LUCEAFĂRUL: Un Poem Ezoteric

Luceafarul Mihai Eminescu

Misterioșii Solomonari

Cu ceva timp în urmă, în arhiva Muzeului Literaturii Române, din Iași, a fost descoperit un document de o importanță excepțională pentru istoria și cultura noastră. Iată ce scrie acolo:
Jur pe onoare și conștiință. Mă leg pe suflet și pe Dumnezeu.
Să lucrez din toată inima pentru ridicarea neamului românesc.
Să respect și să execut toate hotărârile
luate de Comitetul din care fac parte.
Și să păstrez secret absolut.
Așa să-mi ajute Dumnezeu și Sfânta Cruce.

Printre semnatarii acestui legământ secret se numără Ion Creangă și alte mari personalități ale culturii române din veacul al XIX-lea. Așadar, Humuleșteanul făcea parte din Comitetul acelei societăți secrete, fiind unul dintre conducătorii ei, având poate rangul cel mai înalt.
Nu doar în ”Amintiri din copilărie”, dar și în alte povestiri și povești, mai ales în ”Moș Nichifor Coțcariul”, scriitorul pomenește de înalta știință a Solomonarilor, inaccesibilă însă publicului larg, ei înșiși fiind înconjurați de mister, isprăvile lor având ecouri mai ales în folclor.
Cea mai profundă este fără îndoială ”Povestea lui Harap Alb”, plină de sensuri ascunse, pe care numai inițiații le înțelegeau în întregime. Cum adică ”Harap Alb”, adică ”Negru Alb”? Ce vrea să spună acest nume?!
Prieten la cataramă cu Mihai Eminescu, Ion Creangă îi va fi dezvăluit poetului multe învățături ale Șolomanței, cum se numea Școala Solomonară, și îl va fi îmbiat să facă parte din societatea secretă, lucrând ”din toată inima pentru ridicarea neamului românesc”, cum scrie în documentul de mai sus. Cum se știe, amândoi au lucrat cu cea mai mare sârguință întru aceasta.

 Cine este Luceafărul

Printre numele tracice atestate se află și cel al unui comandant, AULUSIPORUS, ce vine din AU LUSI PORUS ”Care poartă Lumina”; cf. rom. o (pron.); a luci; latin. lux, span. luz, sued. ljus ”lumină”; rom. făraș; latin. fero ”a purta; a duce; a aduce”; grec. phoros ”purtător”. De aici a moștenit româna Luceafăr, termen sinonim cu latin. Lucifer.
Spune Cătălina, în poemul lui Mihai Eminescu, ”Luceafărul”:
     Și viața-mi luminează!
În astronomia populară românească, Luceafărul nu este doar planeta Venus, căreia i se mai spune și Luceafărul de Dimineață sau Luceafărul Păstorilor. Pentru eroul poemului, Mihai Eminescu se va fi gândit cu siguranță și la Luceafărul cel Mare de la Miezul Nopții sau Luceafărul cel Frumos, cum i se mai spune în românește stelei Vega din Constelația Lirei.

Tot în românește, luceafăr i se spune și unui bărbat cu calități deosebite, care în poem devin supranaturale.

     O Prea Frumoasă Fată

În onomastica tracă, este consemnat și numele unui rege al Paionilor, AUDOLEON. Compus din  AU DOL EON, numele înseamnă ”Cu Dor Mare; Cel Dorit Mult; Cel Foarte Plăcut; Cel Prea Îndrăgit; Cel Prea Frumos”; cf. rom. odora doriodoridol; latin. adoleo ”a cinsti pe zei; a aduce ofrande zeilor”; alban. dolli ”toast”; dua ”a iubi; a dori; a plăcea”; rom. uină ”lele; leliță; mătușă”; Ion – titlu al voievozilor; IanIana (mit.); alban. hyjni ”divinitate; zeu”; ujane ”imensitate”; arom. dal’ean ”chipeș”; alban. tilin ”deosebit; aparte”; telyen ”unt”; dellinje ”ienupăr”.
În etnobotanica românească figurează și odoleanul sau odoleana, una dintre cele mai căutate plante de leac, purtată de fete și femei la brâu, căci poartă noroc în dragoste. Variante pentru odolean și odoleană sunt hodolean și hodoleană, de unde vin și numele românești Cătălin și Cătălina.

Așadar, conform unuia din tâlcurile trace, Cătălina este ”Cea Prea Frumoasă”. Așa începe și poemul ”Luceafărul”:

A fost odată ca-n povești,
     A fost ca niciodată,
Din rude mari împărătești,
     O preafrumoasă fată.

A fost odată ca-n povești” și ”A fost ca niciodată” arată frumusețea neobișnuită a fetei, și nu înseamnă că întâmplările din poem nu s-au petrecut nicicând în istorie, că nu ar fi devenit mitic exemplare.

