Faţa ascunsă a lui Volodimir Zelenski

Zelenski Vl.

Héros de la liberté”(„Erou al libertăţii”), „Hero of Our Time” („Erou al timpului nostru”), „Der Unbeugsame”(„Nesupusul”), „The Unlikely Ukrainean Hero Who Defied Putin and United the World”(„Incredibilul erou ucrainean care l-a înfruntat pe Putin şi a unit lumea”), „Zelensky, l’Ukraine dans le sang”(„Zelenski, cu Ucraina în sânge”) : media şi liderii occidentali nu mai ştiu ce superlative să folosească pentru a-i cânta imnuri de slavă preşedintelui ucrainean, într-atât sunt de fascinaţi de „stupefianta rezilienţă” a actorului transformat în chip miraculos în „căpetenie războinică” şi în „salvator al democraţiei”.

De trei luni, şeful de stat ucrainean apare pe prima pagină a revistelor, deschide telejurnalele, inaugurează Festivalul de la Cannes, se adresează Parlamentelor, îi felicită şi îi ceartă pe colegii săi şefi de state de zece ori mai puternici decât el cu o plăcere şi un simţ tactic pe care nici un actor de cinema şi nici un alt conducător politic nu le-a mai cunoscut până acum.

Cum să nu fii fermecat de acest improbabil Mr. Bean care, după ce a câştigat publicul cu grimasele şi extravaganţele lui (de pildă, umblând gol puşcă printr-un magazin şi mimând un pianist care cântă cu propriul sex), a ştiut să dea într-o noapte comicăriile şi jocurile de cuvinte grosolane pe un T-shirt gri-verzui, o barbă de o săptămână şi vorbe pline de gravitate pentru a-şi mobiliza trupele luate cu asalt de ursul rus cel rău ?

Din 24 februarie începând, Volodimir Zelenski a dat, fără îndoială, proba că e un artist al politicii internaţionale dotat cu talente excepţionale. Cei care i-au urmărit cariera de comediant n-au fost surprinşi, căci îi cunoşteau dotarea nativă pentru improvizaţie, capacităţile mimetice, curajul de a juca. Felul în care a făcut campanie şi şi-a zdrobit adversarii în câteva săptămâni, între 31 decembrie 2018 şi 21 aprilie 2019, adversari totuşi redutabili, precum fostul preşedinte Poroşenko, mobilizându-şi echipa de producţie şi generoşii donatori oligarhi, dovedise deja că poseda talente impresionante. Mai rămânea ca eseul să fie transformat. Ceea ce s-a şi făcut.

În schimb, cum se întâmplă adesea, faţada arareori seamănă cu culisele. Lumina proiectoarelor ascunde mai mult decât arată. Şi, în privinţa asta, trebuie să constatăm că tabloul e mai puţin strălucit : realizările lui ca şef de stat şi performanţele lui de apărător al democraţiei lasă mult de dorit.

Talentul pentru jocul dublu Zelenski şi-l va arăta imediat după ce a fost ales. Să  reamintim că a fost ales cu scorul bubuitor de 73,2 % din voturi promiţând că va pune capăt corupţiei, că va conduce Ucraina pe drumul progresului şi al civilizaţiei şi, mai ales, că va face pace cu rusofonii din Donbas. Odată ales, va trăda toate promisiunile cu un zel atât de intempestiv că din cota sa de popularitate mai rămăseseră 23 % în ianuarie 2022, fiind de-acum depăşit de doi dintre principalii lui adversari.

Încă din mai 2019, pentru a-şi satisface sponsorii oligarhi, noul ales lansează un program masiv de privatizări ale terenurilor, 40 de milioane de hectare de teren agricol de bună calitate, sub pretextul că moratoriul asupra vânzării terenurilor ar fi făcut PIB-ul ţării să piardă miliarde de dolari. În vârtejul programelor de „decomunizare” şi de „derusificare” demarate odată cu lovitura de stat proamericană din februarie 2014, lansează o vastă operaţiune de privatizare a bunurilor statului, de austeritate bugetară, de dereglementare a muncii şi de destrămare a sindicatelor, ceea ce-i nemulţumeşte pe majoritatea ucrainenilor care nu pricepuseră ce înţelegea candidatul lor prin „progres”, „occidentalizare” şi „normalizare” a economiei ucrainene. Pentru o ţară care, în 2020, avea un venit pe cap de locuitor de 3 726 de dolari faţă de 10 126 de dolari la adversarul rus, pe câtă vreme în 1991 venitul mediu al Ucrainei îl depăşea pe cel al Rusiei, comparaţia nu e deloc fericită. Şi înţelegem perfect că ucrainenii n-au aplaudat această a n-şpea reformă neoliberală.

