsia“ / „vlăsiile“) cu temeinică ilustrare în literatura noastră folclorică şi cultă, în armonizarea sacră a elementelor de fundament cosmic, Aer, Apă, Foc, Lemn şi Pământ, către aneantizatoarele „anotimpuri neomarxiste“. În povestirea aceasta de „deschidere naratorial-paradoxistă“ de op neaguian, „clasa“ acțional-tipologică a intrigii / „luptei“ se individualizează prin vectorizări paralele inverse ; în planul „trăirilor / îmbogățirii într-o realitate silvic-valahă de tip tradițional“, la prima vectorizare naratologică, vechiul Brigadier Silvic („nepurtător de nume“ / „majusculele ne aparțin în cazul de față“), tatăl fecioarei de măritat, Manuela, primeşte vizita lui Bogdan, „ales“ pețitor bucureştean „cam de etatea lui brigadierească“, „intelectual pur-sȃnge“, „profesor la Conservator“, pe care „îl amȃnă“ («ne mai gȃndim ; vin eu în Bucureşti, vă caut şi vă dau răspunsul» / p. 14), pe care, potrivit dialogului metaforic, „aproape că-l respinge“ pe motiv că nu are «destul sȃnge în instalație» (ibid.) ; în secund-naratologica vectorizare paralelă inversă, vechiul Brigadier Silvic (al cărui «vis de înnobilare se dusese pe apa sȃmbetei» / p. 22) „este nevoit“ să­-şi mărite fecioara „rămasă gravidă“ cu istețul Vladimir (de îşi avea la rȃndu-i drept vis „casa / vila de munte şi familia bogată“), pădurarul „tȃnăr afacerist de tip nou“ (încă de dinainte de a fi absolvent de liceu silvic, «i se zicea „împuşcă nota“, deşi tot atȃt de bine ar fi putut să i se spună „împuşcă francul“, pentru că avea un talent deosebit şi la afacerile de-i picau în mȃnă…» / p.15), tȃnăr afacerist căruia «…alergătura dintre casa de la munte, cantonul silvic şi Manuela îi mȃnca tot timpul» şi «atunci cȃnd ea îi spuse că a rămas grea, n-a avut decȃt să se bucure ; aşa putea să ajungă mai repede la zestrea pe care o bănuia pe măsura importanței funcției lui „ăl bătrȃn“» (p. 18) ; «apoi, odată cu trecerea anilor, Vladimir şi Manuela s-au dovedit a fi doi soți potriviți pentru a se ghiftui de prosperitatea de care făcuseră rost în parte» (p. 26).