Hyperion, Îngerul Mărilor

Întâia înfățișare a Luceafărului este de Înger al Mărilor:

El asculta tremurător,
     Se aprindea mai tare
Și s-arunca fulgerător,
     Se cufunda în mare.

Și apa unde-au fost căzut
    În cercuri se rotește,
Și din adânc necunoscut
     Un mândru tânăr crește. (…)

– Din sfera mea venii cu greu
     Ca să-ți urmez chemarea,
Iar cerul este tatăl meu
     Și mumă-mea e marea. (…)

Colo-n palate de mărgean
     Te-oi duce veacuri multe
Și toată lumea-n ocean
     De tine o s-asculte.

După ce-I cere lui Dumnezeu să-l dezlege de nemurire, Acesta îi răspunde astfel:

– Hyperion, ce din genuni
     Răsai c-o-ntreagă lume (…)

Aici este una dintre cheile poemului, căci în graiul geto-dacic HYPER ION însemna ”Cabirul cel (mai) Mare”, precum și ”Deasupra Oceanelor; Stăpânul de pe Ape”; cf. trac. KABIR ”Cabir”; rom. chivărăchiabur; a coperi (pop.) ”a acoperi”; Iunie – luna când, după mitofolclorul românesc, a început Marele Potop; alban. ujane ”ocean”; island. Eyjan ”insulă”; rom. faraonifaraoance (mit.) ”Sirene; Divinități Feminine ale Mării”.

În ierarhia cerească a Geto-Dacilor, după Cei Patru Zei Supremi, urmau Patru Arhangheli, Patru Zâne și Kabirii, ultimii fiind divinități ale mărilor și oceanelor, Hyperion fiind cel mai mare dintre ei.

   Focul Iubirii

HY PER ION se mai tălmăcește și prin ”Care arde Tare;Cel Prea Înflăcărat”; cf. rom. cui (pron.); PYR ”foc”, în lb. tracă; rom. pară (de foc); vară; grec. pyr, engl. fire ”foc”; rom. Ion – titlu voievodal; alban. ujane ”imensitate”.

Spune poemul:

Și cât de viu s-aprinde el
     În orișicare sară;
Spre umbra negrului castel
     Când ea o să-i apară.

Aici sunt două tâlcuri: Hyperion strălucește intens, dat totodată este pălit de focul iubirii pentru prea frumoasa Cătălina. Patima lui este ca o vâlvătaie cosmică:

În aer rumene văpăi
     Se-ntinde pe lumea-ntreagă
Și din a chaosului văi
     Un mândru chip se-ncheagă; (…)

  Lumina Cerească

Se înțelege că HY PER ION se traduce și prin ”Care strălucește Tare; Care luminează Totul”; cf. rom. cui (pron.); trac. PYR; rom. pară (de foc); varvară; grec. pyr, engl. fire ”foc”; rom. Ion; uină; alban. ujane; rom. Cavarna (loc.); grec. chiverno, latin. guverno ”a cârmui; a guverna”. Doar este Luceafărul! Lumina lui nu e doar vizibilă, ci și spirituală. Cătălina îl roagă: Și viața-mi luminează!
În imagini de neuitat, Mihai Eminescu descrie călătoria cosmică a ”Purtătorului de Lumină”, a ”Celui care arde Intens”:

Porni luceafărul: Creșteau
     În cer a lui aripe,
Și căi de mii de ani treceau
     În tot atâtea clipe.

Un cer de stele dedesupt,
     Deasupra-i cer de stele –
Părea un fulger nentrerupt
     Rătăcitor prin ele.

Și din a chaosului văi,
     Jur împrejur de sine,
Vedea ca-n ziua cea dintâi
     Cum izvorau lumine;

Cum izvorând îl înconjor
     Ca niște mări de-a-notul…
El zboară, gând purtat de dor,
     Pân’ piere totul, totul; (…)

În treacăt fie spus, cum au observat și alți comentatori mai demult, în versurile de mai sus se vădește așa-numita ”Teorie a Relativității”, sugerată și în celebrul basm, cules de Petre Ispirescu, ”Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte”.