Cât despre drumul spre civilizaţie, acesta va căpăta forma unui alt decret care, la 19 mai 2021, va asigura dominaţia limbii ucrainene şi va elimina rusa din toate sectoarele vieţii publice, din administraţie, din şcoli şi din comerţ, spre marea satisfacţie a naţionaliştilor şi spre stupefacţia rusofonilor din sud-estul ţării.

În materie de corupţie, bilanţul nu arată mai bine. În 2015, The Guardian estima că Ucraina era ţara cea mai coruptă din Europa. În 2021, Transparency International, un ONG occidental instalat la Berlin, clasa Ucraina pe poziţia 122 în materie de corupţie, foarte aproape de hulita Rusie (poziţia 136). Nu e grozav pentru o ţară care trece drept o icoană a virtuţii faţă de ruşii cei barbari. Corupţia e peste tot, în ministere, în administraţie, în companiile publice, în Parlament, poliţie şi chiar la Înalta Curte de Justiţie Anticorupţie, conform lui Kyiv Post ! Jurnaliştii observă că judecătorii pot fi văzuţi adesea conducând Porsche.

Principalul sponsor al lui Zelenski, Igor Kolomoiski, cu rezidenţa la Geneva, unde posedă birouri de lux, cu vedere spre port, nu e cel mai mărunt dintre oligarhii care profită de corupţia ambiantă : la 5 mai 2021, Anthony Blinken, cu siguranţă pentru că nu avea de ales, a anunţat că Departamentul de Stat i-a blocat conturile şi l-a gonit din Statele Unite pentru că era „implicat în fapte semnificative de corupţie”. E adevărat, Kolomoiski era acuzat că deturnase 5,5 miliarde de dolari din banca publică Privatbank. Simplă coincidenţă, bunul Igor era şi principalul acţionar al holdingului petrolier Burisma, care îl avea ca angajat pe fiul lui Joe Biden, Hunter, pentru modesta despăgubire de 50 000 de dolari pe lună şi care face astăzi obiectul unei anchete a procurorului din Delaware. Precauţie înţeleaptă : Kolomoiski, devenit persona non grata în Israel şi refugiat în Georgia, după unii martori, nu riscă sa vină să depună mărturie la bară.

Şi acest Kolomoiski, cert de neocolit în această Ucraină angajată pe calea progresului, e tocmai cel care a făcut toată cariera de actor a lui Zelenski şi pe care-l regăsim implicat în afacerea Pandora Papers dezvăluită de presă în octombrie 2021. Acele documente au arătat că, din 2012, canalul de televiziune 1+1 aparţinând sulfurosului oligarh i-a plătit vedetei sale Zelenski nu mai puţin de 40 de milioane de dolari, iar Zelenski, la scurt timp înainte de a fi ales preşedinte şi cu ajutorul gărzii sale apropiate de la Krivoi Rog – cei doi fraţi Şefir, dintre care unul e autorul scenariilor lui Zelenski şi celălalt, şeful Serviciului Securităţii Statului, producător şi proprietar al societăţii lor de producţie comune Kvartal 95 –, a transferat, prudent, sume considerabile în conturile offshore deschise pe numele soţiei sale, achiziţionând în acelaşi timp trei apartamente nedeclarate la Londra cu 7,5 milioane de dolari.

Această aplecare a „servitorului poporului” (aşa s-au numit serialul său TV şi partidul său) pentru confortul neproletar e confirmată de o fotografie apărută pentru scurt timp pe reţelele sociale şi rapid ştearsă de fact-checker-ii anticomplotişti, care îl înfăţişa la odihnă într-un „palace” de la tropice unde o noapte costă câteva zeci de mii de dolari în timp ce ar fi trebuit să-şi petreacă vacanţa de iarnă într-o modestă staţiune de schi din Carpaţi.

