ARHEOLOGIE LINGVISTICĂ în sprijinul glorificării eternității vlahilor

CADAR-COPERTA-DACICA

Dacica Magna istoria ascunsă (editura Proema, Baia Mare, 2016), carte semnată de prof. dr. George Cadar, alături de Origini – Sfânta limbă bătrână a zimbri-geților (2010), Vlahii (A lahva). Părinții Europei. Părinții din istoria și limba cea bătrână a poporului românesc al vlahilor (2014), precum și ARDHAL – Templul luminii lui Zamolxis. Despre originea, limba și mitologia vlaho-daco-geților (2019), toate având același autor – un neostoit cercetător ce oferă informații prețioase cu privire la identitatea istorică și spirituală (de limbă și cultură) a neamului nostru străvechi – „VALAHALA, care în limba sfântă, cea bătrână, înseamnă FIII LUI DUMNEZEU”. (p. 31).
Profesorul Cadar mărturisește că în peregrinările sale, pentru documentarea în vederea scrierii acestor cărți, În Maramureșul Voievodal a întâlnit vorbitori ai unui dialect zinbric, precizând că ei vorbesc Limba îndărăt, care, „dacă o înveți – te duce înapoi, până la rădăcinile limbii omului. Am învățat acea limbă și am ajuns să descopăr o parte din tainele comunicării orale bătrâne.” (p. 20).
George Cadar precizează care sunt caracteristicile limbii bătrâne: „este o limbă inițiatică, (…) ale cărei cuvinte ascund în esența lor mesajul a ceea ce transmit într-o formă anagramată, cuvântul citindu-se de la dreapta spre stânga, prin ruperea lui de la prima vocală din centrul cuvântului. Spre exemplu, SCÎNTEIE se citește ÎNTÎIE ISCĂ sau SCAPĂRĂ, adică PARA ISCĂ, cea care iscă, naște, aprinde PARA (FOCULUI).” (p. 32-33).
În cartea în discuție, găsim un amplu dicționar etimologic al cuvintelor Limbii Bătrâne, rod al unei ample acțiuni de arheologie lingvistică (p. 36-134). În cele ce urmează, dăm câteva cuvinte din dicționar, care ne-au atras atenția prin explicațiile însoțitoare:
– „AR – a se mișca, a lucra, a ara; ȚĂRAN, ȚARĂ, ȚARINĂ; ARIE, ARĂTURĂ” – p. 40
– ARDRAL, ARDHAL, ARDEAL – al dacilor; AR – DHAL – AL, unde AR înseamnă pământ, iar DAH/ DAHE înseamnă DAC” – p. 40
– „BÎT – bătrân” – p. 45. Precizăm că acest cuvânt apare în romanul Moromeții de Marin Preda, dovedind aria mare de răspândire, în acest caz Siliștea Gumești, din Muntenia.
– „CĂUȘ – lingură mare de lemn” – p. 51. Dar și căușul palmei, când spre pildă, bei apă.
– DZUDIKU – judec, a judeca, a analiza. Adică DIKU (diku-zicu, zic, vorbesc, ZU de ziuă, iluminat, fără patimă, clar ca lumina zilei DE ZĂU ZÎCU – CEL CE VORBEȘTE CU ADEVĂRUL, CU ZĂUL, DE ZĂU VĂ ZÎCU – DE ADEVĂR VĂ ZIC. – p. 61.
– „GHARGHARA – gargară, gărgăreală. Sunet produs de mișcarea unei mase lichide. Vine de la numele cascadei GHARGHARA, de la nordul râului GANGA, din antica DACIA BACTRICA, din nordul actualului Nepal. Dacia Bactrica împreună cu Daghestanul sau Dacistanul locuit de dacii de stană/ de stâncă fac parte din partea orientală a pământurilor stăpânite de strămoșii noștri, massageții sau masaguții, cu 5000 de ani Î. H.” – p. 66
– „ÎNDEMÎNĂ – pricepere la lucrul cu mâinile, îndemânatic; ÎMI DĂ MÎNA” – P. 76
– „JNAPAKA, JNAP, JNAPAN – informator, iscoadă, spion, om al autorităților care culege biruri, taxe, impozite” – p. 79
– JUVAN, JOVAN – tânăr, june; IOVAN” – p. 80
– „MANGALYA – mângâiere, alinare, fericire; de aici vine numele orașului de pe litoarlul Mării Negre – Mangalia” – p. 87
– „MAR – RAM – ARMAN – ARAM – RAMAN – ROMÂN. Numele de ROMÂN vine de la ARIM, triburile ARIMILOR, localizați în zona Trebizondei, Capadochiei, pe malul opus Mării Negre – Pontului Euxin); ARAM, AVRAM (avere am, rod am). În amintirea originii adamice, la moartea unui român se pune în sicriu un măr. Acest obicei se mai păstrează și astăzi în Maramureșul istoric, demonstrând legătura cu valoarea de arhetip a originii noastre primordiale. Când Miron Costin afirma că noi „de la RÎM NE TRAGEM”, la acel RÎM Euxinic se referea, nu la Roma” – p. 88. Confuzia a fost exploatată pe deplin de adepții Școlii Ardelene, care susțineau teoria latinității limbii române – n. n.