Ultimul segment naratologic al povestirii din „deschidere“ surprinde călătoria familiei „protagonistului“ Vladimir (acompaniat de soția-i, Manuela, «turuind ca o morişcă», şi de cei doi copii „zbenguindu-se pe bancheta din spate“), un „Vladimir-vitezoman“, aflat – «într-o stare de nervozitate accentuată» (p. 26) – la volanul „unui neîntrecut bolid“, angajȃndu-se într-o „mai lungă“ călătorie, „dus-întors“, „ca de punct culminant şi de deznodămȃnt“, între „impunătoarea-i casă / vilă“, din vrȃnceana-i zonă subcarpatică, „de curbură“, şi Valea Prahovei, spre a fi prezent la „slujba de sfințire“ a bisericii din „marginea urbei Sinaia“, biserică la a cărei zidire contribuise şi distinsul pădurar-erou. La reîntoarcerea de la sfințirea bisericii prahovene, „de cum ieşit-a la drum întins“, vitezomanul Vladimir îşi înfricoşează de moarte soția şi copiii, maşina-i înaintȃnd cu două sute de kilometric la oră : «Manuela, alba la față, tremura de i se auzeau dinții clănțănind» (p. 32). Izbucneşte cearta dintre dintre Manuela şi Vladimir pe tema vitezei excesive ; văzȃnd că soțu-i conducător de bolid se preface că nu-i aude rugămințile repetate de a reduce viteza în limitele normelor de circulație pe drumurile publice din Romȃnia, Manuela îi strigă răspicat : «…opreşte, fire-ai tu al dracului de nebun…!» ; la rostirea disperată a injuriei, în capul vitezomanului se petrece «brusc ceva ca o descărcare de tensiune, ca un fulger care-l făcu să pună frȃna brusc ; maşina se învȃrti în loc, în mijlocul şoselei, unde, din fericire, nu se aflau în acel moment alte maşini». Și aici, Vladimir îşi abandonează familia „în mijlocul drumului“ : «Ia dă-te tu jos şi mergi aşa pȃnă ți-or ieşi ochii din cap […] ; Manuela deschise uşa şi coborî, simțind că nimic bun nu avea să urmeze ; copiii coborȃră şi ei…» (ibid.). După ce-şi lasă familia pe drum / drumuri, Vladimir, nu întȃmplător, îşi pierde şi casa / vila într-un „cumplit incendiu“ : «Cu aceeaşi viteză necontrolată se apropia de casă […]. Apoi începu să zărească un fum negru ce se ridica deasupra localității unde se afla vila lor […] ; zări ceva ce nici cu gȃndul nu avea să creadă ; vila lui era o mare vȃlvătaie, care se ridica spre cer ; maşinile de pompieri care ajunseseră deja, aproape că nu mai aveau ce să facă […] ; paradoxul mistuirii casei / vilei în foc îşi relevă lucrarea în final : «Din casă nu mai rămăsese nimic, nici măcar o bucată de hȃrtie ; după ce-i verifică dosarul, funcționarul agenției îl anunță cu o voce neutră, profesională : „Domnule, regret să vă spun, dar contractul dumneavoastră de asigurare a expirat cu o zi înainte de producerea incendiului…“» (p. 33).

Am spus mai sus că Vladimir, în final, nu întȃmplător, îşi vede încenuşat tot rostul (casa / vila), căci „încheierii“ din prima povestire, «Afaceristul», Gh. A. Neagu îi aşază, parcă „în simetrie architectural-rotunjitoare“, şi cealaltă paranteză a „Focului atotpurificator“, dar cu încenuşarea ființei apropiate eroului central“, evident, prin schița «Telefonul», unde-i vorba de incinerarea sorei protagonistului, schiță de „închidere“, de „sfericizare“ clasicizată – însă modernist-paradoxistă clasicizare – a construcției naratologice din întregul acestui volum neaguian : «Telefonul sună strident în întuneric […] ; „A murit soră-ta !“ […] ; „Cȃnd o înmormȃntezi ?“ ; „Va fi incinerată. După cum ştii bine, a fost dorința ei. Toată viața a spus că se teme de viermi. Aşa că va fi incinerată cȃnd o să mă anunțe de la Institutul Medico-Legal că pot să o ridic. „Și cȃnd mai pot s-o văd ?“ ; „Te sun eu mȃine să-ți spun ce şi cum !“» (p. 133) ; «Era singur acum. Rămăsese doar el, fratele cel mare.» (p. 136).

Și în „boabele de rouă“ ale corolei celorlalte unsprezece „istorii“ (schițe / povestiri) sunt eternizate curcubeie de „neîntrerupte lucrări“ specifice bunelor, sau durelor noastre anotimpuri, ori sunt măiestrit detectate şi conjugate naratologic paradoxuri eclatante ale „realității imediate“, ale cosmosului nostru cel de toate zilele.