Arta optimizării fiscale şi frecventarea asiduă a oligarhilor cel puţin controversaţi nu pledează deci în favoarea vreunui angajament prezidenţial necondiţionat de luptă împotriva corupţiei. Precum nici încercarea de a-l îndepărta pe Oleksandr Tupiţski, care-l stânjenea, sau numirea ca prim-ministru, după plecarea predecesorului său Oleksi Honcearuk pe motiv de scandal, a unui necunoscut pe nume Denis Şminal, dar care avea meritul de a conduce una dintre uzinele celui mai bogat om din ţară, Rinat Ahmetov, proprietar al faimoasei uzine Azovstal, ultim refugiu al eroicilor luptători pentru libertate din batalionul Azov. Acei combatanţi care arborează pe braţe, pe gât, pe spate sau pe piept tatuaje care slăvesc Wolfsangel-ul diviziei SS Das Reich, citate din Adolf Hitler sau svastici, cum am putut vedea în nenumăratele filmări difuzate de ruşi după ce luptătorii s-au predat.

Căci apropierea flamboaiantului Volodimir de reprezentanţii cei mai extremişti ai dreptei naţionaliste ucrainene nu e cea mai mică dintre bizareriile doctorului Zelenski. Această complicitate a fost imediat negată cu cea mai mare vehemenţă de presa occidentală, care a tratat-o ca scandaloasă din pricina originilor evreieşti, brusc redescoperite, ale preşedintelui. Cum ar putea un preşedinte evreu să simpatizeze cu neonaziştii, de altfel prezentaţi ca o infimă minoritate de marginali ? Căci nu era totuşi cazul să fie luată în serios operaţiunea de „denazificare” condusă de Vladimir Putin…

Şi totuşi, faptele sunt încăpăţânate şi departe de a fi anodine.

E sigur că Zelenski însuşi n-a fost niciodată apropiat de ideologia neonazistă şi nici măcar de extrema dreapta naţionalistă ucraineană. Ascendenţa lui evreiască, chiar dacă e relativ îndepărtată şi n-a fost niciodată revendicată până în februarie 2022, exclude, evident, orice antisemitism în ceea ce-l priveşte. Această apropiere nu trădează deci vreo afinitate, ci ţine de banala raţiune de stat şi de un amestec bine înţeles de pragmatism şi instinct de supravieţuire fizică şi politică.

Trebuie să ne întoarcem la octombrie 2019 pentru a înţelege natura relaţiilor lui Zelenski cu extrema dreaptă. Şi trebuie să înţelegem că aceste formaţiuni de extremă dreaptă, chiar dacă nu reprezintă decât 2 % din electorat, înseamnă totuşi aproape un milion de persoane foarte motivate şi bine organizate, care se împart în numeroase grupuri şi mişcări, printre care regimentul Azov (cofondat şi finanţat din 2014 de Kolomoiski – acelaşi Kolomoiski !) nu e decât cel mai cunoscut. Lui trebuie să i se adauge organizaţiile Aidar, Dnipro, Safari, Svoboda, Pravy Sektor, C14 şi Corpul naţional pentru o avea o imagine completă.

C14, botezat astfel din pricina numărului de cuvinte din fraza neonazistului american David Lane („We must secure the existence of our people and a future for white children” – „Trebuie să asigurăm existenţa poporului nostru şi un viitor pentru copiii albi”), este unul dintre cele mai puţin cunoscute în străinătate dar dintre cele mai temute pentru violenţa lui rasistă în Ucraina. Toate aceste grupări s-au topit mai mult sau mai puţin în armata şi în garda naţională ucrainene la iniţiativa animatorului lor, fostul ministru de Interne Arsen Avakov, care a domnit la modul absolut peste aparatul de securitate ucrainean din 2014 până în 2021. Aceştia sunt cei pe care Zelenski îi numeşte „veterani” începând din toamna lui 2019.

