Institutul Cultural Român dă o mare palmă basarabenilor din Franța

România știri

Robert Adam

Mi-am promis să nu mai scriu nimic despre ICR, pentru că de fiecare dată mă arde gândul că mi-am irosit zece ani din viață.
Dar asta nu pot trece cu vederea. Acum patru ani, denunțam invitarea dubiosului călugăr antioccidental și arghirofil Savatie Baștovoi la standul României de la salonul cărții parizian, într-un context deosebit de nepotrivit. Nu am spus niciodată ce am avut de pătimit din cauza asta, cum s-a încercat intimidarea mea, pentru că nu îmi place să mă victimizez. Îmi port războaiele cum pot și, deși eram în plină epocă Dragnea și am fost presat în tot felul să retractez, sau măcar să șterg postările, nu am făcut-o. Și am avut câștig de cauză.
Acum, ICR se descalifică încă o dată la Paris. Pe 23 aprilie, deschide manifestările de la prestigiosul Festival al cărții cu o masă rotundă despre „Rolul scriitorului în cetate: adevăr și propagandă”. Problema este că, lângă doi excelenți scriitori, unul de la Paris și alta de la Cluj, pe care îi cunosc și apreciez în mod deosebit și prin urmare nu îi voi numi, pentru că nu au nicio vină, alătură un personaj dubios de la Chișinău: vicepremierul Oleg Serebrian, invitat, ce coincidență, ca scriitor.
În primul rând, ICR împinge slugărnicia politică pe noi culmi. Nu ajunge că a ajuns un buzunar al juntei transpartinice denumită coaliție. Face temenele și mai marilor de la Chișinău.
În al doilea rând, invitarea dlui Serebrian la Paris este o răsunătoare palmă pe obrazul basarabenilor de acolo. De numele ambasadorului Serebrian se leagă cel mai rușinos episod din istoria electorală a Republicii Moldova. La alegerile din 28 noiembrie 2010, în secția de la ambasada Republicii Moldova din Paris, 525 de cetățeni au „votat” pe coli albe. Voturi ignorate, desigur, de Comisia Electorală Centrală. Cum s-a ajuns aici? Ambasadorul Serebrian a cerut doar 2000 de buletine, nu 3000, cât era maximum prevăzut de legislația electorală. Spre comparație, la precedentele alegeri, din iulie 2009, ambasadoarea lui Voronin, de profesie notar, ceruse totuși 3000 de buletine. Ambasadorul Serebrian, trimis de noua putere pro-europeană, a umilit diaspora care schimbase prin votul ei decisiv regimul de la Chișinău. Nu si-a cerut niciodată scuze, deși singura reacție posibilă era demisia. Pentru un diplomat, să împiedice prin incompetența sa profesională manifestă votul popular este cea mai gravă și impardonabilă, descalificantă greșeală profesională.
În al treilea rând, cum ajunsese dl Serebrian ambasador? Direct din postura de deputat și prim-vicepreședinte al Partidului Democrat (PD) controlat de oligarhul Vladimir Plahotniuc.
Dl Serebrian este un nemuritor. În 2005, ca președinte al Partidului Social-Liberal, vota în parlament pentru ceea ce promisese în campania electorală să nu facă: realegerea președintelui comunist Vladimir Voronin. Asta a îngropat partidul, dar dl Serebrian l-a vărsat la timp în PD.
Regimul Plahotniuc a avut mare grijă de dl Serebrian. Oligarhul a decis, se spune, personal să îl trimită pe partenerul politic și în poziția de mare răspundere de ambasador în Germania. Așa a fost dl Serebrian 11 ani și jumătate ambasador.
Apune regimul Plahotniuc, dar nu și steaua supraviețuitorului Serebrian. În 19 ianuarie 2022, el preia funcția de vicepremier pentru Reintegrare, pălăria pompoasă sub care Chișinăul își plasează politica față de regiunea separatistă Transnistria.
Iar dl Serebrian integrează rapid interesele separatiştilor. La numai o săptămână de la numirea sa, premierul Gavriliță cere UE o derogare pentru exportul de fier vechi în afara UE, măsură care face parte din Grean Deal. Doar că singurul beneficiar al acestei măsuri este Uzina de la Rîbnița, din Transnistria, a oligarhul rus Alișer Usmanov, aflat pe lista de sancțiuni a UE. Uzina este cel mai mare contribuabil la bugetul Transnistriei, dar nu varsă niciun leu la bugetul Republicii Moldova.
Mai departe, Republica Moldova vinde, fără taxe și accize, combustibili trupelor ruse de ocupație din Transnistria, autointitulații pacificatori. Aceștia nu mai puteau tranzita combustibilii prin Ucraina, evident, dar, în numele „reintegrării”, serviabilul domn Serebrian închide ochii.
În concluzie, dacă personajul a străbătut toate regimurile și este apreciat la București, Chișinău și Tiraspol, ba unele guri mai spurcate par a zice că și în alte capitale, nu îmi rămâne decât să mă întreb: dar cine sunt eu să mă pun împotriva „triumfului talentului” scriitorului Serebrian?