În povestirea «Calul», Sile Bȃrjovan, «inteligent, cu spirit fin de analiză şi observație», licențiat la Paris în „drept şi filosofie“, «îşi încearcă salvarea din dezastrul financiar» lăsat de sinucigaşu-i tată, «bătrȃnul Bȃrjovan (ce) îşi cheltuise moşia părintească la curse, apoi, după ce-i rămaseră numai casele, îşi pusese capăt zilelor» (p. 34) ; e o salvare „interbelică“ datorată tot curselor de cai („nu de lei“) şi, îndeosebi, Steluței, «o mȃnză cu stea albă pe frunte» (35) ; secundul război mondial îl (re)aduce pe Sile Bȃrjovan „în sapă de lemn“ («rechizițiile […] îl ruinaseră ; a fost luat ostatic» ; «după trei ani, întors acasă, se pomeni căutȃnd bruma de cai şi în special pe Steluța», faimoasa Steluță de la interbelicele curse, pe care, după secundul război mondial, o redescoperă într-o mȃrțoagă aflată în stăpȃnirea unui căruțaş de «căra cărbuni de la un depozit…» şi oprise în fața unei cafenele, mȃrțoagă cu «trup ros de hamuri», «plină de bube», lovită de noul proprietar «cu biciul între ochi», sau «cu furie, pe unde apuca» ; «Sile Bȃrjovan se apropie încet de calul ce căzuse potopit de lovituri ; cu pistolul ascuns în pulpana pardesiului, îngenunche în fața căruțaşului surprins ; sărută calul [Steluța] pe frunte, apoi, proptind țeava pistolului în urechea animalului, trase de trăgaci […] ; cu lacrimile şiroindu-i pe obraz, îi întinse» căruțaşului «ultimii bani pe care îi mai avea, în vreme ce sergentul de stradă, alarmat de împuşcături, se apropia în pas alergător» / p. 39 sq.).

Paradoxul „reintegrării Țiganilor / Romilor emigrați de-a lungul / latul secolelor, din India, în țările Europei“, se oglindeşte „socialist-romȃneşte“ şi în schița «Farfurie», de Gh. A. Neagu ; eroul din „panoul central-naratologic“ poartă un nume de obiect de veselă, Farfurie, frecvent întȃlnit în onomastica etniei respective (alături de Furculiță, Lingură, Strachină etc., dar nu numai provenind din domeniile artei culinare, ci şi din altele – automobilism, televiziune, politică, toponimie, hidronimie etc. –, „cu priză stridentă la auditoriu“ : Mercedes, Nissan, Televizor, Adenauer, Nixon, Volga, Sena, Loire etc.). În Romȃnia „epocii de aur“, mai exact spus, prin anii 1965 –1967, Țiganilor (Rromi sunt numiți de prin 1997 încoace) li s-a interzis să mai umble cu corturile dintr-o localitate într-alta, dȃndu-li-se terenuri de casă şi grădină la marginea oraşelor / satelor, repartizȃndu-li-se locuri sigure de muncă, determinȃndu-i să-şi trimită copiii la şcoli, respectȃndu-se astfel legea învățămȃntului general-obligatoriu şi gratuit etc. ; «în oraşul R. – spune autorul, Gh. A. Neagu, în schița „Farfurie“ – s-a creat chiar o turnătorie de mici dimensiuni, cȃt să poată prelucra diverse obiecte din aluminiu, fontă ; pirandele adunau fierul vechi de pe unde apucau să-l găsească iar bărbații lor îl topeau şi-l turnau în diferite forme, după cerință ; căruțaşului Farfurie i se dădu apartament la bloc ; aşa că imediat ce-şi descărca fiarele aduse de prin cotloanele oraşului, îşi deshăma calul şi-l urca pe scări la etajul al doilea, unde i se dăduse casa.» (p. 42) ; administratorul de bloc, «fost colonel de război» mondial-secund, îi impută lui Farfurie stricăciunile făcute de copitele calului pe „casa scărilor“, amenințȃndu-l că-l dă afară ; în duminica din „ultima instanță a textului“, Farfurie înhamă calul la căruța-i din spatele blocului, urcă „pe un balot-capră-de-paie“, pornind aiurea ; „lăsat liber“, calul ajunge «pe locul pustiu unde altă data se afla şatra» ; însă, în căruță, Farfurie «stătea căzut într-o parte, țeapăn, cu ochii închişi» (p. 46).