La câteva luni după ce a fost ales, tânărul preşedinte s-a dus într-adevăr în Donbas pentru a încerca să-şi pună în practică promisiunea electorală şi să aplice acordurile de la Minsk semnate de predecesorul său. Forţele de extremă dreaptă, care bombardează oraşele din Doneţk şi Lugansk din 2014, făcând 10 000 de morţi, l-au primit cu cea mai mare circumspecţie, căci nu au încredere în acest preşedinte „pacifist”. Ele fac o campanie virulentă împotriva păcii, sub sloganul „Fără capitulare”. Într-o înregistrare video vedem un Zelenski livid care imploră : „Eu sunt preşedintele acestei ţări. Am 41 de ani. Nu sunt un loser. Vin către voi şi vă spun : lăsaţi armele.” Video-ul e pus pe reţelele sociale şi Zelenski devine pe loc ţinta unei campanii pline de ură. S-a terminat cu veleităţile lui de om al păcii şi cu aplicarea acordurilor de la Minsk !

La scurt timp după acest incident, forţele extremiste s-au retras puţin, apoi bombardamentele au reînceput din plin.

Problema e că Zelenski nu doar că a cedat la şantajul lor, dar li s-a şi alăturat în cruciada lor naţionalistă. După expediţia lui ratată, în noiembrie 2019, a primit mai mulţi lideri ai extremei drepte, printre care Zehven Taras, şeful gurupului C14, în timp ce primul său ministru se afişa alături de Andrei Medvedko, o figură neonazistă bănuită de crimă. L-a sprijinit şi pe fotbalistul Zolzulya împotriva fanilor spanioli care îl acuzau de nazism din pricina susţinerii sale declarate la Stepan Bandera, liderul naţionalist care colaborase cu Germania nazistă în timpul războiului (şi cu CIA după război) şi participase la Holocaust.

Colaborarea cu radicalii naţionalişti e bine instalată. În noiembrie anul trecut, Zelenski îl numeşte pe ultranaţionalistul de la Pravy Sektor Dmîtro Iaroş consilier special al comandantului-şef al armatei ucrainene, iar din februarie 2022, şef al Armatei de voluntari care întreţine teroarea în spatele frontului. În acelaşi moment îl numeşte pe Oleksander Poklad, supranumit „Sugrumatorul” din pricina apetitului său pentru tortură, şef al contraspionajului din SBU. În decembrie, cu două luni înainte de izbucnirea războiului, a venit rândul unui alt şef al lui Pravy Sektor, comandantul Dmitro Koţuibailo, să fie recompensat cu titlul de „Erou al Ucrainei”, iar la o săptămână de la începutul ostilităţilor, Zelenski l-a înlocuit pe guvernatorul regiunii Odesa cu Maksim Marcenko, comandantul batalionului ultranaţionalsit Aidar, chiar acela cu care a defilat glorios alături Bernard-Henri Lévy.

Să fi fost dorinţa de a îmbuna extrema dreaptă oferindu-i posturi ? Sau un ultrapatriotism împărtăşit ? Sau simpla convergenţă de interese între o dreaptă neoliberală atlantistă şi prooccidentală şi o extremă dreaptă naţionalistă care visează să distrugă Rusia şi să „conducă rasele albe ale lumii într-o cruciadă finală împotriva Untermenschen-ilor („suboamenilor”) ghidaţi de semiţi”, în termenii fostului deputat Andrei Bileţki, şeful Corpului naţional ? Nu ştim prea bine, nici un ziarist nu s-a aventurat să-l întrebe despre asta pe Zelenski.

În schimb, nu există nici o îndoială în privinţa derivei din ce în ce mai autoritare, chiar criminale a regimului ucrainean. Până acolo încât susţinătorii lui fanatici ar trebui să se gândească bine înainte de a-şi propune idolul la Premiul Nobel pentru Pace. Căci, în timp ce media se uită în altă parte, are loc o adevărată campanie de intimidare, de răpiri şi execuţii pe care o îndură aleşii locali şi naţionali bănuiţi de a fi agenţi ruşi sau în înţelegere cu inamicul pentru că vor să evite o escaladare a conflictului.