 Farmece Pământene

Am văzut mai la deal că AU DOL EON  înseamnă ”Cu Dor Mare; Cel Prea Îndrăgit; Cu Mare Plăcere”. În română, termenul a dus la hodolean, o plantă de leac, care e purtată și la brâu de femei, pentru a avea noroc în dragoste. AUDOLEON este o definiție a dragostei, a plăcerii, a farmecului. Dar iată ce mai înseamnă farmec în română: ”fascinație; încântare; desfătare; drăgălășenie; atracție; transformarea miraculoasă a lucrurilor, în urma unei vrăji; practică ocultă prin care se influențează soarta cuiva prin invocarea unor forțe malefice”. La rându-i, a fermeca are mai multe tâlcuri: ”(arh.) ”a (se) otrăvi; a face cuiva vrăji; a transforma pe cineva prin vrăji; a fascina; a atrage; a seduce; a ispiti”. Dar a transforma pe cineva prin vrăji se mai zice și a-l preface. Acela e un prefăcutun viclean, nu-i așa? Iată-l și pe pământeanul din poem:

În vremea asta Cătălin
     Viclean copil de casă (…)

Băiat din flori și de pripas,
     Dar îndrăzneț cu ochii (…)

De altminteri, din AUDOLEON, respectiv hodolean(ă), româna a format, în afară de Cătălin și Cătălina, cotlon ”ascunziș; ungher”. Iată și versurile cu acest sens:

Și-n treacăt o cuprinse lin
     Într-un ungher degrabă.

Tot așa a apărut în română și a cotloni ”a ascunde; a fura”. Vorbind pe șleau, vicleanul Cătălin i-a furat-o Luceafărului pe Cătălina!
Fata din rude mari împărătești este din același aluat cu copilul de casă, cum ea însăși recunoaște:

Și-i zise-ncet: – Încă de mic
     Te cunoșteam pe tine,
Și guraliv și de nimic,
     Te-ai potrivi cu mine

Se înțelege că fiind pământeni, după ce le vor trece fiorii dragostei, se vor plictisi unul de altul, ea tânjind din nou după Luceafăr, iar el împlând iarăși și iarăși cupele cu vin mesenilor la masă…

 Avatarii

Și îngerii pot suferi, nu-i așa? Poemul ”Luceafărul” se încheie tragic, cu profunda dezamăgire a Celui Nemuritor:

Dar nu mai cade ca-n trecut
     În mări din tot înaltul:
– Ce-ți pasă ție, chip de lut,
     Dac-oi fi eu sau altul?

Trăind în cercul vostru strâmt
     Norocul vă petrece,
Ci eu în lumea mea mă simt
     Nemuritor și rece.

Da, Hyperion este nemuritor, dar, după tradițiile geto-dacice, și el a fost cândva muritor, pe când comanda corăbiile împărătești pe mările și oceanele Pământului. Strămoșii noștri credeau în Nemurire, în Renașteri. Văditul ezoterism al poemului trece peste sensurile de ”grup; societate” al ”cercului strâmt”, trimițând la Cercul Vieților, la Ciclul Renașterilor, descris admirabil, tot de Mihai Eminescu, în proza postumă ”Avatarii faraonului Tla”: ”Pe tabla neagră se zugrăvi un cerc mare roșu… de acest cerc erau aninate ființe ca o scară… jos, minerale în care plantele își duceau rădăcinile… animalele își duceau rădăcinile în plante, omul în animale; minerale în om, plante în minerale, animale în plante, omul în animale, și prin toate aceste forme tremura cercul roșu și făcea să joace formele negre pe firul ei roșu”.

De altminteri, Dumnezeu-Tatăl Însuși, referindu-Se la oameni, îi aduce aminte lui Hyperion că:

Ei doar au stele cu noroc
     Și prigoniri de soarte,
Noi nu avem nici timp, nici loc,
     Și nu cunoaștem moarte.

Din sânul vecinicului ieri
     Trăiește azi ce moare,
Un soare de s-ar stinge-n cer,
     S-aprinde iarăși soare.

Părând pe veci a răsări,
     Din urmă moartea-l paște,
Căci toți se nasc spre a muri
     Și mor spre a se naște.

Dar Nemurirea, pe care a obținut-o cândva și Hyperion, nu poate fi dobândită decât prin calități de-a dreptul cerești, perfecționate în mai multe vieți Numai așa se iese din Cercul Renașterilor. Aceasta este Adevărata Mântuire, căci, în românește, mântuire înseamnă și ”eliberare; salvare”, dar și ”isprăvit; sfârșit”.

Geniul Absolut al Românilor

Luceafărul” este de departe cea mai izbutită, cea mai profundă creație a lui Mihai Eminescu. Multe alte lucrări de-ale sale sunt încântece, nu numai prin versurile melodioase, ci și prin tâlcurile lor ezoterice. Asemenea este și proza lui, de-ar fi de amintit aici doar ”Avatarii faraonului Tla”,  ”Sărmanul Dionis” și ”Făt Frumos din lacrimă”.

Mihai Eminescu este Geniul Absolut al Românilor și așa va rămâne cu siguranță cât va dăinui poporul nostru pe lume.  Încheind ”Viața lui Mihai Eminescu”, G. Călinescu îi aduce poetului nostru național omagiul suprem:

  Ape vor seca în albie și peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, și câte o stea va veșteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să-și strângă toate sevele și să le ridice în țeava subțire a altui crin de tăria parfumurilor sale.

Adrian Bucurescu