Schița «În curtea casei mele» reconstituie cu neasemuită artă a realismului clasic „tablouri“ de un dramatism zguduitor din gospodăria valah-țărănească „străveche“ de dinaintea „colectivizării comuniste“ (în acest „sens giratoriu al textului“, ițindu-se „actanții de baştină“ ai seriei) : Naratorul şi Țața Viorica, luȃnd „apă pentru acasă“ de la fȃntȃna cu ciutură / găleată a satului ; purcelul scăpat din coteț şi speriat de mȃrȃitul lui Grivei-Oauăbei ; un cocoş curajos «cu guşa umflată» de „rȃmele roşiatice“ ieşite din lutul „de pe şanțul streaşinii“, reîntorcȃndu-se «tot în vȃrful picioarelor, în tabăra părăsită» (p. 48) ; vaca-bot-înnegrit şi vițelu-i căutȃnd „încetişor“ ugerul ; găina speriată, părăsindu-şi cuibarul cu «ouăle calde [ce] strălucesc în paie» (ibid.) ; naratorul-adolescent, „în cizme de cauciuc“, ducȃnd «de mȃncare la porci o găleată cu zer» (ibid.) ; Cămăraşu ieşind cu fiică-sa pentru a da şişcă („tocătură de paie şi coceni“) la vite ; „prinderea şi «prăjitul unui pui dolofan la tigaie» ; făcutul mămăligii la ceaun, pe ochiul fără o roată-două al plitei : «cu meleşteul dintr-o bucată de corn», mestecȃndu-se «terciul uşor [şi] adăugȃnd[u-i-se] încă puțină făină ; şi nu era făină de hibrid, ci din cea mai bună, de ciocantini…» (p. 49) ; „cȃrȃiala nefirească dinspre grajd“ dintr-o seară şi «vițelul […] cu burta sfȃrtecată : îl lovise copita calului din plin» (p. 50) ; etc.

Eroii schiței «Nelinişte», de Gh. Andrei Neagu, amintesc Distinsului Receptor de „mişcarea meditațional-transcendentală“ din Romȃnia anilor 1977 –1980, „codamnată prompt de autorități“ ; cei doi eroi, Tatulici şi prietenul său, Alexandru (cel ce era sorbitorul «sticluței plate de coniac, de care nu se despărțea niciodată» / p. 52), „întorcȃndu-se acasă“ (la apartamentul lui Alexandru) de la una din şedințele cercului intim al mişcării transcendentale“, «cu păreri confuze şi inhibitorii» (ibid.), decid „a se distra pe cinste“, Alexandru prefăcȃndu-se mort – acasă, în fața doamnei Alexandru şi a lui Tatulici – „cu intensitatea cerută de mentorii centrului lor“ : «Alexandru se aşeză cu greutate mimată pe scaunul din sufragerie, scoțȃnd un geamăt profund atȃt de natural, încȃt impresionă pȃnă şi pe Tatulici» (p. 53) ; doamna Alexandru face apel la Salvare, medicul de pe salvare constată decesul ; în vreme ce doamna Alexandru şi prietenul Tatulici se mai aflau pe trotuarul din fața blocului, căci conduseseră medicul de la salvare „cu speranța de a reveni, să-l consulte din nou“, cadavrul lui Alexandru dispăruse din apartament, fiind luat de „cealaltă salvare“, cea cu medicul Popişteanu (< popă– + suf. işte / popişte- + sufixul secund -eanu), fiind dus la sediul Medicinei Legale ; după ce vorbeşte la telefon cu medicul legist Popişteanu – ce-i spune că este aşteptată la Medicina Legală pentru că numai „în prezența şi cu aprobarea ei se poate face autopsia“ – doamna Alexandru «se prăbuşeşte lȃngă măsuța de telefon» (p. 56) ; Tatulici o ridică, o întinde pe canapea, «acoperindu-i genunchii dezgoliți cu pledul rămas la capătul canapelei» (p. 57) ; văzȃnd că «doar spasmele uşoare [îi] trădau existența unui fir de viață», Tatulici îşi apropie „gura de buzele femeii“, începȃnd „să-i facă respirație artificială“ ; «cȃnd simți că buzele ei se transformară-ntr-un sărut, se zăpăci cu totul […] ; într-un tȃrziu se ridicară tăcuți ; se îmbrăcară în grabă în aceeaşi tăcere înfricoşată de greutatea cuvintelor» (ibid.).