„Un trădător mai puţin în Ucraina ! A fost găsit mort şi a fost judecat de tribunalul poporului !” Aşa a anunţat consilierul ministrului de Interne, Anton Gheraşenko, pe contul său de Telegram uciderea lui Volodimir Strok, primarul şi fostul deputat al orăşelului Kremnina. Bănuit de a fi colaborat cu ruşii, a fost răpit şi torturat înainte de a fi executat. La 7 martie, i-a venit rândul primarului din Gostomel să fie ucis pentru că voise să negocieze un coridor umanitar cu militarii ruşi. Pe 24 martie, primarul din Kupyansk îi cere lui Zelenski să-i elibereze fiica răpită de executanţii SBU-ului. În acelaşi moment, unul dintre negociatorii ucraineni e găsit mort după ce fusese acuzat de trădare de media naţionalistă. Astăzi sunt daţi dispărţi nu mai puţin de unsprezece primari, inclusiv în regiunile care n-au fost niciodată ocupate de ruşi…

Dar represiunea nu se opreşte la atât. Ea loveşte firmele de media critice, care au fost toate închise, şi partidele de opoziţie, care au fost toate dizolvate. În februarie 2021, Zelenski a cerut să se închidă trei canale ale opoziţiei considerate pro-ruseşti şi care ar fi aparţinut oligarhului Viktor Medveciuk, NewsOne, Zik şi 112 Ukraine. Departamentul de Stat a salutat acest atentat la libertatea presei, declarând că „Statele Unite susţin eforturile ucrainene de a lupta împotriva influenţei maligne a Rusiei”. În ianuarie 2022, cu o lună înainte de război, a venit şi rândul canalului Nash de a fi închis. După începutul războiului, regimul a hărţuit jurnaliştii, bloggerii şi comentatorii de stânga. La începutul lui aprilie, două canale de dreapta au fost lovite şi ele, Channel 5 şi Pryamiy. Un decret prezidenţial obligă toate canalele să difuzeze una şi aceeaşi „melodie”, evident, proguvernamentală. Recent, vânătoarea de vrăjitoare s-a extins şi asupra celui mai popular blogger critic din ţară, un Navalni ucrainean, Anatoli Shariy, care a fost arestat la 4 mai de autorităţile spaniole la cererea poliţiei politice ucrainene. Sunt atacuri la adresa presei cel puţin echivalente celor ale autocratului Putin, dar despre care nu s-a vorbit niciodată în media occidentală…

Epurarea a fost chiar mai severă în rândurile partidelor politice. Ea i-a decimat pe principalii adversari ai lui Zelenski. În primăvara 2021, domiciliul celui mai important adversar, Medveciuk, despre care se spune că ar fi apropiat de Putin, a fost devastat şi proprietarul său a fost plasat sub supraveghere la domiciliu. La 12 aprilie, deputatul oligarh a fost dus cu forţa într-un loc ţinut secret, vizibil drogat, privat de vizite înainte de a fi expus la TV şi propus să fie eliberat în schimbul eliberării apărătorilor din Azovstal, în dispreţul tuturor convenţiilor de la Geneva. Avocaţii săi, ameninţaţi şi ei, au trebuit să renunţe la a-l mai apăra în favoarea unui apropiat al serviciilor.

În decembrie trecut, Petro Poroşenko, care urca în sondaje, a fost acuzat de trădare. La 20 decembrie 2021, la orele 15.07, se putea citi pe site-ul oficial al SBU-ului că era suspectat de a fi comis crime de trădare şi susţinere a activităţilor teroriste. Fostului preşedinte, care era totuşi un antirus feroce, i se reproşa „că a făcut Ucraina dependentă energetic de Rusia şi de liderii pseudorepublicilor aflate sub control rusesc”.

Pe 3 martie, activiştii de la Stânga Lizvizia au fost victimele unui raid al SBU-ului şi au fost duşi în inchisoare cu zecile. Apoi, la 19 martie, represiunea a lovit întreaga stângă ucraineană. Prin decret, 11 partide de stânga au fost interzise, adică Partidul pentru viaţă, Opoziţia de stânga, partidul socialist progresist din Ucraina, partidul socialist ucrainean, uniunea forţelor de stânga, Socialiştii, Partidul Sharyi, Ai Noştri, Stat, Blocul de opoziţie, Blocul Volodimir Saldo.

