POETICA UNUI TOPOS în prozele Otiliei Cazimir

Otilia Cazimir

Const. MIU:

Ignorată mult timp de către istoricii literari, proza Otiliei Cazimir a fost reabilitată în 1971, când la Editura Junimea apare în două volume, cu un studiu introductiv semnat de Const. Ciopraga.și inclus în ediția din 1971.

Scrieri in proza: Otilia Cazimir, Constantin Ciopraga, Otilia Cazimir: Amazon.com: Books
Pentru demersul nostru analitic, ne interesează volumul A murit Luchi, apărut în 1942, alături de câteva fragmente de roman, reunite sub titlul În târgușorul dintre vii precum și alte schițe, cu titlul generic Grădina cu amintiri. Așa cum aprecia Const. Ciopraga, „Cele trei părți ale volumului (din 1942 – n. n.) – Casa de la poartă, Casa de la țară, Casa cu cerdac – marchează etape ale tranziției de la trăirea inconștientă, difuză (specifică vârstei infantile – n. n.), la existența lucidă.” (ediția din 1971, p. xx).
Modalitatea principală de a aduce în prim plan toposul din lumea rurală – bcasa – este evocarea. Prima referire, pe ton nostalgic, la acest topos este vagă: „<<Acasă>> înseamnă la noi, la țară. Nu mai țin bine minte cum erau toate în casa aceea, din cale-afară de complicată pentru mine. Erau atâtea săli întunecate ca niște hrube și atâtea uși, că niciodată nu nimeream unde voiam să mă duc. Și când vorbeai mai tare, te îngâna de pe sus, de prin colțuri, omul din pădure…” (p. 275). Rețimem din acest citat un amănunt cantitativ – „atâtea săli întunecate”, amănunt care împreună cu comparația care urmează („săli întunecate ca niște hrube” – s. n.) provoacă teama evocatoarei, care mărturisește printr-o negație totală „niciodată nu nimeream unde voiam să mă duc” (s. n.).
În proza Casa cu cerdac, apar două astfel de toposuri: unul, în imaginația copilei, are dimensiuni epopeic-homerice („Casa noastră e lungă cât un tren și are în față un cerdac înalt, cu zăbrele.” (s. n. , p. 289), celălalt are dimensiuni liliputane, în acest sens predominând diminutivele: „Casa de la poartă-i seamănă (având forma unui tren – n. n.), numai că-i mititică. N-are cerdac, are cerdăcuț. N-are antreu, are antrețel. N-are bucătărie, are bucătărioară.” – s. n. , p. 289). Ceea ce face diferența dintre cele două toposuri nu este dimensiunea, ci vechimea, conferindu-i celui mai vechi valoare sentimentală mai puternică: „Și totuși, conu Neculai, stăpânul ei vremelnic (al casei de la poartă – n. n.) zice că palatul lui de la poartă e mai bătrân decât casa noastră.” (p. 289).
Tot de dimensiuni liliputane este și casa lui bădia Goghi. Evocatoarea își exprimă incertitudinea în privința felului de a intra în casă al stăpânului, purtându-și invitații prichindei pe umeri: „Casa lui bădia Goghi e mică. Nici nu știu cum face el să intre cu noi călare după cap pe ușă, fără să ne lovească de pragul de susu.” – s. n. , p. 330. Cu trecerea anilor, casa parcă îmbătrânește și ea, semn că unui astfel de topos i se conferă atribute umane, personificarea din ultimul paragraf fiind elocventă în acest sens: „La colțul curții largi din jurul bisericuței (…) a rămas casa unde am stat noi. Parcă ne-așteaptă încă… Dar eu nu m-aș mai întoarce acolo. De când am plecat, casa a îmbătrânit. Vopseaua cerdacului s-a făcut din albă – cenușie, și tot cerdacul s-a lăsat în jos, la pământ…” (s. n. , p. 330).
Componentele casei sunt cerdacul și odaia. Și cerdacul casei are dimensiuni liliputane, exprimate cu ajutorul diminutivului afectiv: „Cerdăcuțul casei de la poartă e cu fața la stradă.” (p. 262). Este nevoie de o imaginație bogată și atentă din partea cititorului, spre a-și închipui dimensiunile unui asemena cerdăcuț: „Dar cerdacul e așa de mic, încât abia încap pe el cele patru picioare ale scaunului.” (s. n. , p. 262). Unui astfel de microtopos i se conferă atributul teatralității: „Pe cerdac se spun, pe înserat, povești.” (p. 262).
Imaginația bogată a copilei conferă unor simple zăbrele forme stilizate ale unui personaj mitic: „Cerdac de lemn, cu zăbrele roșii. Fiecare dintre zăbrele e o cucoană mitică, strânsă tare-n corset, fără cap, fără mâini și fără picioare.” (s. n. , p. 296).
Obiectele din odaie îi conferă acestui microtopos sfințenie, încât acesta devine etalon pentru întreaga casă: „Odaia aceea mirosea totdeauna a ceva bun. Și toate stau așa de cuminți la locul lor, încât nu se poate să fie cineva obraznic acolo. Margareta, când intră, se face mititică, își lipește coatele de trup și se așează spășită pe un scăunaș. Frecându-și doar pantofii unul de altul.” (s. n. , p. 256).
Acestea sunt câteva aspecte ale poeticii unui topos în prozele Otiliei Cazimir.