Cele treizeci de pagini ale nuvelei «Dezertorul» „zugrăvesc“ / „reînvie“ zguduitoare, veridice secene dramatice, sau tragice, trăite de „sufletul cȃmpurilor de luptă“ – o „grupă de  tanchişti valahi“ (Andrei, Călin, Ghinea, Iuga, Rapalete) – din Al Doilea Război Mondial, însă pe segmentul temporal de după victoria Rusiei Sovietice de la Stalingrad (23 august 1942 – 2 februarie 1943), sau, şi mai exact spus, de la 23 august 1944, de cȃnd regele Romȃniei, Mihai I de Hohenzollern-Sigmaringen, a dat ordin de „întoarcere a armelor împotriva Germaniei hitleriste / fasciste“, şi pȃnă în primăvara anului 1945 : «Tancul îşi opri goana brusc. Nici nu ne-am dat seama de izbitură. „Gata“, zise ochitorul, repezindu-se spre trapa de evacuare. Icnind de oprirea bruscă, am prins mirosul de cordite […]. Oricum, înăuntru nu mai puteam rămȃne. Flăcări lungi şi subțiri lingeau rezervoarele exterioare. Curȃnd totul avea să se termine. „Ieşiți !“ – răcni Ghinea. Întȃi se rostogoli ochitorul. Ceilalți după el. Ne striveam în cădere. Grămezi de carne ambulate în saci negri, terfeliți, ce fuseseră cȃndva uniforme.» (p. 58) ; titlul „întregului nuvelistic-beligerant“, «Dezertorul», se lămureşte Distinsului Receptor între penultimul şi ultimul segment naratologic, cȃnd – de pe frontul antihitlerist ajuns în Ungaria – tanchistul Andrei dezertează „nejustificat“ : «„Că n-oi vrea să te trimită la nunta soră-ti acuma“, rȃnji Iuga. „Mă, tu, ori taci din gură, ori ți-o închid eu, dacă tot nu s-a terminat războiul“, încheie Andrei discuția […]. // Trecuserăm de graniță şi ne apropiam de Budapesta […]. „Care l-ai văzut pe Andrei…?“, întreabă Rapalete […]. „A fugit…!“, țipă brusc Iuga […]. „A dezertat, îți spun eu ! Ăsta are stofă de dezertor !“ […]» (p. 84 sqq.).

Valorificȃnd „clasicizările“ absurdului din proza caragialiană  (cf. «Căldură mare», de I. L. Caragiale) şi cu sugestie din cea urmuziană (cf. «Ismail şi Turnavitu», de Urmuz), ori din celebrele piese de teatru ale lui Eugen Ionescu, Gh. A. Neagu urcă o nouă treaptă sisific-incontestabilă a paradoxismului valah, grație „dialogului absolut“, «Iuda misitul», de la „motivul biblic“ şi pȃnă la „masiv-înțeleptul elefant“ : «„Cumpărați un elefant ?“ / „Nu, domnule, o am pe nevastă-mea !“ / Dar o cingătoare ?“ / […] / „Ofertele !“ / „Păi ce oferte ?“ / „Orice. Vin femei, Dunăre, țară…“ / […] / „Eşti nebun ?“ / „Ba, nu !“ / „Babuin ! Babuinule !“ / […] / „Eşti nebun ?“ / „Nu, sunt Iuda Misitul !“ / „Să-ți fie ruşine ! Te legi de oameni ?“ / […] / „E clar, eşti nebun…“ / „Cine, eu ?“ / „Dar cine ?“ / „Ia uite-te-n spate ! Cine vine ? Cine vine ?“» (pp. 88 – 94).