Alţi activişti, bloggeri şi apărători ai drepturilor omului sunt arestaţi şi torturaţi, jurnalistul Yan Taksiur, activista Elena Brezhnaia, boxerul de MMA Maxim Rindovski sau avocata Elena Viaceslavova, al cărei tată a murit ars în pogromul de la 2 mai 2014 din Casa Sindicatelor de la Odesa.

Pentru a completa această listă, voi menţiona şi bărbaţii şi femeile care au fost dezbrăcaţi şi biciuiţi în public de naţionalişti pe străzile Kievului, prizonierii ruşi bătuţi şi împuşcaţi în picioare înainte de a fi executaţi, acel soldat căruia i s-a scos un ochi înainte de a fi omorât, acei membri ai Legiunii georgiene care au executat prizonieri ruşi într-un sat de lângă Kiev în timp ce şeful lor se lăuda că el nu ia niciodată prizonieri. Pe canalul Ucraina 24, chiar şeful medical al armatei declara că a dat ordin „să fie castraţi toţi bărbaţii ruşi pentru că sunt suboameni, mai răi ca gândacii”. În fine, Ucraina recurge masiv la tehnologia de recunoaştere facială a firmei Clearview pentru a identifica morţii ruşi şi a difuza fotografiile lor pe reţelele sociale ruseşti, ridiculizându-i…

Am putea da şi mai multe exemple, într-atât sunt de numeroase referinţele şi filmările cu atrocităţile comise de trupele apărătorului democraţiei şi al drepturilor omului care prezidă destinele Ucrainei. Dar ar fi un proces lung şi contraproductiv faţă de o opinie publică sigură că aceste comportamente barbare sunt datorate numai ruşilor.

Iată de ce nici un ONG nu intră în alertă, Consiliul Europei tace mâlc, Tribunalul Penal Internaţional nu anchetează, organizaţiile de apărare a libertăţii presei rămân mute. N-au ascultat cu atenţie ceea ce bunul Volodimir le-a declarat în timpul unei vizite la Bucea la începutul lui aprilie : „Dacă nu găsim o poartă de ieşire civilizată, ştiţi cum sunt oamenii noştri, ei vor găsi o ieşire necivilizată.”

Problema Ucrainei e că preşedintele ei, volens-nolens, a cedat puterea extremiştilor în interior şi militarilor NATO în exterior pentru a se livra plăcerii de a fi adulat de mulţimi din lumea întreagă. Nu-i declara el unui jurnalist francez la 5 martie, deci la zece zile după începutul invaziei ruse : „Astăzi, viaţa mea e frumoasă. Cred că sunt dorit. Simt că acesta e sensul cel mai important al vieţii mele : să fiu dorit. Să simţi că nu eşti doar, în chip banal, bun să respiri, să umbli şi să mănânci ceva. Ci trăieşti !” ?

V-am spus deja : Zelenski e un mare actor. Ca şi predecesorul său care interpretase Dr. Jekyll & Mr. Hide în 1932, merită să primească Oscarul pentru cel mai bun rol masculin al deceniului. Dar atunci când va trebui să se înhame la sarcina de a-şi reconstrui ţara devastată de un război pe care l-ar fi putut evita în 2019, întoarcerea la realitate s-ar putea să fie dificilă.

Autor: Guy Mettan (n. 1956 la Evionnaz) este jurnalist şi om politic elveţian. A absolvit Ştiinţele Politice la Universitatea din Geneva în 1980. Şi-a început activitatea de ziarist la Journal de Genève (1980-1983), pe care l-a condus, ca redactor-şef şi director, între 1992 şi 1998. A fondat şi condus Clubul Elveţian de Presă (2005-2019). A fost ales în 2001 deputat al Marelui Consiliu al Genevei din partea Partidului Creştin-Democrat. (Petru Romoşan)

(articol publicat pe blogul „Planète bleue Tribune de Genève”, guymettan.blog.tdg.ch, 27.05.2022 – preluat pentru blogul Editurii Compania şi tradus cu consimţământul autorului)

sursă: compania.ro