– „ME, A ME – a merge. VRE A ME sau VE A ME, expresie utilizată și astăzi în Oaș și Maramureș, cu sensul de vrea să meargă, să se ducă, să plece. Acesta este un exemplu de vorbire rădăcinată, vorbire alcătuite numai din cuvinte-rădăcini. (…) Vorbim de perioada inexistenței gramaticii, ci doar a percepției și reproducerii sunetelor mediului înconjurător și transformarea și adaptarea acestora potrivit unui mimetism comprehensibil.” – p. 89
– „MIGĂLESC, MIȘULESC, MIHĂIESC – cei care sunt minuțioși, delicați, atenți; de aici onomastica MICHAIL, MIHAIL” – p. 90
– „MIJA, MIJIRE, MIJESC, MIJIT – a răsări, a miji” p. 90
– „NAP – NAPACA – râpă păduroasă; NAPOCA – pădureni” p. 92
– „NEAGA – capricios, instabil; de aici onomastic NEAGOIE și NEHOIUL sau NEGOIUL.” – p. 93
– „OBLĂDAIW, OBLĂDUIRE, OVLĂDAIE – guvernare, administrare: de aici VLĂDICĂ și originea numelui VLAD, purtat de numeroși conducători.” – p. 95
– „PLUTA, PLU – cea care înoată, care plutește, care stă pe apă. PĂ – LA – UTA, adică PE APĂ SE LEAGĂNĂ, unde LA înseamnă apă (în Ardeal – a se la, a se lăia – n. n. Const. MIU), iar UTA/ UȚA – legănare” – p. 101
– „PRAHAVA, PRAVALA – a se urni, a cădea, a se prăvăli ca la cataclism. PRAHOVA – loc prăbușit.” – p. 102
– ”PREPELEAC – stâlp cu brațe/ cu crăci, în care se agață la sate oalele.” – p. 104
– „STRUGURE, STRUNGURE – ÎN GURĂ STRÎNG – în limba îndărăt. Boabele de strugure nu se consumă prin mușcare, ca în cazul altor fructe, precum mărul sau para, ci prin strângere, fiind fructe de suculență.” – p. 117
– „TICNI – gust savoare; a-ți tihni, a-ți plăcea” – p. 121
– „TOCILĂ – roată din piatră, pentru ascuțit unelte și arme albe” – p. 122
– „TOLOACĂ, TELEOACĂ – pământ nelucrat, pârloagă” – p. 122
– TRAI – ceea ce-ți protejează viața. TRAISTA – cea în care stă traiul (merindea pentru o zi de trudă).” – p. 122
– „URARE – vine de la ritualul închinării la soare, a recunoștinței față de prima rază de lumină, Fii ai soarelui, Vlahii – cu legătura lor egipteano-hitită – îl adulau pe zeul SOARE, TEUTIS sau RA. UR – RA – R E, adică: primului UR , soare RA, rege RE. Urarea mai însemna în acele timpuri acordarea rspectului cuvenit primului muncitor, cultivator al pământului, tăranului. UR – AR – IE, adică primul muncitor este, cel mai harnic” – p. 124 . UR-AR-IE – ar putea însemna, în opinia noastră C. MIU – și primului ieșit la arie.
– „ZVASTICA – noroc, putere, curgerea luminii – ZUA STĂ IZA. Ise spune așa Crucii Gamate sau Crucii Pelasgice. Este semnul norocului, în concepția mistică a strămoșilor noștri pelasgi sau arieni. În Limba Bătrână, la fel ca în slavonă, sarmată sau medă, înseamnă noroc, putere, zdrăvenie. (…) Crucea Gamată este simbol cosmic străvechi, purtat pe coroana marilor noștri împărați, din vechime, dar și de regina mamă, Maria. Acoperământul mormântului Mariei de Mangop – a doua nevastă a lui Ștefan cel Mare, cea care se trage din împărații Bizanțului – este împodobit cu zvastici. Această cruce cosmică a luminii este întâlnită în multe din bisericile noastre autentice, pe mormintele vechilor creștini, dar și pe cele ale dacilor și sarmo-medilor.” – p. 130-131.

De reținut că fiecare literă a acestui dicționar este definită de cercetător prin perifrază. Iată opinia despre Î și Ă: „Literei Î, poporul nostru îi spunea litera cu clop. Această axă a înălțării noastre este litera împărătească a minții noastre (…) Majoritatea cuvintelor care încep cu litera Î sunt verbe sau adjective, ce demonstrează o limbă vivace, cu caracter constructiv, care se manifestă ca o limbă de geneză, de arhetip (…) Litera Î este o literă conducătoare, numită și litera masculină, simbol al falusului (…), iar litera Ă , litera feminității…” – p. 133.
În Dacica Magna, găsim o serie de nume feminine, respectiv masculine și înțelesul lor în Limba Bătrână (p. 137, 138). De asemenea, la paginile 141-142, apare explicația numelor celor adevărate al râurilor noastre, iar la paginile 190-195, apar ”Considerațiuni asupra numelor unor munți din teritoriul național, pe care le atribui originii scito-dacice”.
Iată de ce, pe bună dreptate prof. dr. George Cadar susține înființarea unui Institut de Arheologie a Cuvintelor Limbii Bătrâne.