Un adolescent Narator („Șoican“) şi o adolescentă din vecinătate, Minodora, îşi lămuresc „misterul zburătoritei“ – într-un „moment“ neaguian foarte bine ales şi în schița «Lădoiul cu orz» –, dar aici, ludicul învolburȃndu-se sinestezic-fermecător într-un „virginal cer“ : «Stăteam tolăniți în iarba din fața casei, ce mirosea a urină de pisică şi ne spuneam tot felul de năzbȃtii, pentru ca mai apoi să ne jucăm într-un lădoi cu orz, adunat de cu toamnă, pentru sămȃnță ; era o căldură năduşită în acea zi… ; am început să aruncăm boabe de orz peste noi […] ; îmi plăcea să-i arunc doar peste piept, ştiind că boabele se duceau într-un loc anume, unde o sȃcȃia cel mai mult ; apoi, umplȃndu-i sȃnul cu boabe […], făceam pe doctorul ; mai făcusem pe doctorul şi-n alte zile ; o întindeam uşor cu fața-n sus şi o întrebam unde o doare, apoi o sărutam şi iar o întrebam unde o doare ; pȃnă cȃnd mă săturam de sărutat şi pe ea nu o mai dureau nici ochii, nici obrajii, nici burtica ; de la ultima noastră joacă de-a doctorul, trecuse mai bine de un an ; Minodora veni şi-mi spuse rȃzȃnd că o doare un ochi, apoi burtica, apoi pieptul ; i-am ridicat rochița mai sus de umeri…» (p. 96).

Deosebit de interesantă rămȃne şi schița «Lămâiul lui Alexe», de Gh. A. Neagu, cu un panou central-naratologic ocupat de un erou – ce «parcă aştepta să fie cuprins de lumina unui nou început» (p. 99) – şi un lămȃi (Poncirus trifoliata), care «străjuia intrarea de pe veranda din pagul casei» (ibid.), rezistent la gerurile Daciei, dacă „toamna tȃrziu era dus în casă, la căldură“, spre a înflori superb peste iarnă, în ciuda faptului că ocupa «jumătate din spațiul camerei» (p. 100) ; lămȃiul lui Alexe devine repede cunoscut în regiune, grație excepțional-autohtonizatelor sale fructe mediteraneene, foarte căutate pe meleagurile carpato-dunărene şi dăruite de proprietar „cu generozitate“ unor persoane influente, inclusiv celor de la Județeana de Partid Comunist din acea „epocă de aur“ («Despre lămȃiul lui Alexe au început să se intereseze şi unii tovarăşi de la județ ; mai ales de cȃnd primarul dăruise o lămȃie frumoasei secretare de la Județeana de Partid, despre care spunea că se îndrăgostise şeful cel mare…» / p. 101) ; faima proprietarului şi a arborelui mediteranean-autohtonizat l-a pus pe Alexe în postul de primar al urbei sale : «De aceea, nu mai surprinse pe nimeni cȃnd îşi propuse să candideze la primărie ; de la județ nu au putut să-l refuze […] ; iar cȃnd Alexe a fost declarat învingător, nu le-a rămas altceva decȃt să se bucure» (p. 102).

Dragomir, eroul povestirii «Accidentul», nu şi-a tăiat porcul de Crăciun, după tradiție, la Sf. Ignat, din cauza temperaturilor nefiresc de ridicate, ci în ajunul cu „gerul Bobotezei“ : «Imobilizat cu ajutorul vecinilor, porcul îşi dădu ultima suflare sub cuțitul ce-i reteză jugulara» (p. 107) ; din păcate ceremonialul tăierii porcului este intrerupt de „un accident de circulație“ din marginea urbei, dintre o betonieră şi o vidanjă ; la propunerea unuia dintre „vecinii sacrificatori de porc“ de a da o mȃnă de ajutor accidentaților, Dragomir se opune argumentat-revoltat împotriva „stricării anotimpurilor / vremurilor“ : «Ați înnebunit ? Ce să căutați voi în rahatul lor ? Eu v-am tocmit să tai porcul ! Și haideți mai repede, că intră duhoarea mamii lor de nătȃngi în carnea porcului de l-am crescut degeaba un an de zile, ca să-l arunc… Paştele ei de vreme anapoda, că de-aia nu l-am tăiat de Ignat, să nu se strice de căldură…» (p. 112).

Licu, „protagonistul“ schiței «Căpăţâna», este organizatorul unei excursii «pe dealul acela țuguiat» (p. 120), pentru care adunase „un grup de prieteni iubitori de natură“ ; odată ajunşi pe țugui, pe cȃnd «soarele încă blȃnd, de toamnă tȃrzie, se pregătea să coboare după munți» (ibid.), excursioniştii călăuziți de Licu „şi-au lăsat rucsacurile jos“, împrăştiindu-se în căutarea „locului ideal“ pentru a-şi face „focul de tabără“ ; excursioniştii, neinstruiți cum trebuie, dau peste nişte tufe (pare-se, de mătrăgună / Atropa belladonna), lăsȃndu-şi «la vedere nişte poame negre, mici, semănȃnd cu afinele», însă nefiind comestibile ca fructele de afin / Vaccinium myrtillus, atȃt de iubite şi de urşi ; cum cei din grup ingeraseră destule fructe (de mătrăgună), crezȃndu-le afine, la adunarea-le în jurul focului de tabără, în care Licu aruncase chiar o buturugă asemănătoare cu o căpățȃnă de urs (de unde vine şi titlul „paradoxist-onirico-schiței“), se declaşează iute procesul colectiv-hallucinogen în culori apocaliptice : «Și-ntr-adevăr, din buturuga adusă de Licu, din spumele uşoare şi roşii, ieşeau aburi către cer, ca dintr-o oală imensă de ciorbă ; şi-un miros grețos, dar foarte plăcut pentru Licu, se-mprăştie pe toată culmea ; ceilalți priveau în tăcere la fumul cu miros ciudat, înfiorȃndu-se […] ; trosnetul focului părea că oprise timpul în loc ; femei cu straiele rupte şi sȃnii sfȃrtecați, cu adȃnci urme ce le brăzdau pulpele, barbați cu buze zdrențuite, cu virilitatea zdrobită de stȃnci, se zvȃrcoleau fără noimă […]» (p. 121 sqq.).

Povestirea «Lunetiştii», de Gh. A. Neagu, are drept erou de „panou central“ pe Vasile Huțuleac ; eroul acesta, „lunetist“ din prima conflagrație mondială, se reîntoarce „la obȃrşie“, fireşte, după demobilizarea din noiembrie-decembrie 1918 ; şi la puțin timp de la punerea în aplicare a „Legii Împroprietăririi / Reformei Agrare din Romȃnia anului 1921“, Huțuleac-lunetistul, «în birtul de la marginea satului, îşi golea țoiul cu absint, scrȃşnind din dinți», nu numai pentru că îşi pierduse pe cȃmpul de luptă trei degete de la mȃna dreaptă, ci şi pentru că primise doar „o pȃrloagă de-un hectar“, ceea ce, la împroprietărire, l-a făcut pe boier „a-l privi chiondorȃş“ ; „între țoiurile cu absint“, oferite gratuit de patronul birtului, îşi relatează / rememorează viața-i de infern trăită în tranşeele Primului Război Mondial (la care a luat parte şi Romȃnia, între 14 / 27 august 1916 şi 11 noiembrie 1918) ; în final, acestui panou central-naratorial al eroului lunetist Huțuleac, grație Vocii Naratorului (Vocii Auctoriale), i se relevă şi un „secund personaj-lunetist de panou complementar“, Ghiță Turcitu : «Într-un alt sat, alți soldați întorşi de pe front, erau bȃntuiți de amintiri. Ghiță Turcitu era chiar nemulțumit. El fusese şi dincolo de Tisa, de-i gonise pe comuniştii lui Bela Kuhn şi nu primise mai mult. Și aşa promisiunea regelui stȃrnise nemulțumirea multor proprietari şi arendaşi. Singura alinare a lui Turcitu era arma cu lunetă, cu care-şi croise faima pe tot frontul» (p. 131).

Și prin volumul de schițe / povestiri, «Solfegiu» (2022), ilustrȃnd intens-înrăzăritor estetica paradoxismului, Gheorghe Andrei Neagu adaugă filonului de douăzeci şi patru de carate al prozei scurte din priveliştea „istoriei literaturii valahe de la origini pȃnă azi“ încă un binevenit „lingou de aur nelondrat“.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Ssssssssssss

ssssssssssss

ssssssssssssssssss

Sssssssssssssssssssssssss

ssssssssssssssssssssss